Tradiţii pentru spor şi sănătate de Bobotează

La 6 ianuarie se sfinţesc apele mari

 Invierea Domnului reprezinta evenimentul ce se afla la temelia credintei crestine. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne spune ca daca Hristos nu ar fi inviat, atunci credinta noastra ar fi in zadar. Jertfa de pe Cruce se implineste in inviere, mormantul lui Hristos se arata ca un purtator de viata si izvor al invierii noastre pentru ca, prin invierea Sa, Mantuitorul S-a facut incepatura a invierii tuturor (I Cor. 15, 20). Acest fapt face din Invierea Domnului cel mai important praznic al crestinilor de pretutindeni.

Inca din primele secole, crestinii au dezvoltat o serie de reprezentari iconografice pascale. Una dintre cele mai vechi reprezentari in care este prefigurata Invierea lui Hristos - datand din vremea catacombelor - il infatiseaza pe Proorocul Iona iesind din pantecele chitului. Acesta reprezentare timpurie urmeaza analogiei facute de Mantuitorul: “Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti” (Matei 12, 40). O alta reprezentare folosita pentru a simboliza invierea consta intr-o cruce cu o coroana de flori si o monograma HR insotite de soldati dormind. Aceste teme au fost insa, cu timpul, total abandonate in iconografia pascala.

O alta scena timpurie este cea in care Apostolul Toma vede si atinge ranile Mantuitorului inviat. Apoi, incepand cu secolul al IV-lea, vor apare scene in care sunt reprezentate femeile mironosite de la mormant. Ambele teme iconografice raman si astazi des intrebuintate in arta Bisericii Ortodoxe.

Cu vremea, a luat nastere tema principala a Invierii Domnului in iconografie, anume Pogorarea la iad sau Anastasis. Cea mai veche reprezentare cunoscuta a Pogorarii la iad se afla la San Marco (Venetia) si dateaza din sec. al VI-lea. In secolul al IX-lea si al X-lea, scena Invierii devine din ce in ce mai mult evocata in picturi si alte forme de reprezentare vizuala a Invierii. Aceasta va conduce insa la diferente majore intre temele iconografice pascale intalnite in Rasarit si in Apus

In timp ce crestinismul rasaritean a ramas fidel temei "Pogorarii la iad”, crestinismul apusean a dat nastere unei alte teme iconografice a Invierii, care, desi se considera ca are temei in Sfanta Scriptura, nu este in acord cu relatarea scripturisitica privind inlaturarea pietrei de pe mormant si include elemente straine Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii. Incepand cu secolul al XVII-aceasta reprezentare modernista a invierii va patrunde si in spatiul ortodox.

Pogorarea la iad

Invierea Domnului - Anastasis - este reprezentata la loc privilegiat, in naosul bisericilor rasaritene, de regula prin scena Pogoririi la iad. Icoana Invierii redate sub forma Pogorarii la iad nu se bazeaza pe o relatare propriu-zisa a Evangheliilor, ci pe credinta Bisericii primare conform careia, dupa moartea Sa, Hristos S-a coborat la iad si a salvat toate sufletele, incepand cu Adam si Eva. Aceasta invatatura este marturisita atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Un marturie scripturistica foarte cunoscuta este I Petru 3, 18-19: "Pentru ca si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepti, ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, Cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare”.

Credinta ca Hristos s-a pogorat la iad este prezenta si in cuvantarea rostita de Sfantul Apostol Petru la Cincizecime (Fapte 2, 27-31). Invatatura despre coborarea la iad a Mantuitorului este cuprinsa in Crezul Apostolic, nu insa si in crezul niceo-constantinopolitan.

Sfantul Simeon Noul Teolog talcuieste astfel traditia Pogorarii la iad: “Hristos S-a pogorat la iad si a slobozit din legaturile vesnice si a inviat sufletele celor drepti care erau robite acolo, adica le-a dus in rai. Dar nu a inviat si trupurile lor, ci le-a lasat in morminte pana la invierea cea de obste”.

Icoana incearca sa reprezinte aceasta realitate tainica, iminenta Invierii lui Hristos si incredintarea viitoarei invieri a mortilor.

