Privesc geamul la cate tu încet băteai,
În ochii mei iubirea tu mereu o citeai.
Simt şi acum mângâierea sărutului tău,
Pe cerul albastru o stea luminează mereu.

Mă învăluie tăcerea nopţii şi amintirea,
În sufletele nostre creşte mereu iubirea.
Acum stelele cerului aleargă prin noapte,
Împletite gingaş cu ale iubirii calde şoapte.

Rămâi lângă mine în nopţile primăverii,
Închidem ochii, visăm fericiţi la valurile mării.
Vântul mişcă crengile ce-mi bat tare în geam,
Zile şi nopţi numai vorba ta caldă auzeam.

Închişi într-o cetate veche auzeam izvorul,
Tu mi-ai zâmbit… şi ai tras repede zăvorul.
Ploaia caldă a început peste noi să cadă,
În bucuria iubirii inima acum se scaldă.

Am strâns tainele tăcerilor din cetate,
Ne-am rugat la Domnul zi şi noapte.
Poate să bată vântul, să vină furtuna,
În cetatea iubirii noi vom fi întotdeauna.

Nicoleta Mija

<!--[if gte mso 9]><![endif]--><!--[if !mso]>st1:*{behavior:url(#ieooui) }<![endif]--><!--[if gte mso 10]>/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Tabel Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;mso-para-margin:0in;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";mso-ansi-language:#0400;mso-fareast-language:#0400;mso-bidi-language:#0400;}<![endif]-->

<!--[if gte mso 9]>Normal0MicrosoftInternetExplorer4<![endif]-->

<!--[if gte mso 10]>/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Table Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;mso-para-margin:0in;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";}<![endif]-->

LA MULŢI ANI!

 Anul care vine cu bucurie spre noi aleargă,

În mână am din bradul verde o creangă,

Plină cu bucurii şi urări de multă sănatate,

Domnul cu multă iubire la toţi v-a împarte.

 Vă rog să mă iertaţi dacă  v-am supărat,

Pentru voi mă voi apuca acum de cântat,

Câteva strofe dintr-un cântec foarte vechi,

Bunicul îmi spunea mereu că este străvechi.

 Să fii mereu un suflet voios şi frumos,

Chipul să-ţi fie luminos şi  bucuros

Sămânţa iubirii  în tine să înflorească,

Bunul Dumnezeu să vă ocrotească!

 Sufletul să-ţi fie frumos luminat,

Bucurii multe să ai de numărat,

Nu ştiu în ce limbă vei vorbi,

Domnul mereu pe oameni îi va iubi.

 Să spui mulţumesc Ţie Doamne,

Dăruieşte şi celui care spune „ Mi-e foame”,

Atunci sigur eşti un om bun cu har,

Multe vei primi de la Dumnezeu în dar.

 Spun acum mulţi ani în iubire să trăieşti,

Pe cei plecaţi, nu uita frumos să-i cinsteşti,

LA MULŢI ANI CU MULTĂ SĂNĂTATE!

IUBIREA MEA CU VOI O VOI ÎMPARTE!

NICOLETA MIJA BENOS

<!--[if gte mso 9]>Normal0MicrosoftInternetExplorer4<![endif]-->

<!--[if gte mso 10]>/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Table Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;mso-para-margin:0in;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";}<![endif]--><!--[if gte mso 9]>Normal0MicrosoftInternetExplorer4<![endif]-->

<!--[if gte mso 10]>/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Table Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;mso-para-margin:0in;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";}<![endif]-->

Vorbesc cu iarna

Privesc la bradul nostru frumos şi nins ,

Mângâi scrisorile pe care mi le-ai trimis.

Acum iernile calde sunt pline de soare,

Aştept de mult răspuns la o altă scrisoare.

Ţi-am adunat în palme mulţi fulgi de nea,

Îi spun vântului ceva, îl rog frumos să stea,

Aminteşte-ţi de mine aşa cum am fost ieri,

Cu sufletul plin de multe calde primăveri.

Vorbesc cu iarna cum ştiu eu mai bine,

Ea mă întreabă acum de ce nu sunt cu tine.

Adesea cu visul iernii bine ne-am contopit,

Şi sunt mulţumită de darul acum  primit.

Eu ştiu câte ierni dragi prin noi au trecut,

Mi-ai lăsat ceva în suflet la care eu ţin mult.

Simt în mine iubirea ce mă atinge ca o adiere,

Sufletul îşi aminteşte cu drag de a ta mângâiere.

Poate atunci când tu şi eu ne-am cunoscut,

Moş Crăciun fericit cu noi bine a petrecut.

Frigul de afară e crunt, nu mai are măsură,

Nu ştie că iubirea ta este cea mai bună armură.

E timpul să ne amintim de atunci ceva frumos,

Când prin zăpadă fericiţi mergeam numai pe jos.

Aşa cum tu mereu mi-ai promis , că Moşul va veni,

De povestea noastră frumoasă şi el îşi va aminti..

<!--[if gte mso 9]>Normal0MicrosoftInternetExplorer4<![endif]-->

<!--[if gte mso 10]>/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Table Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;mso-para-margin:0in;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";}<![endif]-->

Pâslarii iernii

A venit  iarna în sufletul meu,

Zâmbesc la ea, aşa sunt eu.

M-au  trezit dis de dimineaţă,

Fulgii jucăuşi şi puţină ceaţă.

Mă aştepţi iarnă să vin afară,

Să dansez zglobie ca astă vară.

Parcă numai  ieri era mult soare,

Acum el a plecat în depărtare.

E o atmosferă liniştită în cameră,

Ascult o muzică plăcută la  chitară,

Pe tine iarnă te aşteptam să vii,

Cu fulgii tăi poveşti să-mi spui.

Tu eşti plină de mari friguri,

Straşnic ger şi multe strănuturi.

Mie îmi placi aşa cum eşti,

Regină iarnă plină de poveşti

Vii încălţată cu groşi pâslari,

Desenezi pe geamuri  flori,

Diamante strălucesc sub picior,

Când cald peste un alb covor.

Anotimp năstruşnic cu zăpadă,

Fulgii tăi îi aştept să cadă.

Un ceai cald şi câteva glume,

Seri de vis pentru suflete bune.

 NICOLETA MIJA BENOS

Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! În 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategigi pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabachieră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni culoarul de trecere s-a lărgit până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.

Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara, nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o broşură editată în 1875, intitulată Răpirea Bucovinei după documente autentice, redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogălniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina, având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri, riscând să fie prins şi pedepsit cumplit.Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare”, pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către poet, în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de Iaşi, nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: ,,E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desăvârşire. Urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale, le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă . El va urmări întotdeauna întregirea patriei sale fie prin război fie prin diplomaţie, de aceea trebuie înlăturat cu orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”

Şi pentru a sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Într-adevăr ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra strămăşească, începătura domniei neamului moldovenesc (…) se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.”

Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul zecilor de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate”, cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un astfel de om al idealului, cum a fost el, nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi complexitatea personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911).

<!--[if gte mso 9]>Normal0MicrosoftInternetExplorer4<![endif]-->

<!--[if gte mso 10]>/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Table Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;mso-para-margin:0in;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";}<![endif]-->

Doamne!

Privesc şi lucrez mereu multe icoane,

Ascult tăcerea din ochii tăi Doamne,

Doar Tu ştii când pe mine mă doare,

Primesc numai de la tine milă mare,

Nimic în viaţa asta nu este la întâmplare.

Au fost zile când am urlat de durere,

Dispare totul sub a ta caldă mângâiere.

Am trăit-o fără să mă revolt pe cineva,

M-am rugat şi am înţeles vrearea Ta.

Din toate am învăţat mereu ceva.

Nu am acuzat, pe alţii nu am învinovăţit,

Cu nimeni nu am avut ceva de împărţit.

Nu am căutat soluţii care sporesc suferinţa

Am ales drumul milei şi al credinţei,

Dar şi calea iubirii creştine şi a umilinţei.

Porunca Ta este puterea pe care o primesc,

Aşa am reuşit în viaţa asta să mai trăiesc.

Din ce primesc dau şi altora care suferă,

Dar şi celor care câteodată rău mă supără,

Sunt mulţi care mai rău ca mine îndură.

Eu vreau să-i arăt cum în mine iubirea creşte

Doamne eu nu judec pe cel care mă răneşte,

De frică, de durere, din ură sau bună ştiinţă,

Poate din cea mai grea şi dureroasă neputinţă

Sau din cea mai gravă lipsă de conştiinţă.

Tu eşti judecătorul, te rog să-l binecuvântezi,

Pe mine şi pe el cu iubire să ne îmbrăţişezi.

Să mergem cu toţii  la Biserică ca să ne mângâie,

Păcatele să le cureţe prin sfânta Spovedanie

Să ne  întărească în har prin Împărtășanie.

Mihai Eminescu - Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie

 

Sfantul Andrei

Mareste imaginea.

 Sfantul Apostol Andrei, propovaduitorul Evangheliei in Scythia Minor(Dobrogea) 

Sfantul Andrei desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-daci, si anume in teritoriile situate pe tarmul apusean al Marii Negre (Pontul Euxin).

Cine era Sfantul Andrei?

Sfantul Andrei, "cel intai chemat" la apostolie era frate al lui Simon Petru, care s-a numarat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amandoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre "ucenicii" Sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui rau cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan (viitorul apostol si evanghelist), carora le spune din nou: "Iata Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,36). Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus i-a observat si i-a intrebat: "Ce cautati?" La care ei au zis: "invatatorule, unde locuiesti?" El le-a zis:  "Veniti si veti vedea". Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anuntat apoi si pe fratele sau Simon Petru ca "a gasit pe Mesia" (Ioan 1,41).

Chemarea lui Andrei la Apostolie

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).

Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara,   dupa  invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).                                        

Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire (Matei 10 si urm). L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a  savarsit, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata   multimilor,   a suferit alaturi   de ceilalti apostoli, atunci cand Domnul a fost prins, judecat, chinuit si apoi rastignit pe cruce; s-a bucurat alaturi de ei cand a aflat de minunea invierii din  morti si L-a vazut pe Domnul inviat in prima zi, si dupa opt zile, apoi  la aratarea din Galileea, cand au primit porunca predicarii Evangheliei  la toate neamurile (Matei 28, 19).        
                                            
In  urma  poruncii   Domnului,  de a  vesti  Evanghelia  la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua Cincizecimii din anul 30, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri   crestine,   Sfantul Apostol  Andrei a  fost  primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in  teritoriul   dintre Dunare si Marea Neagra - cunoscut pe atunci sub  numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea   Neagra. Trebuie sa notam ca in aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i. Hr. s-au asezat colonisti greci, care au intemeiat cunoscutele cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre: Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia) si altele. Spre sfarsitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au asezat aici triburi de sciti, populatie nomada de origine iraniana, care au fost  asimilati cu timpul de autohtoni; ei au dat insa teritoriului respectiv  numele de "Scitia"  (Scythia).  Mai tarziu, teritoriile de pe tarmul apusean al Marii Negre, pana inspre gurile Bugului, au facut parte  din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i. Hr.), dar in  anul 28 cetatile grecesti de aici  au acceptat protectoratul statului  roman. 

In anul 46 d. Hr., intreg teritoriul dintre Dunare si Marea  Neagra a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria rasariteana de azi), iar in anul 297, in timpul imparatului roman Diocletian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Scitia Mica).

Anexarea acestui teritoriu - inclusiv a cetatilor grecesti pomenite mai sus -, in cultura si formele de viata grecesti si apoi romane, a oferit conditii prielnice pentru predica Sfantului Apostol Andrei. Asa cum aratam mai sus, traditia despre predica sa in Scitia apare in cateva lucrari scrise in primele veacuri crestine. De pilda, in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in timpul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (+ 254). Iata ce scria Eusebiu: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia...". De altfel, din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni (3,11), reiese ca si "scitii" au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu.

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie, in secolul VIII, in Viata Sfantului Apostol Andrei scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. In asa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza ca acest apostol "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". In acelasi Sinaxar se afla o alta stire, potrivit careia, Sfantul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, in Bulgaria), pe un ucenic al sau cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 31 octombrie. Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) "in pustiurile scitice", care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci. De altfel, istoricii bisericesti rusi socotesc ca Sfantul Apostol Andrei a predicat si in nordul Marii Negre.

Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor, scria ca "Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia si Macedonia, Tesalia, si sosind ia Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat".

Colinde, legende si obiceiuri - marturii ca Sfantul Andrei a predicat in tara noastra

In sprijinul evanghelizarii teritoriilor de pe tarmul apusean al Marii Negre de catre Sfantul Andrei vin si unele colinde, legende si obiceiuri din Dobrogea si din stanga Prutului, adica din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneste de "schitul" sau "manastirea" lui Andrei, la care veneau Decebal si Traian, cel din urma ascultand si slujba savarsita acolo. Exista apoi cateva numiri de ape si locuri ca "Paraiasul Sfantului Andrei", "Apa Sfantului" sau "Pestera Sfantului Andrei", care se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropiere de granita romano-bulgara.

Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a marginit numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a   adus la Hristos dintre grecii si geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi si preoti, asa cum facea si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale misionare. Numai asa se poate explica faptul ca cea mai veche episcopie cunoscuta pe teritoriul tarii noastre este cea de la Tomis (Constanta de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care "si-a pus mainile" Sfantul Apostol Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru noile comunitati crestine de la Pontul   Euxin, ca  sa se asigure "succesiunea" neintrerupta a preotiei, si  care au  devenit propovaduitori ai noii credinte, - prin predica si botez  - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai   tarziu daco-romani.

Avand in vedere caracterul misionar al crestinismului din primele veacuri, se poate sustine ca unii dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Pavel si ucenicii sai in Peninsula Balcanica, dar si dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Andrei in zona apuseana  a Marii Negre, au dus "vestea cea buna" despre Iisus Hristos cel inviat si in nordul Dunarii, deci in Dacia propriu-zisa, cunoscute fiind legaturile care existau intre locuitorii de pe ambele maluri ale Dunarii. Prin episcopii, preotii si misionarii veniti din sudul Dunarii si din Orientul Apropiat, ca si prin cei din randul localnicilor, invatatura crestina si-a castigat noi adepti, incat   din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a invataturii crestine, nu numai in provincia Scitia Mica, ci si in teritoriile nord-dunarene, locuite acum de daco-romani, deveniti apoi romani. in provincia Scitia Mica, vigoarea crestinismului este dovedita de numarul mare de martiri de la sfarsitul secolului III si inceputul celui urmator, ca si de organizarea bisericeasca temeinica ce exista aici in secolul IV, cu o episcopie la Tomis - devenita apoi Arhiepiscopie -,   de teologii   de prestigiu care au activat aici, de numarul mare de bazilici care s-au construit in marile cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre in secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter crestin din aceeasi perioada, descoperite aici.

Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor stiri istorice mai vechi, scrie ca Sfantul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecand prin Tracia, a ajuns in Bizant (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia si Tesalia, ajungand pana in orasul Patras din Ahaia, deci in Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirica, fiind rastignit pe o cruce in forma de X (numita pana azi "Crucea Sfantului Andrei"). Biserica primara a stabilit, inca de pe la sfarsitul secolului II, ca data de praznuire a patimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaste anul martiriului sau; unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii  64-67, altii mult mai tarziu, pe la sfarsitul veacului "apostolic", in cursul persecutiei imparatului Domitian.

Moastele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitala a imperiului roman de Rasarit, prin anii 356-357, cu prilejul sfintirii bisericii "Sfintii Apostoli". Mai tarziu, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria ca, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, particele din sfintele sale moaste au fost oferite bisericilor din Milano, Nola si Brescia din Italia.

La cativa ani dupa Cruciada a patra, din 1204, cand Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni si s-a creat aici o "Patriarhie latina" in locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi. in aprilie 1462, in timpul papei Pius II, capul sau a fost asezat intr-o biserica din Roma. De aici, pe baza unei hotarari a Vaticanului, in semn de fratietate crestina, capul sau a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind asezat - in cadrul unor festivitati religioase - in biserica cu hramul Sfantul Andrei din orasul Patras.

Sfantul Apostol Andrei se bucura de o cinstire deosebita in Bisericile rusa, greaca si romana, datorita faptului ca a predicat in teritorii care apartin azi Rusiei, Greciei si Romaniei. Patriarhia ecumenica din Constantinopol il socoteste chiar ca "intemeietor" al acestui "scaun apostolic". Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romana sa-l cinsteasca si mai mult si sa-l considere nu numai ca "cel dintai chemat la apostolie", ci si ca pe cel dintai propovaduitor al Evangheliei la stramosii nostri, ca pe un "apostol" al neamului nostru, al Ortodoxiei romanesti! Iar crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat ca fiind de origine apostolica.

Ca atare, socotim ca se impune ca ziua de 30 noiembrie sa fie trecuta in calendarele bisericesti ortodoxe cu litera rosie, ca o adevarata sarbatoare a crestinismului romanesc. Ea ar premerge zilei de 1 decembrie, ziua nationala sau a unitatii romanilor de pretutindeni. S-ar impreuna astfel sarbatoarea Bisericii cu sarbatoarea neamului, dupa cum Biserica si neamul au fost una in tot decursul istoriei noastre!

Sa ne rugam dar Sfantului Andrei, increstinatorul daco-romanilor, zicand: "Pe propovaduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvantului, pe Andrei cel dintai chemat sa-l laudam, ca pe stramosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea in maini tinand si izbavind din  inselaciunea vrajmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti romanii sa-l laudam si sa-l cinstim, ca sa se roage neincetat lui Hristos Dumnezeu, ca sa ne fereasca de toata rautatea si sa mantuiasca sufletele noastre". (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptari). 

“Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America”, interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia

Maica Emiliani, Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia

Interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia
(în prezent stareţă la Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC, n.n.), realizat de Teva Regule, apărut în „St Nina Quarterly”, Vol 3, Nr 4, septembrie 1999

Teva: Întâi, vreau să vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu și pentru că împărtășiţi gândurile dumneavoastră cititorilor revistei„St Nina Quarterly”. Sunteți de origine din Kansas și ați venit la Boston pentru a urma studiile superioare, la Universitatea Harvard. În timpul petrecut la Boston, ați fost primită în Biserica Ortodoxă. Ne vorbiți despre călătoria dumneavoastră către Biserică – ce v-a atras la Ortodoxie?

