Comunitate - Radu Alexandru's blog - Povestea Martisorului

Postat: 1.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Povestea Martisorului

Pentru inceput, am sa desenez un snur cu doi canafi la capete. In timp ce eu desenez, tu sa rasucesti in gand doua fire de matase, unul rosu si unul alb. Si acum vine intrebarea:

- Ce e martisorul ???
- Stie toata lumea, ai sa-mi raspunzi, un obicei stramosesc, un semn de primavara, il pui in piept de 1 martie, il oferi…
- Generalitati! Am sa-ti explic. E firesc sa stii mai mult, macar pana la genunchiul broastei.

***

Toata complicatia vine din faptul ca martisorul face parte din calendar. Calendarul este un fel de harta. Hartile sunt facute ca sa te orientezi in spatiu. Calendarele te ajuta ca sa nu te pierzi in timp. Hartile noi scot din joc pe cele vechi. In cazul calendarelor, situatia este diferita din cauza sarbatorilor. Ca sa intelegi ce spun, iti propun urmatorul scenariu:

Candva, un sacerdot a asezat pe o suprafata neteda niste pietre intr-o ordine si intr-un ritm care insemnau pentru el calendar. Dupa el a venit un astrolog si a asternut peste pietre un calendar desenat pe piele de vitel. Spinarile pietrelor au razbatut prin piele, sarbatorile noi si sarbatorile vechi s-au amestecat. Pentru oameni era inca simplu, strabateau timpul calare pe doi cai. Iar au trecut secolele si, peste desenul de piele, un astronom a intins calendarul nou, desenat pe pergament. Pietrele au strapuns si pergamentul, iar sarbatorile desenate pe piele au migrat, de jos in sus. Si aventura continua. Vine vremea calendarelor de hartie. Le fac savantii care masoara timpul tot mai precis. Pietrele sunt tot acolo, dedesubt, dar putini le mai inteleg sensul. Culorile tuturor sarbatorilor continua sa migreze de jos in sus. Ce ghiveci! Si ca si cum n-ar fi suficienta confuzia, prin mondializare, se produc transferuri de sarbatori intre culturi. Din 1997, daca ne luam dupa postul PROTV, romanii vor sarbatori ziua indragostitilor de Sfantul Valentin. Mai stii? Oricum, pe vremuri era mai simplu, calendarul punea ordine in sarbatorile unei singure culturi. Astazi raspunde unor necesitati mondiale de comunicare si sincronizare. Cu rosu sunt scrise zilele cand nu te duci la serviciu. Spre deosebire de timpul tare al sarbatorii, timpul „liber” este unul slabut, tocmai bun pentru odihna si divertisment. Simt uneori, dimineata, cum vin peste mine calendarele primitive, calendarele imperiale, religioase, populare, civile, calendarele culturale, cele ale evenimentelor istorice, care istorie poate fi a unei natiuni, a unei comunitati, a unei familii si chiar a unui individ. Si eu, dimineata, trebuie sa decid pe ce cale s-o apuc, daca va fi o sarbatoare veche, un sfant crestin, ziua cand m-am casatorit, daca voi sarbatori o eliberare, o aniversare sau voi comemora un dezastru…

Cum spuneam, martisorul face parte din calendar. De aici toata complicatia. Exista specialisti care pretind ca a existat un calendar vechi care incepea primavara, de 1 martie. Principalul lor argument este numele unor luni: septembrie, octombrie, noiembrie si decembrie, adica a saptea, a opta, a noua, si a zecea, socotind dupa luna martie. In termenii scenariului pe care il propuneam la inceput, sub 1 martie a existat in calendarul vechi un bolovan care marca inceputul. Toate inceputurile sunt facute dintr-un timp „puternic” si „bun”.

Acum voi ataca problema abrupt, ce e martisorul? Martisorul este un obiect de recuzita folosit in cadrul unui obicei care, la fel ca alte obiceiuri, se bazeaza pe credinte si practici. Credintele si practicile difera de la o zona la alta. Zicala „cate bordeie atatea obiceie” exagereaza, dar nu foarte mult. Punand claie peste gramada date etnografice din zone si epoci diferite, cartile falsifica. Principalele noastre surse de inspiratie sunt cartea despre sarbatorile la romani de Simion Florea Marian si Varstele timpului a lui Ion Ghinoiu.

