Comunitate - Blogul Eugen Dorcescu

Eugen Dorcescu, Metafora în Psalmul 79 (80)

Postat: 15.06.2014 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Eugen Dorcescu

Metafora în Psalmul 79 (80)

Cu destulă vreme în urmă, am dedicat, cum, de altfel, se cunoaşte (ori se cunoştea) în mediile academice, multă energie şi pasiune cercetării metaforei. Rezultatul (dincolo de încheierea încheierilor: „havel havalim”, „vanitas vanitatum” „todo es vanidad y dar caza al viento”): o teză de doctorat (Structura lingvistică a metaforei în poezia română modernă, Universitatea din Timişoara, 1975), un număr de lucrări (cărţi sau studii în reviste specializate: Metafora poetică, Editura Cartea Românească, 1975; Embleme ale realităţii, Editura Cartea Românească, 1978, p. 84 – 89; Simbolul artistic în „Cuvinte potrivite”, „Limba română”, 5, 1980 etc.) şi, în cele din urmă, elaborarea unui concept integrat al tropului, a unei perspective globale, expusă sintetic şi explicit (structură formală şi structură semantică), a unui „model”, care s-a clarificat, s-a consolidat şi s-a rotunjit treptat, şi care poate fi găsit, într-o formă stabilă (ca să nu zicem definitivă) în capitolul I, intitulat Metafora poetică, din lucrarea noastră relativ recentă Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, p. 11 – 55. Aşadar, dacă cineva este interesat, poate recurge la această carte, accesibilă şi pe Internet.

Reamintim, foarte pe scurt, componentele acestui model metaforic, configuraţia şi dinamica sa. După opinia noastră, metafora este expresia lingvistică a unei identificări ontologice. Structurile ei formale elementare, întotdeauna substantivale, sunt fie coalescente, fie implicate (structuri metaforice simple). Deseori, însă, structurile substantivale contaminează verbul şi adjectivul, construind (ca urmare a unei viziuni artistice coerente) o structură metaforică complexă. Aceasta reproduce „figura”, „forma” a ceea numim, curent, realitate, altfel spus, reproduce „alcătuirea”, „structura” imanenţei: acord activ, neliniştit, viu între substanţă, acţiune, calitate. Fenomenul contaminării verbului şi adjectivului de către substantiv (acord sintactico-stilistic) l-am numit inducţie. Uneori, verbelor şi adjectivelor induse li se adaugă un substantiv grefat, ori mai multe (care, la rându-le, pot induce verbe şi adjective). Grefa e o prelungire (o extensie) a metaforizării iniţiale, o acumulare semantică (nu o contaminare).

Aceasta ni se pare a fi schema ideală a metaforei, în ce priveşte structurile formale. Analiza relevă, fireşte, o seamă de abateri de la acest tipar, abateri care, până la un punct, pot fi, ele însele, ordonate: coalescenţe difuze, serii sinonimice, constelaţii metaforice, metafore implicate cu termenul figurat eliptic.

Cât priveşte structura semantică, ne oprim la trei mari capitole: personificarea (nonuman – uman), de-personificarea (uman – nonuman) şi transferul ontologic (nonuman – nonuman). Toate trei derivă din releul tutelar identitate – alteritate, particularizându-l în diverse chipuri, aşa cum probează, în desfăşurările ei concrete, analiza componenţială.

Avem de consemnat, în plus, sinteza personificare – de-personificare. În această sinteză vedem mecanismul profund al simbolului artistic. Altfel spus, în definirea noastră, simbolul este expresia lingvistică a unei realităţi antropo-cosmice, a unui anthropos – ergon.

Tabloul metaforic propus de noi, în întregul său, ni se pare logic, întemeiat conceptual, suficient de bine argumentat, disociativ (desparte inducţia de grefă), precum şi conform cu alcătuirea şi devenirea lumii create, cu alcătuirea şi devenirea, în timp şi spaţiu, a făpturii. De aceea, îndrăznim a-l crede mai operaţional, mai eficient, în plan hermeneutic, decât cel derivat din viziunea lineară a „metaforei filate”, în raport cu care este citat, mecanic, M. Riffaterre (La métaphore filée dans la poésie surréaliste, în „Langue Française”, 3, 1969). Să se vadă şi Paul Ricoeur, La métaphore vive, Ėditions du Seuil, Paris, 1975.