Maica Emiliani: Nu știam nimic despre Ortodoxie. Eram prietenă cu Mary Ford, acum profesoară la Sf .Tihon (Seminarul Teologic Ortodox Sf. Tihon de Zadonsk – Pennsylvania) – prima persoană care mi-a vorbit despre Ortodoxie. Studia teologia și literatura la vremea aceea și era în măsură să îmi explice diferențele teologice – ce este teologia ortodoxă și cum definește Occidentul teologia.

Teologia Ortodoxă mi-a părut, în mod clar, mai adecvată, firească, pur și simplu… adevărată. Erau alte lucruri pe care nu le înțelegeam, nu-mi plăceau, sau le găseam respingătoare, dar un lucru pe pare l-am înțeles era acela că oamenii aceştia știau totul despre rugăciune. Știau despre legătura minții cu trupul. Înțelegerea acestor lucruri îmi era de ajuns. Aveam o relație de atracție-respingere cu biserica. A trebuit să mă întorc pe dos ca să pot intra în Biserică.

T: Puteți dezvolta această idee?

Maica Emiliani, in prezent stareţă la Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC

M.E.: Relaționam cu toate conceptele feministe, la modă în vremea aceea, în educație și cultură. Am realizat că acestea restricționau mult percepția mea vis-a-vis de ceea ce vedeam și auzeam în Biserică. De exemplu, mă deranja gândul că numai bărbații pot fi preoți, și intrând într-o biserică, nici măcar nu observam că Maica Domnului deținea cea mai înaltă poziție. Este primul lucru pe care îl vedem. Pe Iconostas îi vedem atât pe Iisus cât și pe Maica Domnului și sunt de aceeași mărime. Toți ceilalți au dimensiuni mai mici și sunt mai departe. Ea se află lângă Hristos. Nu auzeam nici rugăciunile, care nu se terminau fără a spune – „…pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (…) miluiește-ne și ne mântuiește…”. Nici nu poți rosti o rugăciune fără să o chemi, în minte, pe Maica Domnului. Dar nu auzeam aceste lucruri. Eram prea preocupată de ideile mele despre suprimarea sau onorarea femeii și alte asemenea.

O altă orbire avea de-a face nu numai cu teoriile mele ci şi cu Biserica însăşi – aşa cum e ea în America. Eram atât de preocupată de faptul că femeilor nu le este permis să intre în altar, pe când, de fapt, nimănui nu îi este permis să intre în altar decât cu un motiv întemeiat şi binecuvântarea de a intra. Când am mers în pelerinaj la Sfintele Locuri, am observat că mormântul Maicii Domnului este altarul unei biserici. Pelerinii trec prin el, în faţa lui, sărutându-l. În timpul liturghiei, lucrul acesta este oprit, pentru ca apoi să continue. Mergi la mormântul lui Hristos, şi piatra care pecetluia mormântul este altarul. Pelerinii trec şi se închină la mormânt, iar în timpul liturghiei, piatra devine altar. La Bethlehem, altarul este ridicat pe locul în care steaua inserată în paviment, marchează locul Naşterii. Nu există iconostas. Am fost în peşteră, la liturghia Crăciunului, chiar acolo unde se află steaua. Nu mă separa nimic de ea. Pelerinii intră, se închină căzând cu feţele la pământ şi se sprijină de altar pentru a se ridica. Pelerinajul la Sfintele locuri mi-a schimbat total viziunea.

De la Sfintele Locuri am mers în Grecia, unde am vizitat prima mănăstire de maici (aproape că nu existau pe atunci în America). Într-o mănăstire de femei, nu numai că maicile slujesc în altar, dar vezi maici luând binecuvântare de la stareţă – asemenea şi mirenii, femei şi bărbaţi. Chiar şi preoţii şi călugării iau binecuvântare de la stareţă sau de la maici. Am început atunci să înţeleg că toate cele din mintea mea (cu privire la ierarhie şi patriarhat) nu erau valabile, ci erau în mare parte disproporţionate de starea nefirească a Bisericii în America, reprezentată aproape integral de parohii, fără, sau cu foarte puţine mănăstiri.

Asta, pe lângă faptul că atunci când vorbim despre putere în relaţie cu Hristos şi Duhul Sfânt, lucrurile stau tocmai invers. Fericirile sunt inversul tuturor valorilor şi ambiţiilor lumeşti, a interpretărilor a ceea ce este binele, puterea şi tăria; supoziţiile seculare şi politice despre ceea ce este important, sunt toate pe dos.

În plus, deşi făceam parte din Biserica Ortodoxă, nu aveam trăirile pe care le aşteptam de la ceea ce credeam că este o biserică ierarhică şi liturgică. Cred că asta se datora şi felului în care este întrebuinţat spaţiul în biserica ortodoxă. Toate participă. Tămâia şi icoanele se află pretutindeni, în spate, în faţă, lateral şi deasupra ta. Nu ai o percepţie lineară sau verticală asupra lucrurilor.

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

T: În vara anului 1981, la Hotelul „Regency Hyatt” din Kansas, s-au prăbuşit două galerii, omorând 114 oameni şi rănind mulţi alţii. Aţi fost grav rănită, fiind prinsă între grinzi şi dărâmături. Chiar mă aflam la Boston în vara aceea şi îmi amintesc că mă rugam pentru cineva pe nume Melanie (Maica Emiliani). N-am crezut că vă voi cunoaşte vreodată pesonal. Ne povestiţi despre acea experienţă şi recuperarea ulterioară?

M.E.: Am avut a treia vertebră lombară fracturată. Măduva spinării a fost sever contorsionată şi strivită cu bucăţi de os pătrunse în ea. Primele raze au provocat uimire tehnicienilor când au văzut că aveam simţ, căci acestea arătau o bucată mare de os chiar în zona măduvei, ceea ce însemna că era fără îndoială afectată. Nu era afectată, dar eram paralizată de la brâu în jos. Aveam câteva coaste rupte, o fractură mixtă de gleznă, un plămân cedase..

T.: Şi totuşi, sunteţi aici astăzi.

M.E.: Prima parte a recuperării a constituit-o scoaterea de sub dărâmături. Pentru că nu au putut fi scoşi la timp, mulţi oameni au murit, deşi nu erau răniţi atât de grav ca mine. ( Acelaşi lucru se întâmplă acum în Turcia şi în Atena, datorită cutremurelor. Sunt oameni îngropaţi de vii, sau striviţi şi ucişi.) Le era imposibil celorlalţi să ajungă la mine. Şi era imposibil ca eu sa fiu scoasă de acolo la timp pentru a putea supravieţui.

T.: Vă amintiţi asta?

M.E.: Da, îmi amintesc, în amănunt. Îmi amintesc că am fost strivită, îndoită, cu faţa între genunchi. Nu îmi puteam mişca nimic în afară de mâna dreaptă. Nu era loc nici măcar pentru a respira- aveam şaizeci de tone pe mine. Genunchii mi-au rupt coastele. La un moment dat, sora mea m-a tras de mâna dreaptă, dar nu m-a putut mişca. Apoi, i-am vorbit îngerului meu păzitor: „Unde eşti?” atunci, am simţit că cineva mi-a prins mâna, şi fără a trage, m-a scos afară. Eram întinsă pe spate, eliberată complet de sub dărâmături. Cineva, necunoscut, mă ţinea şi îmi spunea că voi fi bine. Nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut această persoană.

T.: Cu siguranţă că această experienţă v-a afectat viaţa în multe sensuri. Ce efect a avut asupra vieţii duhovniceşti?

M.E.: Naşterea feciorelnică, în care Hristos a venit pe lume fără a distruge fecioria, fără durere; Învierea, în care s-a ridicat din mormânt fără a da la o parte piatra – mormântul era pecetluit până când îngerul a mutat piatra; experienţa apostolilor pe când se aflau în foişor, cu uşile încuiate, prin care Hristos a pătruns – nu ca spirit, metaforă sau nălucă, ci cu Trupul Său. A mâncat şi a băut. Apostolii şi-au pus degetele în rănile Lui. Acestea deveniseră foarte reale pentru mine. Nu pentru că aş fi fost eu ceva, ci pentru rugăciunile acelor oameni sfinţi care şi-au curăţit inimile prin afierosire, prin totală sinceritate înaintea duhovnicului, înaintea lor şi înaintea lui Dumnezeu, prin smerire totală şi asemănare cu Hristos – umplere cu Hristos! Nu este altceva decât o mărturie a puterii rugăciunii, a puterii dragostei de Dumnezeu, care este Învierea şi Viaţa.

T.: Cum v-aţi hotărât să urmaţi calea monahală?

The Hyatt Regency Skywalk Collapse 1981

M.E.: Deşi nu conştientizam pe moment, întreaga mea viaţă era la fel de distrusă ca şi spatele meu. Întreaga mea viaţă era la fel de paralizată ca şi trupul meu. 114 oameni au fost ucişi. Deci, ce mai contează după asta? Ce mai poate fi atât de important? Ce se mai poate exprima sau simţi atât de profund încât să creeze o legătură veşnică cu toţi aceşti oameni, cu toate aceste suflete? Doar a trăi pentru ei şi pentru toată lumea. În momentul acela, studiile mele şi-au pierdut importanţa. M-am făcut bine. Puteam face orice – să mă căsătoresc, să am o carieră. Dacă m-ai fi văzut la un an după accident, nu ai fi spus că am fost atât de grav rănită. Doctorii sunt încă total nedumeriţi şi recunosc făţiş. Le-au spus părinţilor mei că nu voi trăi, iar dacă trăiesc, nu voi mai merge niciodată. Iar apoi, am primit Sfânta Împărtăşanie, la opt zile după accident, şi am mişcat tot piciorul stâng. Atunci au spus: „Nu ştim, poate va merge, dar va sta un an în spital, cu proteze şi bastoane”. Am părăsit spitalul după trei luni – cu o proteză pentru corp, dar fără proteze pentru picioare, şi în două bastoane. Doctorul meu din Kansas a spus şi încă susţine: „N-am putut să ne explicăm niciodată ce s-a întâmplat cu tine, nu putem, şi asta e”. Puteam face orice, dar nimic din viaţa lumească nu avea destulă importanţă pentru mine. Nimic nu m-ar fi putut salva în clipele acelea – nici doctor, nici om de ştiinţă, nici asistent social, psiholog, membru al familiei, iubit, prieten, nimeni; nici întreaga tehnologie de pe planetă nu m-ar fi putut salva. Ceilalţi au murit.

Arhim. Emilianos Simonopetritul

Nouă luni mai târziu, mă aflam încă într-o mare nevoie, după tot ce se întâmplase, iar viitorul îmi era sumbru. Am venit la „Sfânta Cruce” (Seminar din Brookline) să mă spovedesc la un Ieromonah din Sfântul Munte, Părintele Dionisios (părintele fusese invitat la seminar de către ÎPS Iakovos, pe durata Postului mare, pentru îndrumarea studenţilor şi a facultăţii). Încă mănânc din pâinea duhovnicească pe care mi-a oferit-o în acele momente.Câteva luni mai târziu, mi-a trimis o fotografie a Părintelui său duhovnicesc, Arhimandritul Emilianos, Stareţul Mănastirii Simonos Petras din Muntele Athos. Am rămas şocată. I-am recunoscut asemănarea cu cel care m-a scos de sub tonele de dărâmături, după accident. Atunci am ştiut. Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America. Nu exista nici un motiv pentru care să mă fi putut cunoaşte. Auzisem de el şi de fiul său duhovnicesc, Părintele meu duhovnic, Dionisios, dar nu aş fi crezut să-i pot cunoaşte vreodată. Am aflat apoi, că în ziua accidentului, era ziua sa de nume – 18 iulie, prăznuirea Sfântului Martir Emilianos. Atunci am înţeles în toată fiinţa mea că rugăciunea unei inimi curate – curăţite! – este cel mai puternic lucru din univers.

În calendarul vechi, în Sfântul Munte, era 5 iulie, când se prăznuieşte Sfântul Athanasie Athonitul, părintele monahismului de obşte al Muntelui Athos din secolul al zecelea. De multe ori, facem priveghere de toată noaptea, pentru acest praznic. Începem prin a citi despre viaţa Sfântului Athanasie. Întotdeauna o parcurgem doar în parte, atât cât ţine utrenia sau masa, dacă este citită în timpul mesei. Nu am citit niciodată sfârşitul. Aceasta se termină cum Sfântul Athanasie Atonitul este ucis de prăbuşirea unei clădiri noi.

Am văzut apoi icoana îngerului păzitor (aici, în Boston, la Mănăstirea „Schimbarea la faţă”), în care este scrisă o rugăciune din Ceasuri care spune, „Întăreşte mâna mea cea slabă şi neputincioasă….”

Atunci când structura lucrurilor este greşită sau din ce în ce mai neadecvată, singura nădejde stă în a distruge totul şi a pune început nou. Părintele Emilianos mi-a spus, cu mult mai târziu, că Dumnezeu pregăteşte şi aduce în viaţa fiecărui om, un hiatus (“Hyatt”, trimitere la tragedia de la Hotelul Regency Hyatt, nn.), ce reprezintă trecerea către o nouă viaţă.

T.: Aţi mers întâi la Ormylia, o mare mănăstire din Grecia, soră cu cea din Muntele Athos – aflată sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Emilianos. Vă aflaţi într-o ţară cu alt limbaj şi cultură diferită. Ne puteţi descrie experienţa dumneavoastră legată de vieţuirea şi rugăciunea din mediul acela?

M.E.: Da. A fost ca în rai. E drept că era multă muncă. Era un lucru greu să învăţ greaca şi toate celelalte. Dar Părintele Emilianos mi-a spus: „ Străinătatea este o lucrare foarte grea”. Poţi deveni monah sau monahie şi fără să emigrezi. Nu trebuie neapărat să devii un străin în ceea ce priveşte naţionalitatea şi cultura. Dar câteodată este necesar. A spus deci – xeniteia – străinătatea, este o lucrare foarte grea. Iar când mă simţeam obosită, mă gândeam, „bineînţeles că sunt obosită, e firesc, este o lucrare foarte grea.” M-a salvat părintele şi în sensul acesta, ca în multe alele.

T.: Acum faceţi parte din obştea unei mănăstiri internaţionale de maici, din afara Atenei, Teba – Mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci. Sunt în obşte femei din multe părţi ale lumii – România, Rusia, Anglia, Africa de Sud, Israel, Norvegia, Elveţia, Germania, Grecia şi Statele Unite. Ce aport aduce această varietate de origini culturale în viaţa de obşte?

M.E.: Avem un neîncetat praznic al Cincizecimii. Diversitatea limbilor ne arată clar cum comunicarea nu este total dependentă de limbaj, şi nici proasta comunicare nu ţine de acesta. Ţine, în principal, de sinceritate, de curaţia inimii, smerenie şi măsura sacrificiului al celor implicaţi în comunicare.

T.: Învăţaţi lucruri noi de la ele, având în vedere că vin din medii atât de diferite?

M.E.: Tot timpul – în fiecare zi, în fiecare lună. Este ca un mozaic. Este atât de multă frumuseţe, atâtea posibilităţi, talent şi forţă ce ţin de cultură şi toate se îmbină. Sună ca un stereotip, dar Stareţa noastră este germancă şi este un foarte bun administrator. Are o minte de computer, dar întâi de toate are inimă şi spirit. Iar când vezi atâta tărie, proprie mediului cultural din care provine, când pui această tărie la dispoziţia şi sub îndrumarea duhului, a ascultării şi a unei inimi înfrânte şi smerite, atunci obţii un lucru minunat. Dacă această forţă se află în slujba inimii, atunci se întâmplă minuni la orice pas. În mănăstirea noastră este imposibil să ne bizuim pe harismele noastre naturale, pentru că nu ar merge lucrurile nici cinci minute. Dar dacă cineva trăieşte în Duhul Sfânt, smerindu-se şi pocăindu-se permanent pentru păcatele sale – care constituie lucrul ce-i dezbină pe oameni făcând imposibilă convieţuirea, atunci totul se transformă în ceva divin.

T.: Există avantaje în a fi monahie într-o ţară ortodoxă?

M.E.: O, da. Oamenii simpli de la ţară ne învaţă ce şi cine suntem, după aşteptările lor, după inimile lor sfinte, după credinţa lor impresionantă, după simplitatea lor, după recunoştinţa lor – mai ales că multe suntem convertite din ţări occidentale şi nu am crescut în biserică. Când observi reacţiile imediate şi nemăsurata sensibilitate ale cuiva care poate n-a terminat nici liceul – ca să arăt ceea ce vreau să spun cu referire la premisele şi valorile culturii occidentale – atunci rămâi uimit şi realizezi că asta rezultă dintr-o cultură a rugăciunii, din politeţe, bunătate, sensibilitate, date de secole de vieţuire în Biserică. Există o evlavie firească, lipsită de orice afectare. Îmi amintesc, de pildă, cum, la început, pe când mă aflam într-un sat din Grecia, am fost foarte impresionată de un băiat care, mergând pe bicicleta sa, cu mâna stângă o ghida, iar cu dreapta îşi făcea cruce pentru că trecea pe lângă biserică. Era absolut firesc şi fiecare mişcare îi era plină de graţie.

T.: În baza experienţei dumneavoastră de a ajuta la ridicarea unei noi mănăstiri în Grecia, ce sfat aţi avea pentru stabilirea şi ridicarea de sălaşuri monahale în S.U.A. (sau alte ţări care nu sunt majoritar ortodoxe?)

Parintii Sofronie Saharov si Emilianos Simonopetritul

M.E.: Acesta este un subiect arzător. Părintele Sofronie (un mare părinte din Anglia, un sfânt al vremurilor noastre care iubea foarte mult atât pe părintele meu duhovnic Dionisios cât şi pe părintele acestuia, Emilianos) mi-a spus (deşi, pe atunci, nu aveam experienţa necesară nici pentru a formula această întrebare ):„Mănăstirea ortodoxă este strâns legată de împrejurimi, astfel că, aceeaşi Tradiţie – viaţa Duhului Sfânt în Biserică – pentru a-şi păstra funcţia şi a constitui acelaşi monahism autentic ortodox, va îmbrăca forme foarte diferite într-o ţară ne-ortodoxă”.

