Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;cine nu-şi schimbă existenţa;cine nu riscă să construiască ceva nou;cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,cine preferă negrul pe alb şi punctele pe „i” în locul unui vârtej de emoţii,acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile „responsabile”.

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;cine nu citeşte;cine nu ascultă muzică;cine nu caută harul din el însuşi.Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;cine nu întreabă de frică să nu se facă de râsşi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.Dacă va fi să furi, fură o sărutare.Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…

A fi tânăr ortodox – o lămurire

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu mai asculta muzică, ci a asculta muzică bună. Bună pentru suflet, cel prin firea sa însetat de liniştire, de despătimire, de limpezime interioară, de care are nevoie pentru a putea iubi curat…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu te distra, ci a nu te arunca, în numele divertismentului, în mocirla păcatului…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu avea prieteni, ci a nu te face prin ceilalţi prieten cu păcatul…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu face voia părinţilor, ci a refuza cu o fermitate smerită doar ceea ce e păcătos în ea…

Într-un cuvânt, tânărul ortodox face orice, dar fără de păcat …

El nu-şi refuză părinţii sau prietenii, ci păcatul… Căci păcatul desparte de Hristos… Iar despărţirea de Hristos e despărţire de adevăr şi lumină… Şi ce viaţă e aceea lipsită de adevăr şi lumină?

Ştiu, cititorule, că noţiunea de păcat plictiseşte, pentru că a fost burduşită, timp de secole, cu moralism sec…. Ce diversiune!

Sf. Scriptură numeşte păcatul „boldul morţii”; Păcatul e, de fapt, acul de la seringa morţii, cel prin care se scurge moartea în noi!!!

Şi, culmea, părinţii tinerilor care se întorc astăzi în Biserică, sunt revoltaţi că Hristos a smuls din inimile copiilor lor, acul morţii! Şi că nu mai trăiesc acea „viaţă” care nu-i decât efectul subtil al pieirii ce se insinuează, prin păcat, în toată fiinţa lor!

Părinţii care îi despart pe copii de Hristos, le ucid sufletele!

Să nu fie!

Marius Iordăchioaia

Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora. Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.

Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.

În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.

Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că, pentru a şti să dai şi să primeşti, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: „Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…” Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.

Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar, pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate.

(Mitropolitul Antonie de Suroj – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, pp.74-76)

De ce ţipă oamenii unii la alţii, mai ales când se ceartă?

„Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:

- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.

- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

Maestrul întrebă din nou:

- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionă, zicând:

- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”

Autor necunoscut