Naşterea Mântuitorului sau reînnoirea lumii, nicidecum sfârşitul ei

Alarmarea globală cu privire la presupusul sfârşit al lumii pe 21 decembrie 2012 agită iarăşi conştiinţele celor care încă nu şi-au precizat clar crezul în viaţă. Nimic neobişnuit în acest tip de manipulare socială, deşi tactica folosită are toate simptomele desacralizării postmoderne.

Dar faptul că această dată este asezată în proxima vecinătate a praznicului Naşterii Mântuitorului nu poate fi întâmplătoare în intenţia susţinătorilor. De fapt, chiar zvonacii şi propagandiştii noii date ale venirii Apocalipsei cunosc mai dinainte că aceasta nu va fi la data stabilită de ei, dar asocierea ei cu Crăciunul se vrea o clătinare puternică a semnificaţiei celui din urmă.

Logica e simplă, dar rezultatul e tragic. Faptul că sfârşitul nu va veni pe 21 decembrie vrea să inducă ideea că nici Naşterea lui Hristos prăznuită peste doar câteva zile, pe 25 decembrie n-a fost reală. Prin urmare, în aritmetica binomului început-sfârşit sau naştere-moarte se ajunge simplist la concluzia: dacă sfârşitul n-a venit, atunci nici Hristos nu s-a născut.

Recunoaştem că acest tip de logică funcţionează şi chiar foarte bine. Credem că ea va afecta multe conştiinţe ale contemporanilor noştri. Dar mai ştim un lucru: valabilitatea ei se înscrie doar în dreptul celor care de frica morţii îşi fură din taina vieţii şi pentru că nu cred în nimeni şi nimic, găsesc încă un motiv să nu creadă în continuare („Cine e nedrept să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat să se spurce încă. Cine este drept să facă dreptate mai departe. Cine se sfinţeşte mai sfinţească-se încă” Apoc. 22, 11).

Acestui soi de necredinţă şi acestor calcule fără chibzuinţă li s-au dat dedemult răspunsul, după cum în timp li s-au verificat îndoielnica veridicitate. O simplă trimitere la o altă dată a sfârşitului lumii fixată în urmă cu doar un deceniu este mai mult decât suficientă pentru a demasca impostura. Toate se lovesc neîndoielnic de cuvintele Mântuitorului cu privire la inutilitatea eforturilor umane în direcţia calculelor apocaliptice: „Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36).

În ceea ce ne priveşte pe noi cei puţini/mulţi care ştim în cine credem, noi aşteptăm să vină Crăciunul, cel puţin la fel cum aşteptăm sfârşitul lumii. Cu atenţie, cu maximă încordare, cu nespusă taină. După îndemnul Mântuitorului astfel de momente-eveniment se înscriu în rândul tainelor ce depăşesc puterea de cuprindere a omului, astfel încât mai mult ele ne trăiesc pe noi decât le putem trăi noi pe ele. De aceea, suntem îndemnaţi: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42). Prin urmare, din perspectivă teologică orice eveniment viitor este anticipat în prezent, Astăzi (Evr. 3, 13). Adică, în limitele unei singure zi – care este o nouă şi unică zi – este cazul să trăim la prezent relaţia cu Dumnezeu, relaţie despre care anumite zile deosebite de prăznuire ale anului sunt doar bune prilejuri la care suntem invitaţi să reînnoim anamnetic temelia credinţei noastre. Astfel, am putea firesc muri înainte de venirea sfârşitului lumii, după cum firesc am putea prăznui Crăciunul în cer, nu ieri, nu mîine, ci Astăzi.

Animaţi de această vie conştiinţă a unui prezent continuu în faţa Ziditorului nostru trăim aceste zile ale lunii decembrie 2012 fără disperare, ci dimpotrivă cu aşteptare sfântă întru întâmpinarea Naşterii Mântuitorului. Dincolo de emoţiile exterioare prilejuite de cadouri şi brazi împodobiţi suntem tainic încrdinţaţi de adevărul retemeluirii şi reînnoirii lumii odată cu întruparea Mântuitorului. Şi întrucât Naşterea Mântuitorului este singurul fapt „nou sub soare”, care reaşează universul pe temeliile lui autentice, ne primenim şi noi fiinţa de duh şi trup cu acest Adevăr în fiecare an, în fiecare zi, în fiece clipă.

Acest fapt nu-i teorie, nici iluzie, nici speculaţie. Este Taina care ne cuprinde real pe toţi cei care ne oferim drept ofrandă mintea, simţirea, voinţa şi inima pentru a fi înoite întru Naşterea Lui. Mintea - pentru a ne întări credinţa în Adevărul întrupării Lui, simțirea - prin colinda sfântă de Naşterea Fiului, voinţa - primind dragostea smerită a Celui ce voieşte să se facă asemenea nouă întru toate. Iar inima oferindu-se drept peşteră sărăcăcioasă a sălăşluirii Pruncului, va înnoi întreaga noastră fiinţă schimbând slabele noastre puteri, care se grăbesc spre moarte cu imbolduri harice roditoare de bucurie sfântă, neostentativă, smerită, dar adâncă cât toată Taina Celui întrupat.

De aceea, noi stăruim în aşteptarea venirii Lui care, fie pe norii Cerului (Mt. 24, 30), fie în ieslea Betleemului (Lc. 2, 4-7) va desăvârşi în har neputinţele noastre, cu nădejdea că putem zice deodată: Vino Doamne Iisuse! (Apoc. 22, 20) şi Hristos Se naşte slăviţi-L; Hristos din ceruri întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ înălţaţi-vă [...] (Catavasiile naşterii Domnului). În rest, tăcerea să ne fie mântuitoare ştiind preabine că glasul închis spre afară se deschide adânc înăuntru...

doamne ajuta.