Dupa marile centre monahale din Egipt, Sinai si Valea Iordanului, leaganul monahismului ortodox din sec. IV-VII, desfiintat in buna parte de migratia popoarelor arabe, monahismul s-a statornicit in secolele VII-IX mai ales in Asia Mica si Bizant. Restrangerea imperiului bizantin din cauza expansiunii mongole, otomane si slave, ca si lungile tulburari iconoclaste (sec. VII-IX), au contribuit cel mai mult la alegerea si intemeierea unui nou centru de nevointa in Bizant, pe masura inaltei trairi duhovnicesti de atunci.

Asa a luat fiinta in muntele Athos cea de a treia si cea mai importanta patrie a monahismului ortodox. Era locul cel mai potrivit si binecuvantat de Dumnezeu in aceasta epoca, centrul imperiului bizantin mutandu-se cu precadere in Peninsula Balcanica. El corespundea din multe puncte de vedere. Era izolat aproape total de lume, fiind de jurimprejur inconjurat de Marea Egee, deci foarte prielnic vietii calugaresti prin pozitia si clima sa. Era aproape de Constantinopol, sub a carui obladuire a stat cinci secole, influentand profund in acelasi timp intreaga Ortodoxie in tarile balcanice. Era o pavaza de aparare si rezistenta impotriva curentului crescand al prozelitismului Catolic si mai tarziu protestant. Astfel, incepand cu secolul X, Muntele Athos intra in istoria Bizantului, a lumii si a intregului monahism ortodox, ca cea mai autentica si constanta vatra de spiritualitate si traire in Hristos in al doilea mileniu al crestinismului european. Muntele Athos, Muntele Sfant, corabia sau arca ortodoxiei si a monahismului ortodox este situat in peninsula Athos, partea de est a celor trei brate ale lui Chalkidiki.

Numele de Athos deriva din piscul falnic care domina peninsula si care isi arunca umbra pana departe in Egee. In antichitate multe cetati (orase) grecesti s-au dezvoltat pe Athos, care apoi au disparut in primele secole ale dominatiei romane. Cu aparitia crestinismului a aparut si traditia ca Fecioara Maria a vizitat Athos-ul. Uimita de frumusetea sa naturala, L-a implorat pe Fiul sau sa i-l dea ei pentru a deveni gradina sa. Dorinta i-a fost indeplinita si acest rai pamantesc a devenit „Gradina Fecioarei”, un loc binecuvantat pentru totdeauna, un rai pentru aceia care-si cauta mantuirea preamarind pe Dumnezeu, supravenerand pe Maica Domnului si venerand pe Sfinti. Astfel, cu trecerea timpului, s-a dezvoltat sediul monastic al Muntelui Athos, un fenomen unic in lumea crestina, un loc in care exista toate formele de viata monahala: eremitic, semieremitic, cenobitic si idioritmic.

Istoria primilor asceti ai Muntelui Sfant se pierde in legenda, potrivit careia pe Muntele Athos au existat calugari inca de pe la inceputul secolului III sau din timpul sfantului imparat Constantin cel Mare. Totusi este mai probabil ca Muntele Athos nu a fost colonizat mai devreme de secolul VII cand valurile de eremiti alungati din Estul Mijlociu si din Egipt de catre cuceritorii arabi, s-au stabilit aici.

Incepand cu secolul al IX-lea existenta monahismului in Athos se bazeaza pe documente si date exacte. Astfel un decret al imparatului Vasile I Macedoneanul (867-886) a daruit tot muntele sihastrilor numindu-l „to agion oroj” excluzandu-i pe pastori, femei si oamenii obisnuiti (mireni). Prima definire a hotarelor Athosului avusese loc la anul 943.

Cativa ani mai tarziu in peninsula a sosit una din cele mai semnificative personalitati spirituale ale epocii, Sf. Athanasie din Trebzon. In anul 963, Sf. Athanasie, cu ajutorul prietenului sau, imparatul Nichifor II Foca (963-969) a fondat pe varful de Sud - Est al peninsulei, manastirea Lavra care prin maretia ei a provocat o reactie din partea eremitilor saraci ai muntelui deoarece grandoarea si noile directii negau felul lor de viata. Eremitii condusi de Paul de Xeropotamos, l-au acuzat pe Sf. Athanasie in fata imparatului Ioan I Tzimiskes (969-979) pentru cladiri marete, cultivarea pamantului etc. cerand interventia statului si a Bisericii. Medierea a dus la aparitia primului Typikon (971-972) care reglementa problemele privind organizarea si administrarea statului monahal – document scris pe piele de capra ratificat de imparatul Ioan Tzimiskes, si pastrat la Protaton in arhivele Comunitatii Sfinte.

