Trăind în cultura modernă, ne găsim prizonieri într-o lume bazată pe relaţia „cauză-efect”. Există o explicaţie fizică a faptului că pentru toate intenţiile şi scopurile, universul a devenit o metaforă, dominând religia şi cele mai personale aspecte ale vieţii noastre.

Ne considerăm agenţi ai schimbării – sau răspunzători pentru multele dezastre care se produc în viaţa noastră. Aceia care „reuşesc” în viaţă, îşi imaginează că sunt stăpânii propriului destin sau cred că au puterea de a-şi alege ce dumnezeu doresc, construindu-şi astfel unul după dorinţele lor.

Pentru cei slabi, robiţi de patimi, genetic malformaţi, mitul alegerii şi puterea libertăţii par ironii fără milă. Nu numai că eşuăm, dar este lansată ideea că eşecul survine din faptul că noi nu ne-am dorit din răsputeri să avem succes. Slăbiciunile noastre devin un blestem, pe când cei binecuvântaţi de soartă se bucură de prosperitate şi de sănătate. Posibilitatea alegerii este un mit, crezut mai ales de cei tineri. Cei mai în vârstă, aproape inevitabil, îl consideră prostesc. Mişcarea „pro-alegere” şi oamenii care sunt de acord cu eutanasierea legală sunt numai consecinţe fireşti ale „libertăţii noastre”. Aceste ultime manifestări ale „libertăţii noastre” reprezintă de fapt libertatea de a ucide şi de a comite suicid, care, desigur, sunt doar iluzii ale libertăţii.

Este o diferenţă, nu chiar întâmplătoare şi uneori subtilă, între aceste concepte moderne de libertate şi alegere – omul ca factor al schimbării – şi înţelegerea ortodoxă tradiţională a lumii şi a rolului pe care libertatea îl joacă în aceasta. La nivelul cel mai simplu, lumea condusă  de principiul cauză-efect (lumea alegerilor noastre benevole) este un loc prea mic pentru Adevărul revelat în Hristos. Dumnezeu nu poate fi descris ca fiind un element într-o lume bazată pe relaţia cauză-efect. El nu poate fi descris ca şi Cauză Iniţială pentru că după şi înaintea Lui nu mai există alte cauze. Domnul nu poate fi limitat la a fi doar Primul în ceva anume – Dumnezeu este unic şi nu există altul.

Dumnezeu Care S-a făcut cunoscut prin Iisus Hristos este pe drept văzut ca şi Creatorul tuturor. Totuşi, cum creează Dumnezeu toate acestea nu este un subiect potrivit pentru cercetare. Cauza şi efectul sunt pur şi simplu insuficiente pentru a-L descrie pe Dumnezeu ca şi Creator. În schimb, un vers interesant din Ieşire oferă o sugestie mai bună pentru a începe să înţelegem rolul pe care alegerile noastre îl au sau nu: Moise I-a ridicat atunci Domnului un jertfelnic şi l-a numit Iahvé-Nissi (Domnul este steagul meu), căci „cu mână tainică îl va bate Domnul pe Amalec din neam în neam”. (Ieşire 17, 15-16).

Mâna tainică a Domnului descrie foarte bine implicarea Sa în lumea noastră – o metaforă ce se repetă în versetele Sfintei Scripturi (înţeleasă în special prin prisma Ortodoxiei).