Când mi-a spus acest lucru, nu ştiam cu ce să îl relaţionez şi unde să îl aplic.

Pe atunci, Părintele Sofronie mergea deja pe nouăzeci de ani şi era plăpând. În plus, era iarnă. Am fost trimisă la el de către părintele meu duhovnic şi el ştia acest lucru şi mă primise. Când a încetat să mă povăţuiască a spus: „Acum, vom merge la chilia mea şi vom merge aşa (la braţ). În felul acesta, va ezita să se apropie cineva”. Nu găseam nimic ciudat în lucrul ăsta. Eram onorată şi fericită, căci atunci când eşti aproape de un om sfânt, te simţi fericit. Am pornit. Pe când mergeam, i-am zis: „Îmi puteţi da un exemplu pentru cele ce tocmai mi-aţi spus, cum că monahismul ortodox este diferit într-o ţară ne-ortodoxă?”

Şi îmi spune, uşor indignat – ca şi cum „Evident!” – şi pe un ton emfatic: „Ei bine, în Grecia n-am fi putut niciodată merge aşa”. Nu mai fusesem în Grecia până atunci. E adevărat. Aşa ceva e cu neputinţă. Şi ce înseamnă pentru mine acum, acest lucru, referitor la întrebarea dumneavoastră, înseamnă că nu poţi lua o mănăstire grecească sau rusească şi aşeza, cu toate ale ei, în altă parte. Înţelesul cuvintelor Părintelui Sofronie este foarte puternic. Dacă ai o copie indigo a unui lucru dintr-un anumit context şi o plasezi într-un alt context, atunci prin însuşi acest act, denaturezi tradiţia. Realizez că această idee poate fi considerată radicală, dar, înseamnă că e nevoie de preţioasa virtute numită – diakrisis – discernământ. Poţi fi şi sfânt şi să nu ai această virtute. Totuşi, numai cu această calitate poate fi recunoscut, în Duhul, ceea ce trebuie respins sau ceea ce exprimă, seveşte şi corespunde Tradiţiei vii.

T.: Ca monahie, ce probleme importante credeţi că întâmpină femeile in biserică, astăzi?

M.E.: La Sfintele Locuri, de pildă, devine limpede că a fi creştin semanănă tot mai mult cu ceea ce însemna sa fii creştin la începuturile Creştinismului. Cred că trebuie să înţelegem Creştinismul ca un contra-curent. Este total diferit. Este o permanentă schimbare a minţii, permanentă pocăinţă, permanentă seriozitate ce pune în discuţie chiar şi cele mai actuale şi universal acceptate supoziţii şi valori ale culturii şi vremii noastre. Nu tot ceea ce ne înconjoară poate fi adecvat vieţii duhovniceşti. Ne spune Domnul: „Nu te teme turmă mică”. Nu trebuie să ne temem să fim diferiţi, sa fim priviţi de sus, greşit înţeleşi, sau chiar ridiculizaţi ori să suferim pentru că suntem altfel.

T.: Vreau să vă mulţumesc încă o dată, pentru că ne-aţi împărtăşit gândurile, experienţele şi trăirile dumneavoastră. Ne-aţi oferit multe subiecte de meditaţie
.

 Filosoful Constantin Noica, unul dintre cei mai autentici și însemnați gânditori români și europeni ai secolului trecut, ne-a lăsat una din capodoperele sale sub forma și dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuită de călugărirea fiului său, englez după mamă și trăind în Marea Britanie (…). Publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail” în penultimul număr apărut din revista “Prodromos” (număr dublu, 8-9 din 1968 ) editată de Paul Miron și Ioan Cușa în Germania Federală și Franța, ea se încheia cu o veritabilă mărturisire de credință. O mărturisire care venea la sfârșitul unei profunde analize a lumii în care trăim și pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoașterii și nu a iubirii, cum era aceea în care pășea fiul său.

Constantin Noica – Scrisoare către Rafail

“Istoria toată, poate, nu este decât o lentă moarte a stăpânilor” (Constantin Noica)
Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?
Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o noua făptură, cu înzestrări sporite.
Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.
În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe “fă ce vrei” de “iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.
Să-l reînvățam dragostea, ai putea spune așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.
Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei. De vreo trei veacuri așa simte omul modern, și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.
Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu “izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.
Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.
Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.
Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea, și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.
Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom totuși ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.
Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.
Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme ca trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.
Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).
Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sîrmana psihologie, sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.
Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?
Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria, și a văzut că era bună.
Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.
Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”

Am visat la primavara toata iarna. Am visat cand afara era frig de imi taia respiratia, am visat cand pamantul era acoperit de zapada grea, am visat in noptile nesfarsite. Am visat ca va inflori primul ghiocel strecurandu-se pe sub zapada ca sa intalneasca soarele, am visat ca se vor grabi si brandusele de primavara sa scoata capusorul colorat in mov, violet, galben sau alb, am visat parfumul sublim al zambilelor si culorile superbe ale lalelelor.

Primavara simt cel mai mult nevoia sa am contact cu natura, sa admir fiecare fir de iarba, fiecare muguras de copac, fiecare plantuta care reinvie, sa ma scufund in cerul albastru, sa ma las mangaiata de soarele caldut. Primele zile in care se poate sta afara, in care pot face cate ceva, orice, in gradina, imi provoaca o mare bucurie.

Azi e prima zi de primavara, ziua cand noi femeile primim martisoare, zambile, ghiocei si toata lumea ne ureaza o primavara frumoasa. Haideti sa ne bucuram din plin de momentele astea, pentru ca ele aduc cu adevarat simboluri ale primaverii, ale satisfactiei ca totul reinvie la viata, ca e un nou inceput.

Tot un nou inceput trebuie sa fie si in sufletele noastre. Sa visam, sa speram, sa dorim ca acest nou inceput sa ne gaseasca schimbate, mai pregatite ca niciodata sa ne deschidem total in fata a ceea ce ne asteapta in acest nou sezon de viata si de bucurie. Cu siguranta vom fi mai vesele, mai fericite, mai implinite, mai iubite, mai dorite, mai frumoase, si in special mai pline de viata, de dorinta de a trai la maxim tot ce ni se ofera, si de a trai cu adevarat ziua de azi, nu de ieri si nici de maine.

Va urez ca acesta sa fie cea mai frumoasa primavara din toate cele traite pana acum, sa aveti bucurii mai multe decat puteti suporta, sa fiti mai frumoase si mai luminoarse ca insasi primavara.

Din Cuvantul funebru al Sfantului Grigorie de Nazianz pentru prietenul sau, Vasile cel Mare

    „Mai tarziu, cand dupa trecerea timpului ne-am marturisit reciproc aspiratiile intime si ca tinta straduintelor noastre este filosofia, din acea clipa am avut totul in comun; traiam sub acelasi acoperamant, mancam la aceeasi masa, aveam aceleasi pareri, traiam in deplina armonie si ne spoream reciproc, cu multa ravna, dragostea unuia catre celalalt. Iubirile trupesti, intrucat au baza trecatoare, trec si ele intocmai ca florile de primavara, deoarece nicio flacara nu dainuieste mai mult decat materia care o produce, ci se stinge indata ce materia combustibila s-a consumat; tot asa se petrece lucrul si cu dragostea, se stinge indata ce s-a consumat jarul ei. Dimpotriva, iubirile curate si placute lui Dumnezeu, avand o temelie solida, sunt cu mult mai durabile si, cu cat se dezvaluie mai mult frumusetea lor, cu atat mai mult se leaga de ele si leaga si intre ei pe cei ce iubesc aceleasi lucruri.  

Aceasta este, doar, legea dragostei celei mai presus de noi. Asa fiind raporturile dintre noi si pe astfel de <<columne de aur fiind sprijinita aceasta cladire solida>> cum zice Pindar, progresam mereu, folosindu-ne de ajutorul lui Dumnezeu si de dragostea noastra.

O, cum sa nu vars lacrimi cand imi aduc aminte! Pe amandoi ne imboldeau aceleasi sperante spre invatatura, adica spre ceea ce-i mai dorit de oameni, si cu toate acestea invidia era departe de noi, fiind impinsi numai de ravna. Ne luptam intre noi nu pentru intaietate, ci ne luam la intrecere cum sa ne-o atribuim unul altuia, intrucat fiecare socotea gloria dobandita de celelalt ca si a sa proprie. Se parea ca avem amandoi un singur suflet, care punea in miscare doua trupuri. Chiar daca ar trebui sa nu credem pe cei ce afirma ca <<toate sunt in toti>>, in cazul nostru este de crezut ca fiecare din noi eram in celalalt si prin celalalt. Un singur lucru urmaream amandoi: virtutea si realizarea sperantelor viitoare, sa traim adica viata viitoare inainte de a fi parasit pe cea de aici. Cu privirile atintite spre aceasta tinta, numai spre atingerea ei ne calauzeam toata activitatea si toata viata noastra, urmand poruncile legii si atatandu-ne unul altuia barbatia; si daca n-ar fi fost prea mult din partea mea, as afirma ca fiecare eram pentru celalalt norma si dreptar, dupa care judecam ce este bun si ce nu.

Petreceam si noi cu prieteni, dar nu cu cei desfranati, ci cu cei cumpatati; nu cu cei scandalagii, ci cu cei mai cuminti si cu care petrecerea ne era de folos, dandu-ne bine seama ca mai usor poti contracta viciul decat sa te deprinzi cu virtutea, dupa cum mai usor capeti boala decat sa redobandesti sanatatea. Cat priveste studiile, iubeam nu atat pe cele placute, cat mai ales pe cele folositoare, pentru ca cele dintai imping pe tineri spre viciu, pe cand celelalte, spre virtute. Cunosteam numai doua cai: cea dintai de mare pret, cea de a doua de o valoare mai mica; cea dintai ducea spre casele noastre sfinte si spre profesorii care propovaduiau in ele, pe cand cea de-a doua, la profesorii de stiinta profana. Celelalte cai, adica cele ce duceau la serbari, teatre, intruniri sau ospete, le lasam pe seama altora, pentru ca, dupa parerea mea, nimic nu-i mai de pret daca nu duce la virtute si nu face mai buni pe cei ce apuca in acea directie. Pentru noi lucrul cel mai de seama era sa fim crestini si sa fim numiti crestini…

Sa vorbim pe scurt. Atena este primejdioasa pentru sufletele altora, dar deloc pentru cei evlaviosi; este plina de bogatia cea rea, adica de idoli, mai mult decat restul Greciei, si este foarte greu sa scapi neatras spre adorarea si inchinarea la idoli; noua, insa, nu a putut sa ne aduca nicio paguba, intrucat eram cu sufletele otelite si bine aparate de aceasta primejdie. Ba chiar dimpotriva, daca imi este ingaduit a spune ceva si mai ciudat, noi tocmai aici ne-am intarit in credinta, avand prilej sa cunoastem minciunaria si falsitatea paganismului si sa dispretuim idolii tocmai acolo unde erau mai mult adorati. (…)”.

Sfantul Vasile cel Mare catre Sfantul Amfilohie, episcop de Iconium[1]

(Epistola 191, scrisa in anul 374)

    “Cazandu-mi in mana epistola Cucerniciei Tale, am adus mare multumire lui Dumnezeu, pentru ca in cuvintele ei am gasit urmele unei vechi prietenii. Tu nu ai trecut in categoria celor multi, care fac cu incapatanare primele avansuri de convorbire prieteneasca, ci, dupa cum ai invatat in ce consta maretia pe care smerenia le-o da sfintilor, ai preferat sa tii rangul al doilea, dar totusi sa dai semn de viata inainte de mine. De altfel, aceasta e legea biruintei intre crestini, ca sa se incoroneze si cel care se multumeste sa aiba mai putin. Ca sa nu raman insa cu mult in urma ravnei Tale celei nobile, iata ma adresez Cucerniciei Tale si exprim si eu ceea ce simt, pentru ca o data ce, cu darul lui Dumnezeu, unitatea de credinta este statornica intre noi, din acea clipa nu exista nimic altceva care sa ne impiedice de a fi un trup si un duh, dupa cum am si fost alesi intr-o nadejde prin chemare.  

De dragostea ta atarna sa legi de un inceput bun si o urmare potrivita, adica, pe de o parte, sa aduni in jurul tau pe cei de aceeasi credinta, iar pe de alta parte, sa randuiesti vremea si locul pentru intalnirea cu mine, in asa fel incat intampinandu-ne reciproc cu darul lui Dumnezeu sa conducem Bisericile dupa vechea randuiala a dragostei, primind ca madulare ale noastre atat pe cei care vin dintr-o parte, cat si pe cei care vin din cealalta parte, trimitandu-i ca si cum ar fi de-ai nostri si primindu-i tot in acelasi fel. Aceasta era pe vremuri fala Bisericii: fratii care erau trimisi in misiune de la o margine la alta a lumii abia daca era incredintati din partea Bisericii lor particulare cu mici semne de recunoastere, in schimb pe oriunde mergeau, ei gaseau pretutindeni numai rude si frati. Din pacate acest lucru si multe altele ni le-au rapit acum, prin diferite orase, vrajmasul Bisericilor lui Hristos, asa incat astazi s-a ridicat un zid despartitor chiar in cadrul acelorasi orase, ajungand ca fiecare din noi sa se uite cu ochi banuitori la semenul sau[2]. Prin aceasta ce altceva am castigat decat sa ne racim sufleteste unii fata de altii [3], stare cu care a caracterizat Domnul in chip exceptional insasi situatia apostolilor?

Daca vei gasi ca-i indicat, faceti, intre timp, cunostinta unii cu altii, ca sa stim cu cine vom intra in comuniune. Si astfel, dupa ce, in vederea strangerii la un loc, vom alege o localitate potrivita pentru ambele parti si timpul potrivit pentru a calatorie, vom porni la drum unii catre altii, iar Domnul ne va indruma pe drumul cel bun.

Sa fii sanatos si voios si roaga-te pentru mine, iar dragostea de oameni a Bunului Dumnezeu sa te pazeasca spre multumirea mea”.

Sfantul Ioan Gura de Aur: Despre prietenie[4][5]

    “Asa trebuie prietenul (adevarat) sa iubeasca, incat si sufletul daca ii este cerut, sa nu refuze a-l da, daca ii este cu putinta. Dar ce zic eu: daca ii este cerut? Chiar el trebuie sa alerge (cu sarguinta) sa-l dea. Caci nimic, nimic nu este mai dulce decat aceasta dragoste si nimic intristator nu este in ea. Cu adevarat prietenul credincios este leacul vietii. Cu adevarat prietenul credincios este scapare tare. Ce nu face prietenul adevarat? Cata dulceata nu aduce? Cat folos? Cata siguranta? Chiar daca mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compara cu prietenul adevarat. Sa spunem mai intai cata dulceata aduce prietenia. Cand (prietenul) vede pe prietenul sau, se lumineaza si se revarsa din sine (se topeste) [6], se impleteste cu acela cu o impletire care contine o dulceata sufleteasca negraita (si tainica). Si chiar daca numai isi aduce aminte [anamnesis] de el, ii invie si i se-ntraripeaza mintea (dianoia) [7].  

Iar acestea le spun despre prietenii cei adevarati care sunt de un suflet si care aleg sa si moara unul pentru altul si care se iubesc cu caldura. Degeaba imi mustrati cuvantul gandindu-va la cei care sunt prieteni numai asa (de forma), avand partasie la mese si fiind prieteni numai cu numele. Daca cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaste ce spun [8].Chiar daca il vede pe acest (prieten) in flecare zi, nu se satura [9]. Aceleasi le cere pentru acela in rugaciune ca si pentru sine. Iar eu stiu pe cineva care, indemnandu-i pe barbatii cei sfinti sa se roage pentru prietenul lui, ii indemna sa se roage mai intai pentru prieten, si abia dupa aceea pentru sine.

Atat de mare lucru este un prieten bun, incat de dragul lui sunt iubite si locurile si vremile (legate de el) [10]. Caci dupa cum corpurile stralucitoare isi lasa lumina [11] sa cada in locurile din apropiere, asa si prietenii isi lasa harul (farmecul) (charis) in locurile in care au fost prezenti [12]. Si adeseori stand fara prieteni in locurile acelea, am lacrimat si am suspinat, aducandu-ne aminte de zilele in care eram (acolo) dimpreuna cu ei.

Nu este cu putinta sa infatisam cu cuvantul cata dulceata este in prezenta prietenilor. Numai cei care au experienta (acestor lucruri) stiu. Iar de la un prieten este cu putinta sa ceri si sa primesti un har (favoare) (charis) [13] fara nici o banuiala (si impovarare) [14]. Cand prietenii ne poruncesc, ca un har (charis) privim (porunca) [15]. Iar cand ezita (sa ne porunceasca) atunci ne mahnim [16]. Nimic nu avem care sa nu fie si a lor. Adeseori, dispretuind toate cele de aici, de dragul lor totusi nu vrem sa plecam de aici. Si decat lumina ne sunt ei mai doriti. Caci, cu adevarat, si decat lumina este mai dorit prietenul. Ma refer la cel adevarat. Si nu te minuna! Caci mai bine pentru noi este sa se stinga soarele decat sa ne lipsim de prieteni. Mai bine este sa petrecem in intuneric decat sa fim tara prieteni. Cum vine asta? Va spun. Multi dintre cei care vad soarele sunt in intuneric [17], pe cand cei care sunt bogati in prieteni nu au necaz [18]. Ma refer la prietenii duhovnicesti care nu cinstesc nimic mai mult decat prietenia. Asa era Pavel care si-ar fi dat cu bucurie sufletul fara sa ceara nimic si l-ar fi zvarlit cu bucurie in gheena. Cu asa dragoste aprinsa trebuie sa iubim.

Vreau sa va dau o pilda de prietenie. Prietenii – desigur prietenii dupa Hristos – trec cu vederea si pe parinti si pe copii. Sa nu-mi spui de cei de acum care, impreuna cu celelalte, au lepadat si acest bun al [prieteniei adevarate]. Gandeste-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credinciosii (simpli). „Sufletul si inima tuturor“, zice (Scriptura), „era una; si nici unul nu zicea ca ceva din cele ce le avea este al lui… Si se impartea fiecaruia dupa cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” si „al tau”. Aceasta inseamna prietenie: sa nu socoteasca cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, si cele ale sale sa-i fie straine [19]. Atata grijire sa aiba de sufletul aceluia ca de al sau, si acela din partea sa sa faca dovada aceleiasi dragoste. „Si cum e cu putinta”, ar zice (careva), „sa afli pe unul ca acesta“? intr-adevar, nu e cu putinta, pentru ca nu vrem, caci daca am vrea, este foarte cu putinta. Ca daca nu ar fi fost cu putinta, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atatea despre dragoste.

