Din păcate, sinuciderea Mălinei Olinescu ne obligă să reluăm subiectul ”sinuciderea”, ca să conștientizăm și să ne ferim de tot ceea ce duce la decepție și disperare, antecamere ale sinuciderii. La televizor tot auzim că Mălina a plecat în ceruri, că Mălina cântă împreună cu îngerii, că Mălina e undeva acolo sus. Dar adevărul este dur, iar Sfinții Părinți ai Bisericii noastre atenționează că sinucigașii ajung în iad, fără nicio speranță de a mai ieși de acolo. Poate că dacă Mălina mi-ar fi fost soră n-aș fi vorbit cu atâta ușurință de sălășluirea în iad a sufletelor celor care-și iau viața, dar acest adevăr trebuie spus tare și răspicat pentru a-i conștientiza pe cei care sunt bântuiți de gândul sinuciderii.

Acum câteva seri m-a sunat mama să-mi spună ca fratele ei are mari probleme, că visează tare urât, că nu mai poate dormi, că se zvârcolește în somn și se trezește foarte speriat, și că vrea să cheme preotul ca să-l ajute. Mama l-a întrebat dacă a făcut ceva grav de pătimește așa de rău. El i-a răspuns că: „am făcut prostia vieții mele, dar nu-ți pot spune”. Eu și mama am tot încercat să intuim ce ar fi putut face. Unchiul meu este căsătorit, are un copil, locuiește la țară și fiind perioada butoaielor pline de vin ne tot gândeam la fel și fel de variante.

Ne-am gândit că a făcut ceva împotriva legii, dar dacă ar fi fost asta s-ar fi aflat repede în sat și n-ar fi scăpat nepedepsit. Apoi ne-am gândit că și-a înșelat soția, dar parcă ”prostia vieții mele” denota ceva și mai grav decât asta.

Însă aseară, mama îmi spune la telefon că de fapt nu cu mult timp în urmă fratele ei se aruncase în fântâna din curtea casei pentru a se omorî. Dumnezeu a rânduit ca să fie salvat chiar de soția și copilul lui. S-a lovit la cap, dar acum e bine, sănătos. Totuși, suferința și mustrările de conștiință pe care le trăiește după această faptă sunt de nesuportat.

Îi spunea mamei mai de mult că vrea să se omoare, dar nu-l credeam în stare de așa ceva pentru că unchiul este un bărbat puternic și impunător, dându-ne impresia că necazurile vieții nu îl pot dărâma așa ușor. Nu vreau să intru în detalii în privința motivațiilor pentru care a făcut acest gest ci vreau să vă subliniez că acum îi pare tare rău și spune cu mare durere în suflet că „Am făcut prostia vieții mele”. Tot el îi spunea mamei că „Parcă simțeam așa o forță care mă împingea să mă omor...”

Iată cum un om care nu mergea la biserică, un om care se scălda inconștient în patimile acestei lumi, a ajuns să strige în gura mare după un preot. Un necredincios așteaptă iertarea și vindecarea lui Dumnezeu, dată prin preot, ca pe cel mai de preț lucru al vieții lui.

Mă doare sufletul pentru unchiul meu, dar pe de altă parte mă minunez cât de Bun este Dumnezeu și cât de frumos l-a salvat prin mâinile celor dragi ai lui, dându-i o a doua șansă, la o viață nouă, fără de păcat.

Ce mă frapează la fratele mamei este câtă părere de rău are în acest moment pentru gestul pe care l-a făcut, și cât de mult se rușinează de fapta sa. În timpul somnului unchiul gustă din iadul în care ar fi ajuns dacă ar fi murit. Coșmarurile și teama care-l cuprind noaptea sunt stări pe care Dumnezeu le îngăduie ca să le trăiască pentru a conștientiza că iadul este real și că acolo ar fi ajuns dacă nu ar fi fost salvat.

De obicei, oamenii care eșuează să se sinucidă își doresc să încerce iară și iară până vor reuși, totuși stările pe care le are unchiul în somn sunt avertismente puternice menite să îi îndepărteze mintea de la astfel de gânduri.

Rușinea mare pe care o trăiește vine din faptul că l-a salvat chiar soția și copilul lui, pe care el i-ar fi părăsit murind. Și cum iubirea este singura care poate alunga furtuna de gânduri negre din sufletul unui om copleșit de tristețe, aș dori să conștientizăm că gandurile de sinucidere nu prind rădăcini doar atunci când ne lovesc necazurile vieții precum boala, pierderea locului de muncă sau a locuinței, ci ele încep să obsedeze și să hărțuiască pe cel deznădăjduit mai ales atunci când acesta trăiește într-un mediu lipsit de iubire.

De aceea este și vina noastră că oamenii din jurul nostru ajung să se sinucidă: n-am vorbit cu ei îndeajuns, nu i-am iubit destul, nu ne-am rugat împreună cu ei lui Dumnezeu, nu i-am pomenit la Sfânta Liturghie, nu i-am dus în fața unui duhovnic, nu i-am îmbrățișat destul...

