Comunitate - Eugen Dorcescu's blog - Eugen Dorcescu, Un poet mistic: Blagoie Ciobotin

Eugen Dorcescu, Un poet mistic: Blagoie Ciobotin

Postat: 2.04.2014 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Eugen Dorcescu

Un poet mistic: Blagoie Ciobotin

Blagoie Ciobotin, “nume de rezonanţă în peisajul liricii sârbe din România”, cum îl numeşte cunoscutul scriitor Ivo Muncian, mi-a dăruit, mai zilele trecute, două din cărţile sale de poezie, recent apărute: Casa de la rădăcina cuvântului, traducere din limba sârbă şi Potfaţă – Ivo Muncian, Editura Eubeea, Timişoara, 2013 şi Triptic athonit, Tempus, Timişoara, 2013. Semnatar şi al altor numeroase cărţi în limba sârbă, Blagoie Ciobotin a mai publicat, după ştiinţa mea, în limba română, încă un volum de poezie, Litanii, la Editura Hestia, în 2001. Îl pomenesc şi pe acesta, deşi nu reprezintă obiectul nemijlocit al reflecţiilor mele de acum, fiindcă am descoperit acolo, prefigurat, motivul central (sau unul din motivele centrale) ale meditaţiilor lirice cuprinse în cele două cărţi primite în dar.

Să pornim, aşadar, cât putem de temeinic, la descifrarea mesajului pe care ni-l adresează preotul – poet (poetul – preot) Blagoie Ciobotin.

Motivul la care m-am referit, şi care împlineşte, cum mă voi strădui să probez în cele ce urmează, un rol decisiv în configuraţia textului este Cina, în semnificaţia duhovnicească, biblică, nou-testamentară a termenului.

Iat-o, evocată, pentru început, anticipativ, cum ziceam, în Litanii, sub titlul Cina cea de taină:

Omul de lângă mine plânge.

Din plânsul lui se naşte viaţa –

un firicel invizibil care

în Cuvânt ne leagă.

Mătănii din boabe de lacrimi

susţin Cerul şi pământul.

Lacrima, plânsul

dragostea, cuvântul –

servită este Cina.

Ceasul nouă deasupra pământului bate.

Remarcăm, în poziţie cheie, şi prezenţa Cuvântului (a Logosului), acesta fiind, de fapt, lexemul dominant şi tema tutelară a Litaniilor.

Revenind la cele două volume amintite, regăsim Cina cea de taină în Casa de la rădăcina cuvântului, la pagina 31:

În camera fără plafon

coborî cerul.

Masa e pusă.

Viaţa era deja împărţită.

Ei se privesc unul pe celălalt,

El se împarte pe Sine.

Cine înmoaie cu mine în moarte,

veşnic va trăi.

Vom nota că tensiunea sporeşte, de data aceasta, şi că perspectiva mistico-existenţială se adânceşte. Dar saltul, importantul salt, sub raport ideatic, imaginativ, emoţional şi estetic, ba chiar şi sub raport teologic şi existenţial, pe care îl realizează, între timp, de la Litanii la Triptic athonit, poezia lui Blagoie Ciobotin este acela de la măreţia şi sublimul Cinei celei de taină (Matei 26, 26) la dramatismul Cinei figurate în Apocalipsa 3, 20:

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

Autorul nu face trimitere directă, explicită, la acest celebru verset, dar cititorul cât de cât deprins cu cercetarea Scripturii o va identifica numaidecât. Această Cină de pe urmă (“Bujorul miroase/ pe masa Cneazului Lazăr – / cina de pe urmă”), această Cină a unei aşteptări neliniştite, înfrigurate, încărcate de speranţă, de zbucium, de disperare, copleşită de un teribil mister, este invocată de două ori în cuprinsul Tripticului athonit.

Mai întâi, la pagina 38:

Întotdeauna mai pune

o farfurie în plus,

o lingură,

o furculiţă,

un scaun aproape de masă tras.

Întotdeauna,

lasă uşa ne-ncuiată.

Nu te teme de prădători,

de cei care vor da

peste tine.

Dar teme-te întotdeauna

la cină singur să rămâi –

iar El la altă uşă

să bată.

Apoi, la pagina 45, unde găsim chintesenţa însăşi a Prezenţei deocamdată absente, a Prezenţei hipnotice, intens şi vital râvnite:

Pe nimeni la uşă

ochii nu zăresc.

Şi totuşi, sufletul

aşează pe masă

încă o farfurie.

(Să se observe: cel ce aşază pe masă încă o farfurie nu este “omul de pământ”, ha’ adham, ci sufletul lui!).