Astfel prin fondarea Lavrei si prin aparitia primului Typikon, eremitii imprastiati sunt adunati la un loc si locul vietii eremitice a fost luat de o viata comunala sau de obste organizata potrivit legilor cenobitice stricte. Prin anul 980 ia fiinta Manastirea Iviru, fondata de Ioan Iviritul si fiul sau cuviosul Eftimie. Apoi apar manastirile Vatopedu (dupa traditie inceputurile ei sunt din sec. IV) apoi Cutlumus, fondata de Alexie Comneanul (1081-1118); Pantocratorul, de acelasi ctitor; Filoteiu, fondata de imparatul Nichifir Votaniat (1078-1081); Caracalu (sec. XI); Simonpetra (sec. X-XI); Grigoriu (sec. XIII); Dionisiu (sec. XIV) si alte cateva.

Dar si alte tari ortodoxe fondeaza manastiri in Athos pentru calugarii lor. Astfel, imparatii sarbi Stefan Nemania – devenit Simion dupa calugarie – si fiul sau Sava, au zidit intre anii 1151-1195 Manastirea Hilandar; fratii Moise, Aron si Ioan, macedo-romani din Ohrid (Macedonia) intemeiaza pe la sfarsitul secolului X manastirea Zografu zidita apoi in secolul XI-XII de principii bulgari iar calugarii rusi intemeiaza in secolul XII Manastirea Sfantul Pantelimon, cunoscuta din secolul XIV si sub numele de „Rusicon”. Prezenta calugarilor romani in Muntele Athos este atestata documentar abia in a doua jumatate a secolului XIV, cand Vladislav I (1364-1377) innoieste Manastirea Cutlumus sub egumenul Hariton si trimite aici cateva zeci de calugari din łara Romaneasca. Documente bizantine mai vechi amintesc de conflictul ce exista in secolele IX-X intre calugarii atoniti si „pastorii vlahi” de la sudul si nordul dunarii, care ajungeau cu turmele de oi pana in Peninsula Calcidica si Athos si „tulburau” linistea sihastrilor. Imparatii bizantini au dat chiar unele decizii prin care le interziceau sa mai pasca oile in Muntele Athos.

Sub Alexie Comneanul (1081-1118), insa, monahii atoniti „se plangeau ca nu pot trai fara ei” caci ii ajuta la hrana zilnica cu lapte si produse lactate. Desigur, unii din acesti pastori valahi renuntand la cele pamantesti, ajungeau sihastri vestiti in manastirile si pesterile Athosului.

Sunt bine cunoscute interventiile scrise ale voievodului roman Vladislav – care in anul 1369 reconstruieste Manastirea Cutlumus – catre staretul acestei manastiri – Hariton (cel care va deveni al doilea mitropolit al łarii Romanesti) pe care il ruga sa fie mai ingaduitor cu monahii si fratii romani trimisi aici pentru invatarea cantarii si a tipicului, acestia nefiind obisnuiti cu viata aspra de la Athos, post si rugaciune indelungata.

Fiind liberi, cu intinse puteri politice, diplomatice, culturale si bisericesti, domnitorii nostri, luand locul imparatilor bizantini dupa prabusirea Bizantului, timp de peste cinci secole au zidit, au restaurat si intretinut cu o darnicie fara egal, cele mai importante edificii athonite, exercitand aici o neintrerupta asistenta materiala si hegemonie spirituala, rand pe rand manastiri ca: Lavra, Zografu, Grigoriu, Sf. Pavel, Simonpetra, Caracalu, Doghiaru, Vatopedu, Xeropotamu, Pantocratorul, Iviru, Filoteiu, Panteleimon, Esfigmenu, Dionisiu si altele, sunt partial sau integral restaurate si inzestrate cu cele de nevoie astfel incat dupa afirmatia lui N. Iorga, łarile Romane pot fi socotite „Byzance apres Byzance.”