Potrivit invataturii de credinta ortodoxe, Hristos Insusi S-a pogorat la iad cu sufletul (nu si cu trupul, care era in mormant). Sfantul Ioan Damaschinul ne spune in acest sens: "Desi Hristos a murit ca un om, iar sufletul Sau S-a desprins din preacuratul Sau trup, dumnezeirea Lui a ramas nedespartita de amandoua, adica atat de trup, cat si de suflet“.

Acesta este motivul pentru care Hristos apare in iad nu in postura smerita, de rob, ci de Stapan al vietii si al mortii, Biruitor al iadului, Izbavitor al celor aflati aici. Si vesmintele lui Hristos sunt diferite de cele purtate cat a vietuit pe pamant. Nuanta de galben-auriu simbolizeaza lumina slavei Celui Care este Lumina lumii.

Mai mult decat atat, faptul ca Cel ce a murit nu este un om obisnuit ci este Dumnezeu adevarat, este exprimat intr-unul din troparele pe care preotul le rosteste in cadrul Sfintei Liturghii "In mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplandu-le Cel ce esti necuprins” .

Desi trupul este mort si asezat in mormant, sufletul Mantuitorului se pogoara la iad dar nu ca un osandit ci ca un Dumnezeu ducand in acel adanc al despartirii de Dumnezeu viata si lumina invierii, sfaramand incuietorile iadului si scotandu-i de acolo pe toti cei ce au crezut in El (I Pt 3, 19-20).

In Erminia lui Dionisie din Fourna, acest tip de icoana este descris astfel: “Iadul ca o pestera intunecoasa dedesubt de dealuri, si ingeri, purtand vesminte luminoase, il leaga cu lanturi pe Belzebut, domnul intunericului [...]; si cativa oameni, in pielea goala si legati cu lanturi, uitandu-se in sus; si multe lacate sparte, si portile iadului sfaramate, iar Hristos, avand imprejur nemarginita lumina si multi ingeri, calca pe ele, cu dreapta tinand [de mana] pe Adam, iar cu stanga pe Eva. Si de-a dreapta, Inaintemergatorul aratandu-L pe Hristos; si langa el David si alti drepti, si imparati cu cununi si cu coroane. Iar de-a stanga proorocii: Iona, Isaia, Ieremia, si dreptul Abel, si altii, toti cu cununi”.

Hristos iesind din mormant

Desi Apusul cunoaste iconografia "Pogorarii la iad", aceasta tema existand la Roma incepand cu sec al VI-lea, fiind intalnita, de-a lungul timpului intr-o serie de picturi, sculpturi si vitralii, acesta a insistat insa pe reprezentarea lui Hristos iesind din mormant, astfel incat aceasta a prevalat fata de cea a pogorarii la iad.

Cum a avut loc Invierea lui Hristos, cum era Domnul inviat, in ce mod a iesit din mormantul pecetluit? Evanghelistii nu dau raspunsuri la aceste intrebari. Ei vorbesc, si indeosebi Matei, care ofera cele mai multe amanunte, de un mare cutremur de pamant, de ingerul venit pentru a rostogoli piatra de pe mormant, de spaima soldatilor la vederea sa, de ceea ce ingerul vesteste sfintelor femei venite la mormant: "Nu este aici, caci S-a sculat precum a zis." (Mt. 28, 6). Toate acestea, Biserica le infatiseaza in slujbele sale: "Pazind pecetile intregi, Hristoase, ai inviat din mormant ... "

Indemnandu-i astfel pe credinciosi sa faca din inviere in insasi taina sa obiectul credintei lor, Biserica ortodoxa nu-si ingaduie sa infatiseze ca rod al imaginatiei - asa cum s-a intamplat in Apus, in opere artistice, - momentul precis al invierii, adica pe Hristos iesind din mormant.

Icoanele de data mai recenta, intalnite adesea si in bisericile ortodoxe, care-L infatiseaza pe Hristos iesind dintr-un mormant sub forma de cosciug, cu trupul partial descoperit, si tinand in mana un steag (simbol profan al biruintei), cu un inger care tocmai a dat piatra la o parte nu au nimic de-a face cu traditia ortodoxa si contravin flagrant chiar relatarilor evanghelice.

