“In munti citise Scriptura de mai multe ori si, avand o memorie fabuloasa, retinuse mult din ea. Acum se ruga zi si noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, orice ar fi facut si adesea a fost vazut cu chipul scaldat in lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricand. Profilul ii parea sapat in marmura. Vazandu-l, un pictor, cuprins de emotie a spus: - Omul acesta e luminos la chip, straluceste, are o expresie care uimeste. Daca voi trai, ma voi stradui toata viata sa prind intr-un portret ceea ce vad in el”. (Ioan Ianolide despre viitorul parinte Marcu Dumitru)

Cuvant de folos al parintelui Arsenie Papacioc despre parintele Marcu Dumitru de la Manastirea Sihastria

sursa: crestinortodox.ro

Mai intai de toate cu parintele Marcu (Costica Dumitrescu) ne-am cunoscut in lupta. Ne-am imprietenit; ne-am imprietenit pentru ca eram cu mare placere intr-o jertfire, in jertfa, in lupta, care ne cerea cu orice chip sange. Era mai marisor decat mine cu vreo 2-3 ani insa in lupta, in incordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai conteaza varsta. Conteaza miscarea, eroismul, conteaza pozitia.

A fost foarte rezistent in suferinte. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, in timpul lui Carol al II – lea, i l-a dat, pentru ca suferind, suferea cu o rabdare nemaipomenita, fara vaiete.

Ne-am incurajat in continuu; prin inchisori intalnindu-ne foarte rar pentru ca eram izolati. Eu eram la Zarca, el la fel; mai puteam comunica cate ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasa parere de om de jertfa despre Parintele Marcu fata de multi cu care eram obligati sa ne intalnim, sa traim, sa planuim. Nu era vorba de o negustorie in lupta. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fara discutie, avand in vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru.

(…)

Am plecat la manastire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am calugarit cu multa ravna, ca daca nebunia pentru Hristos nu exista, nu poti sa rezisti. Aici te pierzi ca sa te poti regasi, in pozitie ingereasca. Nu la multa vreme a venit la manastire si Parintele Marcu la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, manastirea ctitorita de Alexandru Lapusneanu. M-au luat din biserica, unde slujeam, la doua noaptea, si m-au dus la Militia din Suceava. L-am auzit intr-o celula alaturata pe Parintele Marcu, era si el arestat.

Parintele Marcu a fost arestat pentru trecutul sau legionar, eu insa am fost judecat pentru ca fac parte din Rugul Aprins, cat si din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani sa fie siguri ca acolo voi zace in veci. Fara discutie, s-a observat ca ne-a aparat Dumnezeu grozav, desi noi din partea dusmanilor eram mereu pe listele lor negre.

L-am vizitat ca monah, pentru ca era foarte hotarat pentru Hristos; era intr-o chilie alaturi de Parintele Cleopa, dar nu se putea marturisi la el, pentru ca Parintele Cleopa se temea.

M-a chemat printr-o scrisoare sa vin sa-l marturisesc, si m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta ca ar fi facut parte dintr-o echipa atunci cand a fost omorat Armand Calinescu; a fost si el invitat, dar nu a primit sa faca parte din echipa respectiva, el contand in lumea legionarilor de mare tinuta ca un om de jertfa. Noi doream o jertfa interioara continua. Nu a fost vinovat. Mi-a spus ca s-a discutat ca as fi facut si eu parte, dar nu e adevarat.

Eu i-am spus: fii linistit, nu-i nimic, prigoanele nu s-au terminat, pentru ca cine fuge de prigoana fuge de Dumnezeu, cum spune Sfantul Teodor Studitul. Si Biserica are inca nevoie de prigoane.

Il pomenesc cu mare drag, cu traire, cu odihna, a fost monah simplu. Mergea incovoiat cu un mic baston, si se ocupa de stupii manastirii Sihastria.

(…)

Ultima data m-am intalnit cu el la Aiud pe un coridor. Ne-au scos din celule pentru o conferinta. Au inceput sa vorbeasca tot dintre ai nostri, pervertiti, in cadrul reeducarilor. Era o sala mare, si eu m-am ridicat in mijloc si le-am spus: ce vorbiti voi, ce stiti voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocentrist a pus pe Dumnezeu in frunte - m-am repezit la ei - pentru niste papi nenorociti acuzati Biserica Lui Hristos si virtutile crestine. Asa s-a terminat conferinta si m-am intalnit cu parintele Marcu pe un coridor si i-am spus: ai grija de tine, nu te lasa! Dar el a inteles sa aibe grija sa nu tradeze. I-am spus ca nu ma refer la tradare, ar fi fost o jignire pentru el, ci sa aibe grija de el, sa nu posteasca aspru, daca gaseste o bucata de paine sa o manance.

