Parintele Ioan Buliga:

Impartasania deasa sau rara. Spovedania

Ajungand din Moldova in Ardeal, inevitabil am dat peste polemica perioadei la care ne impartasim cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului. Ne impartasim des sau rar? era intrebarea la care trebuia sa gasim un raspuns.

Deocamdata, concluzia partiala la care am ajuns, este ca, oricat de des ne-am impartasi, nu putem spori duhovniceste, daca nu avem infranare, rugaciune si paza mintii. Nu inseamna, insa, ca daca le avem pe acestea trei, ne putem impartasi rar. Sfanta Impartasanie este cu adevarat un ajutor, prin Harul pe care-L primim in momentul primirii Sfintelor Taine.

Un ajutor, mai ales pentru cei ce cred in aceasta, pentru ca cei ce se indoiesc, isi zadarnicesc chiar si propria lor lucrare. Ne putem asadar impartasi cat de des putem, doar sa tinem seama de un aspect foarte important: nu stiu carora dintre noi nu ne-ar fi rusine sa mergem pe strada cu pantalonii patati, mai ales sa ne infatisam asa in fata unei persoane importante. La fel sa avem grija la intalnirea cu Hristos, care este mai mult decat o intalnire: sa avem hainele trupului si ale sufletului cat de cat primenite. Pacatele ne pateaza haina sufletului. Sunt pacate, care se spala mai greu, si pentru care este nevoie si de un canon. Ma refer la avort, desfrau, relatii sexuale impotriva firii, indiferenta fata de Hristos si credinta, ura staruitoare, si alte pacate grave, la care, la fel ca si in cazul lui Iuda Iscarioteanul si al lui Faraon, nu ajunge sa marturisim ca am gresit, ci trebuie sa aratam si prin fapte ca dorim indreptarea.

De aceea, noi, preotii, trebuie sa fim cu mare bagare de seama la lucrarea pe care o facem, pentru ca nu ajutam cu nimic o persoana, care traieste in pacat, daca o impartasim, si aceasta nu face nimic ca sa-si schimbe viata. Ba mai mult, il lasam sa traiasca cu impresia falsa ca totul este in regula. Credinciosii, macar o data in viata, sa caute sa-si faca o spovedanie dupa indreptar, nu neaparat ocupand timpul pretios al preotului cu unele maruntisuri si alte pacate, care se repeta, ci spunand lucrurile esentiale. Apoi, inainte de spovedanie, sa se cerceteze singur cu ajutorul unui indreptar, pana invata cum sa se spovedeasca. Sigur, pe cei ce nu stiu, preotul ii poate ajuta, insa cu timpul credinciosul este dator sa invete.

Daca dupa ani de zile, venim la spovedanie si nu suntem in stare sa spunem nici doua trei pacate, asta arata ca nu traim corect credinta. La fel este si cu cei care vin la spovedanie, si spun ca sunt mari pacatosi, si le-au facut pe toate, insa nu sunt in stare sa spuna exact ce au facut. Spovedania dupa indreptar este doar un inceput, nu o sa facem asta toata viata. Daca o sa ducem o viata duhovniceasca o sa ajungem sa ne vedem singuri pacatele, iar apoi o sa avem nevoie de ajutorul duhovnicului in a parcurge un drum pe care acesta deja l-a parcurs. Din pacate aici ne cam impotmolim, deoarece foarte putini mai sunt cu ravna pentru credinta, majoritatea cautand sa traiasca bine, sa dea cate ceva din prisosul lor, si sa caute biserica ca un loc unde sa li se implineasca anumite dorinte, si nicidecum un loc unde sa se pocaiasca si sa sporeasca duhovniceste.

Unii care invoca impartasania deasa dau ca exemplu primele secole crestine, insa daca ar fi sa ne gandim la acea perioada in care crestinii erau prigoniti, ce viata aveau ei atunci! Zi de zi putea sa fie impartasania dinaintea mortii. Daca este sa luam perioada cand s-a dat libertate crestinismului, gasim asemenea canoane cum ar fi cele ale Sfantului Vasile cel Mare, care daca le-am aplica astazi, nu am mai putea sa impartasim aproape pe nimeni. Nu mai vorbesc de regulile bisericii primare, cand cei ce pacatuiau nici nu erau primiti in biserica, stateau la usa bisericii intinsi, nici vorba de Sfanta Impartasanie.

Spunand aceste lucruri, nu ma opun nicidecum desei impartasanii. Sa ne impartasim cat de des putem, dar sa ne primenim trupul si sufletul si „Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte”: este Sfanta Jertfa.

Impreuna cu Hristos

Oamenii trebuie sa inteleaga ca pentru a ne impartasi cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos trebuie si sa traim impreuna cu Acesta. Astfel, pe cei care au facut pacate grele nu-i ajuta nimic faptul ca se duc la niste preoti indulgenti si se impartasesc, [dar] traiesc in pacate la fel ca inainte. Insa chiar si cei dintre noi, care ne luptam cu pacatul, trebuie sa avem grija sa nu cadem in rutina, si sa nu facem cu superficialitate randuielile din biserica, uitand de partea interioara, care de fapt este cea mai importanta.

Lipsa de traire are drept consecinta neintelegerea credintei, iar tinerea cu strictete a randuielilor exterioare fara a intelege esenta atrage dupa sine o prigonire a celorlalti si o stare de tulburare, care ne departeaza de la bucuria adevarata a credintei.

Viata impreuna cu Hristos inseamna o urmare a exemplului Acestuia, iar mai mult decat toate, Hristos ne-a aratat dragostea pentru adevar, dreptate si sfintenie, puse in slujba omului. Mai mult, stiind neputinta omului, Dumnezeu S-a intrupat pentru ca sa-l mantuiasca pe om. Astfel, Hristos a luat neputintele noastre si trage la aceeasi caruta cu omul care Il cauta pe Dumnezeu. De fapt, in aceasta impreuna-lucrare, Hristos a luat ceea ce a fost mai greu asupra sa, iar noua ne-a ramas doar sa voim sa ne mantuim. Tot ceea ce facem ar trebui sa fie o conlucrare cu Dumnezeu, afara de raul pe care il facem, care de fapt este un semn al departarii noastre de Dumnezeu.

De exemplu, la conceperea unui copil se spune ca omul este cel care pune pacatul, iar Dumnezeu este Cel care pune viata, si permanent Pronia isi revarsa partea sa buna peste creatie, doar ca noi trebuie sa-i deschidem usa, si sa o lasam sa intre. De asemenea, adevarata suferinta a avut-o Hristos pe cruce, deoarece a suferit fara sa fi avut vreun pacat, pe cand noi suferim pentru pacatele noastre, si mai mult ne vaitam toata ziua nemultumiti de crucea pe care o ducem.

Astfel facand, nu ne impartasim cu Sfintele Taine spre folos, ci noi trebuie sa ne ducem crucea cu rabdare, si sa multumim pentru necazurile si bolile, pe care le avem, caci spre mantuirea noastra sunt randuite toate.