|
Category:
Predici
Motto: „Cel ce ai întemeiat pământul peste ape şi nu se va clătina în veacul veacului. [...] Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă.” (Psalmul 103, 6)
„Glasul Domnului strigă către cetate – şi este înţelept cine se teme de numele Tău –: «Ascultaţi, voi seminţii şi tu obşte a cetăţii ! Oare voi scăpa din vedere casa celui fără de lege, comorile celui păcătos şi măsura cea mică blestemată ? Oare voi ierta pe cel cu măsuri nedrepte şi cu greutăţi înşelătoare în sac ? Că bogaţii din cetate sunt plini de silnicie şi locuitorii grăiesc cuvinte mincinoase şi limba lor este numai viclenie în gura lor. Şi Eu am început să te bat şi să te pustiesc din pricina păcatelor tale. Vei mânca, dar nu te vei sătura şi foamea va roade lăuntrul tău; vei pune la o parte, dar nu vei putea scăpa nimic, şi ceea ce vei scăpa, voi trece prin ascuţişul sabiei. Tu vei semăna, dar nu vei secera; vei călca în teasc smochine, dar nu te vei unge cu untdelemn; vei face must, dar nu vei bea vin.” (Miheia 6, 9-16) Iată dar, că măsura relaţiei sănătoase între Dumnezeu și omenire este dată de măsura virtuţii sau de măsura păcatului iar adeseori măsura păcatului este dată de cântarea psalmistului: „Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu și Israel n-a căutat la Mine, și i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor.” (Ps. 80, 10-11) Omul în care se plinește păcatul uită sigur să pună întrebarea fundamentală: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ?” (Ps. 8, 4) În ultimul timp, asemeni iudeilor din vremea de început a creștinismului, fii oamenilor cer semne din cer și vorbesc tot mai des despre semnele sfârșitului lumii. Totuși, mărturia biblică este clară și, cunoscând de mai înainte dorinţa de spectaculos a firii umane bolnave, Mântuitorul nu lasă loc de interpretare și ne transmite un mesaj simplu și pe înţelesul tuturor: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Mt. 24, 36) În viaţa noastră spirituală nu putem așadar să contăm pe vorbe goale vehiculate în mass-media, pe calcule care invocă nejustificat cunoașterea știinţifică, pe interpetări aleatorii ale unor documente străvechi sau pe pretinsele viziuni ale unuia sau altuia; acestea sunt lucruri puerile și mărunte pentru „cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor” (Apoc. 2, 7), cu atât mai mult cu cât: „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire.” (I Cor. 15, 51-53)
 Semnele astronomice, fenomenele astrologice ieșite din comun, inscripţiile sau documentele unor civilizaţii, credinţe sau sisteme de gândire s-au demonstrat ca înșelătoare și mincinoase de nenumărate ori de-a lungul istoriei umanităţii. Cine profită de urma acestei panici ? Cine și ce dorește să demonstreze ? Dacă citim referatul biblic, în Actul Facerii din Sfânta Scriptură, vom vedea că Dumnezeu, Creatorul întregii zidiri, a celor patru stihii (pământ, apă, aer și foc) a avut ca obiectiv primordial în toata opera Sa, mai întâi rânduiala și așezarea stihiilor într-o anumită ordine, stabilitate și echilibru cosmic: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fac. 1, 1-2) Iată încă din prima carte a Bibliei, Ceea ce susţine și Care străbate totul, cauza vieţii și a rânduielii: Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. Materia stă gata să nască iar omul apare ca încununare a creaţiei, ca stăpân al frumosului și al vieţii, ca cinstitor de Dumnezeul care i-a dăruit o planetă minunată, un Rai al desfătării, verdeaţă, uscat, ape dulci, mare, munţi, nori, soare, cer, flori, luminători ai nopţii, toate într-o armonie care reflectă infinitul frumuseţii dumneziești: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Ps. 18, 1) Oare pentru cine nu este clar că singurul inginer, fizician, astronom, biolog și străvăzător al veacurilor este si rămâne singur Dumnezeu ? Ce creează omul când este înafara darului Său, decât dezechilibru, calamitate și catastrofă ? Iată ce grăiește Duhul Sfânt în psalmi: „Ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii. Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este. De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinirea ei. Oare, voi mânca carne de taur, sau sânge de ţapi voi bea ? Adu-i Domnului jertfa buzelor tale şi va fi jertfă bineprimită.” (Ps. 49, 11-15) pentru că: „Jertfa de laudă Mă va slăvi şi acolo este calea în care voi arăta mântuirea Mea" (Ps. 49, 24) În fond, ce altceva vrea Dumnezeu în nemărginita Sa iubire decât ca acest om pe care l-a creat și l-a mântuit prin jertfa Fiului Său, să păstreze cu sfinţenie zestrea primită și lăsată în grijă și folosinţă: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !" (Fac. 1, 28) Dar iată că omul în loc să se bucure de toate acestea, s-a apucat în trufia lui - în lucrarea gustată din raţiunea și inteligenţa decăzută a „pomului cunoașterii binelui și a răului” – să facă tot felul de calcule hazardiste, ironizând și limitând măreţia creaţiei și implicit a Lui Dumnezeu, divagând în strategii și structuri și planuri, unele mai pătimașe ca altele. Iată, acest lucru L-a supărat pe Dumnezeu și de aceea și-a retras harul și dragostea Lui: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup.” (Fac. 6, 3) și „I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Fac. 6, 6) dar l-a iertat după mulţimea milei Sale și nu l-a pierdut de pe faţa pământului. Văzând însă astăzi că oamenii așteaptă mai repede sfârșitul lumii, semne, ozn-uri și extratereștrii, comete și ciocniri de planete, explozii și valuri uriașe, atunci pentru o clipă El a lăsat materia în voia hazardului, să fie controlată de om: „Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (Ps. 103, 29, 31) Rezultatul a fost unul neașteptat; între peliculele cinematografice ca 2012, Armaggedon, The day after tomorrow, 12 Maimuţe, Ziua Independenţei, cu tsunami și cutremure, cu viruși și cataclisme, Dumnezeu a liberat în mila Sa o regie reală pentru a-l coborî pe om cu picioarele pe pământ. I-a spulberat astfel ironiile și gândurile deșarte că ar fi el însuși un dumnezeu prin propria putere, i-a reamintit ceea ce era dator să știe deja: „Fără Mine nu puteţi face nimic.” (In. 15, 5) De ce oare aceasta ? A arătat Dumnezeu că toată tehnologia știinţifică și ilustra gândire umană sunt în faţa Proniei „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Eccl. 12, 8) „Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Ps. 102, 14-15) așa că „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune.” (Ps. 89, 14) ca nu cumva să cădem sub incidenţa psalmului: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui.” (Ps. 36, 35-36) Aruncând o privire în mass-media, pe internet, peste imaginile și filmările disponibile cu ţările cele mai dezvoltate tehnologic și cu cele mai râvnite standarde de viaţă, constatăm că, totuși, învins rămâne „omul”. Putem pe drept cuvânt să spunem cum panorama după un cataclism este un chip al Facerii: „pământ netocmit și gol”, „întuneric peste faţa lui”.
 De ce oare ? Dumnezeu poate fi nedrept dacă ne gândim la efortul economic și descoperirile știinţifice ? Un alt răspuns vine tot din Sfintele Scripturi, în timp ce Lot și fetele lui urcau în muntele Ţoar, îngerii Lui Dumnezeu pierdeau Sodoma și Gomora cu foc și pucioasă, înghiţind cele cinci orașe din cele două cetăţi apocaliptice, găsite pe fundul Mării Moarte. Oare nu o asemenea imagine avem astăzi în evenimentele naturii din jurul nostru: foc, radiaţii, potop, moarte, distrugere, cuvinte uitate din concepţia umană practică a sfârșitului lumii. Noi așteptăm ca sfârșitul lumii să vină cu evenimente SF dar iată că: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul.” (Is. 55, 8) Lucrurile sunt deci simple: „Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Şi El, răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta ? Nu ! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim ? Nu ! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” (Lc. 13, 1-5)
|
Hristos din inima curată Motto: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu." (Matei 5, 8) După cum se poate lesne constata (fie şi numai la o simplă lectură fugară a Filocaliei), în orice prezentare (a oricărui Sfânt Părinte) a lucrării rugăciunii lui Iisus cel mai adesea se pomeneşte despre curăţirea inimii de patimi şi despre unirea ei cu Hristos Cel Înviat. De altfel, încă de acum trei mii de ani Regele Profet David recunoştea (inspirat fiind de Duhul Sfânt) necesitatea curăţirii lăuntrice - ca efect însă nu al vredniciei omului, ci a îndurării Celui Sfânt faţă de omul căzut: „Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale ale mele.” (Psalmi 50, 11) . „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5) - ne-a avertizat Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi. Îndemnul şi izbânda în împlinirea lucrării lăuntrice duhovniceşti apar în sufletul omului ca dar dumnezeiesc, de aceea nu oricine se va încumeta în practicarea „Rugăciunii Lui Iisus” o va şi săvârşi sau desăvârşi. Sfântul Isaac Sirul spune că la rugăciunea curată a inimii ajunge doar unul din zece mii care se silesc. Pentru că etapa curăţirii inimii începe de la treapta cea mai de jos a stării sufleteşti, anume cea a păcătuirii prin poftă şi prin gând. De aceea, cel dintâi aspect în lucrarea de curăţire personală (deopotrivă sufletească şi trupească) este „treapta făptuirii morale”- adică schimbarea păcatelor cu virtuţile opuse acestora,a faptelor rele cu fapte bune. De altfel, Sfânta Evanghelie spune limpede: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” (Matei 15, 19); şi iarăşi: ”Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6, 45). Însuşi Mântuitorul Hristos i-a întrebat pe farisei şi pe cărturarii Legii Vechi: „De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4) Din cuprinsul tuturor acestor mărturii inspirate şi adeverite în Duhul Sfânt, reiese limpede faptul că atâta timp cât trupul este încărcat de fapta cărnii şi a sângelui, Duhul Cel Bun şi Sfânt al rugăciunii neîncetate şi smerite nu împărăţeşte în văzduhul inimii noastre. Tocmai de aceea Apostolul neamurilor, Marele Pavel îşi întreabă fiii duhovniceşti: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ?” (I Corinteni 6, 9) Aşadar, nu se referă doar la Împărăţia cea din Slava cerurilor, ci şi la lăuntrul sufletului nostru: „Împărăţia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru !” (Luca 17, 21). Pe astfel de temeiuri, toată Sfânta Tradiţie a Bisericii a hotărnicit calea despătimirii în hotarele postului şi rugăciunii, ale ascezei şi misticii - căci înfrânarea are puterea de a tăia pofta, iar rugăciunea este cea care curăţă mintea. Căci sufletul omenesc are nevoie de luminare, întunecat fiind din păcate şi orbit prin patimi. A zis-o Hristos: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Această iluminare este un dar de care se folosesc şi de care se învrednicesc cei aleşi - precum arată Sfinţii Părinţi - , cei care cu adevărat se silesc a-l dobândi. De altfel, „Vieţile Sfinţilor” şi „Patericele” pline cu chipuri de cuvioşi îmbunătăţiţi în har, ne oferă din belşug priveliştea minunată a celor vorbitori cu Dumnezeu, a celor vindecători de boli, a celor izgonitori de duhuri necurate, a celor îmblânzitori şi cunoscători ai graiurilor necuvântătoarelor, precum şi a celor cărora firea şi stihiile li se supun deplin - toţi aceştia şi toate acestea adeverind lumii întregi că Adam cel de dinainte de cădere era prin firea sa în sfântă legătură cu toată zidirea („dintru început bună foarte şi curată”), precum şi cu Ziditorul Însuşi, Dumnezeu Cel în Treime slăvit şi închinat: „Toţi sunteţi Dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt”. (Psalmi 81, 6) Împlinirea acestui îndemn de a ne sfinţi şi îndumnezei (adresat nouă, tuturor oamenilor) începe din inimă şi sfârşeşte în inimă. Casa sufletului este şi trebuie să fie şi casa Lui Dumnezeu. Numai că „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20) precum oarecând în Betleem, din pricina nepăsării fiecăruia dintre noi faţă de mântuirea sufletului. Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi. http://parintelecalistrat.blogspot.com/2010/12/hristos-din-inima-curata.html
|
Hristos Se naşte-şi noi ne naştem ! „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20) Aceasta este legimitatea sfântă a acestui slăvit praznic de mântuire a lumii, prin „Cel Unul Născut”, „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, şi din Fecioara Maria S-a făcut om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. (Simbolul Credinţei) Aşadar toate cele ce s-au întâmplat la Betleem acum mai bine de două mii de ani sunt pline de sensul tainic al mântuirii lumii, recuperat acum după ceea ce constituise o simplă biruinţă temporară a diavolului asupra protopărinţilor neamului omenesc, Adam şi Eva, care încercaseră a dobândi desăvârşirea Lui Dumnezeu – dar fără Dumnezeu: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". (Facerea 3, 5) Paginile Filocaliilor sunt pline de exegeze patristice în care este desconspirată viclenia diavolului asupra regelui Creaţiei, „omul”, care la sfatul amăgitorului a pierdut viaţa veşnică precum şi trăirea spirituală a Raiului, dobândind în schimb moartea sufletească, condiţionările spaţio-temporale şi suferinţa, durerea şi stricăciunea: „În Adam toţi mor” (I Corinteni 15, 22), de aceea: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.” (I Corinteni 15, 21). Spune Pilat: „Iată Omul !” (Ioan 19, 5) - iată emblema mântuirii voastre, iată Împăratul vostru, Care nu-i din lumea aceasta! Zice Sfântul Atanasie : „Hristos a luat chip de rob să-l facă pe om împărat la starea cea dintâi”. De aceea a primit Hristos naşterea din Fecioară, scutece, frig, lipsă de cele materiale şi asupriri de la om - ca noi să avem mântuire ! Dreptul Simeon la Templu profeţeşte: „Acesta este spre căderea şi ridicarea multora” iar Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului cântă: „Lumină spre descopeririea neamurilor şi slavă poporului tău Israel”. Importul de Lege din cărţile Vechiului Testament întru desăvârşirea Legii prin har şi iubire sunt confirmarea lucrării Lui Iisus în lume cântată de îngeri şi vestită de prooroci în cărţile lor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5, 17): „Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !” (Luca 2, 14) Dar la toate acestea se adaugă puterea Duhului Sfânt şi dragostea Lui Dumnezeu Tatăl, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină !” (I Timotei 2, 4) Iar noi, sărăcuţii, am transformat Taina Naşterii într-o cină mare, la care uneori întrăm fără haine de nuntă, inconştienţi de măreţia sărbătorii, limitând totul la un simplu belşug material şi culinar, uitând că ospăţul credinţei înseamnă unirea permanentă cu Hristos în taina rugăciunii şi a Euharistiei. Nu degeaba Regele Psalmist David vesteşte: „Că întru păcate m-am zămislit şi întru fărădelegi m-a născut maica mea.” (Psalmi 50, 6) Din păcate, prea adesea rămânem limitaţi la vasul cel de lut şi călătorim pe calea vieţii în uitare, lene şi nepăsare, uitând desăvârşit de Calea Jertfei şi a Crucii. E adevărat Hristos Se naşte în peştera Betleemului, - dar şi tainic în inimile noastre, născându-ne la viaţa duhovnicească pe cerul Bisericii, înscriind noi nume în sinaxarele Sfinţilor şi în Cartea Vieţii la Tronul Celui Preaînalt: „vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10, 20) Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi
http://parintelecalistrat.blogspot.com/2010/12/hristos-se-naste-si-noi-ne-nastem.html
|
Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în colindele tradiţionale româneşti
De două mii de ani Sfânta Biserică împleteşte dogma ortodoxă a mântuirii noastre cu folclorul tradiţional al colindelor. Atmosfera aceasta duhovnicească insuflă un plus de voinţă în lucrarea de mântuire a sufletului. Naşterea Mântuitorului nu este un motiv de distracţie, ci un motiv de bucurie şi de meditaţie lăuntrică. Prin cântecul devenit rugăciune, omul Îl laudă pe Creatorul său, Care i-a arătat zorile mântuirii: „Hristos Se Naşte slăviţi-L, Hristos Se naşte întâmpinaţi-L!” (Troparul Praznicului Naşterii Domnului). Când Tatăl Cel Ceresc a ales-O pe Fecioara Maria pentru ca să fie mamă Fiului Său şi să-L nască pe Hristos, Duhul Sfânt, umbrind-O, a sfinţit-O desăvârşit: „Scaun de heruvimi Fecioara......Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire-L naşte” (Condacul Praznicului Naşterii Domnului) - lucru mai presus de mintea omenească şi mai presus decât tot cuvântul cel ritoricesc: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7, 14). Dar toate acestea au o plasare în istoria cronologică a umanităţii. Cezar Augustul face recensământ, Irod taie pruncii (pentru a da siguranţă tronului!), păstorii cântă, steaua stă deasupra Betleemului, Îngerii coboară peste Fiul Omului, magii aduc daruri Marelui Împărat, a Cărui împărăţie nu este din lumea aceasta. Dar şi elementul pământesc îşi are locul său în actul mântuirii - în care omenescul şi firescul se împletesc cu taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Ieslea, dobitoacele, casa plină până la refuz cu oaspeţii bogaţi ai lui Crăciun, bătrânul Iosif îngrijorat, frica pentru viaţa Pruncului ameninţată de nebunia lui Irod, ploaia, frigul, scutecele, legănelul - tot acest ansamblu contemplat spiritual şi cântat de către Sfinţii Îngeri pentru Pruncul-Împărat al Cerului, este alcătuit în fond din elemente de normalitate, care fac dovada marelui Eveniment al Naşterii după trup a Domnului, aflat în centrul tuturor sărbătorilor de la venirea iernii. Toate acestea sunt cântate în colinde, care de fapt îndeplinesc acelaşi rol ca şi picturile din biserică - sunt graiul lin şi blând al credinţei populare ce izvorăşte din inimile curate ale credincioşilor noştri. Nu se cântă pentru a împlini o tradiţie, se cântă pentru a trezvi mintea şi inima spre măreţia şi adăncimea tainei mântuirii noastre. „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20). De aceea îngerii cântă împăcarea cerului cu pământul: „Slavă întru cei de sus şi pe pământ pace între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Iată ce cere Hristos: inimă caldă, curată, săracă, smerită - ca ieslea Naşterii Sale, să poată să Se încălzească înlăuntrul nostru de iarna necredinţei ce bântuie prin lumea de azi şi dintotdeauna, limitând sărbătoarea Naşterii Domnului la distracţie, mâncare şi băutură, transformând împărăţia lui Dumnezeu în consumism biologic şi social, uitându-se că sângele şi carnea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu: „Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (Galateni 5, 21) Uităm că Naşterea este prilejul de unire cu Dumnezeu - în primul rând prin Euharistie, prin rugăciune, prin milă, jertfă şi iubirea semenilor noştri: „Între oameni bunăvoire !” (Luca 2, 14) Părintele Calistrat Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi http://parintelecalistrat.blogspot.com/2010/12/nasterea-mantuitorului-iisus-hristos-in.html
|
|
Category:
Manastiri si biserici
Hramul Mănăstirii Bujoreni Câteva mii de credincioşi au fost prezenţi, astăzi, 9 aprilie 2010, la Mănăstirea Bujoreni din judeţul Vaslui, pentru a cinsti hramul acestui aşezământ monahal. Cu acest prilej, a fost oficiată slujba Sfintei Liturghii de către Preasfinţitul Părinte Corneliu, Episcopul Huşilor, împreună cu un numeros sobor de 18 preoţi şi 6 diaconi, pe un podium special amenajat în apropierea bisericii. Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de către corurile reunite ale Protopopiatelor Bârlad şi Fălciu. După momentul împărtăşirii clericilor, Preasfinţia Sa a rostit un ziditor cuvânt de învăţătură privitor la semnificaţiile acestei sărbători şi a explicat celor prezenţi importanţa acestei perioade liturgice, marcată de marele eveniment al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. În timpul Sfintei Liturghii, Preasfinţia Sa a săvârşit şi două hirotonii a doi părinţi vieţuitori ai acestui aşezământ monahal, una întru ieromonah şi cea de-a doua întru ierodiacon. La finalul slujbei, părintele protosinghel Euharist Micu, stareţul mănăstirii, a mulţumit ierarhului pentru prezenţă, pentru bucuria oferită miilor de pelerini prezenţi prin slujirea Sfintei Liturghii, adresând Preasfinţiei Sale urări de viaţă îndelungată, sănătate şi realizări în slujirea acestei străvechi eparhii. La cuvântul părintelui stareţ, Preasfinţitul Părinte Episcop Corneliu a răspuns mulţumind Bunului Dumnezeu pentru darul vieţii şi al slujirii, îndemânând pe cei prezenţi să rămână credincioşi fideli şi devotaţi ai Bisericii. Apoi, Preasfinţia Sa a mulţumit tuturor celor prezenţi şi a felicitat pe preoţii din cele două coruri pentru frumoasele cântări din timpul slujbei şi pentru micul concert de cântări specifice acestei perioade pascale. După acest moment, clericii şi credincioşii prezenţi au cântat la îndemnul Preasfinţiei Sale cântarea „Hristos a înviat”. Mănăstirea Bujoreni are o obşte de 26 de vieţuitori, fiind cea mai mare mănăstire pentru călugări din cuprinsul Episcopiei Huşilor. Prima atestare documentară a acestei mănăstiri datează din 27 martie 1602, iar începuturile acestui aşezământ sunt legate de găsirea în chip minunat a Icoanei Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular şi de zidirea unei biserici în acest loc. După ridicarea bisericii s-a întemeiat un schit cu obşte de călugări. Cu timpul, biserica s-a degradat şi la începutul secolului al XVIII-lea a fost renovată de Gavriil Conache, care a întărit-o şi consolidat-o. În anul 1840, ieromonahul Ioanichie Costache (hatmanul Ioan, înainte de călugărie), a construit o biserica mare din zid de cărămidă, care este folosită şi azi. După construcţia bisericii din zid, schitul a fost transformat în mănăstire pentru maici. În timpul regimul comunist ateu, mănăstirea s-a desfiinţat în urma decretului 410/1959, fiind redeschisă în 1993 ca mănăstire pentru monahi. Actualmente, se construieşte o nouă biserică de mari dimensiuni, pentru a răspunde nevoilor spirituale ale numeroşilor creştini care vin să se roage în acest sfânt lăcaş. Incinta mănăstirii este foarte frumoasă şi spaţioasă, cu multa iarbă şi molizi seculari la sud-vest şi nord de biserica.      
