Istoria lumii - Etnogeneza poporului roman

Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (Isaia 11,10)

Etnogeneza reprezintă procesul complex de naştere al unui popor (neam). Prin firea lucrurilor, etnogeneza aparţine duratei lungi, este un fenomen ce se intinde de-a lungul mai multor generaţii de indivizi care aparţin unor comunităţi care împart acelaşi spaţiu geografic, aceeaşi istorie, ale căror sisteme lingvistice sunt puse în contact prin bilingvism, iar credinţele (religiile), moravurile şi obiceiurile să se poată întrepătrunde. Este suficient ca doar una dintre condiţiile enumerate mai sus să nu fie îndeplinită pentru ca cele două neamuri să îşi păstreze caracterele proprii. Îi vedem bunăoară pe vecinii noştri, sârbi şi croaţi, împărţind aproximativ acelaşi spaţiu, vorbind aceeaşi limbă, dar despărţiţi, practic, de primirea creştinismului, de la Roma unii, de la Constantinopol ceilalţi, şi articularea formelor de viaţă statală în spaţii culturale deosebite care au creat identităţi separate.

Este necesar să facem aici observaţia că etnogeneza este un proces foarte rar întâlnit în istorie şi care nu trebuie confundat cu asimilarea unui popor de către un altul, cu stingerea treptată sau bruscă (prin violenţă) a unor comunităţi sau chiar popoare, sau cu transformarea până la indistincţie, prin aculturalizare, a acestora.

Etnogeneza are ca finalitate naşterea unui popor nou, cu anumite trăsături proprii (limbă, istorie, moravuri şi obiceiuri, religie), particulare, cumva întocmai cum din două sau trei substanţe diferite, prin reacţii chimice succesive, rezultă un compus stabil, având caracteristici unice. Ar fi de prisos efortul de a nega realitatea, adică ceea ce este viu şi participă la viu, şi a căuta să-i identifici părţile componente, prin încercarea de a „separa”, de a de-construi identitatea unui popor prin „regressum”. Procesul în sine ar fi unul diabolicⁱ în condiţiile în care rezultanta este un produs nou, original, şi nu suma componentelor.

Etnogeneza popoarelor europene este procesul istoric cel mai cunoscut şi istoriile majorităţii neamurilor din spaţiul european se ocupă în primele lor capitole tocmai de momentul „naşterii” acestora, undeva între sec.V – VIII sau sec.VII-X, de la caz la caz.

Etnogeneza în Europa prezintă o serie de trăsături generale şi o sumedenie de particularităţi. Mă voi limita să descriu cadrul comun.

Popoarele barbare integrate în Imperiu avuseseră anterior contacte cu civilizaţia greco-romană iar universul lor mental se putea adapta viziunii romane şi modului de viaţă din Imperiu; politeismul păgân îngăduia cu uşurinţă atât sincretismul (contopirea unor culte) cât şi fenomenul de interpretatio (venerarea unor culte proprii sub denumiri romane), iar Panteonul roman era deschis îmbogăţirii cu noi zeităţi.

Iniţial termenul de barbar desemna vorbitorul unei limbi neinteligibile pentru un elen. În sens larg, înţelegem prin barbari triburi aflate la periferia lumii greco-romane, închegate în uniuni premergătoare unor organizări statale, sau chiar constituite în regate, şi al căror mod de viaţă, moravuri, civilizaţie materială difereau de cele ale civilizaţiilor din bazinul mediteranean.

Astfel, acestea din urmă erau civilizaţii preponderent urbane, formate dintr-o reţea de polisuri (la greci), sau de civitates la romani, subordonate Romei. Civitas nu era doar o aglomerare de case private, temple şi incinte de apărare. Civitas era o structură de norme, de mentalităţi şi de tradiţii care îi lega pe cetăţeni şi crea coeziune, sens, apartenenţă, istorie, memorie. Fiecare civitas îşi avea proprii zei, pe lângă cei comuni, într-o societate marcată de ritualism.

Conducerea cetăţii a devenit o artă (politica la greci), şi s-a tradus la romani prin concepte sofisticate, precum cel de res publica, operarea distincţiei dintre persoană şi funcţia pe care o îndeplineşte aceasta, în interes general.

Cetatea educa tinerii, într-o lume care nu doar cunoştea scrisul, dar a lăsat posterităţii sofisticate tratate de drept, filosofie, morală, pedagogie sau inginerie; impunea reguli, dezvolta caritas (dragostea), preţuirea solului patriei şi a familieiⁱⁱ. Pentru toate acestea, cetatea dispunea de mijloace adecvate: viaţa cetăţeanului era una trăită public, alături de con-cetăţeni, în spiritul demnităţii, al amiciției, disciplinei şi libertăţii.

Spre deosebire de greco-romani, barbarii nu trăiau în cetăţi. Lumea lor era una apropiată de natură şi susceptibilă exceselor. Izvoarele antice îi descriu pe geţi ca fiind foarte dezbinaţi. În fapt, avem de-a face cu o slabă dominare a spaţiului în cadrul unei vieţi preponderent rurale, cu lipsa căilor de comunicaţii, mijloace materiale rudimentare, inexistenţa oraşelor şi, în consecinţă o disipare a oamenilor în triburi şi uniuni de triburi. Ceea ce reuşeşte uneori să aducă unitate este prestigiul unui mare preot, precum Deceneu, sau a unor căpetenii de triburi, dar pentru scurtă vreme.