Modelul a fost dedus, extras, prin analiză, din creaţia unor mari autori români: Mihai Eminescu. Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Al Philippide, B. Fundoianu, Mircea Ciobanu etc. Procesul fiind bidirecţional, reversibil, acelaşi model metaforic a fost, ulterior, verificat şi validat, în confruntarea lui cu opera altor şi altor poeţi, aparţinând fie literaturii române, fie altor literaturi, îndeosebi celei franceze şi spaniole.

În cele ce urmează, îi vom ilustra configuraţia şi mecanismul, apelând la poezia sublimă a Psalmilor biblici – a unuia dintre ei, cel cu numărul 79 (80).

Iată textul, după Biblia sau Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994:

Psalmul 79

1. Cel ce paşti pe Israel, ia aminte!

Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif,

2. Cel ce şezi pe heruvimi, arată-Te

înaintea lui Efraim şi Veniamin şi

Manase.

3. Deşteaptă puterea Ta şi vino să ne

mîntuieşti pe noi.

4. Dumnezeule, întoarce-ne pe noi

şi arată faţa Ta, şi ne vom mîntui!

5. Doamne, Dumnezeul puterilor, pî-

nă cînd Te vei mînia pe ruga robilor Tăi?

6. Ne vei hrăni pe noi cu pîine de

lacrimi şi ne vei adăpa cu lacrimi, pes-

te măsură?

7. Pusu-ne-ai în ceartă cu vecinii

noştri şi vrăjmaşii noştri ne-au batjo-

corit pe noi.

8. Doamne, Dumnezeul puterilor, în-

toarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne

vom mîntui.

9. Via din Egipt ai mutat-o; izgo-

nit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea.

10. Cale ai făcut înaintea ei şi ai răsă-

dit rădăcinile ei şi s-a umplut pămîntul.

11. Umbra ei şi mlădiţele ei au aco-

perit cedrii lui Dumnezeu.

12. Întins-a viţele ei pînă la mare

şi pînă la rîu lăstarele ei.

13. Pentru ce ai dărîmat gardul ei şi

o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale?

14. A stricat-o pe ea mistreţul din pă-

dure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea.

15. Dumnezeul puterilor, întoar-

ce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cer-

cetează via aceasta,

16. Şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care

a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului

pe care l-ai întărit Ţie.

17. Arsă a fost în foc şi smulsă, dar

de cercetarea feţei Tale ei vor pieri.

18. Să fie mîna Ta peste bărbatul

dreptei Tale şi peste fiul omului pe

care l-ai întărit Ţie.

19. Şi nu ne vom depărta de Tine; ne

vei da viaţă şi numele Tău vom chema.

20. Doamne, Dumnezeul puterilor,

Întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi

ne vom mîntui.

Consemnăm un prim nucleu metaforic în primul verset:

Cel ce paşti pe Israel, ia aminte!

Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif...

În unele ediţii, în locul secvenţei Cel ce paşti apare „Păstorul” (lui Israel) (Pasteur d’Israël, Berger d’Israël, Pastor de Israel, Shepherd of Israel). Termenul propriu, subînţeles, este, desigur, Yahvé. Iar „oaie” (în alte traduceri, „turmă”; troupeau, rebaño, flock), este o grefă (inclusă într-o comparaţie) pe metafora primă („Cel ce paşti” – Păstor). Cursivitatea sensului figurat e ambiguizată de „povăţuieşti”, verb ce se acordă semantic cu termenul propriu corespunzător grefei: Iosif. Pe de altă parte, Israel este depersonalizat de verbul „a paşte”. Echivalenţa Yahvé – Păstor este frecventă în Biblie. Exemplificăm cu celebrul Psalm al Păstorului (22/23) (să se vadă şi Ieremia 23, 3; Iezechiel 34, 12; 1 Petru 2, 25 ş. a.).

Acest prim segment metaforic are, cum se vede, o puternică rotire semantică, o ezitare între personificare şi depersonificare ce ne fac a întrezări amplele orizonturi metafizice ale textului sacru.