***Nota: Articol preluat de pe > http://episcopiahusilor.ro/Stire_hramul_manastirii_bujoreni.html
|
Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
|
|
Category:
Predici
Arată-mi postul tău prin fapte (din “Omilii si cuvantari”)
Prin care, vei zice? De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.
Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru. Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie. Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile fărădelegii. Să postească ochii, învăţându-se să nu caute niciodată la feţe frumoase, nici să iscodească cele străine. Că hrană a ochilor este privirea. Dacă privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul. Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm şi de cele oprite.
Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti. Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să nu primeşti”. Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm de carne de pasăre şi de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi muşcăm. Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi a muşcat trupul vecinului. Pentru aceasta şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5, 15).
Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în suflet, stricând numele cel bun al aproapelui. Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia, şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.
Nu vei auzi pe cei necredincioşi când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.
Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai făcut, vrăşmaş şi pizmiaş făcându-ţi-l. Iar pe tine te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc. Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul. Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină. Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul, dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate. Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ia-l deosebit şi îndeamnă-l, sfătuieşte-l, roagă-l. Aşa şi Pavel făcea, căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste către cel ce a greşit încredinţează-l că, aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti. Apucă-i picioarele şi sărută-i-le, nu te ruşina dacă voieşti cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă. Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6). Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.
Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ? Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă. Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos. Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească. Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă. Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10). Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta. De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători de bine. Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă. Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ? Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare. Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare. Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1). Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei. Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău. Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud. Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău. Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.
|
|
Category:
Predici
<!--[if gte mso 9]> Normal 0 false false false EN-US X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4 <![endif]--><!--[if gte mso 9]> <![endif]--><!-- /* Font Definitions */ @font-face {font-family:"Cambria Math"; panose-1:2 4 5 3 5 4 6 3 2 4; mso-font-charset:1; mso-generic-font-family:roman; mso-font-format:other; mso-font-pitch:variable; mso-font-signature:0 0 0 0 0 0;}@font-face {font-family:Calibri; panose-1:2 15 5 2 2 2 4 3 2 4; mso-font-charset:0; mso-generic-font-family:swiss; mso-font-pitch:variable; mso-font-signature:-1610611985 1073750139 0 0 159 0;} /* Style Definitions */ p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal {mso-style-unhide:no; mso-style-qformat:yes; mso-style-parent:""; margin-top:0in; margin-right:0in; margin-bottom:10.0pt; margin-left:0in; line-height:115%; mso-pagination:widow-orphan; font-size:11.0pt; font-family:"Calibri","sans-serif"; mso-ascii-font-family:Calibri; mso-ascii-theme-font:minor-latin; mso-fareast-font-family:Calibri; mso-fareast-theme-font:minor-latin; mso-hansi-font-family:Calibri; mso-hansi-theme-font:minor-latin; mso-bidi-font-family:"Times New Roman"; mso-bidi-theme-font:minor-bidi;}.MsoChpDefault {mso-style-type:export-only; mso-default-props:yes; mso-ascii-font-family:Calibri; mso-ascii-theme-font:minor-latin; mso-fareast-font-family:Calibri; mso-fareast-theme-font:minor-latin; mso-hansi-font-family:Calibri; mso-hansi-theme-font:minor-latin; mso-bidi-font-family:"Times New Roman"; mso-bidi-theme-font:minor-bidi;}.MsoPapDefault {mso-style-type:export-only; margin-bottom:10.0pt; line-height:115%;}@page Section1 {size:8.5in 11.0in; margin:1.0in 1.0in 1.0in 1.0in; mso-header-margin:.5in; mso-footer-margin:.5in; mso-paper-source:0;}div.Section1 {page:Section1;}--><!--[if gte mso 10]> /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-priority:99; mso-style-qformat:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt; mso-para-margin-top:0in; mso-para-margin-right:0in; mso-para-margin-bottom:10.0pt; mso-para-margin-left:0in; line-height:115%; mso-pagination:widow-orphan; font-size:11.0pt; font-family:"Calibri","sans-serif"; mso-ascii-font-family:Calibri; mso-ascii-theme-font:minor-latin; mso-fareast-font-family:"Times New Roman"; mso-fareast-theme-font:minor-fareast; mso-hansi-font-family:Calibri; mso-hansi-theme-font:minor-latin;}<![endif]--> Parintilor si fratilor, cele pe care le vom grai acum iubirii voastre trebuia sa le spun duminica trecuta. Dar fiindca stiam ca toata semintia preacrestineasca, monahi si mireni, primeste, fiecare dintre noi, in prima si sfanta saptamana din Postul Mare cu ravna aprinsa binele postului, ca oricine isi pleaca de bunavoie gatul sub acest jug [Sir 51, 26] si ca nu este nimeni, nici dintre cei ce deznadajduiesc foarte de mantuirea lor si vietuiesc in nefrica si dispretul lui Dumnezeu, care sa dispretuiasca legea postului in acea saptamana si sa nu se infraneze mai degraba el insusi, dupa putere, impreuna cu toti – de aceea, numai astazi vin sa va spun cateva cuvinte pe scurt despre timpul in care ne aflam acum. Caci intrucat, precum am spus, prima saptamana trecuta a Postului Mare toti credinciosii o petrec luptandu-se, dar, trecand aceasta si ajungand ziua de sambata, in care Biserica lui Dumnezeu obisnuieste prin predanie sa praznuiasca sarbatoarea Sfantului si Marelui Mucenic Teodor sau, mai bine zis, mantuirea minunata facuta prin acela de catre Dumnezeu preacredinciosului popor, si de asemenea in duminica urmatoare facand cu totii pomenirea credintei ortodoxe, cantam imne de multumire Preabunului nostru Dumnezeu, iar cel rau, care pizmuieste cele bune, furisandu-se pe ascuns in fiecare din cei credinciosi si, legandu-i in chip nevazut cu trandavia si nepasarea, ii convinge sa lepede cu dispret de la ei insisi jugul mantuitor al postului si iarasi sa se intoarca la obiceiul dinainte – de aceea va aduc azi aminte si indemn iubirea si parintimea voastra sa nu plecati indeobste urechea la cel rauvoitor, nici sa va lasati dusi de obiceiul cel rau al lacomiei nesaturate a pantecelui, nici sa va intoarceti inapoi spre indelungata implinire a poftelor celor rele, ci, asa cum am cinstit intaia saptamana a Postului Mare, asa sa cinstim si pe aceasta a doua, si asa mai departe si pe celelalte. Postul, leac pentru suflet Da, fratii mei, asa facand sa ne facem bine noua insine, si sa nu primim sa pierdem acum ceea ce am strans atunci, ci mai degraba sa ne sarguim sa adaugam si sa sporim, si sa nu voim sa daramam cu rautate ceea ce am zidit frumos mai inainte. Sa-si aduca aminte fiecare dintre voi de folosul postului si de ce fel de dar s-a desfatat de la Dumnezeu in aceste putine zile si se va face inca si mai ravnitor pentru celelalte. Fiindca postul, acest medic al sufletelor noastre, obisnuieste sa domoleasca unuia fierbintelile si miscarile trupului, altuia sa-i imblanzeasca irascibilitatea, altuia ii alunga somnul, altuia ii trezeste ravna, altuia ii curata mintea si o face din nou libera de cugetele rele, altuia ii domoleste limba nedomolita si o retine ca si cu un frau prin frica lui Dumnezeu, nemailasand-o sa rosteasca cuvinte nefolositoare si putrede; altuia ii ocroteste nevazut inaltarile si-i fixeaza ochii si nu-i lasa sa se mai poarte cu curiozitate incolo si incoace, si il invata sa se priveasca pe sine insusi si sa-si aduca aminte numai de pacatele si lipsurile sale. Dupa putin timp, postul risipeste si alunga cum alunga soarele ceata, intunericul inteligibil si acoperamantul pacatului asezat peste suflet. Postul ne face sa vedem cu mintea vazduhul duhovnicesc, in care nu rasare, ci pururea straluceste Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luandu-si impreuna-lucratoare privegherea, postul inmoaie invartosarea furisata in inima si, in locul lacomiei dinainte, face sa tasneasca izvoarele strapungerii [inimii]; lucru pe care sa ravnim sa se faca si in fiecare din noi insine, rogu-va fratilor! Fiindca facandu-se acest lucru in chip usor impreuna cu Dumnezeu, strabatem toata marea patimilor si, trecand prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizeaza amarnic, vom ancora la limanul nepatimirii. Postul, temelia lucrarii duhovnicesti Dar nu este cu putinta, fratii mei, ca acest lucru sa se faca intr-o singura zi, nici intr-o singura saptamana, ci in mult timp si cu osteneala si truda, pe masura hotararii si alegerii libere a fiecaruia, inca si pe masura credintei [Rm 12,3] si a dispretuirii lucrurilor vazute si gandite, si nu numai aceasta, dar si potrivit cu acea caldura a pocaintei neincetate si a lucrarii savarsite cu darul si harul lui Dumnezeu, fie grabnic, fie mai zabavnic, in camara ascunsa a sufletului [Mt 6, 6], dar fara post nimic din acestea nici din celelalte virtuti nu vor putea fi infaptuite de catre cineva; fiindca postul este inceputul si temelia oricarei lucrari duhovnicesti. Prin urmare, cate le vei zidi pe temelia aceasta se fac neclintite si nezdruncinate, ca intemeiate pe o stanca tare; dar daca iei aceasta temelie si pui in locul ei saturarea pantecelui si poftele irationale, acestea se scurg ca un nisip sub gandurile rele si raul patimilor si toata zidirea virtutilor se prabuseste [Mt.7, 26-27]. Ca sa nu se intample si cu noi acestea, sa stam cu bucurie pe temelia tare a postului, sa stam, fratii mei, bine, sa stam de bunavoie; fiindca cine se urca silit, fara voie, pe stanca postului, va ajunge sa fie tarat de acolo de catre pofta, de mancatul in ascuns, si, mancand, se face, pe cat se pare, mancare celui rau [Mt.4, 1-7]; fiindca exista o lege dumnezeiasca, si pe cei ce indraznesc sa o calce diavolul prinzandu-i ii biciuieste ca un calau, dar nu numaidecat sau neintarziat, intrucat Dumnezeu are indelunga rabdare fata de noi si asteapta pocainta noastra [I Ptr 3, 20], negresit insa nu vom scapa din mainile lui [Tob 13,2] fie aici, fie in veacul viitor, daca staruim fara pocainta in pacat, caci facand asa ne luam osanda impreuna cu el si vom fi condamnati de judecata cea dreapta a lui Dumnezeu sa fim pedepsiti sub el si impreuna cu el pe veci; caci daca ne putem ascunde de intai-statatorii nostri, de Stapanul si Dumnezeul intai-statatorilor nu ne putem ascunde. Post si evlavie Sa ne pazim, asadar, fratilor, nu numai de mancarea in ascuns, dar si de saturarea de bucatele puse inaintea noastra la trapeza. Da, va indemn si nu incetez indemnandu-va, sa va aduceti amine de sfanta saptamana care a trecut. Socotiti-va folosul care vine din postire, din priveghere si din psalmodie, dar si mahnirea, fericirea, tacerea [2 Cor.7, 11]. Fiindca atunci manastirea imi pare a fi nelocuita de oameni, ci locuita numai de ingeri, pentru faptul ca nu se mai aude in ea niciun cuvant lumesc, ci numai doxologia inaltata de catre noi lui Dumnezeu, care este o lucrare a ingerilor. Cred insa ca, precum savarsiti lucrul ingerilor, tot asa si ingerii petrec si canta in chip nevazut impreuna cu voi. Deci sa nu ne despartim de insotirea acelora prin multa vorbarie si vorbirea desarta, nu ii faceti pe acestia sa se departeze de voi prin voci fara de randuiala sau strigate fara masura, iar pe demoni sa-i faceti sa se apropie de voi, ca mai inainte, ci fiecare sa ia seama la sine insusi si sa-si savarseasca cu grija lucrul si slujirea lui, ca unul care slujeste lui Dumnezeu si nu oamenilor [Ef.6,7]; fiindca scris este: “Blestemat este tot omul care face lucrurile lui Dumnezeu fara grija” [Ir.31,10]. Invitarea reciproca la ospatul duhovnicesc La citirile de la dumnezeiestile slujbe nu scapati prilejul, fratilor, de a va imboldi unii pe altii spre ascultare. Caci asa cum la o masa sensibila ii indemnam si ii poftim pe vecinii nostri sa manance, si pe cei pe care-i iubim mai mult decat pe altii ii silim sa manance, tot asa si la masa aceasta hranitoare de suflete trebuie sa fim cu bagare de seama si sa-i indemnam pe vecinii nostri, ca sa nu fim osanditi ca unii ce nu ne iubim unii pe altii si sa pierdem faptul de a fi ucenici ai lui Hristos; fiindca El spune: “Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici ai Mei, de va veti iubi unii pe altii” [In 13, 34]. Deci cel ce la masa sensibila nu-l sileste pe prietenul sau sa manance, i-a facut adeseori mai mare serviciu; dar daca face aceasta la masa cea duhovniceasca, adica la ascultarea dumnezeiestilor cuvinte, pricinuieste vecinilor lui paguba. Fiindca ghiftuirea de acele mancaruri obisnuieste de multe ori sa strice si sa vatame si sufletul si trupul, dar cele spuse aici de catre sfinti lumineaza mintea, sfintesc sufletul si, prin el, impartasesc negresit si trupului sfintire, facandu-l mai sanatos si mai viguros. Hranirea cu insesi cuvintele vietii Prin urmare, sa ia seama fiecare la citire [I Tim 4, 13], caci cuvintele sfintilor sunt cuvinte ale lui Dumnezeu si nu ale oamenilor; sa le puna in inima lui si sa le pazeasca pe ele [Lc 2, 19] in siguranta, deoarece cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvinte de viata [In 6, 68] si cel ce le are intru sine si le pazeste are viata vesnica [In 5, 24]. Fiindca sezand adeseori la mese scumpe, nu cred ca cineva dintre voi a fost atat de lenes incat sa atipeasca si sa ia numai cele ce-i sunt de ajuns, ci se grabeste sa iasa luand cu sarguinta si pentru ziua de maine, sau ca sa dea si unor prieteni, sau saracilor. Aici insa e vorba de cuvinte de viata si care ii fac nemuritori pe cei ce se hranesc din ele, si atunci cum poti sa dormi sau sa fii trandav, sau sa atipesti, sau sa sforai, ca un mort insufletit? O, ce vatamare! O, ce nesimtire si ce toropeala! Cel ce sade la masa si nu are pofta de cele puse inainte e vadit ca-i lipseste sanatatea potrivit firii; tot asa si cel ce asculta citirea dumnezeiasca si nu se desfata sufleteste cu bucurie negraita si cu pofta imateriala in chip imaterial de cuvintele cele imateriale si duhovnicesti, mistuit fiind de foame si de sete in mijlocul celor mai multe bunatati. Insa asa cum, atunci cand e spalat cu apa, mortul nu simte nimic, tot asa cel inundat de valurile facatoare-de-viata si dumnezeiesti ale cuvintelor nu simte nimic. Prin urmare, cati aveti in voi insiva cuvantul vietii [Flp 2, 16] ati ajuns sa va hraniti cu aceasta paine a cuvantului [In 6; Sir 15, 3], cati nu v-ati facut morti, ci vii din morti si ati gustat din viata cea adevarata si, milostivindu-va de aproapele, ati primit mila de la milostivul Dumnezeu, nu incetati sa indemnati si sa povatuiti pe aproapele si pe toti daca e cu putinta, ci ca pe niste madulare proprii, sau mai degraba ca pe niste madulare ale lui Hristos si fii ai lui Dumnezeu, sarguiti sa-i povatuiti, sa-i pedepsiti si mustrati [2 Tim 4, 2], nu ca sa-i intristati [2 Co 2, 4], ci ca sa-i eliberati de mania si indignarea Tatalui, nici ca sa-i vatamati, ci ca sa-i folositi in gradul cel mai inalt, facandu-i sa implineasca voile Dumnezeului si Tatalui lor. Daca veti face asa, si fiecare dintre voi va invoi pe fratele sau spre culmea iubirii si faptelor bune [Evr 10, 24], in scurt timp toti vom fi rapiti spre inaltimea virtutilor si ne vom arata implinitori ai poruncilor lui Dumnezeu si vom dobandi intr-un suflet Imparatia Cerurilor in Insusi Hristos Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava in vecii vecilor. Amin”
|
|
Category:
Predici
“Adu-ti aminte de unde ai cazut!” Asa ii spune Domnul ingerului Bisericii din Efes in Apocalipsa lui Ioan Teologul. Adu-ti aminte, insa nu cu usuratate si cu nepasare, ci in asa chip incat sa afli in aceasta imbold spre pocainta si intoarcere la faptele bune de mai inainte. Adu-ti aminte de unde ai cazut si pocaieste-te si fa faptele cele dintai (Apoc. 2,5). Iata, aceasta porunca ar trebui insuflata neincetat fiecarui om si intregii omeniri cazute. Adu-ti aminte de fericirea dintru inceput a celor intai-ziditi, fericire mare si cu neputinta de povestit, care a fost pierduta prin cadere si prin aceasta sa starnesti in tine ravna si grija de a te ridica si a redobandi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pilda, aducandu-si aminte de placuta stare a sanatatii, doreste mai cu osardie insanatosirea; cel robit, amintindu-si bucuria libertatii, cauta eliberarea; cel saracit, amintindu-si de tihna indestularii, foloseste toate mijloacele pentru a se imbogati din nou. Cred ca nimeni n-ar fi nepasator si lenevos de mantuirea sa daca nu i s-ar imputina aducerea aminte de acest fapt; ce bine era inainte de cadere si ce rau am ajuns dupa cadere!