In sate, sarbatoarea de 1 Martie se numea Martisor, Baba Dochia sau Dragobete cap de primavara. Martisor, dupa numele lunii, Baba Dochia, dupa cuvioasa mucenita Evdochia, serbata de Biserica in aceasta zi si Dragobete dupa numele unei sarbatori care, in anumite zone, se tinea in ziua de 24 februarie. Era sarbatoarea indragostitilor, ziua in care se imperecheaza pasarile, un fel de Sfantul Valentin la romani. Ca sa contribuie parca printr-o unda de coerenta, unele legende il prezinta pe Dragobete ca pe fiul Babei Dochia. Legendele despre Baba Dochia sunt numeroase. In multe locuri din tara ele se leaga de originea unor izvoare sau stanci. O femeie moare urcand primavara, prea devreme, la munte. Si de aici, variatiuni. Femeia poate fi tanara sau batrana, buna sau rea. Din variantele cele mai numeroase voi produce un rezumat.

A fost candva o baba care avea o nora. Daca avea o nora, putem presupune existenta unui fiu. Baba nu scapa nici o ocazie ca sa-si napastuiasca nora. Odata, la un 1 martie a trimis-o sa spele lana si nu oricum, ci s-o faca alba daca era neagra si, daca era alba, s-o faca neagra. Pe nora o ajuta Dumnezeu, Hristos, Sfantul Petru, un voinic sau un inger. Succesul norei o face pe baba sa creada ca a venit primavara. Isi pune 12 cojoace de blana si urca impreuna cu oile la munte. Acolo, fie ca este prea cald, fie ca este prea frig; ploua si ninge, de se uda cojoacele. In ambele cazuri le dezbraca, rand pe rand. Cand ramane in camasa, vine gerul si o ingheata. Sloiul se preface mai apoi in stanca. Cu adevarat pasionante sunt amanuntele pe care le furnizeaza variantele. De pilda, Baba Dochia ia uneori la munte si pe fiul sau, Dragobete. El ingheata primul. Din gura ii curge un sloi de gheata. Mama, suparata, striga la el: „Eu mor de frig si tu canti la fluier?” Alteori, oamenii o avertizeaza ca in martie timpul este schimbator. Dar ea nu amana plecarea la munte si raspunde cu vulgaritate: „Eu pe Martisor/ Il pun la curisor!” Martisor, auzind asemenea cuvinte buruienoase, imprumuta de la Faur (februarie) doua zile reci ca s-o pedepseasca. Presupun ca ai remarcat enormitatea pe care a pretins-o baba norei, cea de a spala lana pana cand o face din alba, neagra…

In treacat fie spus, exista informatii ca in anumite zone martisorul se facea din fir negru si alb.

Asa era si la albanezii din Calabria. In plus, ei si-l leaga la picior. Gasesti snurul alb-rosu de 1 martie peste tot in Balcani. Dar mai avem pana la snur.

Tot intr-o legenda despre Baba Dochia, voinicul care o ajuta pe nora ii recomanda o anumita piatra cu care sa spele lana. Cand e pusa in apa, piatra degaja o spuma rosie ca sangele si apa incepe sa clocoteasca. Multe se spun… Mai adaug numai ca, uneori, nora lipseste pur si simplu din poveste si, in aceste cazuri, baba urca la munte de nebuna ce e. Uneori isi ia cu ea furca, fusul si un caier de lana. Acest amanunt este important, avand in vedere ca in ziua de Baba Dochia femeile nu lucrau, tineau sarbatoarea prin nelucrare. Singura munca permisa era claca de tors.

Dupa 1 martie vin Zilele Babei. Sunt 9 sau 12, cate au fost si cojoacele. Timp schimbator. Dupa zilele babelor, urmeaza cele ale mosilor. Acum timpul se stabilizeaza. A venit primavara.

Ce fac femeile primavara, de 1 martie? Cum spuneam, nu lucreaza, daca sunt tinere isi fac Dragobete. Mamele rasucesc martisor pentru copii, dar nu numai pentru copii. Sa le luam pe rand. Se zice ca serbarea prin nelucrare se face pentru a domoli mania Babei Dochia si frigul de primavara, ca sa nu zaca nimeni din casa bolnav de varsat sau sa moara inecat. Se putea face claca de tors, dar asta am mai spus. Si Dragobetele fetelor ce era? Se duceau la padure si cautau flori de fragi, adunau apa de pe flori si se spalau pe fata zicand:

„Floare de fraga din luna Mart
La toata lumea sa fiu draga,
Uraciunile sa le desparti.”

Si am ajuns si la snurul de martisor… Femeile rasuceau fir alb si rosu de lana, bumbac sau arnici. Firul se lega la gatul sau la mana copiilor. Sunt locuri unde purtau martisor si fetele tinere si chiar nevestele, asa scrie Simion Florea Marian. Tot el avertizeaza ca obiceiul incepe sa se piarda in Moldova si Bucovina. Adica, pe la 1900 se pierdea deja. Il citeaza pe N. Gane care deplange pierderea obiceiului la 1873. Marian mentioneaza practica de a atarna o moneda de snur. Snurul era purtat pentru noroc si sanatate. Fetele il purtau ca sa nu aiba tenul patat. Il „dezbracau” cu socoteala (incepe iar nebunia variantelor zonale) la 7, 9, 12 zile dupa 1 martie, cand infloreste visinul sau trandafirul , cand sosesc berzele sau randunelele; in ziua de 40 de mucenici; de Sfantul Gheorghe. Martisorul se „imbraca” dimineata, inainte de rasarit, si se „dezbraca” fara sa te vada soarele, pentru ca te innegreste.

