O noapte de august,
Dormeam...
Am inceput sa visez,
Cred...
O lumina stranie se apropia de mine,
Era atat de puternica,
Si totodata atat de placuta,
M-am trezit in vis...
Vorbind cu Dumnezeu...
Stiam ca in curand ma voi trezi la realitate,
Asa ca L-am intrebat:
"De ce exist?"
Nu mi-a raspuns,
Am vrut sa alung visul,
Si atunci,
In tacere,m-a luat de mana...
M-am lasat purtata in mainile Lui.
Ajunsesem la o poiana...
Era acoperita de zapada alba,
Cu un gest simplu a imprastiat toata zapada,
Pe pamantul maroniu s-a ivit stingher un ghiocel,
Am privit uimita,
Iar El mi-a zambit spunandu-mi simplu:
"Iubesc florile."
Atunci am inteles,
Ma iubeste, deci exist.
M-a luat de mana,
Si ne-am continuat drumul...
Am ajuns intr-un desert,
La cativa metri statea un om...
Era atat de sleit de puteri
Incat parea o papusa,
O papusa de carpe aruncata pe pamant...
L-am intrebat atunci pe Dumnezeu:
"De ce nu-l ajuti pe omul acesta?
Spui ca-l iubesti..."
Din nou,Dumnezeu a tacut.
In departare am zarit un alt om,
Se chinuia in oaza sa umple o sticla de lemn cu apa...
Am stat si l-am privit...
In jurul meu nisipul era purtat tot mai sus de vant,
Am cazut si eu la pamant inconstienta.
Dupa catva timp m-am ridicat...
Furtuna de nisip disparuse,
Dumnezeu nu mai era...
In schimb,
L-am revazut pe omul din oaza
Incerca sa-si croiasca drum prin nisip,
Se oprise.
Am stiut atunci ca il vazuse pe cel care lesinase,
La departare de cativa metri...
S-a dus la el stropindu-l cu apa...
Am zambit in sinea mea...
Existam pentru ca intotdeuna, in lume,
Undeva...
Cineva va avea nevoie de ajutorul nostru.