Bineinteles, aceasta aducere aminte ne-ar putea arunca in deznadejde daca nu am avea la indemana mijloacele de a ne indrepta starea: dar iata, bunatatea cea grijulie a lui Dumnezeu a randuit pe pamant chip de ridicare si l-a apropiat de noi – chip de ridicare pe care ne putem bizui, pe care multi l-au incercat deja si care si-a aratat in privinta lor puterea sa cea minunata. In starea in care ne aflam, aducerea aminte de starea din care am cazut este acelasi lucru cu starnirea setei cand inaintea ochilor se afla un izvor de apa curata ori starnirea foamei cand inaintea ochilor se afla un ospat imbelsugat. Si iata scopul cu care ni se infatiseaza in fiecare an, inainte de inceputul Marelui Post, istoria caderii protoparintilor. Prin aceasta ni se spune : “Amintiti-va cum erati inainte, cum v-ati facut acum si umpleti-va de ravna pentru ridicarea din aceasta stare! Iata, acum este vremea bineprimita; iata, acum este ziua mantuirii!” Dar iata, parca in ciuda purtarii de grija a lui Dumnezeu pentru noi, din toate adevarurile mantuitoare, de care putin ne amintim, cel mai putin ne amintim de caderea cu care am cazut in persoana protoparintilor nostri – de parca totul ar fi fost asa cum trebuie sa fie. Uitare vrednica de plans – la fel de plans ca si atunci cand o fiica de imparat, fiind atrasa catre lucruri josnice, pierzand din aceasta pricina mila tatalui sau si cazand intr-o stare injosita, ar ajunge la o asemenea nesimtire incat ar uita ca nu se afla la locul sau: cu atat mai mult cu cat are si casa imparateasca inaintea ochilor si se stie ca imparatul este gata sa isi primeasca inapoi fiica si sa-i dea iarasi tot ce avea. In aceeasi stare se afla si sufletul nostru, care este zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci cand el nu pastreaza in gandul sau felul in care era la inceput si felul in care a ajuns acum, si nu vrea sa se foloseasca de mijloacele daruite lui pentru intoarcerea la vrednicia dintai. El a fost pus intru lumina cunostintei, iar acum este impresurat de intunericul necunostintei, indoielii si ratacirii. A fost plin de pace a gandurilor, a dorintelor si a constiintei, iar acum in el se da o lupta a gandurilor cu dorintele, a gandurilor si dorintele cu constiinta – lupta din care el primeste rana dupa rana. A fost in el dulce tihna si deplina multuimire, iar acum o patima dupa alta lovesc inima, chiar in timp ce acestea se asteapta ca prin indestularea patimii sa capete placere. De la aceasta neoranduiala dinauntrul sufletului vin si amaraciunile, nevoile, suferintele, nereusitele, neoranduielile din afara. Oare acesta este raiul desfatarii, in care ti se cuvenea sa fii, suflete, dupa nasterea si menirea ta? Deci aminteste-ti de unde ai cazut si pocaieste-te! Cat de nefireasca e starea noastra de acum ar trebui sa simta, pare-se, fiecare, necajindu-se toata viata si incercand greutati si lipsuri de tot felul: si totusi, nu se intampla asa. Unii se obisnuiesc atat de mult cu starea lor de cadere, incat nici prin gand nu le trece ca n-ar fi trebuit sa fie asa, chiar incearca sa aduca dovezi cum ca nici nu trebuie sa fii altfel. Ce jalnic! Jalnici sunt toti cei care nu-si simt caderea si nu cauta sa se ridice. Cu atat mai jalnici sunt crestinii si cei care traiesc avand in fata crestinismul. In fata noastra este casa mantuirii si in ea ne-am impartasit deja de puterile tamaduitoare ce lucreaza in ea; este un lucru jalnic daca am iesit din ea, gustand mancarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru si mai jalnic daca, stand afara, privim cu nepasare pierderea si in lenevia noastra nu nazuim sa intram inauntru iarasi si sa ne desfatam de bunatatile aflate acolo. Asadar treziti, fratilor, sufletele voastre, daca nu au adormit! Treziti-le zicand : “Scoala-te, suflete adormit si istovit in pacate – scoala-te, si te va sfinti Hristos! Ai fost deja sfintit si stii ce mare este fericirtea celor sfintiti! Umple-te iar de ravna pentru acelasi lucru si scoala-te! Iata, acum este vremea bine primita, iata, acum este ziua mantuirii!” Am cazut prin mancare, sa ne straduim a ne ridca prin post; am cazut prin parerea de sine, si ne ridicam prin defaimarea de sine; am cazut prin nepocainta, sa ne ridicam prin lacrimile strapungerii; am cazut prin lenevie si uitare de Dumnezeu, sa ne ridicam prin grija de mantuire si frica de Dumnezeu; am cazut dedandu-ne placerilor, sa ne ridicam prin vietuire aspra si indurare de buna voie a lipsurilor; am cazut prin instrainarea de Biserica, sa ne ridicam prin mersul in casa lui Dumnezeu; am cazut ascultand cantece rusinoase si ingaduindu-ne sa dansam, sa ne ridicam prin ascultarea cantecelor bisericesti si prin metanii dese; am cazut prin multa vorbire, sa ne ridicam prin tacere; am cazut prin imprastiere, sa ne ridicam prin insingurare si pazirea luarii aminte; am cazut prin ascultarea de vorbe desarte si citirea de carti desarte, sa ne ridicam prin ascultare Cuvantului lui Dumnezeu si citirea de carti mantuitoare. Iata, inca putine ceasuri si va veni vremea mantuitoare a postului, ce cheama la trezire. Sa ne folosim de ea asa cum ne arata mama noastra cea inteleapta si grijulie, Sfanta Biserica. Sa ne folosim de ea, fiindca nu stim de ni se va mai da o vreme ca aceasta – si cine vrea sa ramana in cadere si sa se infatiseze in cealalta viata cazut? Acesta, poate, este cel din urma an cand mai suntem lasati intre cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocaintei, poate-poate ne vom indrepta. Si daca nici acum nu ne vom indrepta, vom fi taiati si aruncati in foc. Avand acest lucru in gand, sa luam hotararea ca de acum, intrand in post, sa intram si in nevointele ridicarii din cadere. Asta cere de la noi Domnul; asta asteapta Sfanta Biserica, asta doresc toti sfintii lui Dumnezeu, ce se gandesc la noi cu grija si privesc cu impreuna-patimire la abaterile vietii noastre! Amin!
|
Normal 0 21 false false false RO X-NONE X-NONE /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Tabel Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-priority:99; mso-style-qformat:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt; mso-para-margin-top:0cm; mso-para-margin-right:0cm; mso-para-margin-bottom:10.0pt; mso-para-margin-left:0cm; line-height:115%; mso-pagination:widow-orphan; font-size:11.0pt; font-family:"Calibri","sans-serif"; mso-ascii-font-family:Calibri; mso-ascii-theme-font:minor-latin; mso-hansi-font-family:Calibri; mso-hansi-theme-font:minor-latin;} Sf Ioan Casian, “Despre slava deşartă” A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivire cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga-răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă, şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea, el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie, îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că citeşte din Scriptură, a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat; şi întâmpinându-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: “Acum venii, când făceai tu otpustul celor chemaţi”. Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta. Am amintit aceasta vrând să arăt la câtă lipsă de simţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: “Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor” (Ps 52, 7). Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.
|
Normal 0 21 false false false RO X-NONE X-NONE /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Tabel Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-priority:99; mso-style-qformat:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt; mso-para-margin-top:0cm; mso-para-margin-right:0cm; mso-para-margin-bottom:10.0pt; mso-para-margin-left:0cm; line-height:115%; mso-pagination:widow-orphan; font-size:11.0pt; font-family:"Calibri","sans-serif"; mso-ascii-font-family:Calibri; mso-ascii-theme-font:minor-latin; mso-hansi-font-family:Calibri; mso-hansi-theme-font:minor-latin;} ,,Confirmare de primire''
Azi noapte am visat că eram în Cer împreună cu un înger care îmi servea drept ghid pentru a-mi arăta împrejurimile. Am trecut printr-o cameră mare în care lucrau mulţi îngeri. Îngerul ghid mi-a arătat prima secţiune şi a zis:
“Acesta este departamentul PRIMIRI”. Aici se primesc toate petiţiile exprimate prin rugăciuni. Am privit în jur, toţi îngerii erau extrem de ocupaţi cu sortarea petiţiilor sosite din toate colţurile lumii. Am rămas impresionat.
Apoi am trecut printr-un coridor şi am ajuns la al doilea departament. Atunci îngerul a spus: “Acesta este departamentul de AMBALARA ŞI LIVRARE” Aici, binecuvântările solicitate de oameni sunr procesate şi trimise celor care le-au cerut. Am observat cât de ocupaţi erau şi aceştia. Erau mulţi îngeri şi totuşi munca era foarte grea, de a împacheta toate binecuvântările cerute, de care era nevoie pe pământ.
În fine, în cel mai îndepărtat punct al coridorului, era uşa spre o cameră foarte mică. Spre surpriza mea acolo era un singur înger şi nu prea avea mai nimic de făcut. “Acesta este departamentul CONFIRMĂRI DE PRIMIRE” mi-a spus îngerul.
Şi cum se face că e atât de puţin de lucru aici? Am întrebat.
“E foarte trist…” a suspinat îngerul. “Dar oamenii, imediat ce primesc binecuvântările cerute uită să mai trimită confirmarea de primire… Foarte puţini fac asta”
“Şi cum se trimite confirmarea de primire unei binecuvântări”? l-am întrebat pe înger.
“Foarte simplu”, mi-a răspuns. “Trebuie doar să spui “Mulţumesc, Doamne”.
Şi l-am mai întrebat pe înger: “Dar care anume trebuie confirmate?”
- Dacă ai mâncare în frigider… Haine cu care să te îmbraci… Un acoperiş deasupra capului şi un loc unde să dormi… Eşti mai bogat decât 75 % din oamenii din această lume.
- Dacă ai bani în bancă, în portmoneu, monede răzleţe prin buzunar, reprezinţi 8 % din bogăţia lumii.
- Iar dacă ai propriul tău calculator şi pe el citeşti acest mesaj eşti printre cei 1 % din lume care au această şansă.”
- Mai mult… Dacă azi dimineaţă te-ai trezit mai mult sănătos decât bolnav, eşti mult mai binecuvântat decât mulţi oameni care nu ştiu dacă vor supravieţui acestei zile…
- Dacă nu ai trăit frica războiului, singurătatea închisorii, teroarea torturii sau durerea de a muri de foame, eşti mai presus decât 700 milioane de persoane din această lume.
- Dacă poţi merge la biserică fără teamă de persecuţie, arest, tortură şi moarte… Eşti de invidiat şi eşti mai binecuvântat decât 3 miliarde de oameni din lume.
- Dacă părinţii tăi trăiesc şi încă sunt căsătoriţi, eşti un caz rar.
- Dacă poţi să ţii capul sus şi să surâzi, nu eşti normal… Ci eşti unic şi te ridici deasupra celor în îndoială şi deznădejde
“Şi acum ce să fac? De unde să încep?”
- Dacă citeşti acest mesaj eşti de două ori binecuvântat; în primul rând pentru că cineva s-a gândit la tine şi te consideră un om deosebit, iar în al doilea rând eşti mai binecuvântat decât 2 miliarde de oameni care nu pot citi. Să ai o zi binecuvântată, în care să-ţi numeri motivele pentru care eşti binecuvântat şi, dacă vrei, trimite acest mesaj şi altora pentru a le aminti cât de binecuvântaţi sunt.
În atenţia: Departamentului de Confirmări de Primire….
MULŢUMESC DOAMNE! “Mulţumesc pentru că mi-ai dat posibilitatea să împărtăşesc acest mesaj şi pentru că mi-ai dat atâtea persoane minunate cărora să-l pot împărtăşi.”
|
|
Category:
Predici
„Săracilor li se binevesteşte”
(Matei 11, 5) Nu sărăcia, ci pofta podoabelor este piedica faptei bune La săvârşirea faptei bune, dacă noi voim aceasta cu adevărat, nimic nu ne poate împiedica; putem fi săraci, slăbiţi şi bolnăvicioşi, neînsemnaţi, din starea de jos, încă şi robi şi slugi. Nici sărăcia, nici slăbiciunea trupului şi boala, nici robia sau altceva de felul acesta nu poate să ne împiedice de a fi îmbunătăţiţi. Dar ce vorbesc eu despre sărac, despre rob, despre cel neînsemnat! Ba chiar şi când şezi în închisoare, nici aceasta nu te poate împiedica de la fapta bună. Cum aşa? Vă voi spune, iubiţilor! Închipuieşte-ţi că unul din casnicii tăi te-a jignit şi mâniat. Iartă-l şi lasă să treacă mânia peste el. Şi poate, oare, sărăcia, închisoarea şi starea de jos să te împiedice pe tine a face aceasta? Ce zic eu: Să te împiedice? Dimpotrivă, sărăcia şi celelalte îţi ajută, îţi slujesc la înăbuşirea mâniei. Iarăşi, când tu vezi îndestularea altuia, să nu-l pizmuieşti. Iată, aici nu poate să-ţi stea în drum sărăcia şi cele asemenea. Şi iarăşi: Când te rogi, trebuie să faci aceasta cu duh treaz şi privighetor. Şi la aceasta nu poate să-ţi stea nimic împotrivă. Blând, modest, cumpătat şi curat poţi fi chiar când nu ai avea nimic în lumea aceasta; dimpotrivă, lucrurile dinafară nu te ajută la aceasta. Iată, tocmai aşa se întâmplă cu harul lui Dumnezeu. Poate cineva să fie şchiop, sau orb, sau ciuntit, ba poate să zacă şi în boala cea mai grea; toate acestea nu împiedică harul lui Dumnezeu a veni la dânsul. El caută numai sufletul ce-L primeşte cu voie bună, şi nu ia aminte nici cât de puţin la toate celelalte, la lucrurile cele dinafară, precum este sărăcia, boala şi altele. Cei ce aleg pe soldaţi se uită la tinereţe, la mărimea şi tăria trupului. împăratul cerului, însă, nu cere atât de mult, ci primeşte în oastea Sa şi pe cei bătrâni, şi pe cei slabi şi pe cei şchiopi, şi nu se ruşinează de dânşii. Cine poate să fie mai iubitor de oameni, mai bun? El cere de la noi numai ceea ce stă în puterea noastră. Fireşte, Dumnezeu ne cheamă la slujirea Sa, nu pentru ca noi să-L folosim în vreun fel pe Dânsul, ci numai pentru ca El să ne poată face bine. Dimpotrivă, împăraţii cei pământeşti iau pe oameni în slujba lor pentru folosul lor propriu. Ei au nevoie de oameni pentru un război pământesc, Dumnezeu însă duce pe ai Săi la o bătălie duhovnicească. Nu trupul, ci sufletul este aici în luptă; şi nu se luptă cu mâinile şi cu armele, ci prin ştiinţă şi prin fapta cea bună. Şi ori de ce chemare şi meserie ai fi aceasta nu te poate împiedica de la îndeletnicirea faptei bune. Dacă eşti muncitor, în vremea lucrului tău, cântă cântări duhovniceşti, dacă nu cu gura, pe tăcute, în inimă. Nu este nici un tovarăş mai bun decât un cântec cucernic. Astfel de tovărăşie nu-ţi aduce nici o primejdie, şi poţi să şezi la lucrul tău aşa de liniştit ca într-o mănăstire. Căci nu locul, ci fapta cea bună aduce duhului odihna. Nicidecum nu se vatămă fapta cea bună a Apostolului Pavel, prin aceea că el se îndeletnicea cu lucrul mâinilor. Nu zice: „Eu sunt ţăran, sau sărac, cum aş putea să umblu după fapta bună cea înaltă?”. Tocmai pentru aceea tu poţi încă mai bine să fii îmbunătăţit, căci sărăcia mai mult ne ajută la fapta bună decât bogăţia; şi munca este mai folositoare cucerniciei decât trândăvia. Aşa, bogăţia este pentru unii o mare piedică la fapta bună. Când se cuvine a înăbuşi mânia, a stârpi pizma, a înfrâna iuţeala, când se cuvine a se ruga, a fi blând şi modest, bun şi iubitor, cum ar putea sărăcia să fie piedică la acestea? Pentru toate acestea nu se cere a cheltui bani, ci numai o voinţă tare, dreaptă. Numai singură milostenia, dintre toate faptele bune, are mai mult trebuinţă de bogăţie. Dar şi ea, prin sărăcie, se face mai slăvită şi mai strălucită. Femeia aceea, care numai doi dinari a aruncat în visteria templului, a fost foarte săracă, şi totuşi a covârşit pe toţi bogaţii (Luca, cap. 21). Aşadar, să nu socotim bogăţiile un lucru mare! Preţul ce-l are aurul nu stă în firea lui, ci în socotinţa noastră. Căci dacă cercetează cineva lucrul cu atenţie, fierul este mult mai trebuincios decât aurul şi aduce în viaţă un folos mult mai mare meşteşugarilor şi manufacturilor. De asemenea, pietrele obişnuite sunt mai trebuitoare şi mai folositoare decât pietrele scumpe, căci din ele se zidesc casele, zidurile şi cetăţile. Sau, arată-mi ce folos au mărgăritarele preţioase? Ba ele mai vârtos sunt vătămătoare, căci pentru a putea agonisi un astfel de mărgăritar, trebuie să laşi o sută de săraci flămânzi. Dar pentru fericirea cea adevărată, n-ai trebuinţă de asemenea lucruri. Voieşti, oare, cu ele să placi bărbatului tău? O, în loc de aur şi de mărgăritare, împodobeşte-te cu fapte bune cu blândeţe, cu buna cuviinţă! Atunci te vei arăta lui drăgălaşă, căci podoaba milostivirii şi a cumpătării întăreşte dragostea bărbatului. Aşadar, împodobeşte-te cu buna cuviinţă, cu înfrânarea, cu milostivirea, cu prietenia, cu iubirea şi gingă-jşia către bărbatul tău, cu blândeţea, cu cumpătarea, cu răbdarea şi cu îngăduinţa. Acestea sunt culorile faptei bune; aceasta este o podoabă pe care o iubesc şi îngerii, şi oamenii, şi pentru care Dumnezeu însuşi te va lăuda. Dacă „înţelepciunea unui om îi luminează faţa”, precum zice Sfânta Scriptură (Ecclesiastul 8, 1), apoi cu atât mai mult fapta bună va slăvi faţa femeii. Iar dacă tu, aşa de mult preţuieşti podoaba cea pământească, apoi spune mie: Cu ce au să te ajute, în ziua judecăţii, aceste mărgăritare şi cele asemenea lor? Cu ce-ţi vor putea ajuta, când, pe de altă parte, Dumnezeu îţi va arăta săracii pe care i-ai lăsat flămânzi? De aceea a zis Pavel: „împodobiţi-vă nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (I Timotei 2, 9), căci această podoabă este o ispită, mai întâi pentru voi, şi apoi pentru mulţi, şi la moarte se va lua de la voi împreună cu toate celelalte. Dimpotrivă, podoaba faptei bune rămâne cu noi şi nu suferă nici o schimbare; ea nu ni se poate răpi şi ne va întovărăşi dincolo, în veşnicie. Această podoabă nu are nevoie de bogăţie, oricine poate să o dobândească. Nici sărăcia, nici lipsa, nimic din cele dinafară nu poate să ne împiedice a birui pe satana. Este adevărat că satana ne ispiteşte, dar nimeni să nu păşească pragul casei sale până ce nu va fi rostit cuvintele: „Mă lepăd de tine, satano, şi de toată desfătarea ta, şi de toată slujba ta, şi mă predau Ţie, Hristoase!”. Nu ieşi niciodată din casă fără să fi rostit cuvintele acestea. Ele trebuie să fie pentru tine toiag, armă şi tărie neînvinsă. Pe lângă aceste cuvinte mai fă şi semnul Sfintei Cruci pe fruntea ta, şi atunci nici un om, nici chiar satana nu te va vătăma. Atunci vei ridica semnul de biruinţă asupra satanei şi vei dobândi cununa dreptăţii. Iar de aceasta, fie să ne împărtăşim cu toţii prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, în vecii vecilor. Amin.