Un exemplu excelent pentru a observa această metaforă sunt Cei Trei Tineri din Cartea lui Daniel şi continuarea întâmplărilor din Cântarea Celor Trei tineri. Acolo, tinerii credincioşi sunt puşi în faţa poruncii de a se închina la idoli, de a cădea în faţa unui chip pe care regele îl ridicase şi de a-l preaslăvi. Dacă vreţi, această ameninţare este tipică pentru cei care văd lumea doar pe principiul cauză-efect. Puterea este definită ca abilitatea de a-ţi impune propria voinţă. Astfel, Cei Trei Tineri sunt fără putere. Nu pot face nimic împotriva dorinţei regelui. Ameninţarea lui, desigur, îi predă morţii într-un cuptor de foc. Ei refuză, respectând poruncile Domnului şi se încredinţează bunătăţii Sale. Răspunsul lor către rege este unul clasic: Atunci Nabucodonosor, cuprins de tulburare şi de mânie, a poruncit să fie aduşi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; şi au fost aduşi în faţa regelui. Şi răspunzând regele Nabucodonosor, le-a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, adevărat este că voi nu le slujiţi dumnezeilor mei şi că nu vă închinaţi la chipul pe care eu l-am ridicat? Acum dar, dacă sunteţi gata, când veţi auzi glasul trâmbiţei şi al flautului şi al harpei şi al cimpoiului şi al psaltirii şi al armoniei simfonice şi al oricărui alt fel de cântare, veţi cădea şi vă veţi închina la chipul de aur pe care eu l-am ridicat; dar dacă nu vă închinaţi, în chiar ceasul acela veţi fi aruncaţi în cuptorul ce arde cu foc; şi cine este dumnezeul care să vă scoată pe voi din mâinile mele?“. Şi răspunzând Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, i-au zis regelui Nabucodonosor: „Nu e nevoie să-ţi răspundem la aşa ceva. Căci Dumnezeul nostru, Căruia noi Îi slujim, este în ceruri şi El poate să ne scape din cuptorul ce arde cu foc şi să ne izbăvească, o, rege, din mâinile tale. (Daniel 3, 13-17)

Astfel, puterea, precum este definită de lume, este pusă faţă în faţă cu puterea lui Dumnezeu şi cu mâna Sa tainică.

Iar Nabucodonosor i-a auzit cântând laude; şi s-a mirat şi degrab s-a sculat şi le-a zis dregătorilor săi: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?“. Şi i-au răspuns regelui: „Adevărat, o, rege!“ Şi a zis regele: „Eu văd acum patru oameni dezlegaţi, mergând prin mijlocul focului fără ca ceva să-i vatăme; iar chipul celui de al patrulea este asemenea fiului lui Dumnezeu“. Atunci Nabucodonosor s-a apropiat de gura cuptorului ce ardea cu foc şi a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, voi, robii Dumnezeului Celui-Preaînalt, ieşiţi afară şi veniţi aici!“, iar Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. (Daniel 3, 24-26)

În Cântarea celor Trei Tineri mai este adăugată următoarea descriere:

Şi, umflându-se peste măsură, i-a ars pe caldeii ce se aflau în jurul cuptorului. Dar îngerul Domnului se coborâse în cuptor deodată cu Azaria şi cu prietenii săi şi a îndepărtat văpaia din cuptor; mijlocul cuptorului l-a făcut ca şi cum ar fi fost o adiere răcoroasă, un foşnet de rouă, în aşa fel încât focul nu i-a mai atins şi nu le-a pricinuit nici dureri, nici teamă. (Cântarea celor Trei Tineri 24-26)

Deci, precum rugul care ardea şi nu se mistuia pe care l-a văzut Moise în Muntele Sinai sau ca pântecele Fecioarei care a dat naştere lui Hristos şi totuşi a rămas fecioară (şi imaginea se poate multiplica), Dumnezeu lucrează într-un mod care nu poate fi descris. Dacă spunem că El cauzează aceste lucruri – atunci, cuvântul „cauză” are un alt înţeles faţă de cel obişnuit.

Azaria spune aşa în rugăciunea lui:

Să nu ne ruşinezi, ci fă cu noi după-ndurarea Ta şi după bogăţia milei Tale; şi scoate-ne pe potriva minunilor Tale şi dă-i mărire numelui Tău, Doamne! Să fie daţi ruşinii toţi cei ce le fac rău robilor Tăi; acoperiţi să fie de ruşine, lipsiţi de stăpânire şi putere, tăria lor să se sfărâme! Şi să cunoască ei că Tu eşti Domnul,Tu, singur Dumnezeu, slăvit în tot pământul!“ (Cântarea celor trei tineri, 18-21)

Am pus accentul pe „scoate-ne pe potriva minunilor Tale”. Aceasta este o descriere potrivită a felului cum lucrează Dumnezeu. Puterea Domnului nu este o putere care să poată fi comparată cu cea a regelui, este mai mult decât atât. Pentru că oricum ar lucra regele, el NU face toate acestea „pe potriva minunilor”. Astfel de lucrare îi aparţine doar lui Dumnezeu.