Mare (lucru) este prietenia! Atat de mare, incat nimeni nu ar putea sa o invete (de la altul), nici nu ar putea vreun cuvant sa o infatiseze, in afara trairii ei [20]. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt ii face pe pagani sa fie inca pagani? [21]. Prietenul nu vrea sa porunceasca, nici sa conduca (archein), ci are bucurie (charis) mai degraba daca este condus si i se porunceste[22]. El vrea mai degraba sa daruiasca (charizomai) decat sa primeasca vreun dar (charis) [23]. Caci el iubeste pe prieten si nu se mai satura de dorirea lui. Asa de mult il iubeste. Nu se desfata asa de mult cand i se face lui bine, ca atunci cand face el bine. Vrea mai degraba ca acela sa fie mai presus decat sa-i fie datornic. Vrea mai degraba ca el sa-i fie datornic aceluia decat sa-l aiba ca datornic [24]. Si vrea sa-i daruiasca, dar nu vrea sa para ca daruieste, ci ca de fapt ii este dator celuilalt.

Cred ca multi dintre voi nu stiu ce vorbesc. De aceea este de trebuinta sa spun iarasi. (Unul ca acesta) vrea sa faca de la sine o binefacere, dar sa nu para ca o face de la sine, ci ca de fapt (binefacerea) n-ar fi decat o rasplatire datorata celuilalt. Asa a facut si Dumnezeu cu oamenii. Urma sa-L daruiasca pe Fiul Sau pentru noi, insa, ca sa nu para ca ni-L da in dar, ci ca de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam sa i-l dea pe fiul lui ca, facand Avraam ceva mare, sa nu para ca El face ceva mare.[25] Cand nu exista prietenie (iubire) (filia), batjocorim binefacerile (primite), (iar cele pe care le facem), chiar cand sunt mici, le socotim mari si ne laudam cu ele. Insa cand exista dragoste (prietenie), (filia) ascundem binefacerile si vrem ca si cele mari sa se arate mici ca sa nu parem ca il indatoram pe prieten, ci ca noi de fapt suntem datori lui prin aceea ca el ne este dator.

Stiu ca multi nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este ca vorbesc despre un lucru care acum se afla in cer [26]. Dupa cum daca vorbeam de vreo planta ce se gaseste in India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvantul (singur) sa o infatiseze, chiar daca as fi spus mii de vorbe, asa si cate le spun acum, le voi spune degeaba, caci nimeni nu le va putea cunoaste, in cer este sadita aceasta planta si are ramuri incarcate nu cu margaritare, ci cu vietuirea virtuoasa cea cu mult mai dulce decat acestea[27].

De ce fel de dulceata vrea sa ne vorbeasca? De cea rusinoasa? Sau de cea cuviincioasa? [28] Nu! Ci dulceata unei prietenii le covarseste pe toate, chiar daca mi-ai vorbi si de cea a mierii. Caci dulceata mierii este trecatoare, prietenia insa niciodata. Fiindca pana ramane prieten, mai mult creste dorirea, si o astfel de dulceata nu are nicicand sat. Chiar decat viata aceasta de acum este mai dulce prietenul. Si, de buna seama, pentru ca multi, dupa sfarsitul prietenilor, nu au mai trait prea mult. Impreuna cu prietenul sufera cineva cu bucurie instrainarea, pe cand fara prieten nu ar vrea nici in tara lui sa locuiasca, impreuna cu prietenul si saracia o putem rabda, iar fara el pana si sanatatea si bogatia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul (pe prieten) il socoteste ca pe sine insusi. Ma sufoc ca nu pot sa va dau un exemplu, caci am inteles ca mult mai mici sunt cele graite decat realitatea [29].

Iar acestea se intampla aici (pe lumea asta). Dar la Dumnezeu atata plata are prietenia, cat nici nu se poate spune. Ne da plata ca sa ne iubim unii pe altii. „Iubeste“, zice (Dumnezeu), „si ia si plata“, cand de fapt noi am fi cei care am datora plata pentru acest lucru (pentru sansa unei prietenii adevarate). „Roaga-te“, zice (Dumnezeu), „si primeste si plata“, cand de fapt noi am fi cei care am datora plata pentru ca cerem cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia si plata“, ne zice. „Posteste, si ia si plata! Fii virtuos, si ia si plata“, desi tu esti dator cu plata. Dar dupa cum parintii, cand ii fac pe copii sa fie virtuosi, atunci le dau si plata – caci ei se simt datori (fata de copii), caci acestia le fac bucurie (cu vietuirea lor virtuoasa) -, asa si Dumnezeu zice: „Ia plata, de vreme ce ai devenit virtuos. Caci (facand asa), tu veselesti pe Tatal si iti sunt dator cu plata acestei veselii. Pe cand daca esti rau, nu mai fac asa, caci tu il manii pe Cel Ce te-a nascut“.

Sa nu maniem pe Dumnezeu, ci sa-L inveselim [30], ca sa avem parte de imparatia cerurilor intru Hristos Domnul nostru. Amin”.

(Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantari despre viata de familie, Editura Invierea, 2005) preluat de aici.

_____________________________________________________________

[1] Se pare ca aceasta epistola n-a fost adresata lui Amfilohiu, ci lui Simpsios din Seleucia Isauriei, fiind expediata prin intermediul lui Amfilohiu, dupa cum reiese din epistola 190

[2] Din aceste cuvinte se deduce indirect sfatul dat de Sf. Vasile: de a strange randurile intre ortodocsii din Isauria pentru ca se vede ca si in acele parti bantuia dihonia intre frati.

[3] Matei 24, 12; Ioan 13, 35.

***********************

[4] Traducere si note de subsol de pr. Marcel Hanches

[5] Extras din Omilia a II-a a Comentariului la Epistola I către Tesalonicieni. Am tradus acest extras pentru a arăta modul cum ar trebui să fie şi relaţia între un băiat şi o fată înainte de căsătorie şi după. Soţul şi soţia trebuie să-şi fie reciproc prietenii cei mai adânci.

[6] Se revarsă din sine în celălalt, trăieşte prin el şi împreună cu el şi nu poate concepe să existe fără el.

[7] Iată şi efectul adevăratei pomeniri [anamnesis] în rugăciune: nu îl ajuţi doar tu pe cel pomenit, ci, prin pomenirea lui, te înalţi şi tu. Iar harul, văzând această dăruire, îi înalţă pe amândoi către vieţuirea cerească. Veşnicia va fi nu doar adâncire şi întrepătrundere la infinit cu Dumnezeu, ci acest proces se va petrece şi cu oamenii. Într-o astfel de prietenie, Duhul Sfânt descoperă fiecăruia starea celuilalt şi inima lor se face treptat una.

[8] Ca să înţelegem vorbele, trebuie să avem experienţa realităţii lor, altfel le judecau din închipuiri sau din experienţele asemănătoare pe care le avem.

[9] Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.

[10] De remarcat că nu făptura neînsufleţită este cea care face iubit pe om, ci ea este iubită pentru om. De aceea relaţiile care au la bază felurite contexte sau circumstanţe, iar nu persoana în sine, nu sunt adevărate. Adesea, de pildă, iubim o persoană dacă este îmbrăcată frumos, dacă arată bine, dacă locuieşte undeva, dacă are cutare lucru sau bani, poziţie socială etc., iar când nu le mai are, încet-încet subţiem relaţia cu ea. Aceasta este iubire şi relaţie pătimaşă şi egoistă. De acest gen sunt mai toate relaţiile din lumea de azi. Aceasta este răcirea dragostei de care amintea Mântuitorul.

[11] Literal: floarea, înţelesul este „îşi lasă rodul”. Dar „rodul” unui corp strălucitor nu este decât reflectarea luminozităţii sale în jur.

[12] Charis pentru vechii greci era farmecul, şarmul unei persoane, unui lucru, ceea ce te atrăgea la acela. Fiind vorba de o relaţie duhovnicească, credem că sf. Ioan nu a folosit degeaba cuvântul „har”. Harul pe care îl avea Adam la început strălumina şi creaţia din jur. La fel se întâmplă şi cu prezenţa plină de har a sfinţilor: transformă calitativ făpturile din jurul lor şi îşi lasă binecuvântarea în locul respectiv (de pildă, sunt multe izvoarele făcătoare de minuni care curg în locuri de nevoinţă ale sfinţilor). Deşi textul ar putea fi înţeles doar psihologic, credem că e vorba de acel har al Duhului care locuieşte în cei care au o asemenea relaţie de prietenie. Acest har se îmbibă în lucrurile care au adăpostit temporar prezenţa prietenilor.

[13] Orice har conţine şi o favoare, dar nu orice favoare este un har. De la un prieten adevărat, efectiv se primeşte har, căci prietenia adevărată poate fi întreţinută numai de harul Duhului Sfânt. Aşadar, orice favoare primită de la el este plină de harul care îi uneşte pe cei doi. Cel care cere, de asemenea, nu cere ceva în afara harului. Deci într-o prietenie adevărată nici unul nu cere ceva care să-i satisfacă patimile. Relaţia nu e utilitaristă. Harul cerut şi primit de fapt îi creşte pe amândoi în dragoste. Cel care cere a cerut cu îndrăzneală, tocmai pentru că-l iubeşte pe cel de la care a cerut. Deci, deşi a cerut, prin însăşi actul cererii mai înainte a dăruit dragostea şi încrederea sa celuilalt, şi abia pe urmă a primit. Cel care dă favoarea cerută, prin însăşi faptul că a fost apelat a primit dragostea şi încrederea celui care l-a apelat. După cum se vede, într-o relaţie adevărată nu există delimitare clară între cine dă şi cine primeşte. Iar prieten cu sfinţii nu poate să fie decât cel care are harul Duhului Sfânt. Accentuăm: o relaţie adevărată nu poate avea loc decât în măsura în care ambii sunt părtaşi Duhului Sfânt.

[14] Faptul că simţim că deranjăm pe cineva prin cererea noastră, stânjeneala în relaţiile dintre noi, arată că nu ştim ce e prietenia şi nici nu prea vrem să trăim adevărul ei. Pentru că nici noi nu vrem să fim deranjaţi, pentru că suntem închişi în noi înşine şi egoişti, şi nu vrem să dăruim, pentru aceea nutrim aceleaşi sentimente atunci când trebuie, tot pentru egoismul nostru, să întreţinem relaţii cu alţii (egoism care în termeni politicoşi se numeşte „nevoi” sau „afaceri”).

[15] Dragostea ne face să înţelegem că nu noi facem lor o favoare împlinindu-le porunca, ci ei ne fac nouă o favoare poruncindu-ne. Tot aşa şi Dumnezeu, Se bucură când îi cerem, nu când nu Îi cerem.

[16] Literal: „nu ştim ce să facem”.

[17] Întunericul minţii.

[18] Bogăţia prietenilor- se referă la calitatea, şi nu la cantitatea lor – aduce bucurie şi luminare în suflet, iar acestea ne ajută să trecem, ba chiar să nu mai simţim necazurile din lumea aceasta (boli, sărăcie, pagube etc.)

[19] Asta înseamnă că rugăciunile fratelui sunt şi ale mele, şi nevoia mea este şi a lui, darul lui este şi al meu, şi talantul meu este şi al lui. Bucuria şi suferinţa ne sunt comune, într-un cuvânt, şi prietenia nu este decât o reflectare a tainei Bisericii, după cum şi o celulă conţine în sine întreaga informaţie genetică a unui organism, fără nici o lipsă. Tocmai acest lucru arată că acea celulă face parte din organism. Ciclul genetic înscris în ea reflectă întregul. [20] Viaţa duhovnicească nu se discută, se trăieşte. Ea nu se poate pricepe în mod academic, ci doar prin experienţa proprie. Teologie ar trebui să predea doar cel cu experienţă duhovnicească, dublată sigur şi de cunoştinţă teologică academică. Imperativul însă se referă la prima componentă.

[21] Ereziile şi păgânismul nu sunt decât produsul pierderii harului şi faptului că nu-l simţim concret. Eretic sau păgân – care rămâne de bună voie aşa – nu poate fi decât cel care nu are experienţa harului. Ereticul sau păgânul doar îşi închipuie ce e harul Duhului şi îşi imaginează despre el, discută despre el, pe când cel cu adevărat ortodox – în sensul deplin al cuvântului, nu doar de formă – şi care este mădular viu al Bisericii – adică are în sine în chip conştient pe Duhul Cel Dătător de viaţă – îl experimentează deplin şi real în Biserică, şi el simte că despărţirea de Biserică e moarte veşnică. Doar acesta din urmă are cuvânt cu putere ca să schimbe inimile spre pocăinţă adevărată. Nu există dragoste în toată adâncimea ei – care e esenţa prieteniei -în afara Bisericii. Dumnezeieşte nu poţi iubi făptura, oricare ar fi ea, decât din Biserică.

[22] O traducere mai adâncă ar fi: „rămâne în har (deţine har), dacă este condus şi i se porunceşte”. Esenţa ereziei este dorinţa de a stăpâni tu în locul lui Hristos. Atunci pierzi harul.Harul şi bucuria nu se poate afla decât fiind supus Bisericii. În acest context, chiar faptul de a conduce primeşte în Biserică înţelesul unei slujiri. Ţi se porunceşte să conduci. Nu vrei tu să conduci, dar dacă Hristos îţi porunceşte o accepţi ca pe o supunere şi ascultare. Deci în Biserică toate au alt conţinut, chiar dacă pe dinafară par asemănătoare celor ale lumii. Antihristul nu poate imita decât forma lui Hristos, Duhul nu-L poate avea. La fel şi lumea poate imita cele ale Bisericii, dar niciodată nu poate primi Duhul Ei.

[23] Pentru un astfel de prieten, bucuria lui este a suferi pentru ca altuia să-i fie bine. Harul lui este să sufere Golgota pentru celălalt, în această lipsire de bucurie el simte puterea harului învierii. Este taina lui Hristos pe cruce. Orice prietenie adevărată este o răstignire pe cruce.Pentru un astfel de om, darul este însăşi existenţa prietenului. Şi îl simte ca dar, pentru că prietenul îi dă prilejul să iubească. În absenţa prietenului nu-şi poare revărsa iubirea şi cel care nu iubeşte nu există. Deci el îl crede pe prieten „sursa” şi „pricina” existenţei sale, fiinţării sale (nu e vorba de aducerea şi menţinerea în fiinţă, care ţine de Creator). Strigătul unui astfel de om către prietenul său este: „Lasă-mă să te iubesc şi îmi e de-ajuns. Lasă-mă să-ţi dau dragostea mea, oricâte ar trebui să sufăr pentru asta”. Aşa a făcut Domnul Hristos pentru noi.

[24] Este o mare taină acest lucru. Cum să facem ca atunci când dăm altuia sau îi facem bine să ne credem în adâncul inimii datornicii lui şi să-l socotim ca binefăcătorul nostru? Faptul că el a acceptat să-l ajuti este pentru tine îndatorarea ta faţă de el, căci tu creşti în dragoste prin faptul că el te acceptă. Dumnezeu se socoteşte îndatorat să ne răsplătească, dacă vrem să-I acceptăm ajutorul – desigur în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o creştere a Lui în dragoste. De neînţeles e iubirea şi smerenia lui Dumnezeu! Iar când ajutăm pe cineva, este esenţial să nu-i dau aceluia impresia că l-am ajutat, ci că el m-a ajutat. [25] De vreme ce Avraam a fost în stare să-şi dea fiul, nu mai pare aşa de minunat că Dumnezeu îşi dă Fiul. Dar Dumnezeu ascunde de la noi faptul că Avraam a avut puterea să facă acest lucru tot de la El şi că Dumnezeu i-a insuflat de fapt acest mod jertfelnic de a vieţui.

[26] Adevărata prietenie nu se găseşte decât între sfinţi.

[27] Ca să experimentăm o astfel de prietenie şi dragoste nu se poate în afara virtuţii. Fiecare dintre prieteni trebuie să lucreze virtutea, altfel nu va fi o prietenie dumnezeiească. Deci între oameni pătimaşi nu poate exista prietenie reală sau dragoste, fie chiar şi între soţ şi soţie.

[28] Cei neexperimentaţi în viaţa duhovnicească cred că plăcerea unei vieţuiri virtuoase îşi găseşte termen de comparaţie – indiferent că e bun sau rău – în sentimentele legate de lumea aceasta. Sfântul tocmai acest lucru îl avertizează: plăcerea duhovnicească nu are echivalent lumea creată.

[29] Literal: „decât ceea ce trebuie.”

[30]Împărăţia Cerului nu este decât relaţia directă cu Sfanta Treime şi cu toţi sfinţii şi îngerii. Este împreună-veselie, provocată de dragostea de a fi cu cei iubiţi.

Cine numără Muntele Athos între marile minuni ale lumii nu greşeşte. În puţine locuri de pe pământ, marea, cerul şi muntele îşi dau o întâlnire mai fericită. Splendoare e cuvântul care ar descrie cel mai potrivit spectacolul de culori pe care îl poţi admira de la bordul vasului plecat din Ouranopoli spre Dafni. Cerul albastru, marea de turcoaz şi reflexele galbene, roşii şi cenuşii ale stâncilor completează cu verdele chiparoşilor şi al măslinilor paleta cromatică care ţi se iveşte înaintea ochilor. Dumnezeu S-a jucat cu culorile în această parte de lume, iar ceea ce a reuşit nu are echivalent în cuvinte. Dar Athosul este o minune mai ales pentru viaţa duhovnicească a monahilor care se roagă aici pentru lumea întreagă. Cine păşeşte în Sfântul Munte rămâne fascinat atât de peisajele de o negrăită frumuseţe care se perindă în faţa ochilor călătorului pe drumurile între diferitele mănăstiri athonite, cât şi de atmosfera pe care o creează rugăciunea necontenită a celor ce se nevoiesc în singurătate.