|
|
Category:
Predici
„ Orice vale se va umple şi orice
munte şi orice deal se va pleca ”
(Luca 3, 5) Cea mai bună pregătire pentru o sărbătoare bisericească
este împăcarea cu vrăjmaşii Nu este, oare, un lucru fără judecată, ca atunci când soseşte o sărbătoare, să fie aşa o mare preocupare de a se scoate din ladă haina cea mai frumoasă şi a o pregăti cu cea mai mare grijă, a pune încălţăminte frumoasă, a aşeza pe masă mâncăruri scumpe, a aduce din toate părţile tot felul de prisosinţă, a se împopoţona şi împodobi în tot chipul, dar a nesocoti cu totul sufletul, sufletul cel părăsit, cel pătat, cel sălbăticit, cel flămând şi necurat? Tu aduci aici, în biserică, un trup împodobit, dar un suflet gol şi urâcios. Căci trupul îl vede robul cel asemenea ţie, şi de aceea puţin interesează, dar pe sufletul tău îl vede Dumnezeu, şi, desigur, neîngrijirea ta de dânsul va fi aspru pedepsită. Nu ştiţi voi că pe acest altar arde focul cel ceresc, adică Dumnezeu-Omul este de faţă? De aceea, nu aduce cu tine aici paie, lemne, ogrinji şi altele asemenea, adică păcatele, pentru ca sufletul tău să nu se aprindă de acest foc ceresc şi să se mistuiască. Mai vârtos, adu cu tine pietre preţioase, aur şi argint, adică fapte bune, pentru ca acestea, aici, încă mai mult să se curăţe, iar tu să te poţi întoarce de la altar cu câştig mare şi bogat. De este întru tine ceva păcătos, leapădă şi depărtează aceasta din sufletul tău, înainte de a veni la altar. Dacă cineva, cu deosebire, are un vrăjmaş de care a fost greu jignit, să lepede acum vrăjmăşia şi să domolească sufletul său cel aprins de mânie, care se frământă în clocotire, ca să vină iarăşi în liniştea şi pacea sa cea lăuntrică. Mai mult decât toate, aceasta este de trebuinţă, când voieşti să te apropii de Sfânta împărtăşanie. Căci prin Sfânta împărtăşanie vrei să primeşti la tine un împărat, iar când un împărat voieşte să locuiască în sufletul tău, trebuie să domnească acolo mult repaus şi linişte şi o pace adâncă. Dar tu te împotriveşti şi zici că ai fost prea jignit şi de aceea nu poţi să-ţi potoleşti mânia. Dar spune mie: Voieşti, oare, să te vatămi pe tine însuţi mai mult decât toate? Orice ar face vrăjmaşul, nu poate să te vatăme aşa de mult pe cât te vatămi tu însuţi, când nu voieşti a te împăca cu dânsul, căci aşa nesocoteşti porunca lui Dumnezeu. Vrăjmaşul te-a jignit; ei bine, spune mie: Voieşti, oare, a jigni şi tu pe Dumnezeu? A nu te împăca cu jignitorul nu înseamnă a-l pedepsi pe acela, ci mai vârtos a-L jigni pe Dumnezeu, Care a dat legea împăcării. Aşadar, nu te uita la acel rob, asemenea ţie, care te-a jignit, şi nu socoti mărimea jignirii, ci uită-te numai la Dumnezeu şi la frica de Dumnezeu. Gândeşte întru tine, căci cu cât mai mare silă îi vei face sufletului tău, şi cu cât sunt mai mari jignirile pe care tu le ierţi, cu atât mai mare va fi şi răsplătirea de la Dumnezeu, Care cere acestea de la noi. Şi precum tu, acum, după ce ai iertat, primeşti pe Dumnezeu în Sfânta împărtăşanie cu toată cinstea, tot aşa şi El, în cealaltă lume, te va primi cu toată cinstea şi va răsplăti ascultarea ta înmiit. Multe duşmănii rămân, aşa zicând, veşnice, pentru că nu s-au împăcat de îndată, în ziua cea dintâi. Pentru aceea, nimeni să nu urască pe potrivnicul său mai mult decât o zi, şi să se desfacă de mânia sa încă înainte de sosirea nopţii, după cum zice Apostolul: „… soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26), pentru ca nu în singurătatea nopţii să se strângă şi să se socotească toate la un loc, câte în mânie s-au vorbit şi s-au făcut, ca nu cumva prin aceasta, sfârşitul să se facă încă mai rău şi împăcarea mai grea. Precum mădularele trupului cele scrântite şi mişcate din poziţia lor cea dreaptă se întorc fără multă trudă la locul lor de mai înainte, când cineva îndată le îndreaptă, dar dacă ele rămân în poziţia lor cea falsă un timp mai îndelungat, cu foarte mare greutate se pot îndrepta, şi trebuie multă vreme până ce iarăşi se întăresc şi se aşează bine, tot aşa se întâmplă cu noi şi în privinţa vrăjmăşiei. Dacă împăcarea se face îndată, ea se face uşor şi se cere puţină osteneală pentru a se restatornici prietenia cea veche. Dacă însă trece un timp mai îndelungat, ura şi mânia ne orbesc cu totul; nouă ne este ruşine a ne împăca şi avem trebuinţă de alţii, nu numai pentru ca să ne învoiască cu potrivnicul, dar şi pentru ca, după ce împăcarea s-a făcut, să ţină împreună un timp pe cei nou-împăcaţi, până ce se va restatornici încrederea cea veche. Ce ruşine este aceasta, nu voi spune. Dar nu este, oare, foarte de osândit ca noi să avem nevoie de alţii să ne poată iarăşi împăca cu propriile noastre mădulare, adică cu cei asemenea cu noi creştini? Însă acest rău al neîmpăcării nu provine numai de la întârzierea şi amânarea împăcării, ci şi de acolo că noi multe lucruri le socotim jignire, ceea ce de fapt nu este. Tot ce zice potrivnicul noi ascultăm mai dinainte cu neîncredere. Gesturile, privirea, glasul, mersul, totul în el este bănuit. Cum ne uităm la el, sufletul nostru se aprinde, şi chiar când nu-l vedem, totuşi suntem fără chef; căci nu numai vederea jignitorului, ci şi singură amintirea lui totdeauna ne provoacă dureri. Şi când un al treilea numeşte numai numele lui, îndată începem a ne tângui asupra lui, trăim de-a pururea în tristeţe şi în posomorâre. Prin aceasta, cu mult mai mult ne vătămăm noi înşine decât vrăjmaşul şi hrănim un război pururea în sufletul nostru. Ştiind toate acestea, iubiţilor, să avem cea mai mare grijă ca să nu trăim cu nimeni în duşmănie. Iar dacă totuşi se iveşte vreo duşmănie, să ne împăcăm în aceeaşi zi. Dacă duşmănia trece la a doua, la a treia zi, poate apoi lesne să ajungă Ia a patra, la a cincea zi, şi astfel se formează un întreg şir de zile de vrăjmăşie. [Căci cu cât mai îndelung amânăm noi împăcarea, cu atât devine mai grea. Dar poate tu vei zice: „Mi-e ruşine a mă apropia de jignitorul meu şi a-i da mâna”. însă, vezi, aceasta nu este ruşine; mai vârtos tocmai aceasta îţi aduce laudă, slavă, cinste, folos şi câştig înmiit. însuşi vrăjmaşul tău şi toţi cei ce vor vedea aceasta te vor lăuda. Şi chiar dacă oamenii te-ar prihăni, totuşi, Dumnezeu, desigur, te va încununa pentru aceasta. Iar dacă tu vei aştepta până ce mai întâi jignitorul tău va veni la tine şi te va ruga de iertare, atunci iertarea îţi va aduce cu mult mai puţin folos şi binecuvântare. Atunci izbânda cea mai mare o ia de la tine acela care iese înaintea ta şi atrage binecuvântarea la dânsul. Dimpotrivă, dacă tu ieşi înainte, tu nu eşti cel biruit, mai vârtos tu ai biruit mânia, ai stăpânit patima, ai arătat multă înţelepciune, ai ascultat pe Dumnezeu, ţi-ai făcut ţie însuţi, de acum înainte, viaţa mai plăcută, te-ai slobozit de grijă şi de nelinişte. Este primejdios pentru cineva a avea mulţi vrăjmaşi. Ce zic eu mulţi? A avea numai un singur vrăjmaş este foarte primejdios, precum, pe de altă parte, este foarte folositor şi avantajos a avea mulţi prieteni. Veniturile cele mari, zidurile, şanţurile şi armele de tot felul nu ne apără cu atâta siguranţă ca prietenia cea credincioasă. Ea este zidul cel adevărat, siguranţa cea adevărată, bogăţia cea adevărată. Ea ne face plăcută viaţa cea de acum şi ne întocmeşte fericirea cea viitoare. Să cumpănim acestea şi să nu uităm ce folos mare aduce împăcarea. Să întrebuinţăm toată osârdia ca să ne împăcăm cu vrăjmaşii ce îi avem acum, iar pe viitor să ne ferim de toate vrăjmăşiile, să întărim şi să împuternicim dragostea către prietenii noştri. Dragostea este începutul şi sfârşitul tuturor faptelor bune. De aceea, totdeauna să fim cu dragoste, şi aşa să moştenim Împărăţia cerului, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi slava, în vecii vecilor. Amin.
|
|
Category:
Predici
Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul. Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată? Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”. Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37). Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el. A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig. Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31). Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu. Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”. Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti. Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el. Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu. Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă. Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu. Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu. Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta. Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu? Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu. Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta. Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu. Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare. Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată. Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu? Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul. Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31). Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim. Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.
|
|
Category:
Predici
„Şi a coborât cu ei şi a venit
în Nazaret şi le era supus”
(Luca 2, 51) Despre creşterea copiilor Când Apostolul vorbeşte despre însuşirile cele bune ale unei văduve, aminteşte, mai înainte de toate, că ea trebuie să fi crescut copii (I Timotei 5, 9-10). Însă cuvântul „creştere” el nu-l ia într-un înţeles obştesc, de jos, precum mulţi înţeleg aceasta, că adică văduva nu trebuie să fi lăsat copiii săi să moară de foame. Chiar singură, puterea firii unei mame nu ar fi îngăduit aceasta, şi de aceea nu este trebuinţă de vreo lege ca văduva să nu lase copiii săi flămânzi. Apostolul vorbeşte aici despre creşterea întru cucernicie şi dreptate. Iar mamele care nu îşi cresc aşa copiii lor sunt mai rele decât cele ce îşi omoară copiii.