Icoana modernista il infatiseaza pe Mantuitorul inaltandu-Se deasupra mormantului dupa ce un inger a dat la o parte piatra mare care il pecetluia. Traditia Bisericii afirma insa ca Hristos a iesit din mornat in timp ce acesta a ramas pecetluit, asa cum a intrat in incaperea unde se adunasera ucenicii Sai pe cand usile erau inchise ,"de frica iudeilor”.

De asemenea, piatra a fost pravalita de un inger dupa ce El iesise din mormant, pentru ca femeile mironosite care au venit la mormant sa poata vedea cu ochii lor ca mormantul este gol, ca Hristos inviase intr-adevar.

Un alt element este infatisarea lui Hristos cu un steag, pentru a sublinia biruinta Sa asupra mortii. Steagul este un simbol profan, in timp ce Crucea, pe care o tine Hristos uneori in descrierea traditionala a Invierii, este un simbol duhovnicesc.

Leonid Uspensky si Vladimir Lossky atrag atentia asupra faptului ca, “in iconografia ortodoxa traditionala, momentul in sine al Invierii lui Hristos nu este niciodata descris. Spre deosebire de icoana invierii lui Lazar, atat Evangheliile, cat si Traditia bisericeasca nu spun nimic despre acel moment si nu spun cum a inviat Hristos. Nici o icoana nu o arata."

Absenta redarii momentului Invierii arata caracterul sau de nepatruns pentru mintea omeneasca si, prin urmare, imposibilitatea de a-l descrie.

De aceea, in iconografia ortodoxa sunt doua reprezentari care corespund sensului acestui eveniment: "Pogorarea la iad”, descriind momentul care precede Invierea lui Hristos cu trupul, si "Mironositele la mormantul Domnului”, infatisand momentul ce a urmat Invierii cu trupul a lui Hristos.

De vineri, 15 aprilie, până duminică, 17 aprilie, meşteri din toate zonele ţării vin să sărbătorească Floriile la Muzeul Ţăranului Român.

Olari, fierari, cioplitori, cojocari, cofetari, pielari, rudari, iconari, dar şi ţesătoare, împletitoare, încondeietoare vor veni la Târgul de Florii de la MŢR cu: obiecte din lemn, ceramică, ţesături, jucării, instrumente muzicale, podoabe, ouă încondeiate, mobilier pictat, icoane.

De-ale gurii puteţi târgui: suc de mere, cofeturi din Teleorman, turtă dulce de Harghita, kürtös kalács, halviţă, magiun de prune din Topoloveni, miere de albine şi lăptişor de matcă, polen şi propolis, ierburi de leac, pălincă de Bihor şi vin, mâncăruri de post la Clubul Ţăranului.

Nu vor lipsi nici florile fel de fel, colorate şi parfumate cum numai în aprilie găsim.

Prin târg...

- demonstraţii de încondeiat ouă,
- atelier de olărit – oale, blide şi ulcele învârtite la rotă de meşterul popular Jorj Dimitriu,
- atelier de legătorie cu hârtierul Răzvan Supuran,
- expoziţie de pictură naivă din Moldova a meşterilor Ioan Măric şi Gheorghe Ciobanu, în Clubul Ţăranului,
- duminică, 17 aprilie, ora 12:30, la Clubul Ţăranului, Trupa de copii a atelierului de teatru de la MŢR, coordonat de Beatrice Iordan, va susţine o piesă de teatru de animaţie Zâna din Stejarul cu trei crengi.
- muzici şi voie bună.


Târgul de Florii este deschis de vineri, 15 aprilie, până duminică, 17 aprilie, între orele 10:00 şi 18:00, la Muzeul Ţăranului Român.