„Nici un alt popor /.../ n-a facut atata bine pentru Athos cat au facut romanii” spunea la 1880 cercetatorul rus Porfir Uspenski (Hristianskig, Afon, vol. III, Moscova, p. 2) referitor la daniile facute de domnitorii romani intregului Orient ortodox si in special manastirilor din Athos, exista o imensa literatura incepand cu N. Iorga (Le Mont Athos et les pays roumaine, in „Bulletin historique de l’Academie roumain”, tom II, 1914) pana la Virgil Candea (Marturii romanesti peste hotare. Mica enciclopedie, vol. I, Bucuresti, 1991 si vol. II, 1999).

 In anul 1369 voievodul muntean Vladislau reconstruieste Manastirea Cutlumus din Athos, in 1414 il gasim pe Mircea cel Batran intre ctitori la Manastirea Zografu, iar la 1429 Alexandru cel Bun iscaleste un hrisov de danii. Stefan cel Mare si Neagoe Basarab sunt ctitorii celor mai multe lacasuri de acest fel. Petre Rares zugraveste Manastirea Caracalu, Alexandru Lapusneanu zideste Manastirea Dohiariu, iar Mihai Viteazu recladeste Manastirea Simonpetra arsa in anul 1580.

Dupa prabusirea taratului bulgar (1393) si dupa caderea Bizantului (1453) si a celui sarb (1459), łarile Romane, ramanand singurele tari libere in Peninsula Balcanica, au acordat popoarelor crestine din Balcani si indeosebi poporului grec o permanenta ocrotire, voievozii Moldovei si Valahiei, ca si sfetnicii lor, au zidit din nou ori au reinnoit biserici si paraclise, manastiri si schituri, trapeze, chilii, bolnite, arhondarii si arsanale, au daruit carti de slujba si odoare de pret, icoane ferecate in aur si argint, odajdii, epitafe si dvere cusute in fir de aur si impodobite cu pietre scumpe si margaritare, astfel incat, dupa imparatii bizantini, voievozii romani sunt cei mai de seama ctitori ai asezamintelor aghiorite.

Tezaur incomensurabil de moaste, evanghelii si obiecte de cult ferecate: feloane, stihare, sacose si mitre lucrate in fir de aur si argint, biblioteca patristica fara egal, cu sute de mii de carti: teologice, filosofice, istorice si literare cu inestimabile documente bizantine si post bizantine si mai ales cu pretioase manuscrise muzicale, Athosul, patria milenara a monahismului ortodox, este o adevarata cetate a culturii Ortodoxe. Pentru cultura lumii intregi si pentru istoria patriei noastre, Muntele Athos reprezinta un interes considerabil. Un numar mare de oameni de cultura – scriitori, filologi, arhitecti, pictori, bizantinologi, muzicologi, cercetatori in toate domeniile – vin aici in fiecare an pentru a studia comorile manastirilor athonite.

In diverse domenii ca si in cel muzical nu pot fi facute studii aprofundate fara studierea documentelor din bibliotecile Athos-ului, drept pentru care si noi am intreprins, in acest scop, o actiune de cercetare a valorilor muzicale de aici, fotografiind si copiind manuscrisele romanesti, daruite de catre domnitori sau ierarhi romani, aduse din tara de catre calugarii romani si greci si, mai ales, scrise de catre monahii romani care au vietuit in Athos.

Cele mai vechi vestigii muzicale de provenienta romaneasca existente in Athos sunt doua Lectionare evanghelice (evangheliare), scrise pe pergament cu multa maiestrie si frumos ornate cu alese miniaturi. Uncialele grecesti sunt caracteristice secolelor X-XI, si rar intalnit si nesesizat pana acum, faptul ca textul literar este prevazut cu neume sau notatie ekfonetica.

Placate artistic cu argint si aur (copertile) sunt expuse la loc de cinste in vitrinele centrale, una la Dionisiu, donata de Mircea Ciobanu (1545-1554) si Doamna Chiajna si alta la Lavra, secolul al XI-lea, daruita aici la 1643 de Ioan Matei Basarab Voievod si Doamna Elena. De la Ieromonahul Damian Vatopedinul din Veria, dascal si protopsalt al Moldo-Vlahiei ne-au ramas o multime de cantari, compozitii personale imprastiate prin diverse manuscrise si cel putin doua voluminoase manuscrise muzicale, un Mathimatar al Stihirariului scris la 1769 (ms. gr. nr. 1473) si un Stihirar al intregului an bisericesc (vol. II) autograf al lui Damian scris la 1680 si pastrat la Marea Lavra.