Aceasta trebuie să se zică nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor. Mulţi părinţi îşi dau toată truda ce se poate gândi pentru ca să agonisească fiului lor un cal bun, o casă frumoasă, o moşie preţioasă, dar pentru ca el să dobândească un suflet nobil şi un simţământ cucernic, nu se îngrijesc cât de puţin. Şi tocmai aceasta duce toată lumea în neorânduială, că noi nu creştem copiii noştri după cuviinţă şi ne îngrijim numai pentru averea lor, şi nu pentru sufletele lor. Aceasta este cu adevărat cea mai mare nebunie. Căci fie averea cât de mare şi cât de însemnată, dacă acela care are să o moştenească nu este îmbunătăţit şi drept, ea trebuie a se socoti ca şi pierdută; ba încă unui astfel de om, averea îi este chiar spre pierzare şi îl duce încă mai sigur şi mai adânc în iad. Dimpotrivă, dacă sufletul este nobil şi îmbunătăţit, el, şi sărac fiind, va fi fericit. De aceea, noi trebuie să ne îngrijim să nu-i facem bogaţi în aur, argint şi în alte lucruri asemenea, ci să fie foarte bogaţi în cucernicie, în dreptate şi în fapta cea bună; să nu aibă multe trebuinţe şi să nu umble cu ardoare după bunurile şi după plăcerile pământeşti. Trebuie să fim cu luare aminte asupra ieşirii şi intrării lor, asupra purtării, umblării şi asupra prietenilor lor, ştiind că cine este leneş întru aceasta nu poate nădăjdui iertarea de la Dumnezeu. Dacă purtarea de grijă pentru mântuirea altor oameni este una dintre cele mai mari datorii ale noastre, precum zice Apostolul: „Nimeni să nu caute folosul său, ci folosul altuia” (I Corinteni 10, 24), cu cât mai mult fiecare va trebui să fie răspunzător pentru îngrijirea de mântuirea copiilor săi! Dumnezeu va zice către fiecare tată: „Nu am dat Eu copil dintru început în casa ta? Nu te-am pus Eu pe tine învăţător, crescător, îngrijitor şi stăpân al lui? Nu am pus Eu în mâinile tale toată puterea asupra lui? Când el era încă gingaş, ţi l-am dat ţie, ca să-l formezi şi să-l orânduieşti”. Ce iertare poţi nădăjdui, când tu pregeţi şi treci cu vederea creşterea lui? Sau ce poţi tu, oare, să zici spre dezvinovăţirea ta? Poate că fiul tău este greu de înfrânat şi îndărătnic. Dar la aceasta trebuia să gândeşti de mai înainte, când el era încă mic şi uşor se putea înfrâna; de atunci să te fi îngrijit a-l îmblânzi, a-l obişnui la datoriile lui, a-l aduce la orânduială şi a stârpi bolile sufletului său. Când ogorul inimii lui era încă uşor de lucrat, de atunci trebuia să smulgi spinii, atunci când ei, la vârsta cea fragedă, uşor se pot smulge. Şi astfel, patimile copilului nu s-ar fi făcut, prin lenevirea ta, mai mari şi nebiruite. Pentru aceea, zice înţeleptul Sirah: „De ai feciori, învaţă-i şi pleacă din pruncie grumazul lor” (Sirah 7, 24). Şi Dumnezeu nu numai că îţi porunceşte aceasta, ci mai vârtos te şi ajută El însuşi. Cum şi în ce chip? Prin aceea că zice: „ Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se omoare” (Ieşirea 21, 17). Vezi tu cum îngrozeşte El pe copii şi cum îi înspăimântă; cât de mult îţi înlesneşte stăpânirea asupra lor? Iar dacă Dumnezeu pedepseşte cu moarte îndrăzneala copiilor împotriva părinţilor, apoi cum putem să ne dezvinovăţim când am privit cu nepăsare îndrăzneala copiilor noştri împotriva lui Dumnezeu? Dumnezeu zice fiecărui tată: „Pe fiul care te ocărăşte pe tine îl voi pedepsi cu moarte; iar tu nu voieşti nici măcar cu un cuvânt să tulburi pe cel ce calcă cu picioarele poruncile Mele? Merită acesta iertare?”. Tu vezi cum el cutează împotriva Făcătorului său, şi nici măcar nu te superi de aceasta, nu-l ameninţi, nu-l pedepseşti, deşi ştii bine că Dumnezeu opreşte astfel de îngăduinţă. Şi Dumnezeu face aceasta nu pentru că o astfel de jignire ar aduce vătămare Celui Preaînalt şi neatins, ci pentru ca să mântuiască pe fiul tău cel păcătos. Iar cel ce este atât de nebun şi se îndârjeşte împotriva lui Dumnezeu, acela încă şi mai mult va păcătui împotriva tatălui său şi a propriei lui mântuiri sufleteşti. Aşadar, să nu fim fără de grijă despre aceasta, ştiind că atunci când copiii păzesc cu credinţă datoriile lor către Dumnezeu, şi în celelalte lucruri ale vieţii dobândesc fericire şi cinste, fiindcă oricine cinsteşte şi stimează un om îmbunătăţit şi bine crescut, fie el oricât de sărac; pe când pe cel rău şi fără de rânduială, toţi îl înjură şi îl urăsc, fie el oricât de bogat. Insă un fiu bine crescut, nu numai de la alţii va dobândi stimă, dar şi de tine, tatăl său, va fi mai iubit, fiindcă la dragostea cea firească se adaugă încă un alt temei al iubirii, adică fapta cea bună a fiului. Afară de aceasta, un astfel de fiu nu numai că îţi va fi mai drag, ci încă mult mai plăcut şi mai folositor, căci el te va cinsti şi te va sprijini la bătrâneţile tale. Precum cei care sunt nemulţumitori către Dumnezeu nu stimează nici pe părinţii lor, tot aşa cei ce cinstesc pe Dumnezeu, arată şi părinţilor lor tot respectul. De aceea, pentru ca tu să fii plăcut atât lui Dumnezeu, cât şi oamenilor, ca să-ţi găteşti o viaţă fericită şi să scapi de pedeapsă în viaţa viitoare, creşte pe copilul tău cu toată grija. Iar cum că cei care nu cresc copiii lor cu grijă, deşi ei altminteri ar fi buni şi vrednici, totuşi se pedepsesc greu, aceasta se arată dintr-o istorie veche, pe care o voi povesti. A fost un preot mare între iudei, anume Eli (I Regi 2, 11). Eli era vrednic şi bun, însă avea doi feciori foarte răi, pe care nu i-a ţinut în frâu şi nu i-a domolit, sau cel puţin nu făcuse aceasta cu destulă putere şi stăruinţă; căci el ar fi trebuit să-i înfrâneze, să-i alunge din casa sa şi în tot chipul să-i pedepsească, pentru ca să-i îndrepteze. Însă el numai îi îndemna şi se mulţumea a le da sfaturi blânde, zicându-le: „Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi… ” (I Regi 2, 23). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat împotriva lui Dumnezeu şi tu îi numeşti „fii ai tăi”? Ei nu vor să mai recunoască pe Făcătorul lor şi tu mărturiseşti încă înrudirea ta cu dânşii? De aceea zice Sfânta Scriptură: „Eli nu a certat pe fii săi” (I Regi 3, 13). Căci, când cineva îndeamnă simplu, aceasta nu este certare, ci trebuie a folosi un mijloc aspru şi tare, precum cere boala. Aşadar, nu este de ajuns numai a spune copiilor greşelile şi a-i sfătui, ci trebuie a-i şi înfricoşa, spre a dezrădăcina obiceiurile cele rele de la început. Însă tocmai prin aceea, că Eli, deşi îndemna pe fii săi, însă nu cu destulă stăruinţă, precum ar fi trebuit, prin aceea, zic, i-a dat în mâinile vrăjmaşilor. Ei au căzut într-o bătălie contra filistenilor, şi fiindcă el n-a putut suferi vestea aceasta, a căzut de pe scaunul său, şi-a frânt grumazul şi a murit. Vezi că am avut dreptate când am zis că părinţii care nu-şi cresc copiii şi nu-i ţin întru cucernicie sunt adevăraţi ucigaşi ai copiilor lor? Aşa a fost şi Eli, ucigaşul fiilor săi. Adică, măcar că vrăjmaşii au omorât pe fiii lui, totuşi, el a fost vinovat de moartea lor, căci prin lenevirea sa în creşterea lor, el le-a răpit ajutorul lui Dumnezeu şi, prin aceasta, i-a dat fără pază şi fără apărare ucigaşilor lor. Dar el a omorât nu numai pe fiii săi, ci şi pe sine însuşi. Aceeaşi soartă o au încă şi acum mulţi părinţi. Fiindcă ei nu voiesc să fie aspri, nu voiesc să-i înfrâneze şi să-i tulbure pe copiii lor cei fără de rânduială şi păcătoşi, ei adeseori sunt siliţi a privi cum aceştia, pentru nelegiuiri, sunt prinşi, târâţi înaintea scaunului judecăţii, aruncaţi în temniţă, sau chiar şi omorâţi. Căci dacă tu nu-i pedepseşti, nu-i îndreptezi, atunci va urma pentru dânşii judecata după legile comune şi se vor pedepsi public. La această nenorocire se adaugă şi ruşinea, căci toţi arată cu degetul pe tatăl al cărui fiu a luat un asemenea sfârşit, şi îi fac imposibilă orice ieşire din casă. Căci cu ce ochi poate el să se uite la cei cu care se întâlneşte, după ce fiul lui a adus asupră-i o astfel de ruşine, o astfel de nenorocire? De aceea, vă poftesc şi vă rog, aveţi grijă de copiii voştri, şi anume de mântuirea sufletului lor. Tu, tatăl casei, eşti un dascăl pentru toată casa ta, şi Dumnezeu neîncetat trimite la tine la şcoală pe femeia ta şi pe copiii tăi. Pentru femei Apostolul Pavel grăieşte: „… de voie se să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor” (I Corinteni 14, 35), iar pentru copii: „… creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Gândeşte că tu ai în casa ta nişte statui de aur, adică copiii tăi, de aceea orânduieşte-i, cercetează-i în toate zilele cu luare aminte, împodobeşte şi formează sufletul lor în tot chipul. Urmează lui Iov celui cucernic, care, de teamă ca nu cumva fiii lui să fi păcătuit cu ceva în inimile lor, aducea jertfă pentru dânşii şi era cu multă luare aminte pentru ei. Urmează încă şi exemplul patriarhului Avraam. Şi el se îngrijea nu ca să lase fiului său bani şi comori, ci se uita la împlinirea Legii lui Dumnezeu, ca să insufle urmaşilor săi din toate puterile împlinirea acesteia. Martor pentru această faptă bună a sa este însuşi Dumnezeu, când zice: „Ştiu că va porunci fiilor şi urmaşilor săi, ca să păzească căile Domnului şi să facă dreptate” (Facerea 18, 19). Iar David, când era să moară, a chemat pe fiul său, şi în loc de avere i-a lăsat o sfătuire pe care el adesea o repeta, adică: „Dacă tu, fiul meu, vei trăi după Legea cea dumnezeiască, nu te va întâmpina nici o nenorocire, ci toate îţi vor merge cu folos şi te vei îndulci de mare apărare şi linişte. Iar dacă vei pierde sprijinul lui Dumnezeu, nu-ţi va putea folosi împărăţia şi toată puterea lumii” (III Regi, cap. 2). Acestea şi altele asemenea i-a vorbit el, deşi nu cu aceste cuvinte. Deci şi noi, atât în viaţă, cât şi la moarte, acestea să vorbim copiilor noştri şi să-i convingem că/frica lui Dumnezeu este averea cea mai mare, moştenirea cea mai sigură şi comoara cea mai nepieritoare. Să nu ne zbuciumăm a le lăsa comori trecătoare, ci cucernicia, care este o avere netrecătoare şi trainică. Unde lipseşte cucernicia, acolo şi averea ce o are cineva se prăpădeşte în primejdii şi în ruşine. Unde este cucernicia, acolo se vor dobândi şi averile, pe care cineva încă nu le are. Dacă tu vei creşte pe fiul tău în fapta cea bună, şi alţii vor creşte tot aşa pe fiii lor, atunci se va forma un lanţ, un şir de bună purtare, care va cuprinde la urmă pe toţi; un şir care începe de la tine şi care, pentru creşterea cea bună a copiilor, îţi va aduce roade slăvite. Un copil are trebuinţă de asprime, de supraveghere şi de frică. Aceasta însă eu nu o zic pentru ca voi să vă purtaţi neprieteneşte cu copiii, ci pentru ca să fiţi mult stimaţi de către dânşii. Dacă şi femeia trebuie să stimeze pe bărbatul său şi să se teamă de dânsul, cu cât mai mult copiii trebuie să se teamă de tatăl lor! Nu-mi răspunde mie că tinereţea nu se poate domoli. Căci dacă Pavel cere o astfel de îngrijire de la o văduvă, cu cât mai mult o va cere de la un bărbat? Dacă însă nu ar fi cu putinţă, desigur, el nu ar fi recomandat-o. Toată răutatea copiilor se reazemă pe lenea noastră, căci noi de la început, din vârsta cea fragedă, nu i-am ţinut în cucernicie şi în frica Domnului. Noi ne îngrijim ca ei să capete cultură lumească, să înveţe lucruri şi afaceri lumeşti, cheltuim bani pentru acestea, rugăm pentru dânşii pe prietenii noştri şi nu lăsăm nici o cale neîncercată, dar nu ne îngrijim nicidecum ca ei să fie cu trecere la împăratul îngerilor. Noi totdeauna le îngăduim a vizita teatrele, dar nu-i silim să se ducă la biserică. Şi dacă copilul vine aici de vreo două ori, stă fără nici un folos şi câştig. Insă nu trebuie să fie aşa, ci precum atunci când îi trimitem la şcoală, le cerem socoteală de ceea ce au învăţat, tot aşa trebuie să fie şi când îi trimitem la Biserică, sau mai vârtos când îi ducem noi înşine. Trebuie, după aceea, a-i întreba ce au auzit sau ce au învăţat aici. Dacă procedăm astfel, îndreptarea copiilor ne va fi un lucru foarte uşor f şi îndemânatic. Dacă ei, acasă, totdeauna ne aud vorbind de faptele cele bune şi îi învăţăm datoriile lor, dacă cele ce aud în biserică se unesc cu cele auzite acasă, atunci ei, în curând, ne vor arăta roadele cele slăvite ale acestei nobile seminţii. Dar noi nu facem nimic din toate acestea; datoriile, care sunt cele mai neapărate, noi le privim ca lucruri lăturalnice, şi dacă cineva ne îndeamnă la ele, noi râdem de dânsul. De aceea, toate merg pe dos, şi de acolo vine că cei ce nu au fost crescuţi de părinţii lor, trebuie să fie certaţi de legile civile. Dar nu simţi tu ruşine şi nu roşeşti când vezi că judecătorul pedepseşte pe fiul tău şi îl îndreaptă, şi că el are trebuinţa de certare străină, deşi atâta vreme a fost lângă tine? Nu te ascunzi, nu te acoperi de ruşine? Spune-mi, mai poţi tu purta numele de tată, când tu ai fost un vânzător al fiului tău şi nu i-ai dat paza trebuincioasă, ci l-ai lăsat să se piardă prin tot felul de răutate? Când vezi un om rău că îţi bate copilul, te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Iar când vezi pe satana în toate zilele rănind şi bătând pe copilul tău, şi duhurile rele amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi, dormitând, nu te superi şi nu cauţi să mântuieşti copilul tău. Şi aceasta ar fi de cea mai mare trebuinţă, căci păcatul este cel mai rău dintre duhurile rele, şi cel ce trăieşte în păcat nu poate să se mântuiască. Aşadar, pe un fiu păcătos nu trebuie numai a-l plânge, ci încă a-l şi pedepsi şi a-l certa, a-l opri şi a-l ţine în frică, a căuta ca prin tot felul de leacuri să-l vindeci de boala lui cea sufletească. Tu trebuie să urmezi văduvei, despre care zice Pavel: „a crescut feciori”. Căci marele Apostol nu îndreaptă îndemnarea sa numai spre văduve, ci spre toţi. El sfătuieşte pe toţi oamenii, când zice: „Creşteţi pe copii întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Iar aceasta este cea dintâi şi mai mare avere cu care părinţii pot împodobi un copil. Amin.
|
|
Category:
Predici
„ Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei,
în zilele lui Irod împărat, iată Magii de la Răsărit
au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul
Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2). <<Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36). Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lancier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul? Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primjedie? Căci Irod s-a înspăimântat, când a auzit aceasta, şi tot poporul s-a înspăimântat, auzind de la dânşii acestea. Tu zici, că ei tocmai n-au prevăzut, că acesta este mai primejdios. Insă acesta nu este drept. Căci ei chiar de ar fi fost foarte neştiutori, totuşi ar fi ştiut, că cine se duce într-un sat, unde domneşte un împărat, si acolo vorbeşte astfel, şi propovăduieşte pe un alt împărat, decât pe acel ce o cârmuieşte, se expune la mii de primejdii de moarte. Si pentru ce cinstesc ei pe un prunc încă în faşă? Dacă ei ar fi făcut aceasta unui vârstnic, ar putea cineva zice, că s-au expus primejdiei întru nădejdea ajutorului lui, măcar că ar fi cea mai mare nebunie, ca un persan, un străin, care nu are nimic comun cu poporul iudeu, să-şi lase patria, ţara sa şi rudeniile şi să voiască a se supune unei împărăţii străine. Dacă acestea sunt destule nebunii, apoi cea următoare este şi mai mare. Care? Aceea că ei, după ce au făcut o călătorie aşa de mare, s-au înfăţişat stima lor şi au adus totul în nelinişte, aşa de repede s-au întors iarăşi la urma lor. Ce semne au văzut ei îndeobşte despre vrednicia împărătească? O colibă şi o peşteră şi un copil în faşă şi o mamă săracă. Şi cui au adus ei daruri, şi pentru ce? Era oare vreo lege sau obicei, de a cinsti aşa pe principii nou-născuţi îndeobşte. Sau ei cutreierau toată lumea, spre a cinsti înainte de suirea pe tron pe toţi aceia, despre care ei ştiau, că din starea de jos au să se înalţe pe tron? Aceasta nu o va adeveri nimeni. Şi pentru ce au adus ei cinstirea lor. Dacă pentru timpul de faţă, atunci ce puteau ei aştepta de la un prunc şi de la o mamă săracă? Era deci cu privire la viitor, apoi de unde ştiau ei, că copilul acel cinstit de dânşii încă în faşă, îşi va aduce aminte de cele de demult întâmplate? Iar dacă mama trebuia să aducă aminte de acestea, atunci ei mai degrabă trebuiau să se aştepte la pedeapsă, decât la cinste, căci ei au aruncat pruncul într-o primejdie atâta de mare. Căci Irod înspăimântat de dânşii a căutat pruncul şi a uneltit asupra vieţii lui. Cine face undeva cunoscut despre un om particular, că odinioară va fi împărat, acela nu face altceva, decât a trăda la moarte pe acel om şi scoală asupra-i mii de lupte. Vezi, cât de multe necuviinţe se ivesc, când purtarea acelor oameni din Răsărit se judecă după chipul omenesc cel obişnuit, încă s-ar putea aduce la acesta mai multe şi mai vederate. Dar pentru ca să nu încurcăm lucrul, grămădind gândire peste gândire, să păşim acum la dezlegarea întrebării puse şi să începem cu steaua. Căci dacă noi vom şti, ce stea era aceasta, şi de ce fel, şi de era ea una din cele multe, sau una cu totul deosebită de celelalte, şi de era ca o adevărată stea, sau numai se părea ochilor a fi stea; atunci noi uşor vom pricepe şi toate celelalte, însă de unde vom afla noi acestea? Din Sf. Scriptură. Cum – că aceasta nu era o stea dintre cele multe, ba mai vârtos, cum ni se pare, nici nu era o stea proprie, ci era o putere nevăzută, care numai luase o formă de stea, aceasta o cunoaştem înainte de toate din cursul său. Căci într-adevăr nu este nici o stea, care să aibă astfel de drum. Soarele, luna şi toate stelele îndeobşte merg de la răsărit la apus, iar aceasta mergea de la miază-noapte spice miază-zi, căci aşa este pusa Palestina în privire către Persia. A doua dovadă este luată de la timp, căci ea nu s-a arătat noaptea, ci in mijlocul zilei, pe când lucea soarele. Ea nu putea să fie o stea, ba încă nici luna, care covârşeşte pe toate stelele. Când vin razele soarelui, ea îndată se face nevăzută, însă acea stea prin„ covârsirea strălucirii sale, biruia chiar razele soarelui şi era mai strălucita decât el. Al treilea aceasta se vede din năpraznica ei ivire şi ascundere. Ea s-a arătat şi i-a dus pe cale până la Palestina; iar când au ajuns ei la Ierusalim, ea s-a ascuns. Când ei, după despărţirea lor de Irod, voiau, iarăşi să meargă mai departe, ea li s-a arătat din nou, şi aceasta nu era mişcarea unei stele, ci a unei puteri foarte mari. Ba încă ea nu avea un curs propriu, ci unde trebuiau să meargă ei, acolo mergea şi ea; toate întocmindu-le după trebuinţă, ca acel stâlp de nor, care le poruncea taberei Israiltenilor acum a se opri, acum a merge mai departe (Eşir. XIII, 21). Al patrulea, răspuns dorit se va vedea lămurit din felul şi chipul, cum ea s-a arătat; căci ea nu a rămas sus în cer, spre a arăta locul, – şi ei aşa nici n-ar fi putut cunoaşte locul, – ci s-a pogorat jos, spre a face aceasta. Voi ştiţi că o stea nu poate să arate un loc aşa de mic, precum este o colibă, ba încă o colibă ce era trebuitoare pentru trupul unui aşa de mic prunc. Aceeaşi este şi cu luna, care totuşi era mai aproape de noi, decât stelele. Deci spune mie, ar fi putut steaua să arate un loc atât de strâmt al unei peştere şi colibe, dacă ea nu s-ar fi pogorât din înălţimea sa, şi nu s-ar fi pus tocmai deasupra corpului pruncului. Aceasta arată şi Evanghelistul, când zice: „Iată steaua mergea înaintea lor, până a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul” (Mat. II, 9). Vezi, cât de multe dovezi vorbesc despre aceea, că această stea nu era dintre cele obişnuite? Dar pentru ce s-a arătat ea? Spre a mustra tâmpirea iudeilor, si a lua nebunilor orice pricinuire spre dezvinovăţirea lor. Adică fiindcă cel ce s-a pogorât pe pământ avea să desfiinţeze întocmirile cele vechi şi să cheme toată lumea la cinstirea sa, şi trebuia să fie cinstit pretutindeni pe pământ şi pe mare, de aceea el îndată de la început deschide păgânilor uşa, pentru ca prin cei străini să lucreze asupra poporului său. De vreme ce ei când auzeau pe prooroci necontenit vorbindu-le de venirea lui Iisus, nu le da multă ascultare, de aceea el a iconomisit, ca să vină străinii dintr-o