Sunt convins că ”siguranța că totul va fi bine” este sentimentul care lipsește cel mai mult oamenilor care vor să-și pună capăt zilelor. Cine s-ar mai sinucide dacă ar simți/ar pregusta sentimentul că totul va fi bine, indiferent de disperarea momentului? Dar cum ar putea simți un om disperat acest sentiment decât prin afecțiunea continuă a celor dragi? De aceea, când cineva se sinucide, aproape toată familia are o vină! Și vina aceasta se observă cel mai bine din compasiunea profundă pe care oamenii din jur o arată brusc, abia post mortem, deși aceeași compasiune ar fi putut-o arăta când cel disperat încă mai era în viață, fapt care ar fi putut evita drama sinuciderii.

Tot pe fondul lipsei de iubire a celor dragi se naște ispita/îndreptățirea celui care dorește să recurgă la suicid: măcar prin moartea sa să atragă atenția/compasiunea pe care nu a primit-o până atunci și pe care și-a dorit-o atât de mult.

Revenind la drama care ne-a motivat să dăm curs acestor gânduri, obsevăm că la fel ca în atâtea alte cazuri, Mălina Olinescu s-a sinucis impulsionată și de exemplul altor oameni care au recurs la acest gest, iar în cazul acesta este vorba de exemplul Mădălinei Manole. Cătălin Geambașu, prietenul cel mai bun al Mălinei, povestea cum Mălina spunea că ”eu voi urma după Mădălina”.

Din acest motiv Biserica Ortodoxă condamnă foarte dur sinuciderea, pentru ca oamenii rămași în viață să nu vadă în acest gest o soluție. Sinuciderea unui om este o invitație la suicid pentru alții care, în aceeași disperare fiind, preiau exemplul suicidului pentru că este mai ușor de urmat decât lepădarea de sine și calea pocăinței. Astfel, un sinucigaș stârnește în jur efectul de domino al sinuciderilor.

Sfinții Părinți spun că fiecare faptă rea făcută de noi e o slăbire a voinței, e o înrăire a noastră. Apoi răul din noi lasă putere diavolilor, care ne vor dirija cum vor spre a ne stimula apetitul pentru gustul morții. Așa ajung oamenii la lipsa ”poftei de viață” adică la deznădejde și depresie. Iar părintele Ilie Cleopa ne învață că ”deznadejdea este pierderea încrederii în bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învățătura Sfântului Nicodim Aghioritul. Urmările deznădejdii duc pe om la a douasprezecea treaptă a pacatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda. Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinței, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunarii și a lipsei unui duhovnic bun.”

Făcând o paralelă, putem observa că așa cum un duh rău la chinuit pe regele Saul din pricina păcatelor sale, ca în final Saul să-și pună capăt vieții (Regi I, 31:4), tot așa păcatele făcute de unchiul meu au adus acea ”forță” străină în sufletul lui spre a-l determina să se omoare, și tot păcatele au dat libertate diavolilor care au semănat acea  ”neliniște permanentă” în sufletul Mălinei.

Dar singura cale a ieșirii din deznădejde/depresie/disperare a fost, este și va fi pocăința, adică lepădarea de omul cel vechi din noi și înoirea minții, a sufletului și a întregii vieți prin credința în Hristos Domnul.

Așa cum Hristos Domnul s-a născut în sărăcia unei peșteri reci și murdare pentru a da vindecare celor în boală, nădejde celor fără de nădejde, putere celor slabi, iertare celor păcătoși și înviere celor morți, tot așa Hristos Domnul așteaptă să fie primit prin credință pentru a se naște în sufletul rece și bolnav al omului disperat, ca să-i poată da iertare, nădejde, putere, vindecare și înviere la o viață nouă, plină de bucurie.

Cu toate acestea, știm că există mulți creștini care se scandalizează de poziția categorică a Bisericii față de sinucigași însă nu este cazul să ne lăsăm ispitiți că am putea fi mai milostivi decât Dumnezeu, așa încât să inventăm erezia unui ”purgatoriu al sinucigașilor”.

Sigur că ne cutremurăm de frică când ne gândim că sinucigașii nu mai au iertare în veac, oricât de multe lucruri bune vor fi făcut în viață, dar să nu uităm că și Iuda, apostolul și prietenul Mântuitorului, deși s-a căit de fapta sa, totuși și-a pus capăt zilelor iar Mântuitorul i-a și prevestit soarta: ”Că Fiul Omului merge precum este scris despre El; dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului. Bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut.” (Marcu 14:21)

Iar astăzi, în aproape toate bisericile, la scena Judecății de apoi, Iuda este pictat în iad, alături de Satan, ca luare aminte.

Așadar, ceea ce avem de făcut în cazul sinucigașilor este să zicem ca Arhanghelul Mihail, după ce o parte din îngeri au căzut din ceruri: ”să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”... cuvinte care se rostesc la fiecare Sfântă Liturghie...

DOAMNE AJUTA..