Sărbătoarea Floriilor

„În duminica de Florii, oamenii au voie să mănânce peşte. Merg la biserică ducând flori şi se întorc ducând mâţişori de salcie. Ating cu salcia copiii, vitele din gospodărie şi o pun la icoană: peste an ea capătă tot felul de întrebuinţări. Tot acum sunt fierte buruienile care vor fi folosite la vopsirea ouălor.Cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Sunt locuri unde în această zi oamenii nu se spală pe cap, de teamă să nu albească (încărunţească) la fel ca pomii aflaţi în floare. În alte părţi se spală pe cap tocmai în această zi, dar cu apă în care au fiert busuioc şi fire de la canafii unui prapor care a fost purtat la o înmormântare de fată mare. Ca să fie de folos părului, să-l facă să strălucească de sănătate, apa trebuie vărsată la rădăcina unui păr”. (Ghidul sărbătorilor româneşti, de Irina Nicolau)

 

Ciprian Porumbescu , compozitor roman, nascut la Sipot (reg. Suceava). A fost unul dintre inaintasii de seama ai muzicii romanesti. Talent precoce, Porumbescu s-a format in perioada trezirii constiintei nationale a romanilor si a framantarilor pentru afirmarea drepturilor lor nationale. Lupta pe taram social a fost strans legata in activitatea sa de lupta pentru promovarea muzicii originale. Legatura cu muzica populara a fost determinata in formarea sa profesionala. In perioada studiilor la Viena a editat o "Colectiune de cantece sociale pentru studentii romani", prima de acest fel in literatura noastra.

Porumbescu a compus peste 250 de lucrari vocale si instrumentale, care-si trag seva din cantecul popular romanesc. Opereta "Crai nou", "Balada" sa pentru vioara si pian, "Cantecul pentru 1 Mai", "Serenada" s.a. se bucura de o larga popularitate.

SĂRBĂTOAREA PASCALĂ

- amintiri ale obiceiurilor de altădată -

În tradiţia satului românesc, sărbătorile de Paşti s-au bucurat întotdeauna de cea mai aleasă cinstire. Datinile, credinţele, practicile ritual-ceremoniale, precum şi producţiile literaturii populare privitoare la aceste zile mari din calendarul creştin, poartă încărcături semantice şi emoţionale inconfundabile.

   Sărbătorile de Paşti marchează debutul anului ritual creştin, situat - ca un centru de echilibru - între echinocţiul de primăvară (începutul Anului Nou agrar) şi ziua Sfântului Gheorghe (începutul Anului Nou pastoral).

   Ciclul Pascal include o perioadă de douăsprezece zile, Duminica Floriilor - Duminica Tomei, în care sunt concentrate cele douăsprezece luni ale anului. În primele şase zile anul îmbătrâneşte, se degradează treptat ("Săptămâna patimilor"), pentru ca odată cu Învierea lui Iisus Hristos toate şi totul să intre sub cele mai bune auspicii, sub zodia recosmicizării timpului primordial ("Săptămâna luminată").

   Duminica Floriilor este cunoscută şi sub numele de Florii, Duminica Vlăstarilor, Staulele Florilor sau Staurile Florii. Deşi astăzi prezintă o puternică componentă creştină, sărbătoarea Floriilor păstrează reminiscenţe din timpuri mult mai vechi. Prin însăşi denumirea ei aminteşte de Floralia (Florilia), festivitate închinată zeiţei Flora, "Mama primăverii".

   Există credinţa că ramurile de la Florii aduc rodire şi belşug oriunde ar fi aşezate - în grădini, pe ogoare, în livezi, în staule, coteţe, stupi etc. Crengile de răchită sau de salcie aduse de la biserică se păstrează la icoane ori sub streşinile caselor şi se aprind când trebuie alungaţi norii aducători de grindină. Tinerele fete culeg diferite flori şi rămurele de măr înflorit pentru a fi ferite de rele şi iubite de feciori.

   Zilele din "Săptămâna patimilor" (sau "Săptămâna mare") prilejuiesc variate interdicţii, unele fiind raportate aproape exclusiv la suferinţele Mântuitorului. Tot acum se săvârşesc numeroase treburi gospodăreşti (zugrăvirea caselor şi a staulelor, curăţenie în curţi şi livezi), în scopuri profilactice şi purificatoare, dar şi cu evidente aderenţe la străvechiul cult al morţilor (aprinderea focurilor pentru ca sufletele celor adormiţi să nu sufere de frig sau să nu se rătăcească pe cale).

   În Joia mare se păstrează, încă obiceiul încondeierii ouălor. În prezent majoritatea zonelor etnografice nu reprezintă spaţii de referinţă în acest sens, însă conservă procedee arhaice de realizare şi un valoros repertoriu de teme şi motive ornamentale.