Nu aveai ce sa cedezi, nu ne jucam cu viata. Aici la Aiud nu se mai punea problema Miscarii Legionare, vroiau sa ne darame complet din credinta in Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai inalt decat celalalt.

De Legiune s-au lepadat multi, dar nu erau pentru mine niste caderi de mantuire. Miscarea Legionara trebuia privita ca urmand intocmai invatatura crestina. Si aici s-a gresit mult din partea unor legionari cu uciderile, nu si-au dat seama. Acestea au adus razbunari si au omorat toata elita. Aceasta nu era elita Miscarii Legionare, era elita neamului nostru (…)”

*

PARINTELE MARCU, “FACHIRUL” DREPTEI CREDINTE

sursa: Puncte Cardinale

(…) Cel care a ajuns sa fie parintele Marcu de la Sihastria a fost mai inainte Constantin Dumitru. Dar nu de la acest Constantin Dumitru vom porni scurta noastra istorisire, ci de la parintele Marcu – si ne vom intoarce in timp catre inceputurile sale.

Parintele Marcu a trecut la Domnul in 1999, in virsta de vreo 88 de ani, aflindu-se in Minastirea Sihastria. Despre acest monah, care nu era si preot, parintele Cleopa spunea ca “acesta este cel mai mare duhovnic al Sihastriei”.

Un anume monah din generatia celor veniti la minastire in anii de dupa 1989, tinar, aprig si scolit, nota, cu perfecta intelegere, indata dupa moartea parintelui:

“… niciodata nu l-am gasit pe acest Sfint, fie ca era zi, fie ca era noapte, fie ca era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din fata casei, fie ca era in chilie pomenind pomelnice ori citindu-si pravila, fara lacrimi in ochi. De fiecare data cind veneam il vedeam cum i se lumineaza fata, ma binecuvinta si apoi, cu un gest discret, isi stergea lacrimile de pe obraz”.

Monahul cel tinar stia bine cine era parintele si pe ce drum ajunsese unde era, astfel ca, fie si numai rational, tinarul patrundea precis fiecare gest al batrinului. El era ultimul care l-ar fi putut suspecta de sentimentalism dulceag sau de slabiciune psihica. Lacrimile acestui om erau sublimarea unui duh teandric salasluind intr-un trup ramas neinfrint de cele mai grozave incercari.

In anii ’90, octogenar, parintele Marcu se ocupa de stupina. Munca fizica nu l-a epuizat niciodata, nici in tinerete si nici acum [2]. Dupa rinduiala trudnica, el isi implinea rinduiala rugaciunilor personale, care constituie principala forma de existenta a celui ce-a depus voturile monahale. Apoi parintele mai rostea si pomelnice pentru vii si morti, dupa adevaratele trebuinte ale unor cunoscuti si necunoscuti. Iar la vremea odihnei de noapte, de cele mai multe ori el dormea in pridvorul casei, cu gindul ca astfel va putea sa vegheze mai multa vreme... Si, astfel, somnul ii era de cel mult doua ore pentru o intreaga zi… cu tot cu noaptea ei.

Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, parintele Marcu statuse, ca de obicei, in preajma casei sale, izolat. Se intimplase si atunci, ca si in alte dati, sa treaca multe zile in care sa nu coboare la biserica si sa nu aiba de-a face cu nici o fiinta omeneasca. Despre receptoare radio ori tv, nici pomeneala, intrucit omul acesta avea acces la alt soi unde. Iar atunci cind a coborit la biserica, dintr-o discutie cu un monah, s-a vadit ca el stia bine ce se intimplase cu tara aceasta. Caci parintele Marcu dobindise darul inainte-vederii.

Spre a se vedea cine era parintele Marcu, nestiutul din Minastirea Sihastria, vom reda o parte a unui dialog dintre parintele Cleopa si Ioan Ianolide, care a avut loc probabil prin anii ’70.

Ianolide spune mai intii despre parintele Cleopa:

“M-a impresionat puterea cu care vorbea, cit si vastele sale cunostinte teologice si duhovnicesti. Se plimba cu usurinta prin Sfintii Parinti si-i tilcuia atit de personal, incit parea ca de la sine vorbeste. Se situa la inaltimi greu de urmarit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu”.

