Cred că timpul canonizării lor a sosit…” – Mitropolitul Bartolomeu Anania

a. Repere istorice şi pronia divină

În anul 2008 am primit în dar de la un părinte un chivot, cu menţiunea că în acesta vor sălăşlui, când va voi Dumnezeu, sfinte moaşte. Am acceptat chivotul şi doi ani a stat gol pe Sfânta Masă.

Călătorind în Grecia pe la diverse Mănăstiri cu oca­zia lansării unei cărţi, care mi-a fost tradusă în limba grea­că[1], mi s-au făcut câteva oferte de a primi sfinte moaşte.

Pentru că nu cerusem binecuvântarea ierarhului meu, nu am îndrăznit să primesc, dar nici nu am avut în­demnul inimii, gândind că şi în ţara noastră sunt munţi de oseminte ale martirilor ucişi în închisorile comuniste. Şi m-am întrebat: cu ce sunt mai sfinţi cei din Grecia faţă de martirii temniţelor holocaustului roşu?

După câteva luni, am ţinut la Deva pe data de 30 noiembrie 2010, conferinţa: România între martiraj, asumare a istoriei şi teroare ideologică – consideraţii teologice şi bioetice [2]- după care am simţit nevoia să mă duc să mă închin la Aiud, în Biserica de la Râpa Robilor, care adăposteşte osuarul cu sfinţii martiri, ucişi la Aiud.

Între timp mai mulţi ierarhi şi mitropoliţi[3] au citit studiul meu despre martiri, prin care ceream Sfântului Si­nod canonizarea lor şi mi-au transmis felicitările şi mul­ţu­mirea lor.

Înainte de a susţine conferinţa, pe 28 septembrie 2010 am trimis textul ei ÎPS Bartolomeu al Clujului, care l-a citit integral, şi, în ciuda suferinţei sale, mi-a telefonat personal, mulţu­mindu-mi pentru efortul meu. A spus că: „în timp ce ci­team, am simţit că-mi retrăiesc aievea atitu­dinea tinereţii mele faţă de dictatura comunistă şi cred că timpul canonizării lor a sosit”.

a. 1. Moaştele sfinţilor închisorilor între binecuvân­tare, rugăciune şi oferire

ÎPS Pimen m-a sunat, spunându-mi că în anul 2011 va organiza conferinţe preoţeşti pe tema mucenicilor din închisorile comuniste, şi a fost de acord întru totul cu tex­tul conferinţei.

Acum l-am întrebat dacă îmi dă binecuvântarea să primesc moaşte ale sfinţilor de la Aiud, deoarece mulţi credincioşi merg acolo în pelerinaj şi doresc să aduc câte­va moaşte de acolo, întrucât Catedrala este închinată şi sfinţilor români martirizaţi în perioada dictaturii atee co­mu­niste.

Am primit binecuvântarea verbală de la ÎPS Pimen, în­trucât Sfântul Sinod încă nu s-a pronunţat.

Având în vedere faptul că la început a fost Cuvântul, apoi scrisul; că Sfântul Sinod se va pronunţa după ce va vedea evlavia noastră faţă de martirii închisorilor; că mar­tirii sunt deja cinstiţi de Dumnezeu în cer[4], am considerat momentul oportun, să mă rog la Bunul Dumnezeu, să îmi rân­duiască moaşte ale sfinţilor ştiuţi numai de El şi cei mai potriviţi pentru Catedrala Sfânta Treime şi pentru ora­şul nostru şi timpurile noastre, şi care doresc să vină şi să fie mai departe o mărturie vie a credinţei, a verticalităţii şi a fermităţii lor în Bucovina lui Ştefan cel Mare.

Cu binecuvântarea ÎPS Pimen şi cu credinţa vie că Dumnezeu va rândui ce este mai bine spre mântuirea şi îndumnezeirea noastră, am plecat, cu mare bucurie, cu mul­tă pace în inimă şi în suflet, pe data de 21 decembrie 2010, la Aiud, la Părintele Augustin care mi-a oferit, cu binecuvântarea celor în drept, trei moaşte:

• tibie, ca simbol al peregrinărilor martirilor prin pus­­tiul acestei lumi, dar şi al peregrinărilor din închisoare în închisoare a celor întemniţaţi spre a fi reeducaţi ori u­cişi;
• o coastă ruptă în două locuri, dar vindecată în timpul detenţiei, ca simbol al torturilor din închisorile co­mu­niste, dar şi simbol al răbdării în suferinţă;
• şi un omoplat cu două găuri în osul subţiat şi tran­sparent, devenit aproape cartilaj ca urmare a însetării şi înfometării îndelungate, întrucât se ştie că organismul în lipsa hranei şi a apei, se „autohrăneşte şi se adapă” din car­tilajele trupului, până acestea se subţiază şi apoi se găuresc.

a. 2. Câteva repere teologice ale dorinţei de a avea moaş­te ale sfinţilor închisorilor din România

Motivele care au stat la baza dorinţei mele, de a a­du­ce moaşte ale martirilor români şi nu din alte ţări sau de la Athos, sunt acestea:

• Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodată torţionarii de a­­tro­cităţile lor[5]. Această atitudine îi face următori lui Iisus Hristos pe Cruce şi marilor sfinţi martiri ai creş­tinismului. Martirii români reprezintă coloana vertebrală a neamului ro­mânesc creştin şi sunt o mulţumire adusă lui Dumne­zeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi;
• Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România, sub teroarea roşie a holocaustului comunist, a dat nor de măr­turii[6] ale credinţei creştine. Pe ei trebuie să-i asumăm is­to­ric, eclesial şi haric, cinstindu-le moaştele, urmându-le credinţa şi atitudinea lor morală;
• Fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei, şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta tră­ire a faptei celei bune în Duhul Sfânt. Sfinţii închisorilor re­­prezintă rodul lucrării Sfântului Duh în neamul ro­mâ­nesc şi în Biserica lui Hristos;
• Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[7], care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, însă scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Popo­rul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura na­ţi­onală şi conştiinţa de sine a unei naţii[8], lucrând astfel în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească;
• Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o creştere în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi. Sfin­ţii închisorilor şi-au îndeplinit cu prisosinţă această misiune creştină;
• Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte, al­că­tuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[9];
• Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre ju­decata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere;
• Rolul Bisericii este şi acela de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel po­li­ti­ca şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza poli­tica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria mora­lă de a a­răta politicienilor, asumându-şi orice risc, care sunt exi­gen­ţele şi principiile moralei creştine necesare a fi res­pec­ta­te în viaţa şi activitatea politică[10], făcând astfel politica „po­sibilă”, adică suportabilă. Sfinţii închisorilor sunt vic­ti­me ale intoleranţei unei politici fără Dumnezeu, care duce la tortură şi la crimă. Sfinţii închisorilor pot re­pre­zenta şi un avertisment moral pentru politicieni, să nu mai repete ororile unei politici atee şi antinaţionale;
• Cei ce scot dreptatea socială, credinţa creştină şi mo­rala din politică şi viaţa socială transformă lumea în haos şi Iad. Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului, „îndumnezeindu‑l în duhul lumii”, tot aşa poate po­litica fără legea morală a lui Dumnezeu să sfâşie fiinţa uma­nă, să o umilească şi să o distrugă;
• · Reconcilierea naţională prin iertarea creştină este so­luţia vindecării României şi a rănilor sufleteşti din ini­mi­le foştilor deţinuţi politici sau deţinuţi pe motive de cre­dinţă şi luptă împotriva răului.
• · Sfinţii martiri ai închisorilor i-au iertat pe torţio­na­­rii lor şi ne îndeamnă acum să îi iertăm la rândul nostru pe torţionarii ideologici şi pe jefuitorii economici actuali, doar după ce ne împotrivim acestora cu toată fiinţa şi mărturia noastră creştinească. Mesajul lor este atitudinea a­ces­tora din vremea prigoanei comuniste: nu vă lăsaţi sclavi şi încătuşaţi în propria ţară fără luptă, împotrivire şi mărturie! Lupta împotriva răului de orice fel vă va da demnitatea de martir şi vă va asemăna cu sfinţii!

Deci Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de în­tâl­nire dintre memorie şi actualitate, dintre trecut şi pre­zent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării şi al ier­tă­rii, este chemată să amintească omului şi generaţiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărtu­ri­sirea gre­şelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar şi ple­nar, în drumul firesc spre înviere, şi fără a lua atitu­dine fer­mă, personală, dar şi civică şi eclesială, împotriva ori­că­rei nedreptăţi şi umiliri care ne bântuie ţara şi nea­mul din ce în ce mai des.

Mântuitorul Iisus Hristos nu a înviat singur, ci cu is­to­ria. De aceea este reprezentat în icoane ţinând de mână pe Adam şi Eva, în spatele cărora sunt drepţii, dar şi unele per­soane păcătoase din Vechiul Testament, men­ţi­onaţi şi în Cartea Neamului lui Hristos (Matei 1, 17).

Hristos şi-a asumat prin aceasta toată istoria, cu cele bune şi cu cele rele. La fel trebuie să facă şi poporul român prin Biserica sa: să-şi asume istoria şi să o sfinţească şi în­no­iască prin exemplul şi jertfa lui Hristos. El a venit să le facă pe toate noi (Apoc. 21,5) în istorie prin harul Său în dru­mul istoriei spre Eshaton.

Am credinţa că la Învierea cea de obşte sfinţii ro­mâni, martiri ai închisorilor comuniste, vor fi în ceata ce­lor ce vor judeca lumea şi istoria (1 Corinteni, 6, 2).

Acestea au fost motivele mele şi credinţa mea de a a­du­ce moaştele sfinţilor români la Catedrala Sfânta Treime din Vatra Dornei.

b. Darul vindecător al sfintelor moaşte de la Aiud a­du­se la Vatra Dornei

Domnul nostru Iisus lucrează cu putere la vinde­ca­rea noastră, la împăcarea noastră cu El şi între noi, la sfin­ţe­nia istoriei şi a timpului.

Eu, ca umil şi nevrednic preot, văd oameni care se ri­dică din comă, din boli, care înviază din patimi, care se în­nobilează şi se îmbunătăţesc prin Sfintele Taine, prin cre­dinţă şi prin fapte frumoase.

El ne poartă de grijă şi nouă, ne rabdă, ne ceartă dar ne şi iartă, văd pronia Lui neîncăpătoare în logica noastră, dar activând sufletele oamenilor spre sfinţirea vieţii lor. Văd lucrarea Duhului Sfânt care luminează inimile şi vie­ţile oamenilor care vor să sporească în har şi în cre­dinţă. Aud şi mărturiile lor legate de ajutorul Sfinţilor şi al Pă­rin­­­ţilor: Sofian, Arsenie Boca, Cleopa, Ilarion Argatu etc., în viaţa lor. Sunt experienţe care sfidează şi depăşesc lo­gi­ca omenească. Ascult mărturia unor persoane care spun că după ce ascultă în biserică acatistul închinat sfinţilor în­­­chi­sorilor[11] se luminează şi se simt mult mai bine. Unii plâng aproape pe tot parcursul citirii acatistului şi Îi dau slavă lui Dumnezeu că sfinţii martiri ne-au făcut cinstea să vină la Vatra Dornei.

***

Nora mea, Prezbitera Nicoleta, fiind însărcinată în luna a doua, suferea de o disgravidie acută şi de câteva zile voma, nu putea să mănânce nimic, iar noaptea nu putea să se odihnească. Pe 22 decembrie s-a atins cu toată cre­din­­ţa ei de moaştele abia aduse şi nu a mai vomat, sim­ţindu-se foarte bine. Chiar dacă după câteva săptămâni disgravidia a reapărut, însă sporadic şi nu aşa acut, după ce a plecat la Cluj, la cursuri, a avut sentimentul pre­cum şi ex­perienţa personală vie că harul lui Dumnezeu lucrează vindecător prin moaştele sfinţilor închisorilor.

Reapariţia disgravidiei într-o formă mai uşoară, con­­firmă şi accentuează harul vindecător al moaştelor şi nicidecum nu-l infirmă, întrucât mesajul vindecării tre­buia văzut, în faptul că doar prin atingerea de moaşte, fără să ia niciun medicament, s-a simţit foarte bine multe zile şi nu să se creadă că încetarea disgravidiei în faza acută, s-ar fi datorat exclusiv unei etape fireşti biologice în creş­te­rea pruncului.

***

Un alt caz al ajutorului moaştelor sfinţilor închi­so­ri­lor, pentru cei bolnavi şi aflaţi în suferinţă este expe­rienţa per­sonală pe care am trăit-o alături de un tânăr pe nume Paul Andrei Ruscan, din Dorna Candrenilor, care a avut un grav accident de circulaţie, cu multiple fracturi, pa­ra­li­zi­e totală, lovituri la cap, la trunchiul cerebral în pa­tru lo­curi şi care a fost în comă câteva săptămâni.

Toţi medicii, dar absolut toţi, îi sfătuiau părinţii să nu mai piardă banii şi nici vremea, deoarece din punct de ve­dere clinic, niciun medic nu-l poate opera şi nu are nicio şansă. Însă tânărul a avut şansa să aibă părinţii şi bunica foar­te credincioşi, care sperau şi credeau că Paul se va face bine prin puterea lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine ale Bi­se­­ricii. L-au adus acasă în comă, doar cu speranţa şi cre­din­­ţa în Doctorul Iisus Hristos. I-au făcut şapte Sfinte Mas­­luri, după care a deschis ochii şi a început uşor să miş­te câteva degete de la mâna dreaptă şi am putut comu­nica cu el prin semne. Nu putea deschide gura decât foarte pu­ţin. Era hrănit prin perfuzii.

