Mai demult am citit o carte in care se tratau aspectele relatiilor interumane. In acea carte erau prezentate situatii concrete de viata prin care se arata cititorilor cat de superficiali suntem noi oamenii, mai ales cand vine vorba de cei de langa noi. Concluzia cartii ar fi sa acordam atentia, respectul si afectiunea cuvenita persoanelor cu care  interactionam de zeci si sute de ori, incepand de la a ne stradui sa le cunoastem numele, ca mai apoi sa construim relatii umane adevarate: relatii de prietenie. Asa se face ca rusinea de care spuneam la inceput, este justificata de faptul ca desi m-am intalnit de sute de ori cu femeia de servici, acea femeie care spala si matura scara blocului in care locuiesc pentru ca eu sa pasesc mereu in curatenie, totusi eu nici macar numele de botez nu i-l stiu. Nici macar efortul de a intreba macar odata "Ce mai faceti" nu l-am facut. Nepasarea aceasta a mea si raceala aceasta tipica vietii de oras imi stau atarnate mereu de gatul constiintei.

Iata un om cu care m-am intalnit de atatea ori in viata mea si nu stiu nimic, dar absolut nimic despre acel om. La fel se intampla si cu unii din vecinii de bloc. Traim intr-o lume in care superficialitatea relatiilor dintre oameni a devenit de o normalitate strigatoare la cer. Se intampla ca dupa ani de zile de locuit in acelasi bloc, sa nu stim macar numele de familie ale vecinilor aflati un etaj mai sus sau mai jos decat noi. Insa asa ceva este inadmisibil pentru ca asta arata cat de superficiale si artificiale sunt relatiile pe care le avem fata de oamenii de langa noi, si cat de interesati suntem fata de soarta lor. Daca eu nu ma straduiesc sa fac efortul de a afla numele unui vecin, atunci cum sa fac efortul de a-i cunoaste supararile si necazurile pentru a-l sprijini in vreun fel? Daca eu nu stiu supararile si necazurile oamenilor care stau in fiecare zi la 10 metri de mine, atunci ce fel de om sunt?

Din fericire am copilarit la tara si am invatat lectii de o valoare nespusa acolo, lectii care din pacate nu pot fi invatate la oras. Cand eram mic, tin minte ca eram intrebat mereu de orice satean necunoscut  "De-al cui esti tu, mai?". Urma sa spun porecla si numele de botez al bunicului, dupa care strainul ce imi adresase intrebarea se lumina brusc la fata. Asa afla omul cu pricina al cui nepot si fiu sunt, si alte detalii care sa-i intareasca relatiile personale cu cei care ma aveau in grija.

La tara este ceva normal ca toata lumea sa se cunoasca cu toata lumea. Este normal sa se stie "de-al cui este" fiecare, unde locuieste, cati copii are, cu cine e casatorit(a) si toate celelalte aspecte esentiale de viata. La tara fiecare satean isi cunoaste in amanunt vecinii de ulita, impartasindu-le  bucuriile si tristetile, pentru ca acolo relatiile dintre oamenii satului sunt firesti, deci personale. La tara e ceva firesc sa-i dai vecinului din prisosul tau, e normal sa-i dai o sticla de lapte  daca el nu are o vaca, este normal sa-i dai fructe sau legume din gradina ta daca el nu are, si tot asa, pentru ca oamenii au relatii de vecinatate normale.

O alta lectie pe care am primit-o a fost sa invat sa dau binete la toata lumea. Cand spun toata lumea, inseamna chiar toata lumea cu care ma intalneam pe strada sau pe camp, dimineata sau seara, si in orice imprejurare rurala as fi fost. Lucrul acesta m-a invatat sa ies din propria indiferenta fata de oamenii care imi ieseau in cale. Lucul acesta m-a invatat sa ies mereu in intampinarea oamenilor pe care nu-i cunosc, pornind de la cel mai elementar lucru al relatiilor umane: binetea.