Apoi reproduce dialogul:

“Parintele Cleopa: – ... Acum oamenii sint orbi si robi, orbiti de lumina falsa din ei, robiti de materia in care cred. Traim vremuri apocaliptice. Fiara e omul si masina e unealta nimicirii omului. [...]

Ioan Ianolide:  – Parinte, sinteti nemaipomenit! De-acum stiu tot ce vreti sa-mi mai spuneti. Marturisesc ca nu va credeam preocupat de alte probleme. Stiam ca vorbiti despre har si lucrarea Lui, dar vad ca sinteti neintrecut si in cele ale vietii si materiei.

Par. C.: - Nu vreau acuma sa ma smeresc, caci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept sa nu spun ca multe dintre acestea m-a ajutat sa le pricep parintele Marcu.

I. I.: - Dar cine e parintele Marcu? – am intrebat eu nedumerit.

Par. C.: – Iti este prieten si stie ca esti aici. Te-a vazut din chilie!

I. I.: - Prieten?… Chilie?… Atunci sa ma duc sa-l vad!

Par. C.: – E prea departe si nici nu te primeste. Mi-a ingaduit insa sa-ti vorbesc despre el.

I. I.: – Atunci cum m-a vazut?

Par. C.: - A primit de la Dumnezeu darul vederii in duh, asa, prin materie… si prin timp…

I. I.: – Spuneti-mi, rogu-va, cine este acest om?

Par. C.: - L-ai vazut ultima oara cind discutai cu staretul unei minastiri unde el era vacar. [...] De la el am invatat multe despre Dumnezeu si lume. Ne intilnim adesea si stam indelung de taina. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice ca eu sint glasul lui. El s-a retras de lume, dar este arcul cel mai incordat al lumii. [...] E un traitor unit cu Dumnezeu, fiindca nu poti vedea iadul, nici pacatul daca nu esti in lumina dumnezeiasca. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pamint. [...] Traieste intre albine… De sanatatea sa se ingrijeste Dumnezeu. De-ale gurii ii mai ducem noi, de aici, din schit.

I. I.: – Dar il stiam bolnav!

Par. C.: - E sanatos! Oamenii nu mai cred in puterea de tamaduire a Duhului Sfint, dar el este o dovada ca ea lucreaza. [...] El maninca mana cereasca. Mana cereasca e si materiala, este si imateriala. El stie sa le imbine pe toate. [...]

Am hotarit sa plec. Ma linistisem. [...] M-am dus sa-mi iau ramas bun.

Par. C.: - Sa nu-l judeci gresit! El sta ascuns pentru ca acesta e darul lui. N-am vazut la nimeni mai multa dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te si te va insoti. Acolo unde vei intilni lucrari minunate, gindeste-te ca pot fi facute si prin el… el este miezul lumii. Fii binecuvintat! Te binecuvinteaza si el!”.

Poate pentru unii surprinzator, un astfel de om nu putea ajunge cu usurinta la minastire in vremea comunismului si nici nu era bine vazut intotdeauna si oriunde, atunci cind erau ochi sa-l vada. Tot Ioan Ianolide este cel care reface o parte relevanta in acest sens din filmul parintelui Marcu:

“Intr-o zi m-am dus la o minastire linga Bucuresti. Pe o carare inverzita ma intretineam cu staretul [...]. Se apropie de noi o turma de vaci si staretul striga:

- Hei, frate, vad ca stii ce-i ascultarea, dar mai ai mult pina sa inveti ce-i credinta!

Vorbea cu paznicul vacilor, un incepator venit sa intre in monahism. Ma uit bine la el si ma cutremur. Intre timp, vacarul a alergat dupa o vaca razletita si s-a tot dus.

- Parinte, stii cine este acest om? – il intreb pe staret.

- Unul care tine mortis sa intre in minastire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispret, l-am alungat, dar el se tine scai de minastire. [...]

- Parinte, intreb eu, ce crezi ca este mai important: sa te rogi ori sa aperi credinta? [...] Parinte, acest om de la vacile minastirii nu s-a lasat in voia lui Dumnezeu, ci a facut voia lui Dumnezeu. El a luptat sa nu se imputerniceasca in tara ateismul. A suferit torturi cumplite si tacea mormint. I se cerea sa se lepede de credinta, sa-si tradeze fratii, sa se supuna statului ateu”.