ţară depărtată, ca să caute pe împăratul iudeilor, pentru ca aceştia mai întâi din gura perşilor să afle ceea ce nu voise a cunoaşte de la prooroci, şi pentru ca ei, când din nou se vor împotrivi, să le lipsească orice fel de dezvinovăţire. Căci ce trebuiau să zică acum aceia, care după atâtea proorocii n-au cunoscut pe Domnul, când au văzut că Magii L-au cunoscut şi L-au cinstit după arătarea unei singure stele? Ceea ce a făcut el în privire către Niniviteni, când le-a trimis pe Iona, a făcut el şi cu Magii: i-a deşteptat prin stea spre ruşinarea iudeilor. De aceea şi zice el: „Ninivitenii se vor scula şi vor osândi (pe iudei), şi împărăteasa austrului se va scula şi va osândi pe neamul acesta” (Mat. XII, 41 urm.), căci aceia, Ninivitenii, au crezut pentru mai puţin, iar aceştia, iudeii, n-au crezut nici pentru lucruri mai mari. Insă pentru ce a adus el pe Magi tocmai prin o astfel de arătare? Pentru ce nu le-a trimis el prooroci? Magii n-ar fi ascultat de prooroci iudei. Pentru ce nu le-a trimis un glas de sus? Ei n-ar fi ascultat de acesta. Dar nu putea să le trimită un înger? Poate că ei şi pe acela l-ar fi trecut cu vederea. De aceea Dumnezeu a lăsat toate acestea la o parte şi i-a chemat prin ceva potrivit cu dânşii (Magii erau cu deosebire pricepuţi în ştiinţa stelelor), făcându-le pogorământ, şi le-a arătat o stea mare şi neobişnuită, spre a-i aduce în uimire prin mărimea şi frumuseţea acestei arătări, şi prin felul şi chipul cursului ei. Urmând aceasta Pavel a luat prilej de la altarul cel de la Atena, spre a vorbi către păgâni şi a adus mărturia vechilor poeţi. Dimpotrivă către iudei el a vorbit despre tăierea-împrejur, şi la cei ce trăiau sub lege a început învăţătura sa pornind de la jertfe. Fiindcă fiecăruia este iubit ceea ce se potriveşte cu dânsul, de aceea şi Dumnezeu se dirijează după aceasta şi după aceasta se dirijează şi oamenii, pe care El i-a trimis pentru mântuirea lumii. Magii îndată au urmat stelei, iudeii dimpotrivă niciodată n-au crezut propovăduirile proorocilor. Dar pentru ce Evanghelistul ne dă încă şi timpul şi locul naşterii lui Iisus, zicând: „în Betleem şi în zilele lui Irod împăratul”? Pentru ce înseamnă el chiar şi vrednicia acestuia? Acesta din urmă, pentru că a mai fost un Irod, care a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul; însă acesta a fost tetrarch, iar nu împărat. Iar locul şi timpul ni-l dă, pentru ca să ne aducă aminte de proorocirile cele vechi. Una dintre acelea este a lui Micheea, şi zice: „Şi tu Betleeme pământul Iudei nicidecum nu eşti mai mic între Domnii Iudei” (Mich. V, 2). Alta este de la Iacov, care arată timpul, când zice: „Nu va lipsi domnul din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, până va veni cel ce s-a gătit, şi acela este aşteptarea neamurilor” (Fac. XLIX, 10). Insă noi trebuie să cercetăm încă, de unde Magii au venit la socotinţa, că steaua însemna naşterea lui Mesia, şi ce i-a îndemnat la aceasta? Aceasta nu mi se pare mie a fi un lucru numai al stelei, ci trebuie să fi fost şi al lui Dumnezeu, care mişca sufletul lor, precum a făcut şi cu Kyr, când a lucrat, ca acela să slobozească pe iudei din robia Babilonului (Kyr regele perşilor a surpat împărăţia Babilonului, a unit-o cu a perşilor, şi a eliberat pe iudei, care erau în robia babilonică.). Insă Dumnezeu a făptuit aceasta nu aşa, ca să ridice voia cea slobodă, încă şi când El a chemat pe Pavel prin un glas de sus, a vederat pe cât harul său, pe atâta şi ascultarea lui Pavel. Dar pentru ce n-a dat el această descoperire tuturor Magilor? Pentru că nu toţi ar fi crezut; iar aceştia erau mai gata decât alţii. Mii de cetăţi au pierit, şi numai la Niniviteni s-a trimis proorocul. Şi erau pe cruce doi tâlhari, dar numai unul s-a mântuit. Socoteşte mai departe fapta bună a acestor magi, nu că au venit, ci că ei au fost sinceri. Ei cu toată sinceritatea numesc lui Irod pe călăuzul ce îi conducea (steaua), şi lungimea căii lor. Ei arată o mare sinceritate. „Noi am venit, zic ei, ca să ne închinăm Lui”, şi nu s-au temut de mânia poporului şi de tirania regelui. De aceea eu cred, că ei erau dascălii poporului lor. Dacă ei nu s-au oprit pe sine de la această propovăduire în Ierusalim, cu cât mai mult curaj vor fi vorbit ei despre aceasta în patria lor. Irod s-a înspăimântat şi tot Ierusalimul cu dânsul. Irod – fireşte, pentru că era rege, şi se temea pentru sine şi pentru familia sa, dar de ce locuitorii din Ierusalim, cărora încă de demult se proorocise despre dânsul, ca despre mântuitorul şi slobozitorul? Aşadar pentru ce s-au înfricoşat, ei? Pentru că ei şi acum tot aşa gândeau, ca şi altă dată, când batjocoreau pe Dumnezeu bine-făcătorul, şi măcar că gustase o slobozenie slăvită, doreau cărnurile Egiptului, în spaima lor ei nu vor nici măcar să vadă ceea ce s-a întâmplat, ei nu însoţesc pe Magi, nu-şi dau nici o osteneală. Ei sunt pe o mare treaptă potrivnici şi totodată trândavi. Pe când ei trebuia să salte de bucurie, că împăratul s-a născut la dânşii, şi el a adus acolo pe perşi, şi că ei vor supune loruşi toate neamurile, când se va începe domnia împăratului celui nou, – nici prin aceasta nu s-au făcut mai buni, măcar că nu de mult se slobozise din robia perşilor. Ei ar fi trebuit să gândească, dacă perşii de pe acum se tem de împăratul nostru, cu cât mai vârtos se vor teme, când el va veni în vârstă, şi viitorul nostru este mai strălucit, decât al tuturor celorlalte popoare. Ei însă nu gândeau nimic din toate acestea, aşa de mare era răutatea şi dormitarea lor. Aceste două pricini trebuie noi cu îngrijire să le depărtăm din sufletul nostru, şi cel ce vrea să se lupte împotriva lor, trebuie să fie mai iute decât focul. De aceea zice Hristos: „foc am venit să arunc pe pământ, şi ce altă vreau, decât ca să se aprindă?” (Luc. XII, 49). De aceea şi Sf. Duh s-a arătat în chip de foc. Noi însă suntem mai reci, decât cenuşa, şi mai ologi decât mortul. Ganditi însă la cei dintâi credincioşi, care au defăimat banii si averea si toate grijile cele vremelnice şi cu totul s-au afurisit lui Dumnezeu. Acesta este felul focului celui duhovnicesc, el nu sufera nici un dor de cele pământesti, ci aprinde în noi o dragoste cu totul alta. Cel ce este plin de aceasta, chiar de ar trebui sa se lepede de averea sa, de traiul cel bun si de slavă, ba chiar de s-ar cere a-si da si viata , toate acestea le va face cu o vointa gata. Căci când intra intr-un suflet căldura acestui foc, el alunga de acolo toata ologia, si face pe acela, pe care il umple, mai usor decat pana, si el va pretui putin toate cele pamantesti. Dimpotrivă el va petrece într-o zdrobire permanentă; va vărsa râuri de lacrimi, şi din ele va scoate o mare bucurie. Căci nimica nu ne uneşte aşa de strâns cu Dumnezeu, ca astfel de lacrimi. De aceea zice Hristos: „fericiţi cei ce plâng”. (Mat. V, 9). Iudeii ar fi trebuit să meargă înaintea tuturor altora întru cinstirea nou-născutului împărat, dar ei au defăimat harul făcut lor, şi pentru aceea s-au întâmplat cele dimpotrivă. Magii ar fi trebuit să vină nu mai înainte decât iudeii, cei atât de depărtaţi, nu mai întâi decât locuitorii cei din apropierea Betleemului, cei ce până acum nu auzise nimic despre acest lucru trebuiau să vină nu mai înainte, decât cei crescuţi între prooroci. Dar fiindcă aceştia din urmă n-au cunoscut norocirea lor, de aceea perşii au întrecut pe locuitorii Ierusalimului. Pe când iudeii dormeau, Magii au trecut înainte. Aşadar lor să le urmăm noi.
Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum şi ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-L vedea pe El. Să părăsim lucrurile cele pământeşti, ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii.
Aşadar lasă toate şi aleargă la Betleem. De eşti păstor si te vei duce acolo, vei vedea pruncul în colibă.
De eşti împărat, şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimic.
De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica, de a te duce acolo şi a te închina fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se potriveşte cu înţelepciunea, însă păzeşte-te, ca să nu zici ca Irod numai la arătare: „Şi eu voiesc să merg să mă închin lui”, iar cu fapta să voiască a-l omorî. Lui se asemănă toţi cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie, căci ei, zice Apostolul: „păcătuiesc în trupul şi în sângele Domnului” (I Cor. XI, 27). Ei au într-nşii un tiran, care se împotriveşte mesei lui Hristos, şi este mai cumplit, decât Irod, adică Mamona.
Iar noi, când avem aur, să-l jertfim lui Hristos. Dacă acei varvari (străini) au adus lui daruri spre cinste, apoi cine esti tu daca niciodata nu ajuţi pe un nevoias? Dacă aceia au făcut o cale atât de departata, spre a vedea pe nou-nascutul, apoi ce dezvinovăţire poţi tu aduce, tu, care niciodată nu poţi merge câţiva paşi, spre a cerceta pe un bolnav?
Aceia au dus aur, si tu nu dai nici măcar pâine.
Aceia s-au bucurat când au văzut steaua, iar tu vezi pe Insusi Hrostos în persoana saracului si a golului, şi nu te misti. Care dintre noi, cei ce am primit de la Hristos mii de binefaceri, a făcut de voia sa un asemenea drum, ca acei varvari, sau mai drept, ca acei prea înţelepţi între cei înţelepţi? Ce zic eu, un drum aşa de mare? Multora li se pare prea departe a pune câţiva paşi până la Biserică, spre a vedea pe Domnul în peştera cea duhovnicească; dar lor nu le lipseşte puterea de a merge, când este vorba despre afaceri lumeşti, sau despre teatru, despre parăzi si despre petreceri. Nu merită oare acesta pedeapsă şi dojană?>>
|
Bucura-te sfanta mucenita Filoteia, fecioara preafericita!
|
Sfanta Mare Mucenita a lui Hristos, Filoftee, ne rugam tie cu genunchii plecati si cu lacrimi fierbinti. Adu-ti aminte de neputinta firii omenesti, care cuprinde si impresoara pe tot muritorul, de la nastere tocmai ca mrejele paianjenului. Intru aceste mreje fiind cazuti si noi, smeritii, si neputand scapa de ele fara ajutorul lui Dumnezeu, te rugam pe tine sa ne fii mijlocitoare catre Dansul. Ca El Insusi te-a preamarit si te-a trimis in aceasta tara ca s-o aperi si s-o pazesti de toate rautatile. Asa Sfanta Mare Mucenita a lui Hristos, Filoftee, milostiveste-te spre lacrimile batranilor, spre suspinurile maicilor, spre cererile pruncilor si spre noi, care cadem cu genunchii plecati si cerem, prin rugaciunile tale cele sfinte, ajutor si mantuire din supararile ce ne cuprind. Caci stim, Sfanta Mucenita, ca pentru pacatele noastre patimim acestea toate, adica: boli, saracie, prigoniri de la vrajmasi, neploaie la vreme si alte asemenea rele. Pentru aceasta cadem la milostivirea ta ca sa nu patimeasca si cei nevinovati din pricina noastra. Fie-ti mila si roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, ca sa strigam tie: Bucura-te fecioara, Mare Mucenita Filoftee. Amin.
|
Paraclisul Sf Cuvioase Parascheva (De este preot: Binecuvântat este Dumnezeul nostru)... Împarate ceresc..., Sfinte Dumnezeule..., Prea Sfânta Treime..., Tatal nostru..., Ca a Ta este împaratia..., Doamne miluieste (de 12 ori), Slava... Si acum..., Veniti sa ne închinam..., Psalmul 142: Doamne, auzi rugaciunea mea..., Dumnezeu este Domnul (de trei ori). Tropar, glasul al 4-lea: Pe Sfânta Parascheva cea preacinstita, mireasa cerescului si celui fara stricaciune Mire, cu bucurie sa alergam toti credinciosii a o lauda, caci ea aparatoare de la Dumnezeu s-a daruit tuturor celor ce maresc petrecerea (viata) ei si izvoraste râu de tamaduiri celor ce cu credinta cinstesc sfintele ei moaste. Slava... Si acum... Nu vom tacea, Nascatoare de Dumnezeu... Apoi Psalmul 50: Miluieste-ma Dumnezeule... CANON Cântarea 1-a, glasul al 8-lea Irmos: Apa trecând-o... Aproape de scaunul Atottiitorului stând, o Maica, rugaciuni pentru noi adu Acestuia, ca sa dea tuturor iertare de pacate. Prea Cuvioasa Maica Parascheva, milostiveste-te si ajuta la cererea robilor tai. Otrava sarpelui bând, de usa iadului m-am apropiat cu adevarat, ci tu ceea ce te desfatezi de izvorul vietii, cu rugaciunile tale înviaza-ma, preaslavita. Slava... Nestatornicia mintii mele si viforele necuviincioaselor mele cugetari aseaza-le Cuvioasa si ma mântuieste cu rugaciunile tale, ca sa nu ma duc în adâncul iadului. Si acum... Viata mea toata în dulceti si viclesuguri cu adevarat s-a îndeletnicit, ci tu care ai nascut pe Mântuitorul, mai înainte de iesirea mea, miluieste-ma cu rugaciunile tale. Cântarea a 3-a Irmos: Doamne, cel ce ai facut... Valuri de tot felul de boli si scârbe, cu dureri cumplite înaltându-se, afunda ticalosul meu suflet în pestera iadului, ci tu cu solirile tale Maica întinde-mi o mâna de ajutor. Prea Cuvioasa Maica Parascheva, milostiveste-te si ajuta la cererea robilor tai. Picaturi de lacrimi a scoate din adâncul inimii prin care sa-mi spal necuratele patimi ale sufletului si ale trupului, cu solirile tale daruieste-mi Maica, pururea pomenita. Slava... Cunoscând în mine însumi multimea pacatelor mele, fara de pâra si mai înainte de judecata, judecat si osândit sunt eu, ticalosul ci Tie ca Mântuitorul tuturor, fie-Ti mila de mine, pentru solirile Prea Cuvioasei Parascheva. Si acum... Fecioara plina de dar, ceea ce ai nascut bucuria care s-a dat în dar la toata zidirea, întunericul întristarii, ce vrajmasul aduce asupra-mi ca sa ma piarda, degraba îl risipeste. Mântuieste din nevoi... Mântuieste din ispita vrajmasului pe robii tai, ca Ziditorul te-a aratat, o prea frumoasa fecioara, aparatoarea si pazitoarea turmei Sale. Cerceteaza bolile noastre cu milostiv ochiul tau, caci apararea ta o avem, Prea Cuvioasa, adevarata doctorie de mântuire. Sedealna, glasul al 2-lea Facând rugaciunea ta catre Domnul, tamaduieste bolile noastre cele sufletesti si trupesti, pururea pomenita si de toata primejdia ne izbaveste, miluind pe cei ce te roaga de nevoi si de stricaciunea cea pierzatoare. Cântarea a 4-a Irmos: Am auzit, Doamne... De tânguirea cea vesnica cu mijlocirea ta, o prea frumoasa fecioara, mântuieste pe robii tai, pe cei ce au lucrat fapte vrednice de lacrimi. Prea Cuvioasa Maica Parascheva, milostiveste-te si ajuta la cererea robilor tai. Ceea ce din toata inima ai iubit pe Domnul, pe mine care pentru faptele mele cele rele sunt cu totul urgisit, prin mijlocirea ta tu iarasi ma împaca. Slava... Fiind ranit prin cumplite sageti înveninate ale potrivnicului, plâng ticaloasa soarta a sufletului meu, ci Tu, Hristoase, mântuieste-ma. Si acum... Ceea ce ai nascut pe doctorul Care a tamaduit rana cea mare a oamenilor, nu trece cu vederea inima mea cea care este chinuita de boli grele. Cântarea a 5-a Irmos: Lumineaza-ne pe noi... Fiind cazut în groapa stricaciunilor si zicând cumplit, prin rugaciune strig catre tine, o Prea Cuvioasa Maica, nu ma lasa sa pier. Prea Cuvioasa Maica Parascheva, milostiveste-te si ajuta la cererea robilor tai. Prea Frumoasa mireasa a lui Hristos cea neîntinata, cu rugaciunile tale, miluieste-ma pe mine cel ranit cu ranile poftelor, stergând greselile mele. Slava... Nu ma lepada, Iisuse, de la fata Ta, pentru marimea îndurarilor Tale, ci în dar ma mântuieste, prin mijlocirea Prea Cuvioasei Tale Parascheva. Si acum... Tamaduieste, Curata, neputinta sufletului meu, cercetarii tale învredniceste-ma si-mi daruieste sanatate cu rugaciunile tale. Cântarea a 6-a Irmos: Rugaciunea mea voi înalta... Ticalosul meu suflet s-a facut ca pamântul neplouat, neavând putere a da roduri bune, ci picând roua milei Tale, de toata greutatea, Stapâne, îl vei izbavi pe el prin rugaciunile Prea Cuvioasei Tale Parascheva. Prea Cuvioasa Maica Parascheva, milostiveste-te si ajuta la cererea robilor tai. Înaintând, o, suflete, vesmântul nuntii, cum vom cuteza sa intram împreuna cu chematii cei alesi în camara cea cereasca a lui Hristos? Cum nu vom fi urgisiti de Dumnezeu? Ci, o Prea Cuvioasa, cu rugaciunile tale mântuieste-ne. Slava... Nu primi, Stapâne, a intra la judecata sluga Ta, caci daca nimeni vietuind întru aceasta lume nu se va îndrepta înaintea Ta, dar eu cel ce am întrecut pe toti în pacate multe cum ma voi arata? Si acum... Stinsu-s-a viata mea, Stapâna, în dureri si anii mei toti în suspinuri; virtutea mea, Fecioara, de multa lipsa a slabit, caci am mâniat pe Dumnezeu, pe care cu rugaciunile tale îmblânzeste-L spre mine. Mântuieste din nevoi... Mântuieste de ispita vrajmasului pe robii tai, caci Ziditorul te-a aratat, o prea frumoasa fecioara aparatoarea si pazitoarea turmei tale. Cerceteaza bolile noastre cu milostiv ochiul tau, caci apararea ta avem, Prea Cuvioasa, adevarata doctorie de mântuire. Condac, Glasul al 2-lea Cele de sus cautând... Cu multa postire trupul subtiindu-ti, ti-ai ridicat mintea catre Dumnezeu si viata netrupeasca în trup ai vietuit, pururea pomenita Parascheva, lepadând meterialnica tulburare, pentru aceasta acum te înveselesti cu cetele îngeresti. Prochimen: Pomeni-voi numele Tau întru tot neamul si neamul. Stih: Asculta fiica si vezi pleaca urechea ta... Evanghelia Diaconul: Întelepciune drepti... Din Sfânta Evanghelie de la Marcu, citire: (XI, 22-26) Zis-a Domnul ucenicilor Sai: Aveti credinta în Dumnezeu. Adevarat zic voua ca oricine ar zice acestui munte: Ridica-te si te arunca în mare, si nu se va îndoi în inima lui, ci va crede ca ceea ce va spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea va zic voua. Toate câte cereti, rugându-va, sa credeti ca le-ati primit si le veti avea. Iar când stati de va rugati, iertati orice aveti împotriva cuiva, ca si tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua greselile voastre. Ca de nu iertati voi, nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va va ierta voua greselile voastre. Pentru rugaciunile Apostolilor Tai, Milostive... Slava, glasul al 2-lea Pentru rugaciunile Prea Cuvioasei Parascheva, Milostive... Si acum... Pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, Milostive... Stihira, glasul al 6-lea La tine, prea frumoasa fecioara Parascheva, aduc rugaciunile mele, pe aceasta asculta-le si le du înaintea Ziditorului, caci toata îndrazneala de la mine s-a departat, cunoscând rautatea necuvioaselor mele fapte si a cumplitelor cugete si cuvinte, cu care milele Acestuia spre mânie le-am întarâtat si acum trebuindu-mi tare ajutorul Lui, a-l cere nu îndraznesc, ci tu Prea Cuvioasa fii mijlocitoare. Cu statornicie de gând s-a socotit de tine, Maica, aurul ca gunoiul, pentru aceasta pleaca inima mea cu rugaciunile tale la curata marturisire catre Dumnezeu, ca sa nu cad în cumplit adâncul lacomiei. Prea Cuvioasa Maica Parascheva, milostiveste-te si ajuta la cererea robilor tai. Cu frica Domnului îndrageste, Maica, pornirile trupului meu, care nazuiesc fara de cale ca sa surpe ticalosul meu suflet în adâncurile iadului. Slava.. Cine ma va izbavi de focul gheenei si de întunericul neluminos, pe mine cel ce am pacatuit, vrednic de toata pedeapsa, fara numai tu, aparatoarea mea, miluieste sufletul meu cel amarât Cuvioasa lui Hristos. Si acum... Cu puterea ta, Fecioara, pe cel cumplit slabanogit pacatos sufletul meu întareste-l, caci m-a lasat virtutea mea, nemaipovatuindu-ma la caile Domnului. Cântarea a 8-a Irmos: Pe împaratul ceresc... Cela ce înfrumusetezi cetele cuviosilor cu straluciri îngeresti, Mântuitorul meu primeste rugaciunile acestora care se aduc tie pentru noi. Prea Cuvioasa Maica Parascheva, milostiveste-te si ajuta la cererea robilor tai. Sufletul meu cel cuprins de spinii poftelor umple-l Prea Cuvioasa de dorul Stapânului si-l arata pe dânsul aducator de roada. Binecuvântam pe Tatal... De rea credinta ereticilor si de mânia vrajmasilor care ne asupresc, pazeste pe robii tai cu rugaciunile tale, Prea Cuvioasa Parascheva. Si acum... Grijile cele desarte departeaza-le de la sufletul meu totdeauna, Fecioara, pentru ca sa laud pe Fiul tau cu osârdie. Cântarea a 9-a Irmos: Cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu... Gresit-am, Mântuitorul meu, si cu faradelegi toata petrecerea vietii am cheltuit, marturisind, Hristoase fie-ti mila de robii Tai, cu mijlocirile Prea Cuvioasei Tale. Pe aparatorii credintei, împaratii si domnitorii nostri, pe cununa preotilor si pe tot poporul, Prea Cuvioasa Parascheva, în pace îi pazeste.