Aici, în această odaie virtuală, în această imaginară (dar cât de reală!) chilie, şi acum, în “timpul cel fără de timp” (p. 19), în acest prezent etern, veghează, priveghează, noapte şi zi, poetul mistic, individul mistic în general. De fapt, vegează, şi priveghează, alături şi împreună cu el, orice creştin, adăstând, cu totală încredinţare, de două milenii, cea de a doua venire a Domnului. Originalitatea poeziei lui Blagoie Ciobotin constă, din unghi tematic şi problematic, tocmai în conştientizarea, în reconştientizarea, acestei stări de fapt, anume: statutul creştinului, locul lui în timp şi în spaţiu, în coordonatele fizice şi morale ale lumii. Din acest cronotop vizionar, sinteză între imanenţă şi transcendenţă, creştinul priveşte, judecă, evaluează întâmplările, înfăptuirile, căderile şi înălţările, slava deşartă, deşertăciunile veacului. El, creştinul, este dincolo de toate acestea, în ciuda faptului că nu refuză să le aparţină. Precum se întâmplă, de pildă, în “Sfânta Grădină” a Muntelui Athos, unde “pretutindeni aerul a mir amiroase” şi icoana Edenului nu a încetat să existe:

Ca într-un carusel

vremurile vin şi trec.

În îmbrăţişarea albastră a mării,

pe Sfântul Munte

dăinuie prezentul.

Pe de altă parte, “timpul cel fără de timp”, “ochiul uscat al vremii”, “gheaţa timpului şi a lumii” ne pot duce cu gândul, eventual, şi măcar în parte, tot spre Apocalipsă, mai exact, la capitolul 10, versetele 6 – 7 din această carte a Noului Testament:

“…că timp nu va mai fi. Că, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor”.

Într-adevăr, atunci, la “plinirea vremii”, Cel aşteptat va sosi, locul liber de la Cina apocaliptică va fi, în sfârşit, ocupat şi fericirea insului statornic în credinţă, nădejde şi dragoste va fi deplină, desăvârşită.

Dar ce face eul empiric, ce face eul liric până în clipa aceea, până în “ziua aceea”? Cum îşi petrece durata, cum dă sens vieţii sale, cum îşi găseşte locul sub cer (sub “Cer”) şi pe pământ? El, trăitor pe terra, alungat din Eden, “autoexilat în Cuvânt,/ nevoitor în tăcere”, aşa cum se autodefineşte?

Mai întâi, îşi asumă, cu luciditate şi împăcare, singurătatea, condiţia de fiinţă (şi conştiinţă) obligată să îndure, un răstimp oarecare, “umbrele vremurilor păgâne”:

…Singurătatea este ca un cancer

care macină fiinţa

ascunsă sub masca mucegăită

a lumii.

Pierdut în tine însuţi

cărarea spre Cuvânt devine

un labirint,

devine un mormânt

din care trebuie să învii…

La fel procedează şi părinţii “Pustiei”, străini şi ei de “pustiul lumii”, de “lumea cea neagră”, monahii ce-I slujesc neîncetat lui Dumnezeu şi mijlocesc pentru semeni, dat fiind că duhul (şi harul) (duh e totuna cu vânt – termen dominant, gr. pneuma, ebr. ruah), dat fiind că duhul şi harul, aşadar, par a fi fost retrase din arealul unde ne zbatem “înrămaţi de propria noastră demenţă”: “Ce ne mai rămâne/ dacă şi vântul pleacă/ din această pustă,/ din această vale umedă/ şi mlăştinoasă?”). Ce ne mai rămâne, ce dăinuie, dincolo de orice ruină şi orice rătăcire? Rămân monahii de la Muntele Athos, rămân toţi monahii şi toţi nevoitorii, precum, spre exemplu, “Sfântul” (Sfântul Sava) de la Baziaş sau Arsenie Boca, în preajma şi sub lumina cărora stăruie în rugăciune, fireşte, şi credincioşii de rând:

Cu şiragul de mătănii

ce li se scurge printre degetele noduroase

monahii Athoniţi

sfărâmă întunericul lumii.

Uneori, drept răsplată pentru multa şi trudnica pocăinţă, “Cerul coboară în sufletul descătuşat,/ dezbrăcat de umbra lumii”. Alteori, însă, presiunea ambianţei non-duhovniceşti, “cursul lumii demente” devin de nesuportat. Şi atunci, strigătul, gâtuit, sufocat, al fiinţei capătă accente de-a dreptul tragice, în simplitatea şi sinceritatea lor:

Cetatea e toată în vervă.

Ciorile zburdă sub cer.

Mă simt ca într-o conservă.

O gură de aer,

atâta doar cer.

Tabloul social – istoric nu e încurajator. Dimpotrivă, asupră-i pare a domni “Îngerul morţii”, probabil acel Abaddon (ori Apollion) din Apocalipsa 9, 11: “Cadavrele umflate stau rânduite/ În cuierul timpului mâncat de viermi…Trecutul devine-un viitor sinistru…”.

Dezastrul comunitar se repercutează asupra individului pios, contemplativ, care se roagă, se întreabă, aşteaptă, îşi scrutează rostul şi identitatea. “Bujorul” (termen dominant) este simbolul însuşi al istoriilor, şi al istoriei, însângerate:

Bujorul –

floarea ofilită,

cu sângele petalelor

rescrie istoria.