Sfantul Munte este o peninsula cu lungimea de 60 km o latime ce variaza intre 8-12 km , ria totala fiind de 360 Km patrati. Muntele Athos, sau Athon, după niste vechi traditiuni întunecate ar veni de la Athos, un supranume ce da zeului Joe (Jupiter) care avea un templu pe unul din vârfurile Muntelui.

Printre celelalte temple de pe Athos, pe unul din vârfurile cele mai înalte, era zidit templul zeului Apolon, care întrecea pe toate ca mărime, înăltime si artă.

In zilele senine, Idolul se vedea dela Constantinopol si era adorat cu însufletire. In timpurile vechi Athosul era tot atât de renumit ca si Olimpul, faimosul munte, pe înăltimea căruia sălăsluiau zeii mitologiei antice.

De la poalele Athosului si până la cele ale Olimpului se întinde ca o pânză albastră, frumoasa mare Egee, semănată ca o multime de insule, a căror legende sunt cunoscute de toate popoarele. Athonul însusi, nu de putine ori a slujit de sălas zeilor din Olimp.

O legendă spune, că vreme îndelungată a petrecut aici si Junona.

Muntele Athos, pe atunci era locuit de păgâni. Deasupra lui se aflau 5 cetăti: Dion, Olofiscus, Acroaton, Zissus si Cleone. Locuitorii acestor cetăti ca si cei de prin insulele din apropiere, au adus multe jertfe sângeroase zeitătilor de pe munte, si în special lui Apolon cel de pe vârful Athonului.

Lumea dornică să cunoască viitorul venea de prin toate părtile, spre a-l consulta si toti primeau de la dânsul răspunsuri potrivite, dar fireste mincinoase, ca toate răspunsurile oracolelor păgâne.

După poemele lui Homer, pe lângă Atbon, ar fi trecut flota viteazului între viteji, Achile, fiul lui Pele, regele Tesaliei, când împreună cu Agamenon, si înteleptul Ulise, au pornit război împotriva Troiei, faimoasa cetate ale cărei ruine se văd si astăzi, pe coastele Asiei Mici. Crestinarea Athosului. Păgânii care locuiau Sf. Munte, după o veche traditiune bisericească au primit crestinismul din vremile cele dintâi ale erei crestine, în niste conditiuni cu totul exceptionale,

Se stie că, după înăltarea Mântuitorului la cer si pogorârea Sf. Duh asupra celor 12 Apostoli, printre care erau si sfintele femei mironosite, în frunte cu Sf. Fecioară Maria, urmând poruncii Mântuitorului: Mergând învătati toate neamurile... si propovăduiti evanghelia la toată zidirea", Sf. apostoli au tras la sorti, care încotro să meargă la propovăduire.

In chipul acesta, s-au orânduit toti, fiecare în câte o parte a lumii. Cât despre Maica Domnului, singur Dumnezeu, după a Sa pronie, i-a rânduit mai înainte soarta, trimitând pe arhanghelul Gavriil, care i-a vestit, ca să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe Temple păgâne.

Aceasta s-a îndeplinit întocmai, în următoarele împrejurări: In insula Cipru, fusese rânduit episcop, Lazăr, cel înviat a 4-a zi din morti; hirotonit de către apostolul Varnava, ucenicul Sf. Ap. Pavel.

După un timp, oarecare, Lazăr a fost cuprins de un dor nespus, de a mai vedea, odată înainte de a-si da obstescul sfârsit pe prea Sf. Fecioară; dar stiind bine, că el nu se mai putea duce la Ierusalim, din cauza jidovilor, carel urmăreau, ca să-l ucidă, a scris o epistolă Maicii Domnului, prin care o ruga, cu multă stăruintă si cu adâncă smerenie, ca să vină ea la Cipru, spre a-I împărtăsi blagoslovirea Fiului si Dumnezeului.

Maica Domnului, primind scrisoarea aceasta duioasă, a răspuns Sf. Lazăr, că-i va îndeplini dorinta, numai să-i trimită o corabie în portul Iaffa, ca să o ia. Primind acest răspuns, Sf. Lazăr s-a umplut de o bucurie nespusă si a trimis îndată corabia la port. Maica Domnului o astepta. S-a suit în corabie, însotită fiind de apostolul Ioan feciorelnicul -în grija căruia o lăsase Mântuitorul - si de alti doi apostoli si s-au îndreptat cu corabia, spre insula Cipru.

Vântul însă fiind împotrivă, - după dnmnezeiasca rânduială de sus - se pomeneste după câtăva vreme de călătorie, la limanul lui Climent, din muntele Athos, în dreptul Mânăstirii Ivirilor de azi.

Când s-a apropiat corabia de tărm, s-a întâmplat o minune! Toti idolii din munte au căzut cu fetele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăti; iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat; Iesiti noroadelor bărbati si femei, tineri si bătrâni si alergati în grabă, la limanul lui Climent, ca să întâmpinati pe Maica Marelui Impărat si adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos! Si zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într-nsul, sfărâmând coama întreagă a muntelui si prăbusindu-se în adâncurile mării.

Norodul, auzind aceasta, s-a înspăimântat foarte si adunându-se la un loc cu mic cu mare s-au pogorât în grabă la limanul lui Climent, unde au întâmpinat pe prea Sf. Născătoare de Dumnezeu si Sf. apostoli care era cu dânsa. Fiind ea pe bordul corabiei, i-au adus cuviincioasa cinstire si căzând i s-au închinat, zicând; O prea sfântă stăpână, Maică pururea fecioară! Spune-ne luminat cum ai născut pe cel neîncăput?

Cum ai hrănit cu lapte din sânul Tău pe cel ca hrăneste toată făptuirea si cum ai tinut în Sf. Tale brate pe cel ce tine în brate toată zidirea? " Atunci Maica Domnului, cea cu dar dăruită, deschizând gura a dezvăluit norodului aceluia înselat de idoli toate tainele Fiului Său, învătându-i să creadă si să se boteze în numele Lui.

Si asa a crezut tot norodul si s-a botezat de la mic la mare, aducând multumire Maicii Prea Curate.

Maica Domnului le-a mai spus următoarele cuvinte: O fii luminati, ascultati. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul si Dumnezeul meu. Voi însă, nu veti mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbati din toată lumea, ca să vietuiască în curătie, după chipul îngerilor.

După aceasta, maica cea prea curată s-a suit în corabie, împreună cu cei doi ucenici care o însoteau, si dând ultimele povete norodului, binecuvântându-l, a plecat spre insula Cipru.

Sf. Lazăr, după multă asteptare, zărind corabia apropiindu-se, mult s-a înveselit, vărsând lacrimi de bucurie. Si sosind corabia, Maica Domnului a povestit Sf. Lazăr cum a fost rânduită să meargă la muntele Athos, unde a adus pe tot norodul la credinta cea adevărată.

Sf. Lazăr s-a bucurat mult, si luând blagostovenia cea mult dorită, corabia cu Maica Domnului s-a îndepărtat de la tărm, pornind spre Iaffa si apoi spre Ierusalim. Nu se stie sigur când au venit primii monahi pe muntele Athos. Se bănuieste însă că ar fi venit chiar din timpul Sf. Apostol si Evanghelist Ioan (101 după Hr.), care însotise pe Sf. Fecioară în călătoria Sa spre Athos.

Această versiune voieste să ne spună că, chiar din timpurile vechi ale erei crestine, au debarcat aici sihastri din Asia mică, poate si din Efes, patria Sf. Evanghelist Ioan, unde viata singuratică, contemplativă, începuse a se manifesta de timpuriu.

Desigur însă, că viata călugărească de aici a luat fiintă mai întâi sub forma de sihăstrii si de schituri. Pe vremea împăratului Teodosie I (+395) si a sotiei sale Pulheria, existau câteva Mânăstiri, care însă au fost pustiite de barbarii năvălitori. Către sfârsitul secolului al VIII-lea, venind de la Roma, Petru Athonitul, din porunca Maicii Domnului, care i s-a aratat în vis, a găsit muntele pustiu. De aceea a trebuit să-si caute adăpost într-o pesteră întunecoasă, plină de târâtoare otrăvitoare, pe care numai cu rugăciunea le-a alungat. Hrana sa, la început, a fost din ierburi care cresteau în preajma pesterii, iar mai în urmă s-a învrednicit de hrană cerească pe care i-o aducea îngerul Slavei, o dată la patruzeci de zile.

In a doua jumătate a sec. IX (867) vine si se asează la Athos, pustnicul Ioan Colibasul vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmată de altii, asa că în scurt timp înăltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, râvnitori după viata îngerească, post si rugăciune de zi si de noapte, în linistea profundă a muntelui.

Vasile Macedon, împăratul bizantului (867-886) ascultând rugămintea sihastrului Ioan Colibasul, îi dărui lui si urmasilor săi acest munte, care de acum înainte începe a se numi Sf. MUNTE. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, îl întări si împăratul Leon Inteleptul. Pe lângă sihastrii, mai veniră apoi si chinovitii, care începură să zidească mânăstiri.

Ca organizator al Sf. munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care împreună cu alti râvnitori de viată monahicească, întemeie marea mânăstire Lavra, pe la anul 963.

Pentru viata sa, plină de evlavie si cuviosie, Atanasie, ca si Petru Athonitul, este trecut în rândul Sfintilor.

Prin secolul. al X-lea, viata monahală ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoti, diaconi se retrag la mânăstirile Aghiorite si intră în rândurile monahilor. Lor le urmează împărati, printi si boieri, care, convinsi de nimicnicia vietii acesteia, se retrag din lumea desfătărilor, trăind în singurătatea muntelui sfânt, si ducând cu dânsii averi si odoare scumpe.

Faima despre sfintenia vietii în Sf. Munte, s-a răspândit în toată lumea. Principii tutoror popoarelor ortodoxe: Iberi, Rusi, Sârbi, Bulgari si mai ales Românii, dăruiesc averi considerabile pentru zidirea si împodobirea mânăstirilor din Sf. Munte.

0 chestie care merită să fie cercetată este si interzicerea intrării femeilor, sau femelelor în genere, în Sf. Munte. După o veche traditie, păstrată prin viu grai, se povesteste că, Plagudia, sotia împâratului Teodosie cel mare trecând cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s-a abătut si pe la muntele Athos spre a vedea mânăstirea Vatoped zidită de către sotul său.

Primită în port de către monahii a mers până în tinda Bisericii, unde este până astăzi Icoana Maicii Domnului numită vie. Aici auzi o voce tunătoare: Opreste-te si întoarce-te înapoi căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi linistea supusilor mei ? Să stiti că de azi înainte, nici o femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte".

Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia căzută cu fata la pământ, pocăindu-se de îndrăzneala ce a avut, dărui mânăstirii odoare scumpe după care a plecat la Constantinopol.

De atunci si până azi, nici o femeie n-a mai intrat în republica monahilor a Sf. munte Athos.

Prin sec, XI-lea, Athosul îsi pierde caracterul de asezământ împărătesc, curat Bizantin. Atunci Rusii întemeiază aici mânănstirea lor Sf. Pantelimon, numită Rusicu, cu slujbă rusească de pe cărti Slavonesti, pomenite încă pe la 1143.

In curând se înfiintează si mânăstirea Sârbească Chilandarul, o frumoasă mânăstire bulgărească si un frumos schit românesc: Prodromul.

In timpul imperiului Latin, întemeiat de cruciati în anul 1204, monahii Sf. munte Athos au înscris cea mai glorioasă pagină a istoriei lor, luptând si mărturisind, în ciuda tuturor prigoanelor catolice, credinta drept măritoare de răsărit. Martiriul, mucenicia si moartea, nu i-au putut clinti de pe temeliile credintei ortodoxe.

De atunci si până azi, Sf. munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de pretutindeni si centrul prin excelentă al monahismului ortodox.

 Acatistul Maicii Domnului

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu noi robii Tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!

O! Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu, Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică a mea rugăciune, pe care şi primind-o Maica Împăratului Aceluia ce împărăţeşte cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere mie iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele dă-i îndreptare şi la sfârşitul meu trecere neîngrozită de vrăjmaşii cei din văzduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi dumnezeiasca intrare a Împărăţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de sus cel preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse; de strălucirea luminii Treimii celei cu trei străluciri şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Cărei slave şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi sfinţii, că toate le poţi ca Maica Împăratului celui atotputernic. Şi acum, dar mai ales în acest ceas, mă auzi pe mine, cel ce stau înaintea ta, Stăpână cu totul milostivă. Ia aminte, Doamnă Împărăteasă, spre mine, care aduc ţie cântare de rugăciune aşa:

Condacul 1
Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din veşnica moarte, prin darul Celui ce S-a născut din tine, Hristos Dumnezeul nostru şi prin mijlocirea ta cea de maică înaintea Lui, aducem ţie, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi robii tăi din toate nevoile şi suferinţele, care strigăm ţie: Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Icosul 1
Îngerul cel mai înainte stătător din cer a fost trimis să zică ţie, Născătoare de Dumnezeu, bucură-te; vestind, prin Dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea să se nască din tine la toată lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta şi noi cei împovăraţi cu păcate, nădejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinţă strigăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi cei păcătoşi;
Bucură-te, tare apărătoare a celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor;
Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei;
Bucură-te, ceea ce ne curăteşti de întinăciunea păcatelor;
Bucură-te, baie, care speli cugetul nostru;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Izbăvitorul, Care în dar curăţă fărădelegile noastre;
Bucură-te, cea cu totul minunată, împăcarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, pod, care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă;
Bucură-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul păcatului;
Bucură-te, scară cerească, pe care s-a pogorât la noi Domnul;
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 2-lea
Văd izvoare de minuni revărsându-se de la sfânta ta icoană, Născătoare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau şi cu credinţă se roagă ţie; că tu, fiind bună, eşti grabnic ajutătoare tuturor; apărătoarea celor asupriţi, nădejdea celor deznădăjduiţi, mângâierea celor întristaţi, hrănitoarea celor flămânzi; celor goi îmbrăcăminte, celor feciorelnici curăţie, celor străini bună povăţuitoare, celor osteniţi sprijinitoare, orbilor vedere; celor surzi bună auzire, celor bolnavi grabnică vindecare. Pentru aceasta după cuviinţă, cu mulţumire cântăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea
Pricina cea neînţeleasă a chinurilor cumplite, care vin asupra noastră, cautând noi să o înţelegem, către tine alergăm, o, Maică şi Fecioară, mângâiere şi mântuire cerând. Iar tu, ca ceea ce eşti bună, învaţă-ne pe noi a alege dintr-însele, purtarea de grijă, cea cu milostivire a Fiului tău şi Dumnezeului nostru Celui bun, spre mântuirea sufletelor noastre şi spre curăţirea păcatelor noastre cele de multe feluri şi cu bucurie strigăm ţie:
Bucură-te, adăpostire bună a celor înviforaţi;
Bucură-te, întărire a celor ce slăbesc în credinţă;
Bucură-te, ceea ce eşti singura Maică a milostivirii;
Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor ce sunt în nevoi şi în necazuri;
Bucură-te, ceea ce prin necazuri curăţeşti păcatele noastre;
Bucură-te, ceea ce prin întristări vindeci neputinţele noastre cele sufleteşti şi trupeşti;
Bucură-te, ceea ce ne înveţi pe noi a nu iubi bunătăţile acestei lumi deşarte şi trecătoare;
Bucură-te, ceea ce ridici mintea noastră din lumea cea deşartă, la cele mai presus de lume;
Bucură-te, ceea ce ne tragi pe noi de la dragostea pământească, către dragostea lui Dumnezeu cea cerească;
Bucură-te, ceea ce, chiar şi în suferinţele noastre, ne dai nouă mângâiere şi viaţă plină de dar;
Bucură-te, făgăduinţa bunătăţilor celor cereşti;
Bucură-te, mijlocitoarea bucuriei celei veşnice;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 3-lea
Cu putere de sus mă întăreşte Stăpână preabună, pe mine robul tău care sunt neputincios sufleteşte şi trupeşte şi mă învredniceşte de cercetarea şi de purtarea ta de grijă, alungând negura mâhnirii şi a întristării de care sunt cuprins, ca prin tine, fiind mântuit, pururea să cânt lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea
Având nespusă bogăţie de milostivire, tuturor celor necăjiţi le întinzi mână de ajutor, tămăduind neputinţele, vindecând bolile şi patimile. Pentru aceasta, Stăpână preabună, nu trece cu vederea pe robii tăi, care zac pe patul durerii şi strigă ţie:
Bucură-te, comoara de mult preţ a milei tale;
Bucură-te, ceea ce eşti nădejdea celor deznădăjduiţi;
Bucură-te, tămăduirea trupurilor noastre;
Bucură-te, mântuirea sufletelor noastre;
Bucură-te, puternică ajutătoare a celor neputincioşi;
Bucură-te, apărătoare şi întărire a celor ce slăbesc în credinţă;
Bucură-te, ceea ce mânia lui Dumnezeu, cu rugăciunile tale, degrab o potoleşti;
Bucură-te, ceea ce, cu puterea rugăciunilor tale, patimile noastre le potoleşti;
Bucură-te, vedere a orbilor şi auzire a surzilor;
Bucură-te, umblare a şchiopilor şi vorbire a muţilor;
Bucură-te, vindecare prin credinţă a celor bolnavi;
Bucură-te, că prin tine, după măsura credinţei, se dau vindecările;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 4-lea
De felurite necazuri, de ispite şi de nevoi sunt cuprinşi robii tăi, ale căror greutăţi nu le mai pot răbda; dar tu, fiind Maică milostivă a Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, ridică mâinile tale către Fiul tău, rugându-L să caute spre întristarea inimii robilor tăi şi din adâncul deznădejdii să ne ridice pe noi, care cu credinţă cântăm Lui: Aliluia!