Alte informatii ne indica practici si mai interesante. Se spune ca femeile leaga martisor nu numai la copii, ci la toti membrii familiei, la porc, la cornul vitei, la closca, la donita... Adica protejeaza prin cercuri magice tot. Inainte sa dispara, la sate a patruns moda martisorului impletit din fire de matase. Il faceau fetele, foarte des, pentru feciori. Un amanunt pe care l-am omis: in unele locuri, cu banul de martisor se cumpara vin rosu si cas pe care tinerii le mancau de Sfantul Gheorghe la iarba verde.

Diferentele dintre martisorul din sat si cel de la oras s-au accentuat in ultimele doua sute de ani. La 1800 era snur si moneda, atat la oras, cat si la sat. La inceputul secolului al XIX-lea, ce descopera orasul? Razuieste o fata a banului de argint si scrijeleste 18… Nu imi amintesc o mie opt sute si cat, era in prima jumatate a secolului. Am vazut martisorul la Manina Vulpe. Urmeaza moda brelocurilor de aur, de argint, pentru cei mai amarati de dublé. Brelocuri cu semne de noroc: trifoi cu patru foi, purcelus, carti de joc, zaruri. Tinerii le ofera fetelor pe care le iubesc. Asa esueaza martisorul in campul amorului. Acum intra in repertoriul martisorului inimioara. Doamne, cate inimioare am mai vazut, inimioara cu lacat, inimioara cu floare, inimioara strapunsa de sageata, inimioara pe plic, pe calendar, inimioara pe scarita, inimioara cu inimioara..! In prima mea copilarie, adica prin anii '50, situatia se prezenta asa, din ce mi-aduc aminte. Mamele puneau martisoare la fetite. Radeam de baietii cu martisor. Fetitele faceau intre ele schimb de martisoare. Uneori mai dadeau si profesoarelor, dar nu era nebunia de acum. Femeile in toata firea mai primeau martisoare de la soti si colegi de serviciu, dar le purtau putin. Cele mai multe erau din margele, lemn si margeluse.

Vin comunistii tot mai tare cu laicizarea. De martisor nu se prea leaga. Tabla, sticla, plastic… Oamenii cauta ceva mai deosebit. De aur si argint nu poate fi vorba. Valoarea incepe sa fie data de „creatia” artistica. Fac martisoare tot felul de pictori si arhitecti. Cei mai multi sunt studenti.

Incepe perioada in care martisorul se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice: doua margele si o pana, o scoica lipita pe un carton, flori imortele stropite cu sclipici, o tablita gaurita, repet, orice. In deceniul noua, martisorul este ambalat intr-un plastic transparent. Uneori nici nu poti sa-l scoti de acolo, in loc sa-l pui in piept il asezi in vitrina. In paralel, magazinele pregatesc cadouri preambalate cu adaos de martisor, solutie comoda pentru cine nu stie sa aleaga. Din 1978, se vand martisoare si pe strada. Ies studentii de la Arhitectura si cei de la Arte frumoase ca sa-si faca bani pentru vacante la 2 Mai. Pe urma iese oricine. Centrul de creatie al municipiului elibereaza autorizatie pentru producator. Martisoarele „se striga”. In reclame se fac aluzii timide la lipsa de carne, branza, oua, la lipsa de tot. In anul 1987 am numarat in Piata Amzei peste 200 de tarabe. Erau vanzatori care vindeau marfa intr-o valiza diplomat, altii pe o masa plianta. Politistii fojgaiau aruncand priviri de stapan.

Dupa Revolutie, in primii doi ani, interesul pentru martisor a scazut. Desi, sa nu uitam, in 1990 se vinde martisorul cu portretul lui Petre Roman. Dupa 1993, afacerea incepe sa mearga din nou. S-a incheiat cariera „martisorului de cooperativa”, vandut la stat. S-a incheiat si cu magia. Martisorul a devenit joc si ocazie de a da plocon cuiva care altfel ar primi greu. E vremea lui „orice” si a lui „oricum”. Oamenii se refugiaza in afaceri si joaca. Candva, oamenii credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat.

* Povestita si scrisa de mana de Irina Nicolau. Desenata de Mihaela Schiopu.
In 1 martie 1997, la Bucuresti.

Inapoi la blogul Radu Alexandru