Pe vremea cand in Tara Romaneasca se tiparea Biblia lui Serban Cantacuzino, la Sf. Munte, Filotei Ieromonahul sin Agai Jipei va fi inceput sa talmaceasca din greceste Biblia muzicala romaneasca, numita „psaltichie rumaneasca”, terminata la Bucuresti in anul 1713, care contine 1193 de cantari, pana la el negasindu-se nici macar o singura cantare in limba romana scrisa pe note de psaltichie, acestea fiind cantate dintotdeauna practic, fara neume muzicale.

In Chinoviul Romanesc Prodromu se pastreaza un Anastasimatar romanesc, scris pe teritoriul Romaniei in preajma anului 1717, copie dupa Anastasima lui Filothei sin Agai Jipei. La inceputul secolului al XVIII-lea Clement Gradisteanu, ieromonah din Manastirea Hurezu, contemporan si var primar cu Filothei Ieromonahul fiul lui Aga Jipa – serie Antologhia engolpios manuscris care se pastreaza la Xenofont si care contine si compozitii proprii.

Din ultimul patrar al secolului al XVIII-lea dateaza un Anastasimatar romanesc, alcatuire a lui Mihalache Moldovlahul, care se pastreaza la Marea Lavra, importanta prin faptul ca este cel mai complet manuscris de acest fel si pentru ca reprezinta cel de al doilea stadiu al „romanirii” cantarilor, cand nu se mai copiaza aproape nimic din textul muzical grecesc, ci se creeaza muzica de tip bizantin direct pe text romanesc. Tot in aceasta perioada, Ionita Psaltul si Vlahul, scrie o Antologhie care se pastreaza la Xiropotamu (ms. gr. nr. 277).

In afara de manuscrisele cu notatie cucuzeliana, compuse sau copiate in intregime de catre romani, gasim la Athos, prin diverse codice grecesti sin secolele XVII-XVIII si cantari razlete ale unor autori romani.

Astfel, Iovaseu Vlahu, „Protopsaltul curtii Ungrovlahiei” (1670-1700), ucenic al lui Gherman Neon Patron compune o doxologie pe care am gasit-o in douazeci si patru manuscrise, un heruvic in cinci manuscrise, un chinonic si patru irmoase calofonice in sase manuscrise.

De la Vlatiru Vlahul ne-a ramas o doxologie pastrata in manuscrise la: Xenofont, Dohiariu si Panteleimon. Un capitol important privind muzica romaneasca din Athos din secolele XVII si XVIII il constituie imnele si polihroniile in cinstea domnitorilor si demnitarilor ecclesiastici din łarile Romane. Acestea sunt scrise de catre romani si mai ales de catre greci, drept recunostinta pentru nenumaratele danii facute intregului orient ortodox si mai ales Manastirilor din Muntele Athos.

Cu notatie hrisantica, manuscrisele psaltice romanesti la Athos, provenite din Tarile Romane sunt mai multe. Astfel in deceniile 8 si 9 ale secolului al XIX-lea Popa Traian scrie la Iasi – sub protectia lui Iosif Naniescu – trei codici muzicali ajunsi inca din vremea sa la Bitola (Macedonia) si apoi la Xenofont.

La Chinoviul Romanesc Prodromu printre alte manuscrise muzicale de valoare se pastreaza o: Antologhie scrisa de A. Pann; o psaltichie scrisa in Bucuresti la anul 1832; o antologhie scrisa in łara Romaneasca la 1843; o psaltichie scrisa de Stefan Arhim din Cernica la anul 1844; o Antologhie scrisa, o parte de Axentie Rosculescu la anul 1847; un Vecernier – Liturghier scris ante 1848 provenit de la Elisabeta Monahia schimonahia din manastirea Agapia (1857) probabil sora Mitropolitului Veniamin Costache. De la George Ucenescu se pastreaza doua manuscrise autografe, unul la Prodromu si unul la Chilia Sf. Ipatie, dependenta de Vatoped. Un Praznicar scris de Ghita Ionescu din Manastirea Gaiseni – Dambovita la anul 1863 se afla la Prodromu, o Colectiune de cantari bisericesti scrisa de ioan Grigorescu in Romania la anul 1864 precum si o „Psaltichie” scrisa de Popescu Costache la 1873 „din predania lui Gheorghe Caciulescu” se gasesc tot la Prodromu.

Cercetarile mele la Muntele Athos au fost concretizate intr-un volum tiparit la sfarsitul anului 2000, volum premiat de Uniunea Compozitorilor care cuprinde descrierea analitica a peste 250 de manuscrise romanesti si grecesti scrise de romani. Majoritatea manuscriselor cuprind cantari ale celui mai mare compozitor si protopsalt roman din toate vremurile – Nectarie Schimonahul.