Icosul al 4-lea
Auzind Preasfânta Fecioară şi Maică cele spuse mai înainte de Dreptul Simion, ca "prin însuţi sufletul tău va pătrunde sabia", ai păzit aceste cuvinte întru inima ta, ştiind că bucuria de Maică pentru fiu este împletită cu multe necazuri în lumea aceasta. De aceea tu, ca ceea ce ştii necazul şi suferinţa întru toate, cunoşti şi întristarea noastră; şi ca ceea ce eşti singura Maică a tuturor, auzi-ne şi pe noi care cu credinţă strigăm ţie:
Bucură-te, ceea ce ai născut lumii bucurie, pe Hristos Mântuitorul nostru;
Bucură-te, ceea ce izbăveşti lumea din necazuri cu mijlocirile tale;
Bucură-te, ceea ce ai răbdat ocările şi clevetirile asupra Fiului tău;
Bucură-te, ceea ce, cu patimile Lui, dimpreună ai pătimit;
Bucură-te, mângâierea maicilor celor întristate;
Bucură-te, ceea ce ne păzeşti, cu darul Fiului tău;
Bucură-te, a noastră grabnică ajutătoare întru toate nevoile;
Bucură-te, îndreptarea şi povăţuitoarea celor rătăciţi;
Bucură-te, hrana şi păzitoarea pruncilor;
Bucură-te, povăţuitoarea tinerilor;
Bucură-te, Maica celor sărmani;
Bucură-te, sprijinul şi mângâierea văduvelor;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 5-lea
Văzând sângele cel dumnezeiesc al Fiului tău vărsându-se pe Cruce pentru mântuirea noastră, ca o slugă a Domnului, cu smerenie plecându-te voii Tatălui Care este în ceruri, ne-ai arătat nouă chipul pătimirii şi al răbdarii, ca şi noi când suntem în cuptorul ispitelor şi al nevoilor, cu smerenie să ne rugăm lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea
Văzându-te pe tine Fiul tău şi Dumnezeul nostru stând lângă Cruce cu ucenicul Lui cel iubit şi cu inima sfâşiată de durere şi suferind asemenea Lui, a zis: "Femeie, iată fiul tău " şi ucenicului: "Iată mama ta", făcându-ti ţie fii pe toţi cei ce cred în El. Iar noi ca nişte părtaşi ai necazurilor şi ai patimilor Fiului tău, spre tine, mijlocitoare Maică, toată nădejdea având-o, cu credinţă strigăm ţie:
Bucură-te, Maica neamului creştinesc;
Bucură-te, ceea ce ai împreunat pe Dumnezeu cu oamenii;
Bucură-te, ceea ce ai adus Domnului pe cei credincioşi;
Bucură-te, Mieluşeaua, care ai născut pe Mielul cel ce a ridicat păcatele lumii;
Bucură-te, vas, care ne scoţi nouă bucurie din izvorul nemuririi;
Bucură-te, rugătoarea pentru mântuirea celor păcătoşi;
Bucură-te, scularea celor căzuţi în păcate;
Bucură-te, ceea ce eşti vindecarea tuturor neputincioşilor;
Bucură-te, că eşti căutarea celor pierduţi;
Bucură-te, bucuria cea fără de veste a păcătoşilor;
Bucură-te, potolirea a toată întristarea;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 6-lea
Propovăduiesc milele tale, Maica lui Dumnezeu, toate marginile lumii, căci cu cinstitul tău acoperământ acoperi pe tot neamul creştinesc; pentru care totdeauna te rogi lui Hristos Mântuitorul lumii, şi izbăveşti din toate nevoile pe robii tăi, cei temători de Dumnezeu, care cu credinţă cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea
Strălucind darul cu raze luminoase de la sfântă icoana ta, Maica lui Dumnezeu, noi cu credinţă plecăm genunchii înaintea ei şi cu lacrimi ne rugăm ţie; alungă norul ispitelor ce vin asupra robilor tăi, şi cu bucurie să strigăm ţie:
Bucură-te, ceea ce duci rugăciunile credincioşilor Fiului tău şi Dumnezeului nostru;
Bucură-te, ceea ce stai înaintea scaunului Dumnezeirii şi te rogi pentru noi;
Bucură-te, mijlocitoare între Dumnezeu şi om, care ne izbăveşti pe noi din nevoi;
Bucură-te, apărătoarea neamului creştinesc, de la Dumnezeu dăruită nouă;
Bucură-te, pom înfrumuseţat, cu care se acopăr mulţi;
Bucură-te, pom cu luminoasă roadă, din care se hrănesc credincioşii;
Bucură-te, acoperământul lumii, cel mai lat decât norii;
Bucură-te, pământul făgăduinţei din care ne izvorăsc toate bunătăţile cereşti şi pământeşti;
Bucură-te, soare luminos, care neîncetat luminezi pe cei credincioşi;
Bucură-te, stâlp de foc, care povăţuieşti pe cei aleşi către cereasca Împărăţie;
Bucură-te, brazdă, care creşti mulţimea îndurărilor;
Bucură-te, ceea ce ne dăruieşti toate bunătăţile;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 7-lea
Vrând să arăţi izvoare de minuni de la sfântă icoana ta, bucuria tuturor celor necăjiţi, ai poruncit, Stăpână, bolnavei Eftimia să săvârşească înaintea sfintei tale icoane cântări de rugăciune, şi primind vindecare să vestească tuturor milele tale, pe care le-ai dăruit prin sfântă ta icoană, pentru ca să nu fie tăinuit izvorul vindecărilor ce le dai în dar, tuturor celor ce au nevoie de ele. Pentru aceasta şi noi nu tăinuim minunile şi facerile tale de bine către noi robii tăi, ci cu mulţumire, preaslăvim pe Dumnezeu şi cântăm lui: Aliluia!

Icosul al 7-lea
Scăldătoarea Siloamului vindecă bolile, însă mai presus s-a arătat, Preasfântă Stăpână, biserica ta, în care ne închinăm icoanei tale celei făcătoare de minuni. Fiindcă aceasta, nu numai odata într-un an, şi nu numai cei ce intră mai întâi dobândesc sănătate, ci de-a pururea vindecă toată rana sufletească şi trupească a celor ce, cu bună credinţa şi cu dragoste vin către tine. Pentru aceasta strigăm ţie:
Bucură-te, scăldătoare, în care se afundă toate durerile noastre cele sufleteşti şi trupeşti;
Bucură-te, pahar, cu care se primeşte bucuria şi mântuirea;
Bucură-te, piatră, care ai adăpat pe cei însetaţi de viaţă;
Bucură-te, lemn, care îndulceşti apele cele amare ale mării lumeşti;
Bucură-te, izvor nesecat al apei celei dătătoare de viaţă;
Bucură-te, ceea ce îndulceşti necazurile noastre cele amare;
Bucură-te, baie, care speli întinăciunea păcatului;
Bucură-te, potolirea întristărilor noastre;
Bucură-te, vindecarea bolilor noastre;
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti din nevoi;
Bucură-te, ceea ce calci puterea demonilor;
Bucură-te, ceea ce ruşinezi pe vrăjmaşii noştri;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 8-lea
Nemernici şi străini de credinţa creştinească sunt aceia care nu se închină chipului tău, celui întru tot sfânt, căci tu, Stăpână, ca o Maică a Unuia din Sfânta Treime, ai trimis darul facerii de minuni asupra sfintei tale icoane. Pentru aceasta, pe cei care sunt chinuiţi de duhurile cele necurate şi se închină cu credinţă sfintei tale icoane, îi vindeci şi sănatoşi îi faci pe ei. Pe toţi cei bolnavi sufleteşte şi trupeşte care se roagă ţie, îi tămăduieşti şi cele de folos pentru dânşii le rânduieşti. Pentru aceste multe ale tale faceri de bine, cu mulţumire strigăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea
Toată viaţa noastră pe pământ, este plină de durere şi de întristare. Sufletul, bolnav de păcate, trupul de dureri se chinuieşte, pentru că mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre ne pedepseşte. Către tine dar alergăm, Maica lui Dumnezeu, şi înaintea preacinstitei tale icoane căzând, ne rugăm: Umple de bucurie şi de veselie inima noastră cea întristată şi cu bucurie să strigăm ţie:
Bucură-te, povăţuitoarea care ne duci pe noi în patria cerească;
Bucură-te, Împărăteasa cerului şi a pământului, care ne deschizi nouă uşile raiului;
Bucură-te, cea preamilostivă, care ne miluieşti pe noi;
Bucură-te, chivernisitoarea casei, care bine rânduieşti viaţa noastră;
Bucură-te, cea preafericită, care de prooroci ai fost vestită;
Bucură-te, fericit pântece, care ai născut pe Fiul lui Dumnezeu;
Bucură-te, rugul cel nears;
Bucură-te, zid nestricat;
Bucură-te, izvor purtător de viaţă;
Bucură-te, floarea cea pururea nevestejită;
Bucură-te, îmblânzirea inimilor celor răi;
Bucură-te, neîncetată bucurie a credincioşilor;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 9-lea
Toată dulceaţa cea lumească în lumea aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogaţia trec. Frumuseţea şi sănatatea se veştejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte, îndulceşte dar necazurile robilor tăi, pricinuitoarea bunătăţilor, şi bucuria ta cea nestricată dă-ne-o nouă celor ce strigăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea
Ritorii cei mult vorbitori nu se pricep cu ce cuvinte să mângâie pe cei necăjiţi. Ci tu singură, Stăpână, dăruieşte inimii noastre mângâiere, cu razele darului tău. Alungă norul necazurilor noastre şi negura mâhnirii, ca să strigăm ţie:
Bucură-te, că eşti nădejde de bucurie pentru toţi creştinii;
Bucură-te, bucuria şi împăcarea lumii;
Bucură-te, dătătoarea bunătătilor cereşti şi pământeşti;
Bucură-te, nădejdea mântuirii noastre;
Bucură-te, corabia celor ce vor să se mântuiască;
Bucură-te, limanul celor ce înoată pe marea vieţii acesteia;
Bucură-te, singura păzitoare a celor ce, după Dumnezeu, spre tine nădăjduiesc;
Bucură-te, îmbrăcămintea celor goi de îndrăzneală pentru mulţimea păcatelor;
Bucură-te, păzitoarea şi întărirea tuturor;
Bucură-te, ocrotitoare şi sfântă adăpostire a tuturor credincioşilor;
Bucură-te, ajutătoarea tuturor celor ce cu credinţă se roagă ţie;
Bucură-te, luminoasă cunoştiinţă a darului;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 10-lea
Domnul Cel iubitor de oameni, vrând să mântuiască lumea din chinul veşnic şi din neîncetată suferinţă, S-a sălăşluit în pântecele tău cel pururea fecioresc, şi pe tine, Maica Sa, te-a dăruit celor pieritori spre ajutor, spre acoperământ şi apărare, ca să fii celor mâhniţi mângâiere, celor necăjiţi bucurie, celor deznădăjduiţi nădejde, ceea ce ne izbăveşti de chinul cel veşnic, prin mijlocirea ta şi către veşnica veselie aduci pe toţi care cu credinţă strigă Fiului tău şi Dumnezeului nostru: Aliluia!

Icosul al 10-lea
Zid eşti fecioarelor, Născătoare de Dumnezeu şi tuturor celor ce aleargă către acoperământul tău. Pentru aceasta ne rugăm ţie apără, acoperă şi păzeşte pe toţi cei săraci şi fără de ajutor şi izbăveşte din ispite, din necazuri şi din nevoi pe cei care cu credinţă strigă ţie:
Bucură-te, stâlpul fecioriei;
Bucură-te, vas ales al curăţiei şi al întregii feciorii;
Bucură-te, cununa cea mărită a celor care cu nevoinţă se luptă împotriva poftelor;
Bucură-te, ceea ce dai veşnică bucurie celor ce se ostenesc în viaţa călugărească;
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti de văpaia patimilor;
Bucură-te, ceea ce goneşti negura ispitelor;
Bucură-te, povăţuitoarea întregii feciorii;
Bucură-te, sprijinitoarea curăţiei;
Bucură-te, îndreptarea oamenilor;
Bucură-te, cea prin care din cădere ne-am sculat;
Bucură-te, întărirea cea tare a credinţei;
Bucură-te, tămâia cea plăcută a rugăciunii;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 11-lea
Cântarea cea cu totul de umilinţă aducem ţie, noi robii tăi, Născătoare de Dumnezeu, apărătoarea cea atotputernică a neamului creştinesc. Potoleşte bolile robilor tăi celor ce suspină, îmblânzeşte mânia lui Dumnezeu care cu dreptate vine asupra noastră pentru păcatele noastre. Izbăveşte-ne din toate necazurile pe noi robii tăi, care strigăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea
Făclie primitoare de lumină, din cărbunele darului lui Dumnezeu aprinsă, s-a arătat nouă preacinstită icoana ta, Stăpână, spre sfinţirea şi mângâierea noastră. Iar noi, cu dragoste cinstind-o şi cu credinţă îngenunchind înaintea ei, strigăm ţie:
Bucură-te, ceea ce cu puternica ta apărare din toate nevoile ne scoţi pe noi;
Bucură-te, ceea ce din foamete sufletească şi trupească ne izbăveşti pe noi;
Bucură-te, ceea ce cu rugăciunile tale stingi focul patimilor noastre;
Bucură-te, ceea ce ne scapi pe noi de moartea cea veşnică;
Bucură-te, tare ajutătoare în războaie;
Bucură-te, ceea ce ne acoperi pe noi de năvălirea altor neamuri;
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti de războiul cel dintre noi;
Bucură-te, ceea ce păzeşti pe cei ce călătoresc pe pământ şi pe ape;
Bucură-te, ceea ce izbăveşti pe cei robiţi;
Bucură-te, grabnică izbăvire de îngrozirea lui Dumnezeu care cu dreptate vine asupra noastră;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 12-lea
Zălog din darurile tale, voind să dai neamului creştinesc icoana ta, cea făcătoare de minuni, ai dăruit-o nouă, Maica lui Dumnezeu, de la care, celor ce vin cu credinţă, izvoare de minuni se revarsă; neputinţele se vindecă şi necazurile se potolesc. Pentru aceasta cu bucurie strigăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea
Cântând milele şi minunile tale, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, toţi te lăudăm, ca pe o tare stătătoare a noastră şi cu umilinţă venim la Tine, ceea ce te rogi pentru noi. Şi cerem ca să înalţi mâinile către Fiul tău, rugându-L ca pururea în viaţa aceasta şi după moartea noastră să nu se depărteze milostivirea Lui de la noi, cei ce strigăm ţie:
Bucură-te, nădejdea noastră în viaţa aceasta şi după moartea noastră;
Bucură-te, ceea ce rânduieşti sfârşit dulce şi cu pace din viaţa aceasta, tuturor celor ce nădăjduiesc spre tine;
Bucură-te, ceea ce eşti nădejdea şi apărarea noastră în ziua judecăţii;
Bucură-te, îmblânzirea Dreptului Judecător;
Bucură-te, ceea ce ne izbaveşti din gheena cea veşnică;
Bucură-te, nădejdea de mântuire a tuturor;
Bucură-te, cheia Împărăţiei lui Hristos;
Bucură-te, uşa raiului;
Bucură-te, pod care duci la ceruri;
Bucură-te, adăpostire şi bună apărare a tuturor păcătoşilor care se căiesc de păcatele lor;
Bucură-te, bucuria îngerilor;
Bucură-te, mărirea şi mângâierea tuturor drepţilor;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

Condacul al 13-lea
O, întru tot lăudată, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce, spre bucuria cerului şi a pământului ai născut pe Impăratul Hristos, Dumnezeul nostru, auzi glasul smeriţilor robilor tăi. Primeşte această puţină rugăciune a noastră şi ne izbăveşte pe noi din toate nevoile. Vindecă neputinţele noastre cele sufleteşti şi trupeşti. Alungă de la noi toată răutatea şi întristarea. Dăruieşte-ne sănatate şi cu rugăciunile tale ne izbăveşte din munca cea veşnică pe cei ce cântăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia! - (Acest Condac se zice de trei ori.) - După aceasta se zice iarăşi

Icosul întâi:
Îngerul cel mai înainte stătător din cer a fost trimis să zică ţie, Născătoare de Dumnezeu, bucură-te; vestind, prin Dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea să se nască din tine la toată lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta şi noi cei împovăraţi cu păcate, nădejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinţă strigăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi cei păcătoşi;
Bucură-te, tare apărătoare a celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor;
Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei;
Bucură-te, ceea ce ne curăteşti de întinăciunea păcatelor;
Bucură-te, baie, care speli cugetul nostru;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Izbăvitorul, Care în dar curăţă fărădelegile noastre;
Bucură-te, cea cu totul minunată, împăcarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, pod, care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă;
Bucură-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul păcatului;
Bucură-te, scară cerească, pe care s-a pogorât la noi Domnul;
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necajiţi!

şi Condacul întâi:
Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din veşnica moarte, prin darul Celui ce S-a născut din tine, Hristos Dumnezeul nostru şi prin mijlocirea ta cea de maică înaintea Lui, aducem ţie, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi robii tăi din toate nevoile şi suferinţele, care strigăm ţie: Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!
Apoi se citeste această

O! Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, ceea ce eşti mai presus decât heruvimii şi mai cinstită decât serafimii, Fecioară de Dumnezeu aleasă, bucuria tuturor celor necăjiţi; dă-ne mângâiere şi nouă celor ce suntem în necazuri, că, afară de tine alta scăpare şi ajutor nu avem. Tu singură eşti mijlocitoarea bucuriei noastre şi ca Maica lui Dumnezeu şi Maica milostivirii, stând înaintea Prestolului Preasfintei Treimi, poţi să ne ajuţi nouă. Că nimeni din cei ce se roagă ţie cu credinţă nu este ruşinat.
Auzi-ne şi acum în ziua necazului nostru pe noi cei ce cădem înaintea icoanei tale şi cu lacrimi ne rugăm ţie. Alungă de la noi toate necazurile şi nevoile ce vin asupra noastră, întru această vremelnică viaţă şi prin atotputernica ta mijlocire, nu ne lipsi pe noi nici de veşnica şi nesfârşita bucurie, întru Împărăţia Fiului tău şi Dumnezeului nostru. Amin.
Împărăteasa mea cea preabună, nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, prietena sărmanilor, folositoarea celor neputincioşi şi ocrotirea celor necăjiţi; vezi nevoia mea şi necazul meu. Ajută-mă că sunt neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Ştii nevoia mea, uşurează-mă de ea precum voieşti căci nu am alt ajutor afară de tine, nici altă folositoare grabnică, nici altă bună mângâiere, decât numai pe tine, o, Maică a lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor. Amin.