   Cunoscut la mai toate popoarele lumii, obiceiul vopsirii sau al încondeierii, închistririi (împistririi) ouălor cu variate semne şi simboluri are o vechime considerabilă. Oul apare ca un simbol ce ilustrează renaşterea periodică a naturii, revigorarea. El este socotit a fi posesorul unor virtuţi speciale, iradiind în juru-i viaţă, vigoare şi sănătate, stimulând rodnicia şi prosperitatea. Oul, ca simbol, se explică prin el însuşi - este sursa primordială a vieţii pe pământ, a pământului însuşi şi chiar a întregului univers. Virtuţilor enumerate, cu care era (şi chiar este) investit oul, li se adaugă încă una: aspectul oului, indicând imaginea limitării spaţiale de tipul cercului magic (forma lui are implicit o interpretare magico-protectoare). Proprietăţile sale magico-rituale s-au amplificat în momentul asocierii culorii, care, iniţial a fost roşie. Culoare roşie reprezenta focul, puterea lui purificatoare, dar şi sângele, adică viaţa.

"Frumos şi sănătos ca un ou roşu" este sintagma ce domină încă spiritualitatea satului românesc. Faptul că ouăle roşii sau cele încondeiate sunt învestite cu atribute miraculoase nu este câtuşi de puţin întâmplător. După cum bine se ştie obiceiul este legat de începutul anului nou agrar, perioadă în care vrăjile, urările, practicile şi ritualurile de tot felul, înfăptuite cu un anumit scop, au cele mai mari şanse de a se îndeplini.

   Dacă multe dintre ouăle încondeiate astăzi au doar roluri estetice, trebuie subliniat faptul că ele, altădată, erau destinate exclusiv consumului. Se pare că iniţial erau mâncate cu tot cu coajă. Faptul nu este câtuşi de puţin surprinzător, dacă avem în vedere simbolurile magice înfăţişate pe ouă, destinate ca şi în cazul colacilor de la Crăciun sau Anul Nou, să asigure îndeplinirea unor idealuri. Astfel, plugarului i se dăruiau ouă pe care figurau unelte gospodăreşti (fierul plugului, hârleţul, grebla, rariţa), păstorului cele ce priveau îndeletnicirea sa (cârja ciobanului, coarnele berbecului, ocolul), gospodina se bucura de cele pe care apăreau unelte casnice (vârtelniţa, furca de tors) sau păsări de curte (creasta cocoşului, laba gâştii), flăcăului îi reveneau exemplare împodobite cu ornamente precum frâul calului, potcoava etc.

   Potrivit mentalităţii tradiţionale, toate aceste idealuri nu se puteau înfăptui întocmai decât prin consumarea ouălor cu tot cu coaja pe care erau desenate simbolurile respective. Deci aşa cum se mâncau colacii rituali, având pe suprafaţa lor simboluri ale vredniciei, sănătăţii şi belşugului, tot aşa trebuiau consumate şi ouăle de Paşti, acoperite cu "semne" la fel de bine-prevestitoare.

   Obiceiul încondeierii ouălor este unul dintre cele mai interesante compartimente ale culturii populare tradiţionale, circumscrise plasticii folclorice, ce ne relevă un univers fascinant. Semnele scrise pe ouă ascund o lume învăluită în taină, cu un mod propriu de a gândi şi a simţi. O lume atât de tulburătoare pentru noi cei de astăzi.

Creştinismul şi-a asumat acest străvechi obicei şi în mare măsură l-a refuncţionalizat - legendele religioase vorbesc despre obârşia ouălor încondeiate, iar repertoriul ornamentelor include şi simboluri specifice - cârja popii, brâul Maicii Domnului, Crucea Paştelui etc. Bisericii îi revine meritul de a fi permanentizat datina, permiţându-i să ajungă, de multe ori, la desăvârşire artistică.

   Din momentul apariţiei culorii, interesul pentru frumos se dezvoltă în simbioză cu elementul magic, dar acesta din urmă va rămâne în planul secund. Dacă oul roşu semnifică puterea purificatoare a focului, dar şi forţa benefică a soarelui, viaţa însăşi, iar într-o perioadă mai târzie sângele Mântuitorului (ca zălog al revenirii la viaţă), ouăle galbene sau negre au atribute funerare.