Poposind doi ani si jumatate in Sf. Munte, pentru cercetare si ruga, m-am ocupat indelung de acest modest schimonah si dupa prelungite cercetari si ezitari i-am fixat ca data a nasterii 5 decembrie 1804 iar ca data a trecerii la cele vesnice 17 noiembrie 1899. A tradus din literatura muzicala universala si a compus tot ceea ce era necesar tuturor oficierilor din timpul anului calendaristic: Liturghier, Anastasimatar, Doxastar, Stihirar, Triod, Penticostar, Heruvico-Chinonicar, Prohod, Antologhii precum si Anixandare, Fericit barbatul, Polielee, Doxologii, Heruvice, Axioane si un numar mare de stihiri, tropare, slave, cantari veselitoare etc. pentru romani si pentru greci. Este supranumit de catre romani si greci: „Al doilea Cucuzel”, „Protopsalt a tot Muntele”, „Privighetoarea Sfantului Munte”, „Protopsalt al tuturor psaltilor.”

In a doua jumatate a sec. al XIX-lea, Nectarie Schimonahul a infiintat la Chinoviul Roman Prodromu o scoala de psaltichie pentru romani, renumita in tot Muntele, greci, rusi, bulgari, macedoneni si sarbi. Timp de aproape un secol cantarile sale su fost transcrise de un numar mare de psalti si protopsalti si chiar greci, ucenici ai sai directi sau indirecti, manuscrisele sale copiate circuland prin tot Muntele, la schiturile si chiliile romanesti ca si la manastirile grecesti. Printre ucenicii sai de seama sau ucenici ai ucenicilor sai care au copiat manuscrise citam in ordine alfabetica pe: Calinic Ieromonahul, Calistrat Galactinovici, Calistrat Schimonahul, Chesarie Schimonahul, Clement Schimonahul, Dionisie Ignat de la Colciu – duhovnicul meu pe care l-am vizitat si acum de curand. Are 92 de ani, orb complet de 7 ani, dar care canta si acum frumos si stie slujbele pe de rost; apoi Gavriil Panta, Gherontie Ieromonahul, Iacob Monahul, Iacob Deciu, Iacob Raduleanu, Isihie Petrescu, Martin Monahul, Nathanail Ieromonahul, Neofit Schimonahul, Nicandru Ierodiaconul, Nichita Basarabeanu, Onufrie Bratu, Paisie Lambru, Pasarion Sobotariu, Pimen Ieroschimonahul, Sava Schimonahul, Serghie Schimonahul, Teofil Niculescu, Teofilact
Ieromonahul, Varahiil Schimonahul, Vichentie Monahul si altii.

Opera muzicala a lui Nectarie Schimonahul este imensa. Mai bogata decat a tuturor psaltilor romani din secolele XVI-XX si alaturi de multe cantari ale altor psalti romani si greci, ea a fost rescrisa de ucenicii sai si de ucenicii ucenicilor sai, cu multa arta si mestesug, astfel incat multe manuscrise pot fi considerate piese de muzeu, cu deosebire cele 15 manuscrise cumparate din diferite locuri de Arhimandritul Dometie Trihenea de la Chilia Sf. Ipatie cu motivatia: „ca sa nu fie instrainate.” Numarul manuscriselor muzicale romanesti de la Athos si al psaltilor compozitori si interpreti inserati in ele este insa mult mai mare decat ceea ce am putut noi depista.

Se impune in continuare cu stringenta initierea unei ample actiuni de depistare si inregistrare a manuscriselor si documentelor muzicale romanesti de traditie bizantina aflate in afara granitelor tarii noastre. Prin catalogarea acestor valori si apoi prin studierea sistematica a lor, patrimoniul culturii muzicale romanesti se va completa cu noi documente din secolele X-XX.

Documentele muzicale romanesti din Athos si psaltii atestati in ele au contribuit si vor contribui la intregirea si interpretarea repertoriului muzical bizantin universal iar istoria muzicii romanesti isi va imbogati continutul cu un numar mare de manuscrise si de nume noi de compozitori si de interpreti. Mostenitor al unei milenare traditii de cultura muzicala bizantina poporul roman va adauga fondului ancestral de valori spirituale si acest fond de manuscrise care se afla in afara granitelor tarii.

Arhid. Prof. Univ.Dr. Sebastian Barbu-Bucur
Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti