Iubirea - Iubirea îndrăgostiților

"Un prieten adevărat e piatră nestemată: nimeni nu va şti să-i cumpănească preţul.” (Ecclesiasticul 6:15).

E o nebunie. Schimbări adunate-n propria fire. Manierat, grandilocvent, mărinimos şi delicat: un sentiment bolnav ce zace-n mine, o iluzie şi totodată o aşteptare . O patimă, un dor arzător, un demon chiar. Dar demonii nu se nasc din iubire. Poate acesta s-a zămislit în mine datorită unei răni mult prea adânci. Mult prea sărate. Sângele atâtor amintiri se plimbă-ntre venele ostenite de durere. Obosite de eterna aşteptare. Obosite de acest sentiment bolnav, vânăt şi crud ...

Amintirile de fapt, sunt mult mai dure decât patimile. Orice patimă poate fi dezrădăcinată, strivită, smulsă din carnea inimii treptat. Dar o amintire ? Adormi cu aceasta, te trezeşti cu ea, trăieşti cu ea, mănânci şi bei din sucul acesteia. Eu mă hrănesc din amintiri. Dar hrana asta e mult prea rece şi amară. Nici mierea de albine nu o va putea îndulci vreodată. Îmi potolesc setea nebună cu lacrimi izvorâte din amintiri . Curg pe mine aliniate , pe haine , pe mâini ; în şir indian chiar, pe piele şi pe tălpile mele umede şi-ngheţate ...

Mi-am dorit să îţi scot inima şi să o bag într-un cuptor încins , neştiind că de fapt cuptorul este în mine, şi eu mă aflu în acesta. Ard şi sunt mistuită de flăcările sale. Durerea se prăjeşte în străfundul sufletului, iar speranţe vii se năruiesc înlăuntrul meu. Sunt un vulcan, iar paşii tăi au lăsat urme în noroiul din mine. Am calcat peste orgoliu, dar nu am calcat peste iubire. E darul nemuririi, darul suprem a lui Dumnezeu; cum spunea un mare romancier român: ,, e taina tuturor fericirilor pământeşti şi cereşti ”...

E o nebunie. Eu am murit pentru tine, iar în noi doi a murit prietenia. A murit de mult acel glas al inimii care te îndrepta cu sfiiciune spre mine. Acel ,, eu " a trecut şi el o dată cu clipele uscate şi înfundate-n clepsidra destul de neagră a singurătăţii ...

În noaptea îngropării Sale, ai îngropat şi o parte din mine . Cealaltă a rămas aici pe pământul cernit , să ţipe , să plângă, să fie sfâşiată de gustul nepăsării şi al indiferenţei ce ne-au întunecat privirile.

M-am răstignit pe această Cruce a iubirii. Mă leg de ea pentru totdeauna, iar de va fi ceva cu mine, iubirea ştiu că-mi va fi păstrată în braţele Lui. Lacrimile mele, ţintuite-n acest lemn îmbătrânit, se vor preface-n râuri de mângâiere veşnică. Voi şti atunci , că o iubire bolnavă se vindecă doar prin renunţarea la sine ...

Eu am murit în faţa ta ; umilindu-mă perpetuu şi cerşind la porţile Adevărului un strop de prietenie. Şăgalnic mi-agăţ firea de pământ, iar pe dungile străzii îmi văd umbra care se zbate cu o forţă teribilă. Dar a murit în noi prietenia , şi oricât de multe cuvinte aş înşirui aici, nu voi putea trezi această piatră nestemată din somnul ei; această fărâmă născută din iubire. Nu voi putea face nimic. Şi îmi este scârbă de această neputinţă. Îmi este scârbă de moarte, deşi eu am murit pentru tine. Deşi a murit în noi prietenia ...

E o nebunie. Schimbări adunate-n propria fire. Schimbări rătăcite, răvăşite , împrăştiate asemenea unor petale de păpădie transformate printr-o simplă si inocentă suflare, în puf ...

Am murit pentru tine. A murit în noi prietenia .....

doamne ajuta..