Imperiul Roman realizează o unificare a civilizaţiei din bazinul mediteranean, de expresie culturală elenă în primul rând (Grecia propriu-zisă, Egiptul, Orientul apropiat), şi o extindere a ei în zonele cunoscute îndeobşte ca „Barbaricum” (Galia, Iberia, Germania, Britania, Panonnia, Dacia, ş.a.). Vehiculul realizării Pax Romana, adică al unei lumi pacificate de Roma şi supusă hegemoniei acesteia, l-a constituit statul roman, bazat pe instituţii complexe, forţă armata, eficienţă administrativă, geniu normativ şi limbă unitară (latina).

Începând cu sec.III după Hristos, Imperiul cunoaşte o profundă criză care va conduce la prăbuşirea sa. Criza Imperiului a fost o criză a lumii vechi şi a îmbrăcat toate aspectele vieţii, atât materiale cât, mai ales, de ordin spiritual; există o prăbuşire a credinţelor lumii păgâne, care antrenează după ea decadenţa întregii societăţi romane; vechile virtuţi romane (civilitas, pietas, fides, moderatio, modestia, humanitas şi fortitudo) nu mai sunt practicate, lipsite de fundamentul religios care le susţinea, iar o minoritate de filosofi stoici a încercat să împiedice dezagregarea unei societăţi altă dată atât de solide. Legiunile, formate din cetăţeni ai Romei altădată, ajung în sec.IV – V formate exclusiv din barbari, mai ales germanici.

Războiul Imperiului cu creştinismul „nu a determinat căderea Imperiului roman; creştinismul a îngăduit prezervarea unor instituţii politice şi culturale antice, precum şi a zestrei axiologice a grecilor şi romanilor, transfigurată de mesajul creştin”ⁱⁱⁱ.

Criza valorilor antichităţii clasice greco-romane este însoţită de revărsarea a zeci de popoare nomade sau semi-nomade, venite din arealul euro-asiatic, şi care toate atacă limes-ul (graniţa fortificată romană).

Pe acest fond, spaţiul european se transformă într-un imens creuzet din care se va naşte o nouă lume şi noi popoare, cele care vor prelua atât moştenirea religioasă vechi-testamentară iudaică, în calitate de nou Israel, cât şi cea politică romană, în calitate de Noua Romă.

Etapele se succed de la sfârşitul antichităţii păgâne şi începutul evului creştin astfel:

1. Într-o primă fază, peste populaţia autohtonă, organizată la nivel modest, fără oraşe, rurală, vin administraţia imperială cu limba oficială latină, legiunile şi lumea speciala din jurul lor (castre, aşezări civile, negustori), precum şi oraşele romane, colonii sau municipii, conduse potrivit dreptului roman şi populate cu cetăţeni sau peregrini, toate legate între ele prin celebra reţea de drumuri a Imperiului;

2. Într-o a doua fază, slăbiciunea statului roman va conduce la prăbuşirea oraşelor, peste tot, şi la ruralizarea coloniştilor romani din provincii;

3. Pe acest fond îşi fac apariţia cuceritorii migratori, germanici, turanici sau slavi, care introduc propriile forme de dominaţie;

4. Din punct de vedere lingvistic, fazelor descrise mai sus le corespund substratul autohton, stratul latin şi adstratul cuceritorului migrator.

Toate aceste forme noi şi condiţii materiale au ca liant elementul de bază la nivelul profund al omului: religia. Trecerea la creştinism şi la noul mod de viaţă şi cultură pe care-l presupunea acesta face ca alterităţile să se dezvolte pe alte trasee axiologice. Apare astfel opoziţia dintre creştin şi păgân, practicant al unor culte devenite malefice, iar nu opoziţia dintre autohton şi colonistul romanic din trecut. Aşa înţelegem de ce în spaţiul românesc binecunoscutul stindard - totem dacic (draco) este asociat numelui necuratului.

În cazul Daciei, practicarea cultelor păgâne locale este prohibită iniţial de către administraţia romană. În primul război dacic Roma a evitat distrugerea templelor, dar încălcarea de către daci a păcii a condus la un război care, potrivit metopelor de pe columnă, antrenează şi zeii^iv. Astfel, înfrângerea dacilor înseamnă şi înfrângerea zeilor acestora, care sunt interzişi. Trebuie menţionat că dacii interziceau în plan religios reprezentările antropomorfe (nu existau chipuri ale zeilor).

În provincia Dacia Romană avem apoi o explozie de reprezentări ale zeităţilor, dintre cele mai diverse, denunţată apoi de creştinism (idolatrie).

În consecinţă, creştinarea pe de o parte, dar şi distrugerea regalităţii şi a centrelor religioase care-i lipseşte pe daci de elita conştientă ce ar fi putut prezerva moştenirea identitară, face imposibilă revenirea, după retragerea administraţiei romane, la vechea societate dacică, legitimată de casta preoţilor păgâni. Fenomenul este însă valabil şi pentru Galia romanizată, devenită apoi Regatul franc, pentru Hispania, la fel romanizată şi apoi devenită Regat vizigot. Italia însăşi este cucerită de germanicii ostrogoţi. Prin creştinare, cuceritorii germanici, slavi sau turanici sunt asimilaţi, în cele mai multe cazuri, (Britannia face excepţie) în masa populaţiei latinofone, pe care însă o influenţează profund, rezultând noi popoare.