Ca o culme a deznădăjduirii şi a destrămării de sine, poetul ne zugrăveşte căutarea propriului chip şi a acelei asemănări primordiale, căutare mărturisită în două din cele mai tulburătoare şi mai stranii poeme ale acestui periplu liric. Este vorba de Bocet 17 şi de Chipul din fereastră.

Îl reproducem pe cel dintâi:

Într-o oglindă spartă

chipul mi se oglindeşte.

Privirea zdrenţuită caută pupila

şi licărul pierdut.

Sub streaşina frunţii

umbrită de vreme,

ochii se-ngrămădesc.

Gura cea strâmbă

oare va mai putea rodi

cuvinte drepte?

În cioburile chipului cubist

frica se-ncuibează:

oare va recunoaşte Cerul

hidoşenia aceasta,

când lutul cărnii sfâşiate

se va risipi

în brazde?

Interogaţia săgetează dureros înseşi rădăcinile fiinţei. Şi, om fiind, om din trup, suflet şi duh, ca şi aproapele său, misticul, poetul mistic, se lasă pradă “dorului” (Sâmbăta Paştilor, 2013; Bocet 13) şi “lacrimilor” (passim):

Poate doar lacrima

împietrită ca un munte

să-mi spele

sluţenia din suflet.

Lacrima, doar lacrima.

Sau, mai ales:

Seara târziu

când îmi zăvorăsc poarta

să nu mi se furişeze în casă

negrele neguri,

mă opresc şi ascult

şuierul timpului

şi al neliniştii

războindu-mi-se prin vene.

Şi plâng.

Acest splendid poem, intitulat Plânset, din volumul Casa de la rădăcina cuvântului, se prelungeşte, în Triptic athonit, cu 20 de Bocete, care, programat sau nu, adaugă Apocalipsei, un al doilea model scripturistic pentru scrierile lui Blagoie Ciobotin, anume Plângerile lui Ieremia. Şi aici, ca şi acolo, păstrând, desigur, toate diferenţele şi toate distanţele cuvenite, descoperim, de fapt, incompatibilitatea genezică între eu şi universul teluric. Tânjirea fără leac a sufletului arată că, în esenţa sa, el nu aparţine lumii acesteia:

Mi-e dor de toate cele ce sfinte

odată au fost,

de toate ce încă îşi mai au un rost.

Mi-e dor de Cerul ce e atât de departe.

Mi-e dor de cerescul ospăţ

ce din potir la toţi se împarte,

la Cer să ne aducă pe toţi.

Mi-e dor.

Atât mi-e de dor!

Aşa se face că eremitul îşi întoarce, iar şi iar, privirea şi gândul spre Cer (reper perpetuu), spre Eden (figurat de Muntele Athos), spre Cuvânt, aşa se face că revine, mereu şi mereu, la locul “cinei de pe urmă”, aşa se face că, ieşit, parcă, din spaţiu şi timp, ar voi, cu orice preţ, şi cu nemărginită smerenie, să se mângâie:

Chiar dacă-mpărăţia pământeană

s-a făcut praf şi pulbere,

rămânem în aşteptarea

Împărăţiei Cereşti.

Şi chiar se mângâie, în cele din urmă, fiindcă are revelaţia ultimă, definitivă, salvatoare, revelaţia libertăţii hristice, a non-dependenţei totale, a desprinderii de orice iluzorii avuţii, ba chiar şi de sine însuşi :

Ne purtăm doar crucea

şi nimic altceva.

Nici traistele colorate,

nici cântecele de jale,

nici jocuri nebune,

nici beţiile,

nici orgiile.

Nici leagănele goale,

nici icoane făcătoare de minuni.

Doar Crucea cuvântului muribund

o purtăm în conştiinţă.

Şi încă:

Al Tău este pământul

şi sufletul nostru al Tău oftat este!

Menirea celui ce scrie? A poetului – preot, a preotului – poet? Misiunea lui? Darul lui de har? Acum, la capătul drumului, la capătul iniţierii în solitudinea absolută a existenţei, s-au lămurit, s-au limpezit şi ele:

Tăcerea – Iubirea – Cerul,

Iată fresca zugrăvită în suflet.

Atât mi-a mai rămas,

Şi asta dăruiesc.

Ce ar mai putea înnădi vreun comentariu, erudit sau doar simpatetic, la această emblematică încheiere? Multe, fără nici o îndoială. În ce mă priveşte, însă, traseul hermeneutic pe care mi l-am propus se opreşte aici. Vor urma altele, cu siguranţă. Fiindcă Blagoie Ciobotin mi se pare a fi un poet mistic în toată puterea cuvântului şi în toată cuprinderea unei atare încadrări.

Timişoara, 1 aprilie 2014; Confluenţe Literare, 1 aprilie 2014