Icoana Maicii Domnului - "Bucuria tuturor celor necăjiţi"

 Sfântul Nectarie Taumaturgul (vindecătorul)

9 noiembrie

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinti canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlaviosi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfintilor Parinti. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfant, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazar. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.
Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.
În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.
După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfantul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă rabdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea" (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.
Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfintilor Parinti. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugaciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă manastire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.
Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfant. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugaciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belsug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi calugari, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit si blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în traditia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.
După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfintilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.
Viata dumnezeiescului Parinte a fost sfânta, iar purtarea sa desavarsita. Dupa ce toata aceasta viata "si-a petrecut-o in binefaceri", a urcat pe cele mai inalte trepte ale scarii virtutilor, a murit "pentru lume", a trait in Iisus Hristos, s-a facut salas al Duhului Sfânt, barbat indumnezeit si asemenea lui Dumnezeu, ajungand la dumnezeire, a dobandit nemurirea inca din aceasta lume, de unde a purces spre viata cea vesnica si fara sfârsit, pururea fericita si intocmai cu cea a lui Dumnezeu.
Lucrarea taumaturgica a Parintelui continua fara incetare dincolo de mormant: multi marturiseau ca ii tamaduise de boli cu neputinta de vindecat, in timp ce altii dadeau marturie ca sfantul alungase dintr-insii demoni puternici ce-i chinuisera ani de-a rândul si care sub puterea lui ieseau cu strigate inspaimantatoare. Multi credinciosi veneau din cele mai indepartate tinuturi ale Greciei sau din tari straine ca sa se inchine mormantului sau din Egina, care li se aratase si care-i vindeca de boli de nevindecat. Despre Sfântul Nectarie ca facator de minuni si tamaduitor auzisera foarte multi credinciosi; acestui lucru s-a datorat hotararea Bisericii de a-i recunoaste si oficial sfintenia, recunoscuta mai intâi de cei multi.
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire si binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 Mănăstirea Sfântului Nectarie din Eghina (Vindecătorul de cancer)

 Pentru a ajunge în acest loc binecuvântat, pele­rinul se îmbarcă într-un vapor care face curse regulate. După aproape o oră de mers pe mare, ajungem pe insulă în oraşul Eghina, capitală şi port principal al insulei. Străbatem străduţele înguste şi întor­tocheate ale urbei şi admirăm în trecere clădirile în stil neoclasic, vopsite în culori aprinse. Lăsăm în urmă acest decor şi ajungem pe alte cărări şerpuite. Doar şase kilometri ne mai despart de vestita mănăstire. Autocarul  ur­că destul de greoi muntele Palaiochora, care ne oferă pa­norama extraordinară a plan­taţiilor de măslini. Înainte cu doar câteva sute de metri de destinaţie, se zăreşte, parcă agăţată de coama muntelui, silueta complexului monahal. Pulsul începe să se accelereze uşor odată ce ne apropiem. Coborâm din autocar şi urcăm pe jos o pantă scurtă şi abruptă. Ne aflăm în faţa unei grandioase opera de artă – Mănăstirea Sfântului Nectarie din Insula Eghina. Un loc de pelerinaj pe care bolnavii de cancer îl caută cu disperare, după ce au aflat că sfântul este ajutător al celor care au această mare suferinţă.

Manastirea Sfantului Nectarie, aflata in insula Eghina (Aegina), este o manastire inchinata Sfantului Nectarie - sfant recent al Bisericii Ortodoxe. Sfantul Nectarie este cel mai nou sfant canonizat de catre Biserica Greciei.

Manastirea Sfantului Nectarie se afla la o distanta de aproximativ 6 kilometri fata de orasul Eghina. Biserica din Eghina - Catedrala Sfantul Nectarie - este una dintre cele mai mari si spatioase catedrale ortodoxe din Grecia.

Sfantul Nectarie, protectorul insulei Eghina, a ajutat la ridicarea acestei manastiri intre anii 1904 si 1910. Inceputul lucrarilor de ridicare a manastirii a fost rezultatul cerintelor cu credinta ale maicilor din zona. Manastirea a fost ridicata pe ruinele unei foste manastiri bizantine mai vechi.

Cu toate ca in acel moment, Sfantul Nectarie era mitropolit de Eghina, el a lucrat si la ridicarea manastirii, carand pietre, aranjand gradinile si alte asemenea. Manastirea a fost ridicata din iubirea si fondurile sale.

La acel moment, manastirea a fost inchinata Sfintei Treimi. Dupa moartea Sfantului Nectarie, odata cu canonizarea acestuia, manastirea a primit si un al doilea hram - cel al ocrotitorului si binefacatorului ei, Sfantul Ierarh Nectarie Taumaturgul.

Moastele acestuia se pastreaza in interiorul manastirii, fiind puse spre inchinarea pelerinilor ce vin cu credinta la acestea.

Sfantul Nectarie de Eghina

Sfantul Nectarie din Egina s- anascut la data de 1 octombrie 1846 la Silivri, in Tracia, si a adormit in Domnul la data de 8 noiembrie 1920 la Atena. Sfantul Nectarie a fost episcop de Pentapole si ctitor al manastirii "Sfanta Treime" din insula Egina.

Sfantul Nectarie s-a nascut intr-o familie saraca de pe malul marii Marmara. Parintii sai, Dimos si Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La varsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca sa lucreze si sa se scoleasca.

In anul 1866, la varsta de 20 de ani, Sfantul Nectarie pleaca in insula Chios ca sa predea ca invatator. Aici devine calugar, cu numele de Lazar, la 7 noiembrie 1876, in celebra manastire Nea Moni.

Un an mai tarziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui crestin bogat din insula si cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut sa-si completeze studiile la Atena si sa obtina, in anul 1885, o diploma a Facultatii de Teologie din capitala Greciei.

Tot in acest an, 1885, Sfantul Nectarie pleaca la Alexandria - Egipt, unde a fost hirotonit preot la biserica Sfantul Nicolae din Cairo. Cativa ani mai tarziu, in 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzind in acea vreme Libiei superioare) de catre Patriarhul Sofronie, care l-a numit si predicator, secretar partriarhal si reprezentant al sau la Cairo.

Dar, dupa doar un an, a fost alungat din Egipt in urma calomniilor unor clerici invidiosi. A trebuit sa se intoarca la Atena, singur, nebagat in seama, dispretuit, in mari lipsuri materiale. A ramas cativa ani predicator (1891-1894), iar apoi a fost numit director al scolii teologice Rizarios, care forma viitori preoti. A ramas 15 ani in acest post ecleziastic.

In anul 1904, la cererea mai multor calugarite, a fondat manastirea "Sfanta Treime" din insula Egina, devenita azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxa.

In luna decembrie a anului 1908, la varsta de 62 de ani, Sfantul Nectarie si-a dat demisia din postul de director al scolii teologice si s-a retras in manastirea sa din Egina, unde a ramas pana la sfarsitul vietii.

A murit la data de 8 noiembrie 1920, in urma unui cancer de prostata care l-a chinuit un an si jumatate. A fost inmormantat in manastirea sa de catre ieromonahul iconar Sava, care mai tarziu a pictat prima icoana a sfantului.

In anul 1953 moastele sale au fost mutate intr-un mormant mai frumos. Pomenirea mutarii moastelor sale se face in ziua de 3 septembrie.

Cativa ani mai tarziu, la data de 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenica din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfantul si l-a proclamat sfant al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

 Schitul Prodromu

Asprimea locului unde a fost ridicată mănăstirea românească a făcut, ca din vechime, să se stabilească aici pustnici dornici de o înaltă vieţuire duhovnicească. Mai întâi, Petru Athonitul şi-a ales în această parte a peninsulei sălăşluirea. După el, Sfântul Atanasie, întemeietorul Lavrei, şi-a săpat peştera în peretele stâncos al muntelui abrupt, care formează un mic golf la intrarea în mare.

Pentru cineva care nu e obişnuit să cuprindă cu ochiul dintr-o singură privire marea, muntele şi pădurea, peisajul este ameţitor. Dar toate surprind aici, în Athos.

 Schitul Prodromu, schitul romanilor din Sfantul Munte Athos, a fost intemeiat in anul 1820, sub arhipastorirea Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei. Ctitoria schitului a fost recunoscuta prin hrisoavele domnesti semnate de Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei, in data de 7 iulie 1853, si de Carol I al Romaniei, in data de 19 iulie 1871.

Zidirea ansamblului monahal de la Prodromu a avut loc intre anii 1852-1866, drept ctitor al vremii fiind ieroschimonahul Nifon Ionescu, ajutat de ucenicul sau, ieroschimonahul Nectarie. Schitul tine de Manastirea Marea Lavra.

"Istoria Manastirilor Athonite", carte in zece volume, scrisa de schimonahul Irinarh schimonahul (1845-1920), mentioneaza: "Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfantului Grigorie Sinaitul, avandu-si locuinta deasupra Manastirii Lavra, pe dealul ce se numeste Palama, iata ca intr-o noapte, iesind din chilie si stand la rugaciune, vazu in partea dinspre rasarit, la locul ce se numeste Vigla, o doamna sezand pe un tron precum cele imparatesti, inconjurata de ingeri si sfinti, care tamaiau imprejur, cantand si inchinandu-se Imparatesei a toate. Si intreband cuviosul Marcu pe Sfantul Grigorie, staretul sau, ce va fi insemnand oare aceasta, i s-a talcuit ca Maica Domnului voieste ca in timpurile mai de pe urma sa se ridice in acele parti un locas dumnezeiesc, spre slava Sfintiei sale." Pe locul amintit va fi ridicat Schitul Prodromu.

Schitul romanesc Prodromu - Sfantul Munte Athos

Nu de nevrednicie poate fi vorba, caci romanii, dincolo de daniile facute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de manastiri, au fost o prezenta constanta si adeseori exemplara in Sfantul Munte Athos, ci de schimbarile istorice care au avut loc in tara si in lume.

Parintele Petroniu Tanase, vorbind despre aceasta, spunea: "Sihastrii din Carpati mergeau la Athos, fiindca gaseau acolo conditii de viata sihastreasca mai deplina. De aceea nu si-au intemeiat o manasire a lor, ci, cand s-a intamplat sa se stabileasca in chinovii (manastiri de obste), au trait impreuna cu ceilalti frati: la Cutlumus, la Zografu, la Esfigmenu; dar, in general, au trait viata sihastreasca, in chilii raspandite pe tot cuprinsul Athosului. Abia in secolul al XIX-lea, cand apar statele nationale, s-au gandit si monahii romani aghioriti sa aiba un lacas al lor, si au intemeiat Schitul Prodromu."

Primii trei stareti de la Prodromu - Nifon, Damian si Ghedeon - s-au retras din staretie si si-au incheiat zilele ca sihastri, in pesteri sau chilii din apropiere, iar cel dintai a refuzat cinstea de arhimandrit, ramanand pana la capat simplu ieroschimonah si lasand o diata (un testament) in care cheama cu precadere la nevointa, pocainta si smerenie.

In naosul marii biserici de la Schitul Prodromu, ridicata intre anii 1857-1866, avand drept hram Botezul Domnului, arde necontenit o candela ce aduce aminte ca acolo odihnesc osemintele cuviosului Nifon, adormit in anul 1899, intemeietorul si cel dintai staret al schitului.

Inainte de actualul schit, pe locul respectiv se inalta doar Paraclisul Sfantului Ioan Botezatorul, care dainuieste si azi, langa gradina manastirii, de mai multe ori refacut, atestat abia la 1754, cand "a fost reinnoit de monahul Iosif Hiotul", dupa cum aflam dintr-o inscriptie de pe peretele sudic, dar probabil datand inca din secolul anterior. De la acest paraclis se trage si numele schitului, iar icoana facatoare de minuni a Botezatorului, care cu privirea sa incruntata i-a izgonit pe turci din zona, la anul 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obstii

Pe la inceputul secolului XIX se osteneau pe langa acest paraclis trei sihastri romani, anume duhovnicul Iustin, cu ucenicii sai Patapie si Grigorie, care cei dintai au pus de gand sa ridice acolo un schit, "ca sa aiba si romanii sfant locas in Gradina Maicii Domnului, in care sa slujeasca in frumoasa limba romaneasca", cerand pentru aceasta binecuvantarea Manastirii Marea Lavra, care n-a intarziat sa vina, in anul 1820.

Din pacate, proiectul nu s-a putut implini atunci, ci numai cateva decenii mai tarziu, cand initiativa a fost reluata de monahii moldoveni Nifon si Nectarie, carora Marea Lavra le-a reinnoit aprobarea, in anul 1851, si care, in anul 1856, au capatat si binecuvantarea Patriarhiei de la Constantinopol, prin patriarhul Chiril. Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, a sprijinit inceperea lucrarilor cu 3.000 de galbeni si a dat incuviintare sa se stranga ajutoare de la norodul binecredincios.

Asa s-a intemeiat, supus Marii Lavre, schitul care astazi, restaurat in intregime, cu biserica mare, cu cele trei paraclise ale sale, inchinate Adormirii Maicii Domnului, Bunei Vestiri si Sfantului Ioan Botezatorul, cu cele cinci icoane facatoare de minuni, dintre care cea mai vestita este Maica Domnului Prodromita, cu numeroasele lui sfinte moaste, cu impunatoarea clopotnita, cu staretia, cu biblioteca, cu atelierele, cu sinodiconul, cu arhondaricul, cu bolnita, cu chiliile, cu marea cisterna subterana, cu trapeza, cu anexele gospodaresti si cu celelalte acareturi, alcatuieste o lume in sine, dupa sfanta randuiala athonita, marturisind exemplar "prezenta monahismului si spiritualitatii romanesti in Centrul Ortodoxiei", dupa cuvantul parintelui Petroniu Tanase.

Duminica, 6 februarie 2011, a fost ales noul egumen al Schitului Prodromu din Sfantul Munte Athos, ca urmare a retragerii din egumenie a parintelui protosinghel Petroniu Tanase. Noul egumen este ieromonahul Atanasie Floroiu, venit din obstea Manastirii Sihastria. El a ajuns in Muntele Athos in anul 1977. Instalarea sa va avea loc pe 13 februarie. La scurt timp dupa retragerea sa din randuiala de egumen al schitului, marti, 22 februarie, in jurul orelor 16.00, parintele Petroniu Tanase a trecut la cele vesnice.

  Icoana Maicii Domnului numita "Prodromita" este una dintre icoanele facatoare de minuni, pastrate in Schitul romanesc Prodromu, in Sfantul Munte Athos. Praznuirea acestei icoane are loc in fiecare an, pe data de 12 iunie, cu priveghere de intreaga noapte.

Prodromita este una dintre icoanele nefacute de mana omeneasca, ci anume zugravite in chip minunat, prin dumnezeiasca randuire. Icoana a fost zugravita in chip minunat, in anul 1863, in Tara Romaneasca. In acel an, Parintii Nifon si Nectarie, ctitorii Schitului Prodromu, din Sfantul Munte Athos, mergand in tara pentru trebuintele schitului, aveau in inima lor o mare dorinta pentru o icoana a Maicii Domnului, care sa fie asezata in biserica cea noua.

Cei doi au gasit un zugrav batran, Iordache Nicolau, din Iasi, cu care s-au invoit sa le faca aceasta icoana, dupa modelul primit de la parinti. Insa s-au tocmit ca sa lucreze numai cu post si aspra randuiala. Iata ce scria el, in data de 29 mai 1863, despre zugravirea icoanei cea cu dumnezeiasca minune savarsita, intr-o scrisoare pastrata in arhiva Schitului Prodromu:

"Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orasul Iasi, am zugravit aceasta Sfanta Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu insasi mana mea, si in vremea lucrului a urmat o minune preaslavita, in modul urmator: Dupa ce am terminat vesmintele, dupa mestesugul zugravirii mele, m-am apucat sa lucrez fata Maicii Domnului si a Domnului nostru Iisus Hristos; iar dupa ce am dat gata mana intaia si a doua, apucandu-ma de noapte ca sa termin de zugravit, privind eu la chipuri am vazut ca totul a iesit dimpotriva, pentru care foarte m-am mahnit, socotind ca mi-am uitat mestesugul. Si asa, facandu-se seara, m-am culcat mahnit, nemancand nimic in ziua aceea, dar socotind ca a doua zi sculandu-ma, sa ma apuc mai cu dinadinsul de lucru. Dupa ce m-am sculat a doua zi, mai intai am facut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugandu-ma sa-mi lumineze mintea, ca sa pot ispravi Sfanta Icoana; si cand m-am dus sa ma apuc de lucru, o! preaslavite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desavarsit, precum se vede. Eu vazand aceasta minune, n-am mai indraznit a-mi pune condeiul pe ea, fara numai am dat lustrul cuviincios, desi greseala am facut aceasta, ca sa mai dau lustru la o asemenea icoana. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane."

Schitul Prodromu mai pastreaza si alte icoane facatoare de minuni, printre care:icoana Sfantului Ioan Botezatorul si icoana Maicii Domnului Aparatoarea de Foc.

Icoana Maicii Domnului cea numita "Aparatoare de Foc" este asezata in paraclisul zidit deasupra intrarii principale, in turnul clopotnita, la primul etaj. Paraclisul este inchinat Adormirii Maicii Domnului.

Aceasta icoana a apartinut unei familii de credinciosi din orasul Barlad, Romania. Intr-o zi, o ispita a incercat familia cu pricina. Intreaga casa a fost mistuita de flacarile unui incendiu. Indata dupa ce s-au astamparat flacarile nesatioase, parintii au intrat in casa cea facuta scrum, spre a cauta cele ramase nearse, vase de argint si de arama. Astfel, in locul vaselor, mistuite complet, ei au gasit nearsa numai icoana Maicii Domnului.

Mai inainte de a fi zidit ansamblul monahal Prodromu, pe actualul loc exista numai o micuta chilie si un paraclis inchinat Sfantului Ioan Botezatorul. Paraclisul sfantului se mai gaseste si astazi la schit, in afara zidurilor, inspre gradina, el fiind refacut de mai multe ori de-a lungul timpului. Paraclisul este atestat pentru prima data abia in anul 1754. In acest paraclis, inchinat Sfantului Ioan Botezatorul, se pastreaza icoana acestuia, recunoscuta ca facatoare de minuni.