Slava...
Cei ce ne închinam tie cu credinta, Sfânta Treime, în singura fiinta Dumnezeirii, cu despartirea Fetelor, toti sa ne mântuim.
Si acum...
Ceea ce ai nascut pe Mântuitorul, mântuieste-ma Fecioara pe mine, care am vietuit în faptele rele si nu am afara de tine alta nadejde de mântuire.
Cuvine-se cu adevarat..., Sfinte Dumnezeule..., Prea Sfânta Treime..., Tatal nostru..., Troparele: Miluieste-ne pe noi..., Slava..., Doamne miluieste-ne pe noi..., Si acum..., Usa milostivirii..., Ectenia în care se pomenesc cei ce fac Paraclisul si sfârsitul: Exapostilaria
Lacrimile si ostenelile Prea Cuvioasei Parascheva, care a patimit pentru Tine, le aducem tie, Puternice, si ne rugam împreuna cu dânsa, iarta pe robii Tai care sunt lipsiti de toata bunatatea si ne mântuieste pe noi de toate nevoile. Megalinaria
Pilda înfrânarii si neîncetat izvorul Moldovei, care izvoraste noianuri de vindecari, pe dumnezeiasca Parascheva cu cucernicie sa o cinstim.
|
Dupa obisnuitul inceput, se zic Condacele si Icoasele CONDACUL 1
Tie, alesule nevoitor al Domnului si ingere pamantesc, Preacuvioase Parinte Siluane, acum cu bucurie cantare de lauda iti aducem! In veghe neincetata, in postire si in smerenie fiindu-le parintilor athoniti prea-ales urmas, prin insetarea dupa Dumnezeu si dragostea cea arzatoare catre El, har imbelsugat ai agonisit sufletului tau si urmator facandu-te lui Hristos, Cel ce S-a rastingnit, pentru toti oamenii, cu lacrimi te-ai rugat pentru cei ce se chinuiesc in iad, pentru cei vii si pentru cei ce vor mai veni pe lume. Nu ne lipsi nici pe noi de aceasta dragoste a ta, caci in groapa gresalelor aflandu-ne, cerem solirea ta inaintea lui Dumnezeu si cu strapungere strigam: Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
ICOS 1
Facatorul ingerilor si Domnul Puterilor inca din pantecele maicii tale te-a ales pe tine si dupa cuvantul Psalmistului: "inima adanca" ti-a daruit, Parinte Siluane, pentru a incapea in ea ca intr-o camara prea-aleasa, neincaputul nume al lui Dumnezeu Celui Preainalt, ca prin puterea si intelepciunea lui Dumnezeu sa urmezi vietii ingeresti. Pentru acestea, laudand minunatele tale fapte si ostenelile pamantesti, cu sfiala te chemam: Bucura-te, rod al curatiei din parinti binecinstitori de Dumnezeu;
Bucura-te, ca ai iubit a parintilor tai cucernicie din tot sufletul tau;
Bucura-te, ca prin infranare si iubire de Dumnezeu sa te asemeni lor ai voit;
Bucura-te, ca din pruncie cautandu-ti bucuria in Dumnezeu, minunat te-ai inteleptit;
Bucura-te, ca inima ta sa cunoasca si sa se supuna voii lui Dumnezeu mereu a cautat;
Bucura-te, ca spre izvorul harului dumnezeiesc ca un cerb ai insetat;
Bucura-te, ca de Cuvantul lui Dumnezeu ca de o miere prea dulce mintea ti-ai indulcit din tinerete;
Bucura-te, floare inmiresmata cu fapte de credinta de o nepieritoare frumusete;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 2-LEA
Vazandu-te pe tine Preabinecuvantata Nascatoare de Dumnezeu afundat in prapastia pierzarii, pe cand dulceata pacatului ca un sarpe rau mirositor patrundea in sanul tineretii tale, ca o maica indurerata te-a chemat in chip minunat: "Fiule, ma doare sa te vad spurcandu-te cu fapte pacatoase" si pricepand tu, Preacuvioase Parinte, milostivirea ei, sarpele pacatului cu barbateasca intelepciune l-ai izgonit, biruindu-l prin pocainta, smerenie si rugaciune, iar Mantuitorului Iubitor de oameni cantare de multumire I-ai adus pentru Preacurata Sa Maica, pururea strigand: Aliluia!
ICOSUL AL 2-LEA
Dumnezeiasca intelepciune te-a umbrit, cand glasul Maicii Domnului te-ai invrednicit a-l asculta, alesule al lui Dumnezeu, Siluane, si harul Sfantului Duh a umplut inima ta. Prin lucrarea acestuia, ca o caprioara din lat scapand, catre gradina Maicii Domnului - Muntele Athos - ai nazuit, fugind de desertaciunea lumeasca, caci te-ai lipit de Dumnezeu ca un fiu iubitor. Drept aceea, vazand minunata bunavoire a Stapanei lumii fata de tine, cu umilinta iti cantam: Bucura-te, ca din intunericul pacatului la lumina adevarului lui Hristos de insasi Preacurata ai fost chemat;
Bucura-te, ca ai fost ales sa fii lucrator credincios al gradinii ei pamantesti, in chip minunat;
Bucura-te, vita dulce a pamantului rusesc care in Muntele Athos imbelsugat ai rodit;
Bucura-te, constiinta neadormita, ca prin smerita rugaciune, boldul pacatului l-ai tocit;
Bucura-te, ca in Sfanta Manastire Pantelimon, lui Dumnezeu in chip ingeresc ai slujit;
Bucura-te, ca prin nevointa, post si isihie pe dusmanul ce lupta impotriva ta desavarsit l-ai plecat;
Bucura-te, ca toate maiestriile diavolului prin smerenie le-ai surpat;
Bucura-te, ca tanjind dupa Dumnezeu, credinta curata in chip slavit ai dobandit;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 3-LEA
Cu adevarat, de Dumnezeu iubitorule Parinte Siluane, te-a aparat puterea Celui Preainalt cand duhul iadului si al mortii te-a napadit si sufletul tau il invifora cu momeli pierzatoare si tu, cu totul istovit, cugetai ca Dumnezeu este de neinduplecat; dar Domnul cel Iubitor de oameni indata te-a cercetat prin lumina cea negraita a Taborului si cu focul harului Sfantului Apostol Pavel o noua nastere ai primit, cu frica si bucurie cantand lui Dumnezeu: Aliluia!
ICOSUL AL 3-LEA
Avand bogatia harului, cu duhul la ceruri ai fost inaltat si acolo cuvinte de negrait cu adevarat ai ascultat. Bucuria ta cine o va povesti, Preacuvioase Siluane? Caci te-ai umplut de dragostea cea negraita a lui Dumnezeu cand, fiind in afara de cele ale lumii, intru vederea duhovniceasca a negraitei frumuseti dumnezeiesti, te-ai invrednicit a vedea Fata lui Hristos-Dumnezeu Cel fara-de-masura iubitor si iertator a toate. Iar noi, minunandu-ne de negraita vedere a lui Dumnezeu, iti cantam: Bucura-te, ca intru credinta nevoindu-te, de cercetarea si mangaierea lui Hristos te-ai invrednicit;
Bucura-te, ca ai fost vrednic sa vezi cu ochii tai frumusetea slavei Sale de negrait;
Bucura-te, ca in Ceruri la preaminunata frumusete prin Sfantul Duh ai fost inaltat;
Bucura-te, ca acolo din darurile harului Sfantului Duh Mangaietor te-ai adapat;
Bucura-te, ca de frumusetea de nedescris a Raiului te-ai impartasit;
Bucura-te, ca fiind iubit de Dumnezeu, de darurile frumusetii ceresti ai fost coplesit;
Bucura-te, ca acelasi har cu lacrimi ai cerut de la Dumnezeu pentru neamurile omenesti;
Bucura-te, ca spre zorii vietii vesnice ca o straja pururea veghetoare ne trezesti;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 4-LEA
Furtuna de aspre ispite a trimis asupra ta diavolul cel ucigas de oameni care dintru inceput a cautat sa piarda sufletele dreptilor; dar tu, Parinte Siluane, povatuind fiind de Domnul Iisus Hristos sa-ti tii mintea in iad si sa nu deznadajduiesti, cu darul Duhului Sfant, prin neintrerupta veghe si smerenie ai preintimpinat uneltirile vrajmasului desavarsind biruindu-l; iar el, rusinat fiind de tine, silit a fost a marturisi ca intru totul este mincinos. Si asa, sufletul tau din cursa neprietenului ca o porumbita blanda a fost izbavit de Dumnezeu, caruia neincetat I-ai cantat: Aliluia!
ICOSUL AL 4-LEA
Auzind despre tine ca in chip minunat ai fost chemat de la desertaciunea lumeasca spre nevointa calugareasca si prin harul lui Dumnezeu rod bun ai facut, Cuvioase, nu numai calugari tineri, dar si cei varstnici, mult incercati in nevointe, catre tine alergau si ca de miere indulcindu-se de faptele si cuvintele tale, viata cea ingereasca au urmat si Domnului s-au asemanat. Iar noi, cu smerita cugetare vazandu-te impodobit, cu bucurie iti strigam: Bucura-te, ca izvor nesecat de smerita cugetare si infranare in Domnul ai devenit;
Bucura-te, ca in Muntele Sfant ai fost ca un crin bine mirositor si nevestejit;
Bucura-te, ca in nevointa ta jugul cel bun al lui Hristos cu dragoste l-ai purtat;
Bucura-te, ca mintea, inima si vointa in Dumnezeu prin rugaciune necontenit ti-ai intarit;
Bucura-te, ca plin de ravna, curatia trupeasca si sufleteasca ti-ai pazit;
Bucura-te, ca prin rugaciune neincetata la inaltimea nepatimirii ai urcat;
Bucura-te, ca pravila Sfintilor Parinti cu sarguinta ai urmat;
Bucura-te, ca despre iubirea lui Dumnezeu si ceresca Patrie neostenit ne-ai grait;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 5-LEA
Ca pe o stea calauzitoare si de minte luminatoare ti-a daruit Domnul Harul cel dumnezeiesc, iubitorule de Dumnezeu Parinte Siluane, intarindu-te prin aceasta in nevointa cea mantuitoare ca odinioara pe Proorocul Ilie la Paraul Horeb si hranindu-te in chip minunat din necheltuitele comori ale Sfantului Duh. Si asa, arzand de iubire pentru iubitorul de oameni Dumnezeu, din tinerete si pana la batranete priveghind si din straja diminetii pana in noapte pentru intreaga lume rugandu-te, ca o alauta dulce cantatoare, neincetat I-ai strigat lui Dumnezeu: Aliluia!
ICOSUL AL 5-LEA
Vazandu-te pe tine, Preacuvioase Parinte Siluane, intru nevointa cea buna cautand dragostea lui Dumnezeu cum cauta pruncul laptele mamei sale si catre mangaierea Lui cu dor mare tanjind si cu lacrimi strigand: "Ia aminte, suflete al meu, la dragostea lui Dumnezeu si incalzeste-te, o inima a mea", si inca "Cine-mi va da mie o astfel de ardere, ca sa nu cunosc odihna nici ziua, nici noaptea; de dragostea lui Dumnezeu?" ne cutremuram cu inima si ne umilim cu sufletul in fata unei asemenea iubiri catre Dumnezeu cel Atotindurat si cu strapungere iti cantam unele ca acestea: Bucura-te, ca dreptatea lui Dumnezeu, ca pe o miere mult indulcitoare, pururea ai cerut;
Bucura-te, ca in dragostea de Domnul cu ingerii te-ai intrecut;
Bucura-te, ca din inima, ca dintr-o candela a rugaciunii curate, flacara focului launtric spre Domnul ti-ai suit;
Bucura-te, ca cele de sus si cele de jos cu frumusetea evlaviei tale ingeresti le-ai impodobit;
Bucura-te, ca inima ta s-a asemanat cu vapaia rugului nemistuit;
Bucura-te, ca precum Moise pentru poporul ales, tu pentru toti oamenii inalti mainile catre Dumnezeu;
Bucura-te, ca in toata vremea ai dorit judecatile Domnului si indreptarile Sale le-ai cautat cu tot sufletul tau;
Bucura-te, ca fara incetare ai strigat: "Mantuieste Doamne, poporul tau si binecuvinteaza mostenirea Ta!";
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 6-LEA
Propovaduitor neincetat al isihiei te-ai aratat, cel ce bine ai placut lui Dumnezeu, cand Domnul cel Iubitor de oameni, incercandu-ti dragostea, te-a lipsit de cercetarea Preasfantului Duh. Pentru aceasta, intelegand ca ai pierdut harul, precum odinioara Adam cand se tanguia de pierderea Raiului, L-ai chemat cu inima mahnita si cu lacrimi: "Doamne, Tu mai inainte m-ai cercetat si mai invrednicit de Sfantul Tau Duh si sufletul meu Te-a iubit. dar acum sufletul meu tanjeste dupa Tine"; si in acest chip tanguindu-te, dar nadajduind in mila lui Dumnezeu, Ii strigai: Aliluia!
ICOSUL AL 6-LEA
Stralucit-ai, iubitorule de Dumnezeu Parinte Siluane, ca un nou vazator al Tainelor, caci prin smerenie si rugaciune cu lacrimi harul Sfantului Duh ai dobandit si de negraita dragoste inima ti s-a umplut. Si gustand tu si intelegand puterea harului, cu indraznirea lui Ilie ai strigat: "Doamne! Nu numai mie, ci intregii lumi daruieste sa cunoasca dragostea Ta si sa se mantuiasca!". Drept aceea, avandu-te pe tine rugator neadormit inaintea lui Dumnezeu, cu umilinta iti cantam: Bucura-te, ca cerul ai deschis cand impreuna cu Domnul te rastigneai rugandu-te pentru cei morti, pentru cei vii si pentru cei ce pe lume inca nu au venit;
Bucura-te, ca prin aceasta dragoste Imparatia Cerurilor ai dobandit;
Bucura-te, ca adevarata intrupare a credintei curate si a nerautatii te-ai aratat;
Bucura-te, ca ai dobandit iertare de la Hristos pentru cei apropiati tie, cazuti in pacat;
Bucura-te, lucrator neadormit in gradina Maicii Domnului, care pe cei istoviti in nevointe ii intareste;
Bucura-te, dulce alauta a Muntelui Athos, care despre viata cea viitoare vestesti;
Bucura-te, visterie a darurilor Sfantului Duh si al Preabinecuvantatei Egumene ascultator slujitor;
Bucura-te, cu cei bineplacuti lui Dumnezeu credincios impreuna-nevoitor;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 7-LEA
Voind Iubitorul de oamneni Dumnezeu sa arate in tine o noua faclie a harului, Cuvioase Parinte Siluane, ca pe o ramura de maslin cu radacina in pamantul rusesc al pustiului Athosului te-a rasadit si cu harul Sfantului Duh te-a inrourat, mult roditor facandu-te: ca prin faptele si cuvintele tale, ca printr-un untdelemn de viata-datator, spre curatie si infranare, cucernicie si iubire de frati pe toti i-ai povatuit - iar ei, uniti fiind prin legatura dragostei, supunand cele mai rele prin cele mai bune, cantau lui Dumenzeu: Aliluia!