Această sintagmă „pe potriva minunilor tale” se regăseşte în Slujba Aghiasmei Mari, folosită la Botez sau la Sfinţiriea Apei, sub forma de „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Spunând asemenea cuvinte asupra apelor Iordanului (precum am văzut într-un pelerinaj în Septembrie) se accentuează prezenţa mâinii tainice a Celui Preaînalt. Pentru că în timpul slujbei sfinţirii apelor ne rugăm ca binecuvantarea dată Iordanului să vină asupra tuturor apelor: „Pentru ca să dăruiască apei acesteia harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului, cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh”. La prima vedere pare ciudat că Îl rugăm pe Dumnezeu să facă Iordanul să fie Iordan. Pr. Alexander Schmemann spune undeva că în Sfintele Taine nu Îl rugăm pe Dumnezeu să prefacă lucrurile în ceva ce ele nu sunt, ci să le facă ceea ce sunt ele cu adevărat. Deci, binecuvântare nu este dată din nou Iordanului, ci în rugăciune, ne este descoperit ce este de fapt Iordanul: o icoană. Este locul prin care evreii traversează pentru a ajunge în Pământul Făgăduinţei. Este locul unde se arată Paştele Domnului – care Se coboară în iad pentru a-i lua pe cei morţi şi a-i duce la Viaţă. O icoană nu este doar un simbol, după sensul modern al cuvântului, ci face prezent în viaţa noastră tot ceea ce reprezintă ea. Astfel, „toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat”(Romani 6, 3). Iordanul şi toate apele astfel binecuvântate sunt o poartă spre Sfintele Paşti.

Icoanele nu cauzează, ci dezvăluie. A cauza ar însemna o înţelegere prin forţe magice (magia în sine făcând parte din lumea modernă - vezi alchimia)

Când neputincioasa înţelegere omenească este pusă faţă în faţă cu măreţia lucrării lui Dumnezeu în lume, voinţa noastră ni se descoperă a fi altceva decât ne imaginam noi. Voinţa este mai degrabă doar o mică parte a naturii umane, care are nevoie în sine de mântuire şi vindecare, decât un element de care depinde schimbarea.

Nu-mi pot dori mai mult mântuirea şi mai puţin învierea.

Degeaba avem voinţă fără să avem voinţă pentru mântuire. Voinţa omenească îşi joacă propriul rol, chiar dacă unul mic, în lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu.

Nu putem fi mântuiţi decât prin mila lui Dumnezeu – chiar şi aşa este nevoie totuşi în această conlucrare şi de râvna sau silinţa noastră. Mica noastră străduinţă poate fi redusă şi la un strigăt de ajutor. La fel ca tâlharul de pe cruce ce spunea „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”.

Nu suntem cei care cauzează schimbarea sau singurii de care depinde schimbarea, ci suntem oameni care au nevoie de schimbare. Lumea relaţiei cauză-efect în care ne imaginăm că suntem oameni puternici (ca Nabucodonosor), nu este de fapt lumea care deţine adevărata putere. Adevărata putere este în mâna tainică a lui Dumnezeu, care l-a trimis pe singurul său Fiu în lume, care S-a întrupat şi a făcut pentru noi ceea ce noi nu puteam face. Noi nu am fi putut intra în Rai şi nici nu am fi putut să ne îndumnezeim. De aceea, El S-a coborât printre noi şi S-a făcut Om, îndumnezeind firea omenească şi oferindu-ne posibilitatea să fim cu El în Rai.

