Comunitate - Florin Alex's blog - Cu un sarut mai aproape de moarte

Postat: 30.10.2009 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervi sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic-tac se asocia pentru mine cu bătaie în porţile morţii. Cănd mă culcam în pat şi in intuneric se mai vedea numai conturul ferestrei, ticăitul ceasurilor se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă ducea spre moarte. Era atăt de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cofunde într-o tristeţe doborâtoare, într-o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată. Era îngrozitor să ştiu că eu nu voi putea întoarce înapoi timpul vieţii mele nici măcar cu un singur ticait, Mă sfăşiam să simt cum dispare în nefiinţă pentru totdeauna şi irecuperabil acel monoton şi trist.
Acest sentiment îl retrăiam mai cu seamă seara, la culcare. Dar adevărata tristeţe şi singurătate mă copleşea în casele străine, chiar şi la bunica, unde mă adormea un ceas mare sovietic. Atunci mă găndeam ce deprimant ar aş fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodata îmi dădeam seama că ele ticaie chiar şi atunci cănd eu nu le aud. Orice n-aş fi făcut şi oriunde nu m-aş fi dus, timpul trecea.
Singurul rost pe care îl mai vedeam era să urmaresc căt mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupaţie din copilăria mea, dar n-a fost făra rost.
Am inceput sa văd trecerea timpului în orice : în frunze care cad sau doar se mişca, în orice schimbare, în orice cuvănt sau gest care erau înghiţite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu însumi rămaneam nemişcat şi neputincios în faţa trecutului care mă înghiţea încetul cu încetul.
Trecerea timpului se poate măsura cu orice. O măsuram cu hainele din care creşteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu opreşte trecerea timpului. Şi cei îndrăgostiţi pot spune: iată, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrăţişare, cu un sarut mai aproape de moarte.
Suntem întotdeauna mai aproape, De multe ori mă surprind asupara aceluiaşi gănd în timpul Liturghiei, cănd preoţii şi diaconii işi dau sărutul iertării şi al dragostei înainte de a se împărtăşi cu Trupul şi Săngele Lui Hristos. Atunci ei se cuprind si, sarutandu-se pe umăr, zic : » HRISTOS ÎN MIJLOCUL NOSTRU « , iar celălalt răspunde : » ESTE ŞI VA FI « .
Ce minunat ! atunci sunt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar şi mai aproape de Viaţa. Pentru un singur lucru mă rog atunci, ca sărutul acesta să ne apropie anume de VIAŢA şi nu de MOARTE.