Acum am sfătuit familia să înceapă un program de recuperare la Constanţa, Târgu Mureş etc. şi să-l împăr­tă­şească de cel puţin 9 ori, în 9 săptămâni. Din săptămâna a treia a începerii acestei terapii duhovniceşti pentru Paul, am adus moaştele sfinţilor închisorilor, abia primite, cu mi­ne. După a şaptea săptămână de împărtăşanie –şase luni după acci­dent– şi atingere cu sfintele moaşte, Paul a ros­­tit primele cuvinte şi a început să se mişte, să pedaleze la o bicicletă medicală, să-şi facă semnul Sfintei Cruci, să râ­dă şi chiar să facă glume. L-a iertat pe cel care l‑a acci­den­­tat şi acum urmează tratamentul de recuperare propus de medici, iar aceştia consideră că doar puterea lui Dumne­zeu l‑a menţinut în viaţă şi-i va da puterea să fie vindecat total.

Mi-am pus o întrebare, mai puţin firească, din punct de vedere teologic, după momentul când Paul a în­ceput să vor­bească, încercând parcă să cuantific propor­ţional, cât au contribuit, la această vindecare Sfintele Tai­ne şi cât au a­jutat moaştele sfinţilor închisorilor? În sâm­băta din săp­tă­mâna a opta, din perioada tratamentului du­hovnicesc, am adus iar sfintele moaşte şi atunci mi-a spus Paul: „Noap­tea trecută l-am visat pe Sfântul Nec­tarie, cu acest obiect în mână” – Paul arătând spre moaşte şi atingân­du‑le. Vorbea încă cu difi­cul­tate, dar foarte bu­curos, cu o pri­vire luminoasă, cu mul­tă pace şi căldură în suflet şi cu mul­tă speranţă că aceste moaşte îl ajută mult.

Personal simt cum Mântuitorul Hristos lucrează prin Duhul Sfânt în Biserica slavei Sale şi cum prin sfinţii Săi mucenici ai închisorilor se preamăreşte. El ocroteşte şi hră­neşte Biserica Sa, chiar dacă unii dintre noi păstorii nu ne împlinim mereu misiunea cum se cuvine.

Din aceste experienţe ale Bisericii să învăţăm că noi tre­buie să sperăm mereu în ajutorul lui Dumnezeu, în tot lo­cul şi în toată vremea încercării noastre, fie ca neam, fie ca persoană; să trăim în pace şi dragoste cu Hristos şi cu toţi semenii noştri, în şi prin Biserica Sa, în rândul şi în rânduiala fiecăruia, cu inimă bună şi iubitoare, ca să ne dea Domnul după inima noastră, cele necesare mântuirii noas­tre, aşteptând vremea luminării Duhului Sfânt, ca să putem vedea şi înţelege minunile din legea şi din pronia lui Dumnezeu!

Vatra Dornei, 30 ianuarie 2011

Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi

Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

***

(Considerăm potrivit să anexăm aici mărturia directă a tânărului din Dorna Candrenilor, urmată de mărturia mamei sale, care i-a fost alături pe parcursul perioadei de recuperare – n. ed.)

Mă numesc Paul Andrei şi am nouăsprezece ani. În în­cercările prin care am trecut după accident am simţit că ci­­neva a fost cu mine permanent din punct de vedere spi­ri­tual. L-am visat pe Sfântul Nectarie intrând în camera mea, cu ceva într-o mână, cu lucruri sfinte, şi mi-a spus că e­ste Sfântul Nectarie şi a venit să mă ajute. Când m-am a­pro­piat de sfintele moaşte de la Aiud, care au fost aduse de părintele Valică, a treia oară am putut vorbi şi zâmbi. Am fost fericit că m-au ajutat, şi le-am sărutat cu multă în­­­credere. Îmi doresc foarte mult să pot merge şi să îmi pot folosi mâna stângă. Simt că sfinţii mă ajută în con­ti­nu­are. Mă simt protejat permanent – nu îmi pierd cu­rajul ni­ciodată, pentru că sfinţii mă ajută. Simt permanent a­ceas­ta…

