Povestea vulturilor aurii

Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au această culoare nobilă, ci numai o aripă; la masculi, cea dreaptă, iar la femele, cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părintii pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Linistii. Acolo unde au murit si părintii lor.

Si se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a devenit cât se poate de tristă: vulturii au fost prinsi, printr-o mestesugită cursă, de către niste oameni care credeau că se vor îmbogăti vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi si le-au agătat la brâu, ca pe niste scalpuri. "Ei, acum să se târască pe jos, ca niste serpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Linistii?" - a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.

De durere si de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Însă cei tari se încăpătânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o vointă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristete: "Ce vor zice puii nostri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Linistii?"

Sprijinindu-se unul de altul, si gândindu-se la urmasii rămasi acasă, doi vulturi au simtit cum suferinta începe să li se aline. Si stând asa, asteptând parcă să le crească aripi, ei au simtit că durerea se preschimba în putere.

Da, da, chiar asa: stând lipiti unul de celălalt, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare astfel; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială, si apoi din ce în ce mai puternic. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.

Luându-se după ei, s-au ridicat si alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Linistii...

Am scris povestea de mai sus gândindu-mă la iubita mea sotie, Claudia. Povestea vulturilor aurii e într-un fel rezumatul conceptiei mele despre nuntă. Cred că cei care se căsătoresc pentru ca prin dragostea lor să se sprijine unul pe celălalt pe calea mântuirii au înteles rostul familiei. Când iubesti pe cineva, îi doresti bucurie fără sfârsit. Când iubesti pe cineva, vrei să îl stropesti cu apa dragostei tale. Când iubesti, vrei ca pe chipul celuilalt să se vadă cât mai multă bucurie.

Nu cred că poti iubi pe cineva fără să te gândesti la vesnicie. Necredinciosii au o dragoste foarte tensionată, foarte crispată: ei cred că după moarte se termină totul.

Credinciosii stiu că dragostea adevărată nu poate fi nimicită de timp. Stiu că întelepciunea se va sfârsi, dar dragostea nu se va stinge. De aceea învată să îi iubească pe ceilalti cu o dragoste curată, cu o dragoste care nu piere.

Dragostea dintre sotii care ajung în Împărătia Cerurilor nu se stinge. E adevărat că acolo nu vor mai avea dorinta de a-si manifesta dragostea în acelasi mod în care au făcut-o pe pământ (mă refer la dragostea trupească al cărei rod sunt copiii). Dar totusi asta nu înseamnă că legăturile sufletesti dispar, că sotul nu îsi mai recunoaste sotia, că fiul nu îsi mai cunoaste mama. Nu încerc să dezvolt această idee, fiind constient de riscul de a sustine vreo greseală. Deci, fără a încerca să dau lămuriri în ceea ce priveste modul în care dragostea dintre soti poate birui timpul, voi încerca să pun pe hârtie câteva gânduri despre care cred că i-ar putea ajuta pe tinerii care vor să îsi întemeieze o familie.
 

Danion Vasile "Cartea Nuntii"