Absolut clasică, însă, de manual, este suita metaforică ce se deschide o dată cu versetul 9. Termenul figurat vie („La vigne, allégorie familière aux prophètes, Is 5, 1 +, La Bible de Jérusalem, p. 1002, notă infrapaginală) are aparenţa unei metafore implicate (poate fi interpretată şi astfel), dar ea este, de fapt, o metaforă coalescentă cu termenul propriu subînţeles (prezent la distanţă: fie înainte de termenul figurat – Israel; fie după acesta: fiul omului, bărbatul dreptei tale). Vie dezvoltă o extinsă ramificaţie de inducţii şi grefe, logic închegate, perfect îndreptăţite din punctul de vedere al înţelesului, o arborescenţă pe care am marcat-o pe text astfel: metafora iniţială – bold; la fel – termenul propriu, plasat, imediat, la final, sau, departe, la începutul psalmului; inducţiile (prime sau secunde, verbale sau adjectivale – italic: grefele – subliniere). Aspectul formal este susţinut de mişcarea continuă a sensurilor, lansată, la debut, pe direcţia semică uman – vegetal.

Secvenţa are următoarea înfăţişare:

(Israel, Iosif, Efraim, Veniamin, Manase)

......................................................................

9. Via din Egipt ai mutat-o; izgo-

nit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea.

10. Cale ai făcut înaintea ei şi ai răsă-

dit rădăcinile ei şi s-a umplut pămîntul.

11. Umbra ei şi mlădiţele ei au aco-

perit cedrii lui Dumnezeu.

12. Întins-a viţele ei pînă la mare

şi pînă la rîu lăstarele ei.

13. Pentru ce ai dărîmat gardul ei şi

o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale?

14. A stricat-o pe ea mistreţul din pă-

dure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea.

14. Dumnezeul puterilor, întoar-

ce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cer-

cetează via aceasta,

15. Şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care

a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului

pe care l-ai întărit Ţie.

16. Arsă a fost în foc şi smulsă, dar

de cercetarea feţei Tale ei vor pieri.

17. Să fie mîna Ta peste bărbatul

dreptei Tale şi peste fiul omului pe

care l-ai întărit Ţie.

Momentul de vârf al evoluţiei semantice este generat de verbul „a desăvîrşi”, în forma (o) desăvîrşeşte (pe ea) („Şi o săvîrşaşte pre ea...”, în inegalabila tălmăcire din 1688 a Sfintei Scripturi). Acest verb (pe care l-am diferenţiat grafic de celelalte) nu se mai adresează strict viei (logica nu îngăduie, decât cu oarecare dificultate, o asemenea asociere), ci, deopotrivă, viei – om (şi omului – vie), adică uneşte, până la indistincţie, personificarea şi depersonificarea. Este o probă clară de geneză a simbolului, în accepţiunea dată de noi acestei noţiuni. De altfel, textele profetice însele, şi nu doar ele, îi conferă viei un atare rol (Isaia 5, 7; Ieremia 2, 21; Iezechiel 19, 10; Osea 10, 1; Matei 20, 1; Ioan 15, 1; Apocalipsa 14, 18 etc.). Nu ne-am propus să aprofundăm, însă, acum şi aici, acest vast domeniu. Ne-am limitat la a semnala contribuţia enunţurilor metaforice la edificarea şi la potenţarea mesajului vehiculat de psalm.

Pe de altă parte, toate cele spuse mai sus, în modestul nostru eseu, şi altele, multe, care, fără nici o îndoială, s-ar mai putea spune, şi, probabil, se vor mai spune, cândva, constituie încă o dovadă peremptorie, în cazul de faţă chiar strălucită, că metafora este doritoare şi capabilă de autoreproducere şi de autometamorfoză. În plus, scrutarea metaforelor şi a simbolurilor biblice, cu mijloace profesioniste din unghi stilistic şi lingvistic, nu doar reactivează, ci dau tărie, consistenţă, unor întrebări fundamentale privind relaţia dintre materie şi spirit, dintre spirit şi conştiinţă, privind, cu alte cuvinte, misterul insondabil ce-i leagă pe actanţii marii drame cosmice: Lume – Dumnezeu – Fiinţă umană.