***

Sunt Silvia Ruscan, mama lui Paul, care în seara zi­lei de 2 mai 2010 a suferit un cumplit accident de circu­la­ţie. Dus la spital, la Vatra Dornei, trimis apoi la Spitalul Ju­deţean Suceava, nu i s-a dat nicio şansă de supravie­ţu­i­re. Era în comă profundă, de gradul patru, lovit foarte grav la trunchiul cerebral şi trăia cu ajutorul aparatelor. Pen­tru că era un copil responsabil, credincios, cânta la co­rul bisericii din localitate, eu am sperat permanent că Dumnezeu îi va da o şansă şi se va întoarce la noi. După a­pro­ximativ trei­zeci de ore, a apărut o rază de speranţă: s‑a pu­tut elimina aparatul de respirat. Au urmat apoi ore şi zile grele, şase săp­tămâni de comă profundă, fără să des­chi­dă ochii, cu pneumonie gravă. Continuam să sper că va fi bine, pentru că ştiam, citisem şi citeam şi în perioada a­ce­ea minuni ale sfinţilor şi minuni ale sfinţilor de la Aiud – şi speram per­manent într-o minune. Şi minunea s‑a pe­tre­cut. La şase săptămâni a deschis ochii. Dar au urmat iar al­te luni de zi­le de stare vegetativă. Nu ştia să mănân­ce, nu ştia să vor­beas­că, nu ştia ce simte, nu ştia să zâm­beas­că şi aşa mai departe.

Între timp, în spital s-a internat o doamnă cu fiul ei. Ne-a povestit că fusese la Aiud, la Mănăstirea Sfânta Cru­ce, de unde avea ulei sfinţit, agheasmă, şi alte lucruri de a­co­lo pe care le-a împărţit cu noi. Am început să prind mai mult curaj, şi citeam cât de des puteam Acatistul Sfin­ţilor Ro­mâni din închisori. Încet-încet, cu multă încredere că a­vem sprijin, l-am învăţat să mănânce, ca să putem elimi­na son­da nazo-gastrică care i s-a pus la o lună de la acci­dent. Am fost externaţi după aproximativ trei luni, am mers a­ca­să, dar într-o stare vegetativă persistentă. Nu vor­bea, nu şti­a de ce are nevoie. Am fost la spital la recu­pe­ra­re la Târgu Mureş, dar îmbunătăţirile erau puţine. Evoluţia lui era pozitivă, dar foarte lentă. Cam după şase luni de la ac­ci­dent, am avut o altă şansă miraculoasă: să se aducă la Vatra Dornei sfinte moaşte de la Aiud, de la sfinţii care au su­ferit în închisorile comuniste.

După trei întâlniri cu sfintele moaşte, Paul a început să vorbească în şoaptă, să mişte gura fără glas, îşi mişca bu­zele încercând să vorbească şi să râdă. A trecut la starea de conştienţă, că vegetaţia în care s-a aflat era o stare de in­­con­ştienţă, sau uneori starea de conştienţă alterna cu sta­­rea de inconştienţă. Cineva îi dădea atâta putere şi speran­ţă, încât a reuşit. De ziua lui, pe 28 noiembrie 2010, a rostit primele cuvinte scurte. După ce s-a mai împărtăşit de trei ori şi după alte rugăciuni la sfintele moaşte, a vor­bit tare şi a râs cu hohot. Acum ştie toate cuvintele, poate cere ce are nevoie, ştie că sfintele moaşte l-au ajutat şi con­fir­­mă mereu lucrul acesta. Spune rugăciuni, atât cu mine cât şi singur, şi abia aşteaptă să poată merge singur. Simţim în continuare că avem ajutor, avem pentru ce lup­ta, minunile sunt vizibile. Ni s-au întâmplat lucruri minu­na­te, pe care cu siguranţă cei din jur le cre­deau impo­sibile. Când spuneam că îmi doresc ca Paul să fie ca îna­inte, me­di­cii şi asistentele zâmbeau ironic, mă credeau incon­şti­entă, uneori chiar mă atenţionau că aşa ceva nu este posi­bil. La început, când ne-am dus la spital la Sucea­va, toată lumea mă respingea, toţi îmi vorbeau urât, mi-au spus că nu există nicio şansă, să nu sper, doar şi ei sunt părinţi, dar nu există şanse. Dar parcă nici nu eram aşa disperată, ceva în interiorul meu îmi spunea: „Dumnezeu ştie ce are de fă­cut cu fiecare persoană”. A fost grav diag­nosticul, îmi dau seama, şi nu îmi dădeau nicio şansă. Îmi ziceau să nu îmi doresc, să nu sper, că n-o să fie bine, că asta nu se poate! Dar Dumne­zeu ne-o ajutat, şi am depăşit nişte momente cumplite. Acum suntem fericiţi. Acum po­vestim toată ziua, îi e dor să vorbească, că n-o vorbit de mult, şi acum povesteşte toată ziua…