ICOSUL AL 7-LEA
Ca pe un nou impreuna nevoitor cu pustnicii, povatuitor si dascal monarhilor si mirenilor te-a aratat pe tine Domnul, Preacuvioase Siluane. Caci tu, inca pe cand traiai in lume, pe un oarecare soldat a carui femeie se lasase ademenita de caderea in pacat si, pentru aceasta, el spre manie se inversunase, l-ai invatat iertarea lui Hristos si astfel, familia lor - mica biserica - de destramare o ai izbavit; pe monahii cazuti in intristare la dobandirea pacii sufletesti i-ai chemat si frica Domnului invatandu-i, la pocainta i-ai adus; si astfel pe toti i-ai pregatit sa devina locuitori ai Raiului. Iar noi, stiindu-te pe tine ca te ingrijesti de mantuirea tuturor, cu dragoste iti cantam, dupa cuviinta datorata: Bucura-te, ca in cautarea lui Hristos impreuna cu iubitorii vietii pusnicesti te-ai nevoit;
Bucura-te, ravnitorule traitor al iubirii fratesti si pentru toti fierbinte rugator;
Bucura-te, ca pe calea vietii, in dureri si in necazuri, esti celor ce te cheama credincios insotitor;
Bucura-te, ca celor aflati in boli, intristari si mahniri sufletesti le esti nefatarnic slujitor;
Bucura-te, vestitorule al dragostei lui Dumnezeu, care prin cuvantul tau bland la impacarea cu Dumnezeu si cu aproapele pe toti i-ai chemat;
Bucura-te, ca marturisind ca bun este Domnul, sufletele slabanogite de pacate cu nadejdea iertarii le-ai imbarbatat;
Bucura-te, Credinciosule nevoitor care mantuirea pentru toti oamenii cu lacrimi o mijlocesti;
Bucura-te, ca avand mintea in iad pentru toti pacatosii nepocaiti indurare doresti;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 8-LEA
Minune negraita ti-a descoperit Domnul, Preacuvioase Parinte Siluane, cand staretul-duhovnic Avraam ti-a aratat chipul Sau stralucind de nedescris si astfel, prin minunata schimbare te-a invatat curat a cinsti Taina Pocaintei; iar noi, vazandu-te pe tine ca ti-ai incredintat voia duhovnicescului parinte ca Domnul Insusi, taindu-ti prin smerenie si pocainta voirile cele rele, invatam a ne incredinta voii lui Dumnezeu celei descoperite prin slujitorii Bisericii lui Hristos si prin aceasta, inainte de iesirea noastra din trup, de mania lui Dumnezeu si de Judecata ce va sa vina ferindu-ne, cantam lui Dumnezeu intreit: Aliluia!
ICOSUL AL 8-LEA
Din toata inima si cu tot sufletul cerand, smerenia lui Hristos ai dobandit, preaminunate si bineplacut lui Dumnezeu Parinte, si cu Cel iubit pentru lume impreuna te rastigneai, cu lacrimi rugandu-te: "O, Preadulce Iisuse! Tu ai facut ca sufletul meu sa Te iubeasca pe Tine si sa-l iubesc pe aproapele meu. Daruieste-mi sa vars lacrimi pentru lumea intreaga, pentru ca toti oamenii sa te cunoasca pe Tine si sa mosteneasca pacea ta si sa vada lumina Fetei Tale". Iar noi, cei ce in pacate ne-am cheltuit viata, dobandind mantuire cu rugaciunile tale, te fericim cu graiuri ca acestea: Bucura-te, ca nevoindu-te neobosit in rugaciunea pentru oameni pe Preaputernica Maica Ocrotitoare ai urmat;
Bucura-te, ca precum odinioara Ieremia plangea pentru popor, si tu in Sfantul Munte in lacrimi l-ai inrourat;
Bucura-te, preaminunate nevoitor al Athosului, care pentru intreaga lume ai cerut mantuire ca pentru sufletul tau;
Bucura-te, parinte iubitor de fii, care cu lacrimi pentru toti cei ce pier in pacate mijlocesti inaintea lui Dumnezeu;
Bucura-te, bucuria si minunarea ingerilor, care esti iubit si bineplacut lui Dumnezeu;
Bucura-te, stralucire luminoasa in pustiul athonit si oglindire curata a sfinteniei neamului tau;
Bucura-te, ca prin smerenie si ascultare ai aratat lumii chipul frumusetii ingeresti in trupul tau pamantesc;
Bucura-te, ca prin caldura rugaciunii tale vrei sa ne faci pe noi camara a Duhului Dumnezeiesc;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 9-LEA
Toate cetele ingeresti si multimea nevoitorilor s-au minunat de smerenia si de iubirea ta de oameni, Parinte Siluane, ca savarsindu-ti ascultarea ca econom, preasmeritului Iosif in Egipt te-ai asemuit cand nu numai de ceata sfintilor impreuna vietuitori, dar si de ostenitorii din lume care lucrau in manastire, ca de niste copii a lui Dumnezeu te-ai ingrijit. Pentru aceasta lui Dumnezeu Celui ce iubeste intreaga zidire, ai strigat: "Doamne, trimite Duhul Tau cel Sfant si mangaie sufletele intristate ale acestor oameni necajiti". Si in orice fiind ai aratat frumusetea smeritei cugetari cantand neincetat lui Dumnezeu: Aliluia!
ICOSUL AL 9-LEA
Ritorii cei mult graitori nu pot descrie puterea dragostei tale, preaminunate Parinte Siluane, ca tu cu lacrimi ai insetat a stinge orice vrajmasie si neoranduiala intre oameni i-ai impacat pe toti cu Dumnezeu, strigand Stapanului lumii: "Doamne, cu Tine insetez sa fiu si Tie pentru intreaga omenire ma rog, ca toti sa fie mantuiti!" si pe oameni invatandu-i : "Fiilor, rugati-va pentru vrajmasi, ca ei sunt fratii vostri si viata voastra, iar dusmanul lumii acesteia numai diavolul este". Si prin acestea fiind si noi calauziti la iubirea de Dumnezeu, de frati si de vrajmasi, iti cantam: Bucura-te, ca prin iubirea pentru vrajmasi lui Hristos pe Golgota te-ai asemanat;
Bucura-te, ca ridicandu-ti mainile la rugaciune pentru vrajmasii tai, cu sufletul si cu inima pe Cel ce S-a rastingnit pentru noi L-ai urmat;
Bucura-te, ca de cei apropiati te-ai ingrijit si de frumusetea isihiei harice nu te-ai lipsit;
Bucura-te, ca iubindu-i pe cei de aproape ai tai, puterea neincetata a rugaciunii ai dobandit;
Bucura-te, ca prin post si rugaciune sageata celui viclean ai frant pana in sfarsit;
Bucura-te, ca rautatile si maiestriile diavolului sa le biruim ne-ai invatat;
Bucura-te, ca la moara lui Hristos trupul prin munca ti-ai istovit si inimii spre desfatare rugaciunea ca pe o paine sfintita i-ai dat;
Bucura-te, ca pe lucratorii gradinii Imparatesei Ceresti i-ai hranit din belsug cu painea Preasfantului Nume;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 10-LEA
Mantuirea sufletului cautand si dorind alipirea de Hristos, din pamantul parintilor tai ai plecat smerit la Sfantul Munte, unde petrecand in infranare si isihie ai dobandit frumusetea cea intocmai cu a ingerilor, prin sarguinta si iubire de oameni. Si astfel intr-o binecuvantata dimineata, cand ceilalti vietuitori athoniti inaltau Ziditorului cantari, bun sfarsit ai dobandit si sufletul cel hranit cu datatorul-de-viata Trup si Sange al Domnului I-ai incredintat in mainile Lui cele dumnezeiesti, ca impreuna cu toti sfintii pururea sa-I canti Cuvantului celui fara de inceput si Dumnezeu, al Carui Nume in tine s-a sfintit: Aliluia!
ICOSUL AL 10-LEA
Imparatului Ceresc, pe Care Il preamaresc heruvimii si serafimii si cetele sfintilor, I-ai slujit fara odihna prin viata, credinta si dragostea ta, Preacuvioase; iar acum ca un crin binemirositor stai inaintea scaunului Preasfintei Treimi impreuna cu toti alesii Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu. Fii, asadar, Preacuvioase, mijlocitor plin de osardie inaintea lui Dumnezeu pentru pacea si buna starea lumii, iar pentru Sfanta Biserica solie de necurmata rugaciune si cald ocrotitor, ca izbavindu-ne din nevoi, cu multumire sa-ti cantam: Bucura-te, inger in trup din pamantul rusesc, care in chip preaales in Sfantul Munte te-ai nevoit;
Bucura-te, ca pentru pamantul parintilor tai Tronul lui Dumnezeu ai fost solitor neobosit;
Bucura-te, indraznite iubitoare si fierbinte rugator pentru toti cei ce-L cauta pe Dumnezeu cu bunacredinta;
Bucura-te, grabnic ocrotitor al monahilor din gradina athonita si a celor ce te urmeaza in nevointa;
Bucura-te, ca fara cartire incercarile vietii de obste si durerile trupului tau le-ai purtat;
Bucura-te, ca sufletul tau curatit cu lacrimi de pocainta Celui Curat l-ai incredintat;
Bucura-te, lucrator credincios al viei lui Hristos, in Muntele Sionului de Domnul ai fost chemat;
Bucura-te, ca acolo impreuna praznuind cu sfintii si ingerii, cu slava si cinste te-ai incununat;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 11-LEA
Cantare de lauda aducem tie, celui ce bine ai placut lui Dumnezeu, Parinte Siluane, ca arzand de dragoste catre Domnul - care de mantuirea lumii a insetat si cu smerenia Sa pe diavol l-a biruit - L-ai urmat cu credinta, si pustia Athosului cu rugaciune curata bine o ai inmiresmat, aratandu-ne si noua chipul vietii ingeresti impodobit cu darurile cele mult-roditoare ale Sfantului Duh. Si asa, in Sfantul Munte ca in Rai vietuind, pe vrajmas l-ai rusinat si sufletul tau Imparatia Cereasca a agonisit, iar pe noi ne-ai povatuit prin dragoste sa ne alipim de Dumnezeu, cantandu-I: Aliluia!
ICOSUL AL 11-LEA
In vremurile noastre Domnul te-a aratat lumii intregi, Preacuvioase Parinte, purtator al Duhului Sfant si al Luminii celei datatoare de lumina, atat in viata cat si dupa moartea ta, privind la tine, cel luminat cu frumusetea nevointelor pamantesti si ca un heruvim impreuna rugator cu cetele ceresti, de nadejdea mantuirii sa ne incredintam, vietii celei drepte cu toata osardia sa urmam, voia noastra s-o lepadam si cu bucurie iubirii lui Dumnezeu sa ne supunem, ca sa se intareasca si in trupurile si sufletele noastre proslavirea Iubitorului de oameni Dumnezeu si cu dragoste sa-ti cantam unele ca acestea: Bucura-te, ca ne-ai intarit pe noi in dragoste de Dumnezeu prin pilda vietii tale celei curate si nevoitoare;
Bucura-te, ca plin de ardoare ai dat in vileag pe cei fara de lege si ne-ai invatat sa pastram tainele si predaniile credintei dreptmaritoare;
Bucura-te, ca prin vietuirea ta cea pustniceasca, lui Petru Athonitul te-ai sarguit sa-i semeni in post si isihie;
Bucura-te, ca Avvei Atanasie cu credinta i-ai urmat prin grija pentru vietuirea monahilor in curatie;
Bucura-te, nou luminator al credintei, ca in zilele noastre calea cea adevarata catre Domnul ai aratat;
Bucura-te, ca de neimputinarea harului Sfantului Duh in Biserica Ortodoxa tuturor le dai marturie in chip minunat;
Bucura-te, ca inaintea Scaunului Slavei stai ca un rob credincios al Mantuitorului;
Bucura-te, ca acolo ceri pentru noi sfarsit crestinesc si raspuns bun la Infricosata Judecata a Lui;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 12-LEA
Inca fiind tu pe pamant, Preacuvioase, ca in ceruri, unde totul viaza si se misca intru bucuria Sfantului Duh, Hristos, Dumnezeul nostru, a revarsat peste tine puterea negraita a harului, ca astfel luminat sa inalti rugaciuni pentru intreaga lume impreuna cu ceata nevoitorilor athoniti si cu toti sfintii. Iar noi cunoscand acestea, te rugam: indreapta, Preacuvioase Parinte, fierbinte rugaciune catre Domnul ca sa se milostiveasca si Sfanta Sa Biserica s-o intareasca in veci spre mantuirea noastra, pe iubitorii de isihie sa-i apere si sa le dea tarie ca pururea sa preamareasca Numele lui Dumnezeu, ca impreuna cu cetele ingeresti sa cantam si noi: Aliluia!
ICOSUL AL 12-LEA
Cantand slavita pomenirea ta, iubitorule de Dumnezeu Parinte Siluane, dupa vrednicie fericim durerile si ostenelile tale, ca in priveghere si post impreuna cu toti alesii Maicii Domnului, cu osardie te-ai nevoit. Cine oare va numara ostenelile voastre si suspinarile din rugaciunile cu lacrimi inaltate pentru lume? Ca prin ele pururea intoarceti mania Domnului cea din pricina pacatelor noastre intru milostivire, ca prin iubirea Sa de oameni sa pazeasca Sfanta Biserica de pustiire pana la sfarsitul veacului dupa cuvantul fagaduit. Iar noi cunoscand acestea si multimindu-ti pentru mijlocire si ocrotire cu umilinta iti cantam: Bucura-te, ca povatuirea cea prin Duhul Sfant plin de sarguinta ai urmat;
Bucura-te, ca Hristos - Puterea si Intelepciunea lui Dumnezeu - ochilor tai trupesti S-a aratat;
Bucura-te, smerit nevoitor a lui Hristos, bucuria si lauda Maicii Domnului in fata tuturor celor ceresti si pamantesti;
Bucura-te, neadormitule rugator pentru lume, ca mangaiere si nadejde pentru mantuire ne esti;
Bucura-te, mostenitor al Imparatiei lui Hristos, care prin nevointa ta Muntele Athos ai impodobit;
Bucura-te, impreuna lucrator al nadejdii noastre de mantuire, ca ne-ai luminat calea catre Dumnezeu si pe cale ne-ai intarit;
Bucura-te, trambita aurita, ca impreuna cu toti sfintii si ingerii slava lui Dumnezeu o vestesti;
Bucura-te, ca primind de la Domnul cununa biruintei nu ne uiti in rugaciunile tale pe noi, cei pamantesti;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!
CONDACUL AL 13-LEA
O, preaminunate nevoitor al lui Hristos, Siluane, odrasla binecuvantata a pamantului rusesc, slava si podoaba iubitorilor de isihie din Sfantul Munte, primeste si de la noi aceasta nevrednica rugaciune si cere de la Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce S-a rastignit pentru intreaga lume, sa ne miluiasca pe toti fii Sai, prin harul Sfantului Duh in unirea dragostei Sale sa ne adune laolalta si cu judecatile pe care le stie sa ne aduca la Sine; iar prin rugaciunile tale sa nu ne rusineze pe noi in ziua Judecatii inaintea Fetei slavei Sale, ci sa ne invredniceasca a-I canta impreuna cu toti sfintii si ingerii cantarea de biruinta: Aliluia!
Acest condac se zice de 3 ori. Dupa aceea se zice Icosul intai: Facatorul ingerilor si Domnul Puterilor... si Condacul intai: Tie alesule nevoitor al Domnului... Dupa aceea se citeste aceasta rugaciune:
RUGACIUNE
O, Sfinte Siluane, cu lacrimile tale ai dobandit smerenia lui Hristos in Duhul Sfant si dascal al iubirii de vrajmasi ai devenit in acest veac plin de ura si de tulburare! O, dulce psaltire a pocaintei si alauta binecantatoare a Duhului sfant!
Noi, cei insufletiti de vietuirea ta cea aleasa, ne plecam genunchii in fata sfinteniei tale care rusineaza pe cei ce nu mai cred ca Dumnezeu lucreaza in Biserica Sa si iti marturisim ca inimile noastre suspina dupa linistea ta, dupa dragostea ta de Dumnezeu, de oameni si de vrajmasi.
Marturisim ca avem nevoie de mijlocirea ta pentru noi la Dumnezeu, Sfinte Siluane, ca mult suntem tulburati in aceasta lume care ne invata sa fim rai, iubitori de slava desarta si orbi ai pacatului. Roaga-L, Parinte sfinte, sa ne daruiasca si noua blandetea Sa, indelunga - rabdare, tacerea, infranarea si iubirea Lui cea dumnezeiasca pentru toate faptura.
Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atatea incercari duhovnicesti intarit de Sfantul Duh, nu ne lasa sa fim inghititi de marea lumii acesteia. Fii calauza noastra, fii povatuitorul nostru, mijloceste pururea pentru noi ca sa stingem vapaia patimilor, sa biruim raul din inimile noastre si astfel sa ne mantuim sufletele.
Asa, Cuvioase Parinte Siluane, podoaba calugarilor din Sfantul Munte al Athosului, cel care te-ai facut pe tine lacas Sfintei Treimi, izbaveste pe cei ce cu credinta savarsesc prea cinstita pomenirea ta si pe cei ce saruta cu evlavie moastele tale, spre slava Celui ce S-a proslavit in tine si daruieste prin tine tamaduire tuturor celor ce alearga la ajutorul tau.
Vazand rautatea si nimicnicia noastra, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai numarat pe Sfantul Siluan in ceata alesilor Tai, trimite-l noua ca pe un adevarat Parinte, spre a ne povatui cum sa traim o viata cuviincioasa, o viata de nevointa si de rugaciune, ca sa Te aflam milostiv in ceasul mortii si la Infricosatoarea Judecata, Amin. Si se face otpustul.
|
|
|