    Repertoriul de motive este foarte bogat, însă, studiile recente asupra fenomenului nu relevă ceea ce se constată în teren. Cercetarea este îngreunată şi datorită faptului că multe dintre ornamentele tradiţionale nu se mai păstreză nici măcar în memoria pasivă a sătenilor, iar unele simboluri străvechi au căpătat în timp alte funcţii şi chiar alte denumiri (complicând foarte mult lucrurile).

   Motive ornamentale: fitomorfe (brăduţul, căpşunile, frunza de stejar, păstăile,) zoomorfe (barza, creasta/coada curcanului, creasta cocoşului, cocoşul, coarnele berbecului, rădaşca, unghia caprei,) cosmomorfe (steaua, soarele, fulgerul) skeomorfe (Brâul Maicii Domnului, calea rătăcită, cârligul ciobanului, Crucea Paştelui, fierul plugului, furca de tors, grebla, hârleţul, mâna, pânza de păianjen, vârtelniţa).

Mâna, cel mai important simbol antropomorf, ilustrând silueta umană printr-un singur element, conform principiului "pars pro toto" - nu este însoţit decât de cele ce sunt în măsură să-i potenţeze calităţile. Apare în asociere cu cercul sau coarnele, ale căror puteri de a îndepărta pericolele sunt binecunoscute. Mâna cu degetele răsfirate (chiar dacă nu apar toate cinci) reprezintă un element cu largi implicaţii magico-religioase.

   Oul în sine are o semnificaţie cosmologică universală fiind o imago mundi. În acest sens el reprezintă o totalizare a realului, este un izvor al vieţii. Orice combinaţie de ouă încondeiate ornamentate cu motive tradiţioanle poate sugera o naraţiune cosmologică, motivele de factură creştină - Învierea şi Floarea Paştelui - completând registrul tematic cu teme iconografice împlinind viziunea de „creştinism cosmic", care răspunde de identitatea culturală a ţăranului român.

   Obiceiurile înfăptuite în "Săptămâna luminată" - udatul ritual, legănatul în scrânciob, "suroratul" şi înfrăţirea rituală, scosul fetelor la joc etc. - conturează şi mai clar dimensiunea folclorică a sărbătorilor Paştelui.

Cojile ouălor folosite la copturile rituale şi chiar cojile ouălor roşii sunt date pe un fir de apă ca să "afle şi Blajinii că nu-i departe Paştele lor". În prima sâmbătă postpascală, sau mai frecvent în lunea de după Duminica Tomei, se fac ectenii la cimitir în memoria celor din "satul fără nume". Se duc pe morminte ouă încondeiate, Pască, colivă, vin şi lumânări aprinse: Acesta este Paştele Blajinilor sau lunea morţilor.

   Despre Blajini (sl. blaženă - fericit) se spune că sunt un fel de oameni buni, drepţi în faţa lui Dumnezeu, care trăiesc la apa sâmbetei, la marginea lumii, lângă sorbul pământului. Sărbătoarea Blajinilor este o punte nesfârşită peste generaţii. Acum nu se pomenesc doar morţii cunoscuţi pe linia ascendentă a unei familii, ci întregul neam al strămoşilor comuni: Uitaţii, Neştiuţii, Albii.

    Acestea sunt doar câteva secvenţe din bogatul repertoriu al obiceiurilor din Ciclul Pascal care aşează venirea primăverii sub semnul purităţii şi al speranţei.

AM PLECAT SÃ COLINDÃM

Am plecat sa colindam,
Domn, Domn sa'naltam,
Cand boierii nu's acasa,
Domn, Domn sa'naltam.

C'au plecat la vanatoare,
Domn, Domn sa'naltam,
Sa vaneze caprioare,
Domn, Domn sa'naltam.

Caprioare n'au vanat,
Domn, Domn sa'naltam,
Ci-au vanat un iepuras,
Domn, Domn sa'naltam.

Sa faca din pielea lui,
Domn, Domn sa'naltam,
Vesmant frumos Domnului,
Domn, Domn sa'naltam.