Dumnezeu nu poate fi ales sau consumat ca şi când El ar fi un produs printre alte produse. El nu este o idee sau un slogan în care noi să credem orbeşte. El este Dumnezeul la Care strigăm după ajutor şi Care şi-a arătat dragostea şi ne-a dat nădejdea că vom primi răspuns la slaba noastră rugăciune.

Printre cele mai adevărate aspecte ale modernităţii (chiar dacă sunt în sine mai degrabă produse ale teologiei creştine, decât ale culturii moderne) sunt cei 12 paşi folosiţi la Alcoolicii Anonimi. Primul pas este de a recunoaşte că nu avem nicio putere asupra patimilor care ne înrobesc. Chiar dacă poate părea ciudat, alcoolicul care vrea să renunţe la viciul său, trebuie să înceapă prin a recunoaşte că nu poate face asta singur. Al doilea pas constă în a recunoaşte că „doar o putere mai mare decât a noastră ne-ar putea ajuta”. Aş zice că doar o putere care este diferită de orice altă putere cunoscută de noi până atunci, ne poate ajuta. Al treilea pas este de a te dărui întru totul acelei puteri. Ce este interesant e că milioane de oameni, bărbaţi şi femei, s-au lăsat de patima băuturii, nu datorită voinţei lor, ci pentru că au recunoscut că au o voinţă slabă. Este cea mai apreciată comunitate non-consum din toată cultura noastră – în afară de Creştinismul trăit cum se cuvine.

Nu suntem noi cauzele schimbării, cu toate că fără ea, existenţa noastră ar avea puţină valoare. Schimbarea după care toţi tânjim depinde în final de mâna tainică a Celui Preaînalt, Care ne-a creat, Care ne ţine în viaţă şi ne salvează prin minunile pe care le face. Prin El, slabii devin tari, cei blânzi moştenesc pământul şi cei care plâng, vor râde, în timp ce cei puternici îşi vor vedea sfârşitul.

Din mijlocul focului, auzim Cântarea celor trei tineri, care văd adevărata libertate a creaţiei. Ei nu văd nişte obiecte inerte sau fiare sălbatice forţate prin puterea cuvântului, ci un cor de făpturi recunoscătoare, pline de bucurie, ale căror voci sunt unite în cântecul minunat oferit Domnului a Cărui mână tainică ocroteşte întreaga creaţie:

„Toate lucrurile Domnului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Ceruri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-l şi-L preaînălţaţi în veci!

Îngeri ai Domnului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, ape cele mai presus de ceruri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate puterile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, soare şi lună, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, stelele cerului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toată ploaia şi roua, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate vânturile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, foc şi căldură, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, frig şi văpaie, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, rouă şi chiciură, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, nopţi şi zile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, lumină şi'ntuneric, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, gheaţă şi ger, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, brume şi zăpezi, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, fulgere şi nori, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Tu, pământule, binecuvintează pe Domnul, laudă-L şi-L preaînalţă în veci!

Voi, munţi şi coline, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate răsadurile pământului i, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, izvoare, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, mări şi râuri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, chiţi şi toate cele ce se mişcă în ape, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate păsările cerului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate fiarele şi animalele, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, fiii oamenilor, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, [fiii lui] Israel, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, preoţi, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, slujitori, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, duhuri şi suflete ale drepţilor, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, cei sfinţi şi smeriţi cu inima, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, Anania, Azaria şi Misael, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!, că El ne-a scos din locuinţa morţilor şi din mâna morţii ne-a smuls şi ne-a izbăvit din mijlocul cuptorului de flăcări şi din mijlocul văpăii ne-a izbăvit

Mărturisiţi-vă Domnului, că e bun, că în veac este mila Lui!

Voi, toţi cei ce vă închinaţi Domnului, binecuvântaţi pe Dumnezeul dumnezeilor, lăudaţi-L şi mărturisiţi-L, că în veac este mila Lui!”

(Pr. Stephen Freeman - Cine are puterea de a schimba)