Inainte de a-si afla definitiv asezarea la minastire, parintele Marcu facuse peste 20 de ani de inchisoare. A iesit din inchisoarea Aiud in 1964, printre ultimii, adica printre cei care nu facusera nici un compromis si nu acceptasera in nici un fel diavoleasca reeducare facuta de colonelul Craciun la ordinul conducerii comuniste. Caci Constantin Dumitru nu doar ca nu se lepadase cu nimic de familie, de camarazi, de convingeri, de neam si de Hristos, dar nu facuse loc in fiinta sa nici macar unei vorbe slabe sau vreunui gest indoielnic.

Parintele Marcu spune:

“A trebuit sa luptam cu toate neputintele noastre. Multi au vrut sa se sinucida, pentru ca nu mai puteau suferi chinurile. Si cel mai grav era ca iti cerea sa ii spui pe ceilalti, sa ii torni. Si te torturau atit de groaznic ca nu puteai decit ori sa mori, ori sa cedezi”,

dar Constantin Dumitru n-a cedat si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nici n-a murit.

Astazi, lectia despre Pitesti, Gherla si Aiud ar trebui predata de profesorii de istorie stind in genunchi. Pentru ca in aceste inchisori Constantin Dumitru si altii ca el au fortat literalmente mina comunistilor. I-au facut sa inteleaga ca reeducarea, slutirea omului intru comunism, pervertirea lui extrema, poate izbuti cu anumiti indivizi, poate chiar cu marea majoritate a populatiei, dar ca nu poate izbuti cu toti oamenii. Si intelegind comunistii ca exista oameni indestructibili sufleteste – chiar daca nu operau cu acest termen, comunistii erau suficient de pragmatici pentru a lua seama la efectele acestea –, au hotarit ca acest gen de experiment nu trebuie sa fie aplicat si in afara inchisorilor, intrucit exista riscul major al unei reactii incontrolabile. Desigur, marele experiment comunist a reusit, iar reusita lui se exprima deplin abia astazi. Dar cine stie citi dintre noi n-am fi fost oribil schimonositi daca reeducarea, asa cum a fost experimentata in Aiud, ar fi trecut de portile inchisorii.

Detentia din Aiud a fost doar sfirsitul petrecerii lui Constantin Dumitru prin puscariile in care de la inceput ajunsese sa fie cunoscut sub numele de “Fachirul”, din pricina incredibilei sale rezistente la torturi. Nu vom mentiona bogata anecdotica a torturilor (cine e interesat o poate descoperi cu usurinta in titlurile cuprinse in bibliografie), ci numai o marturisire a parintelui Marcu. Este vorba despre o bataie cu ranga la talpi:

“Am numarat pina la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Insa nu am scos nici un geamat. Dar, spre deosebire de parintele Dimitrie Bejan, care era preot si pe care il acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pina in virful creierului. N-am scos insa nici un cuvint, avind, si atunci, si dupa aceea, marea grija sa nu pirasc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvint despre cineva. [...] Darul lui Dumnezeu m-a tinut”.

Pentru Constantin Dumitru, din cauza rezistentei lui, pentru ca nu scotea nici macar un geamat atunci cind era chinuit fizic, au fost inventate torturi noi. Toate l-au ranit, dar nici una nu l-a infrint.

“Trei lucruri m-au tinut: firea, pe care am mostenit-o de la mama [...], vointa personala si, mai mult decit acestea doua, Darul lui Dumnezeu. [...] Dar am cedat totusi, lesinind, cind, alta data, l-au adus pe un camarad si l-au batut in fata mea…”.

In Aiudul anilor 1944-1947, Constantin Dumitru s-a intilnit cu asa-numitul “grup al misticilor”, intre care s-a numarat si el, vremuind detentia cu neintrerupta rugaciune pentru care erau rinduiti dupa tipicul monahal” (…)

Lucian D. POPESCU

Note:

[1] Inainte de razboi, in Romania se zicea ca a fi comunist este mai rusinos decit a fi bolnav de sifilis sau de blenoragie.

2 In sistemul referential al acestor oameni, munca nu este un blestem, ci, asa cum mi-a spus cindva unul dintre ei, regretatul Simion Ghinea, munca este o onoare.

*

Mai multe despre Parintele Marcu, la:

• Părintele Marcu Dumitru, de la Sihăstria

• O, minune!...