Icoana sfantului este asezata pe catapeteasma, in partea dreapta, langa icoana Mantuitorului Iisus Hristos. Icoana Sfantului Ioan este ferecata in argint, lucrare savarsita in anul 1853, pe cheltuiala domnitorului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei. Nu se stie cu exactitate anul in care a fost zugravita sfanta icoana, insa este posibil ca aceasta sa dateze din anul 1660, cand paraclisul sfantului a fost rezidit, sub duhovnicul Filoftei.

Parintele protosinghel Petroniu Tanase s-a nascut in anul 1914, in comuna Farcasa, in judetul Neamt. Ravna monahala, ce i-a cuprins sufletul inca din tinerete, l-a dus pe acesta in obstea Manastirii Neamt, unde se va si calugari. Parintele va ajunge apoi in Manastirea Antim, din Bucuresti. Cu toate ca a renuntat la lume, tanarul monah a urmat cursurile Facultatii de Teologie, alaturi de alte studii in Matematica si Filosofie.

Parintele Petroniu Tanase va ajunge in Sfantul Munte in anul 1978, el facand parte din a doua generatie de monahi trimisa de Patriarhia Romana spre a revigora obstea Schitul romanesc Prodromu. Din anul 1984, parintele Petroniu Tanase a fost si protosinghel, si duhovnic, si bibliotecar.

"Sfantul Isaac Sirul ne da aceasta minunata invatatura: "Cand te intalnesti cu aproapele tau, sileste-te sa-l cinstesti mai presus de masura lui. Lauda-l chiar si pentru cele ce nu le are. Spune-i tot binele si tot ce este spre cinstirea lui." Si lucrul este firesc: asa cum cinstind icoana, cinstea se urca la chipul infatisat in icoana, tot asa cinstirea omului, a chipului lui Dumnezeu, se urca la cinstirea insasi a lui Dumnezeu. Traindu-mi viata smerita in lumea celor multi, anonimi, smeriti, am avut bucuria sufleteasca sa surprind unele din aceste frumuseti ale confratilor, pe care le-am insemnat aici spre, slava lui Dumnezeu. Cel minunat intru Sfintii Sai, si cu dorul de a bucura si pe altii din intalnirea cu ele." (Ieromonah Petroniu Tanase)

Schitul Prodromu - Parintele Iulian Lazar

Parintele Iulian de la Prodromu este unul dintre marii duhovnici romani. Ioan Lazar, precum se numea mai inainte de a deveni ieromonahul Iulian, parintele s-a nascut la data de 8 ianuarie 1926, in localitatea Vorona, judetul Botosani. Parintii sai, Ilie si Elisabeta, oameni simpli si credinciosi nu l-au impiedicat pe tanarul Ioan sa imbratiseze viata monahala.

Astfel, in anul 1946, la numai 20 de ani, el va fi inchinoviat la Manastirea Sihastria, judetul Neamt. In anul 1950, el va termina armata, lucru obigatoriu la acea vreme. Petrecand zece ani, in rugaciune si ascultare, in anul 1956, Domnul l-a invrednicit de a fi hirotonit diacon, iar mai apoi, preot.

In anul 1977, implinind varsta de 50 de ani, parintele Iulian de la Sihastria vine in Sfantul Munte Athos, loc unde va si ramane, pana astazi. Vietuind vreme de patru ani la Schitul Lacu, abia mai apoi, in anul 1981, el ajunga la Schitul Prodromu, unde este pus duhovnic. Pana astazi, el spovedeste si indruma obstea schitului.

Schitul romanesc Prodromu - Sfantul Munte Athos

Cuvant al parintelui, despre sfarsitul lumii: "Sfarsitul lumii e sfarsitul nostru. Spune Mantuitorul: "Fiti gata, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand va veni." Cu toate astea, noi trebuie sa ne gandim la sfarsitul lumii. Sa ne pregatim, fiind spovediti si impartasiti cu Sfintele Taine, sa fim impacati cu toti, sa luptam in dreapta-credinta, dupa lege, cum zice Sfantul Apostol Pavel, ca cel ce se lupta dupa lege, acela ia cununa. Se lupta si altii, dar nu dupa lege. Si sa ne gandim ca, odata si odata, trebuie sa murim. Sfarsitul lumii cand o veni, Dumnezeu stie, dar sfarsitul nostru il stim, ca o sa murim odata. Altii mor, o sa murim si noi."

 Mănăstirea Marea Lavră

  
 

Mănăstirea Marea Lavră este considerată prima mare mănăstire de obşte din Muntele Athos, şi a fost întemeiată pe la anul 963 prin osârdia pustnicului Atanasie din Trapezunda, şi cu ajutoare băneşti date de către împăraţii Bizantini, Nichifor Focas (963-959) şi Ioan Tzimisca (Ioannis Tzimikes : 969-973). În această mănăstire a trăit cel mai cunoscut imnograf şi compozitor bizantin, Ioan Cucuzel.

Această Mănăstire avea pe vremuri ca la 200 de călugări greci.

Biblioteca

În această Mănăstire se află către 2050 de manuscrise, dintre care 650 pergamente, mai multe din ele sunt în legătură cu Ţara românească. Biblioteca mănăstirii mai deţine 165 de codici vechi şi mai mult de 30.000 de cărţi tipărite, fiind cea mai importantă bibliotecă atonită.

Moaşte şi odoare

În interiorul bisericii principale (catolicon - katholikon) se află mormântul Sfântului Atanasie Atonitul, iar lângă el se află bastonul de fier de doi coţi, în 4 muchii, al sfântului Atanasie şi o cruce de lemn ferecată în fier pe care o purta la piept sfântul. Se mai află o bucată din Sf. Lemn al Sfintei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos, Capul Sfântului Vasile cel Mare, o mână a sfântului Ioan Gură de Aur, o mână a Sf. Apostol Andrei cel dintâi chemat, capul Sf. Ioan Cucuzel şi multe alte sfinte moaşte. Poseda mitra şi cârja lui Nechifor Focas (963-969).

În curtea mănăstirii se află cel mai vechi chiparos din lume plantat de însuşi sf. Atanasie Athonitul.

Icoane

"Cucuzeliţa" - Cuviosul Ioan Cucuzel a adormit la o priveghere iar Maica Domnului i-a spus din icoana: "Cântă-mi, Ioane, şi mă laudă, că şi eu nu te voi lăsa!"

"Econoama" - Sf. Athanasie fiind îngrijorat din pricina banilor care nu ajungeau, Maica Domnului i-a grăit : "Nu te întrista, Athanasie, de acum eu voi fi economul acestei mănăstiri " - şi de atunci până în zilele noastre mănăstirea nu are econom.

"Portăriţa" - Un turc a tras în icoana cu pistolul şi al treilea glonte s-a întors şi l-a lovit pe el.

Manastirea a fost inchinata Bunei Vestiri, insa dupa adormirea Sfantului Atanasie, manastirea a luat drept hram Adormirea Cuviosului, care se praznuieste in data de 5 iulie.  Sfantul Atanasie si-a ales drept loc de nevointa cea mai salbatica zona a Sfantulu Munte, anume capatul estic al acestuia. Aici, apa este mai putina, plantele mai mici si mai rare, iar pamantul mai pietros si mai arid. Descoperirea acestui izvor este o lucrare minunata a Maicii Domnului, ea fiind purtatoarea de grija a calugarilor de Athos.

Sfantul Atanasie Athonitul s-a nascut in Trapezunt, din parinti crestini. Ramas orfan la o varsta frageda, a fost crescut de un ofiter. Pe cand era copil, isi conducea prietenii in padure sau in apropierea unei pesteri si juca rolul de egumen. Acest lucru a fost o prorocie, caci mai tarziu avea sa ajunga staret.

Dupa ce si-a desavarsit educatia, a intrat in monahism. La rugamintea lui Nichifor Focas (963-969), Sfantul Atanasie va ridica o biserica inchinta Maicii Domnului (Buna Vestire). In vremea Sfantului Atanasie Athonitul in manastirea Marea Lavra traiau mai bine de doua mii de calugari. Plin de dumnezeiescul har, Atanasie s-a invrednicit de venirea la el a Nascatoarei de Dumnezeu. Aceasta a scos in chip minunat apa dintr-o stanca, si i-a fagaduit ca ea va fi intotdeauna Stareta Lavrei.

Trecerea sa la cele vesnice i-a fost descoperita de Dumnezeu sfantului Atanasie. Inainte de a inspecta lucrarile de extindere a bisericii din Marea Lavra, Sfantul Atanasie si-a imbracat hainele de sarbatoare. In momentul in care urca pe schele, se prabuseste cupola bisericii atat peste Sfantul Atanasie, cat si peste ceilalti frati care lucrau la zidurile bisericii. Desi cupola a cazut peste el, trupul sau a ramas nevatamat, neavand decat o rana la picior. Din aceasta rana a curs atunci sange, care a fost luat de frati cu graba si cu care s-au facut multe vindecari. Dupa trecerea sa la cele vesnice, Sfantul Atanasie s-a infatisat de mai multe ori inaintea fratilor lui, uneori ca sa-i mangaie si sa-i intareasca, iar alteori ca sa-i certe.

Manastirea Marea Lavra este cea dintai asezare chinoviala din Athos si prima din eparhia Sfantului Munte. Aceasta manastire athonita a fost intemeiata pe la anul 963 prin osardia pustnicului Atanasie din Trapezunda, si cu ajutoare banesti date de catre imparatii Bizantini, Nichifor Focas (963-959) si Ioan Tzimisca (Ioannis Tzimikes: 969-973). Ea este asezata la capatul peninsulei, aproape de tarm. Manastirea avea pe vremuri ca la 200 de calugari greci.

Manastirea Lavra a crescut practic prin grija Sfantului Atanasie Athonitul, a carui viata se impleteste inseparabil cu inceputurile manastirii. Se stie insa ca viata monahala curgea in Athos cu mult inaintea venirii placutului lui Dumnezeu Atanasie, dupa traditie chiar din vremea Sfantului imparat Constantin cel Mare, insa Sfantul Atanasie este cel care a statornicit viata de obste in acest loc binecuvantat de Dumnezeu si ocrotit de Maica Domnului.

Stim despre Sfantul Atanasie ca s-a nascut in Asia Mica, in cetatea Trapezunda, din parinti dreptcredinciosi, care i-au dat din botez numele de Avramie. Ramas orfan din copilarie, a fost crescut de o maica de la care a si deprins rugaciunea, postul si infranarea. Inca de mic, sfantul a vadit o inclinatie spre invatatura scrierii si gramaticii.

Dupa moartea maicii, ramanand pentru a doua oara orfan, tanarul Avramie a ajuns, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, la Bizant. Aici a deprins filosofia si tot aici l-a intalnit pe viitorul imparat Nichifor Focas, cu care a ramas prieten pana la moarte.

Iubitor de liniste, Sfantul Atanasie s-a retras la Athos, iar imparatul Nichifor Focas a fost cel dintai ctitor al Lavrei, ridicand aici primele constructii, biserica si zidul de incinta si daruind manastirii particele din lemnul Sfintei Cruci, sfinte moaste si odoare de mare pret. Asta se intampla in secolul X, catre anul 960 dupa Hristos.

Initial Manastirea Lavra a fost inchinata Bunei Vestiri, insa a luat hramul Adormirii Cuviosului Atanasie dupa savarsirea acestuia, hram care se praznuieste in 5 iulie. Manastirea a ramas in atentia imparatilor bizantini, dintre care trebuie sa pomenim pe Andronic al V-lea, Ioan I si Ioan al II-lea din dinastia Paleologilor. Si despotii sarbi Stefan Milutin si Stefan Dusan au facut mari danii Marii Lavre.

Dintre voievozii romani, Vladislav I, domnul Tarii Romanesti, este primul ctitor (secolul XIV) despre care avem informatii. El a daruit manastirii o vestita si frumoasa icoana a Sfantului Atanasie. Pe ferecatura, de o parte si de alta a sfantului, sunt reprezentati voievodul dimpreuna cu sotia sa, Doamna Ana. Icoana se pastreaza si astazi in tronul arhieresc din biserica mare.

Mai tarziu, Neagoe Basarab, iubitorul de Hristos si marele sprijinitor al Sfantului Munte, va ajuta manastirea cu bani, va darui vase de cult si vesminte si va acoperi biserica cu plumb. Vladislav al III-lea va innoi invelitoarea de plumb, iar Vlad Vintila va sustine repictarea bisericii de catre vestitul Teofan Cretanul.

Frescele cu care acesta a impodobit catoliconul sunt intre cele mai frumoase din Sfantul Munte si de referinta pentru pictura bisericeasca in fresca. Cu bani sau mosii au ajutat si Petru Schiopul, Alexandru cel Rau, Ieremia Movila si Gavriil Movila.

Episcopul Luca de Cipru al Buzaului, viitorul mitropolit al Ungrovlahiei, a daruit Manastirii Lavra o frumoasa Evanghelie cu miniaturi, iar Matei Basarab a daruit doua Evanghelii si un chivot din argint smaltuit. Tot Matei Basarab a ridicat pe cheltuiala sa un paraclis in incinta manastirii, in cinstea Sfantului Mihail Marturisitorul, episcopul Sinadelor.

Capul Sfantului Mihail fusese adus in procesiune din Sfantul Munte in Muntenia, pentru alungarea lacusetelor care invadasera tara. Minunea s-a produs prin mijlocirea sfantului si, drept multumire, dreptcredinciosul voievod a ridicat acest paraclis.

Tot atunci a platit rascumparare pentru a pastra cateva parti din moastele Sfantului Mihail, pe care le-a ferecat in aur, argint si pietre pretioase, lasandu-le la Manastirea Arnota. Mai tarziu el adus si o parte din mana Sfantului Apostol Filip, pe care a lasat-o tot acolo, la Arnota, ctitoria sa.

Grigore Ghica si Serban Cantacuzino s-au adaugat si ei intre ctitori, iar mai tarziu li s-a alaturat si Constantin Brancoveanu, care va aduce si el in procesiune capul Sfantului Mihail Marturisitorul, spre a scapa de invazia lacustelor. La 1713 Constantin Brancoveanu construieste un paraclis in cinstea icoanei "Cucuzelita".

Domnii fanarioti au ocrotit si ei Lavra. Nicolae Mavrocordat va aduce pentru a treia oara capul Sfantului Mihail in Tara Romaneasca, iar Constantin Racovita pentru a patra oara. In 1747, Grigore Ghica va aduce in Moldova moastele Sfantului Teodor cel Sfintit. Acestia, dar si Grigore Alexandru Ghica al III-lea si Alexandru Scarlat Ghica au ajutat cu sume insemnate manastirea, care avea mari datorii la bancherii evrei din Tesalonic.

In capela Sfintilor 40 de Mucenici, aflata in partea stanga a bisericii centrale, in interior, se gaseste mormantul Sfantului Atanasie Athonitul. Langa mormantul sfantului se afla bastonul de fier, in patru muchii, al sfantului Atanasie si o cruce de lemn, ferecata in fier, pe care o purta la piept sfantul. In curtea manastirii se afla cel mai vechi chiparos din lume, plantat de insusi Sfantul Atanasie Athonitul.

In biserica se pastreaza cateva particele din Sfanta Cruce si multe sfinte moaste. Printre odoarele de mare pret, se numara si urmatoarele: Capul Sfantului Vasile Cel Mare, Capul Sfantului Ioan Cucuzel, Capul Sfantului Mihail al Sinoadelor, o bucatica din capul Sfantului Ioan Botezatorul, mana Sfantului Apostol Andrei si mana stanga a Sfantului Ioan Gura de Aur.

In tezaurul Manastirii Lavra se pastreaza lucruri de mare pret: mitra si sacosul care au apartinut imparatului Nichifor Focas (963-969), ferecaturi, vesmite si alte odoare. In aceasta Manastire se afla catre 2.050 de manuscrise, dintre care 650 pergamente, mai multe din ele sunt in legatura cu Tara romaneasca. Biblioteca manastirii mai detine 165 de codici vechi si mai mult de 30.000 de carti tiparite, fiind cea mai importanta biblioteca atonita. Biblioteca este cea mai bogata din Sfantul Munte.

In aceasta manastire a trait cel mai cunoscut imnograf si compozitor bizantin, Ioan Cucuzel. Sfantul Ioan Cucuzel, numit si "cel cu glas ingeresc", a trait in manastirea athonita Marea Lavra, intre anii 1280-1360, in vremea imparatului Alexie Comneanul. Sfantul s-a nascut in localitatea Dirrachia - Dirahion, in Bulgaria. Orfan de tata, mama lui l-a dat la scoala, spre a invata stiinta sfintelor carti. Inscris la scoala imperiala de cantareti bisericesti din Constantinopol, tanarul psalt va deveni cel mai bun din generatia lui. In cele din urma, el va ajunge in Sfantul Munte Athos.

Icoana "Cucuzelita". Se spune despre aceasta ca Sfantul Ioan Cucuzel a adormit la o priveghere iar Maica Domnului i-a spus din icoana: "Canta-mi, Ioane, si ma lauda, ca si eu nu te voi lasa!"

Icoana "Econoama". Sfantul Athanasie fiind ingrijorat din pricina banilor care nu ajungeau, Maica Domnului i-a grait: "Nu te intrista, Athanasie, de acum eu voi fi economul acestei manastiri", si de atunci pana in zilele noastre manastirea nu are econom.

Icoana "Portarita". Un turc a tras in icoana cu pistolul si al treilea glonte s-a intors si l-a lovit pe el. Minunea a facut din aceasta icoana pazitoarea manastirii.

Este manastirea tutelara peste tot Muntele si are jurisdictie asupra tuturor schiturilor si sihastriilor din jurul varfului Athos, inclusiv asupra Schitului romanesc Prodromul. Schitul romanesc, apartinand de Marea Lavra, a fost intemeiat de calugarii moldoveni Iustin, Patapie si Grigore in anul 1810. In anul 1840 schitul a fost pustiit de armatele turcesti. In anul 1848 alti doi monahi moldoveni, Nifon si Nectarie, construiesc un nou schit in locul celui risipit, cu ajutor de la domnitorul Grigore Ghica. A fost terminat si sfintit in anul 1866.

Pe teritoriul Lavrei sunt schituri si chilii, multe locuite de parinti romani. Schitul romanesc Prodromu, Schitul Sfanta Ana, Kerasia, Kavsokalivia, Katunakia si Karoulia precum si chilia "Danieleilor" sunt cateva din cele mai cunoscute.