12 mai 2014

Confluenţe Literare, 12 iunie 2014

Eugen Dorcescu, Un poet mistic: Blagoie Ciobotin

Postat: 2.04.2014 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Articole si studii

Eugen Dorcescu

Un poet mistic: Blagoie Ciobotin

Blagoie Ciobotin, “nume de rezonanţă în peisajul liricii sârbe din România”, cum îl numeşte cunoscutul scriitor Ivo Muncian, mi-a dăruit, mai zilele trecute, două din cărţile sale de poezie, recent apărute: Casa de la rădăcina cuvântului, traducere din limba sârbă şi Potfaţă – Ivo Muncian, Editura Eubeea, Timişoara, 2013 şi Triptic athonit, Tempus, Timişoara, 2013. Semnatar şi al altor numeroase cărţi în limba sârbă, Blagoie Ciobotin a mai publicat, după ştiinţa mea, în limba română, încă un volum de poezie, Litanii, la Editura Hestia, în 2001. Îl pomenesc şi pe acesta, deşi nu reprezintă obiectul nemijlocit al reflecţiilor mele de acum, fiindcă am descoperit acolo, prefigurat, motivul central (sau unul din motivele centrale) ale meditaţiilor lirice cuprinse în cele două cărţi primite în dar.

Să pornim, aşadar, cât putem de temeinic, la descifrarea mesajului pe care ni-l adresează preotul – poet (poetul – preot) Blagoie Ciobotin.

Motivul la care m-am referit, şi care împlineşte, cum mă voi strădui să probez în cele ce urmează, un rol decisiv în configuraţia textului este Cina, în semnificaţia duhovnicească, biblică, nou-testamentară a termenului.

Iat-o, evocată, pentru început, anticipativ, cum ziceam, în Litanii, sub titlul Cina cea de taină:

Omul de lângă mine plânge.

Din plânsul lui se naşte viaţa –

un firicel invizibil care

în Cuvânt ne leagă.

Mătănii din boabe de lacrimi

susţin Cerul şi pământul.

Lacrima, plânsul

dragostea, cuvântul –

servită este Cina.

Ceasul nouă deasupra pământului bate.

Remarcăm, în poziţie cheie, şi prezenţa Cuvântului (a Logosului), acesta fiind, de fapt, lexemul dominant şi tema tutelară a Litaniilor.

Revenind la cele două volume amintite, regăsim Cina cea de taină în Casa de la rădăcina cuvântului, la pagina 31:

În camera fără plafon

coborî cerul.

Masa e pusă.

Viaţa era deja împărţită.

Ei se privesc unul pe celălalt,

El se împarte pe Sine.

Cine înmoaie cu mine în moarte,

veşnic va trăi.

Vom nota că tensiunea sporeşte, de data aceasta, şi că perspectiva mistico-existenţială se adânceşte. Dar saltul, importantul salt, sub raport ideatic, imaginativ, emoţional şi estetic, ba chiar şi sub raport teologic şi existenţial, pe care îl realizează, între timp, de la Litanii la Triptic athonit, poezia lui Blagoie Ciobotin este acela de la măreţia şi sublimul Cinei celei de taină (Matei 26, 26) la dramatismul Cinei figurate în Apocalipsa 3, 20:

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

Autorul nu face trimitere directă, explicită, la acest celebru verset, dar cititorul cât de cât deprins cu cercetarea Scripturii o va identifica numaidecât. Această Cină de pe urmă (“Bujorul miroase/ pe masa Cneazului Lazăr – / cina de pe urmă”), această Cină a unei aşteptări neliniştite, înfrigurate, încărcate de speranţă, de zbucium, de disperare, copleşită de un teribil mister, este invocată de două ori în cuprinsul Tripticului athonit.

Mai întâi, la pagina 38:

Întotdeauna mai pune

o farfurie în plus,

o lingură,

o furculiţă,

un scaun aproape de masă tras.

Întotdeauna,

lasă uşa ne-ncuiată.

Nu te teme de prădători,

de cei care vor da

peste tine.

Dar teme-te întotdeauna

la cină singur să rămâi –

iar El la altă uşă

să bată.

Apoi, la pagina 45, unde găsim chintesenţa însăşi a Prezenţei deocamdată absente, a Prezenţei hipnotice, intens şi vital râvnite:

Pe nimeni la uşă

ochii nu zăresc.

Şi totuşi, sufletul

aşează pe masă

încă o farfurie.

(Să se observe: cel ce aşază pe masă încă o farfurie nu este “omul de pământ”, ha’ adham, ci sufletul lui!).

Aici, în această odaie virtuală, în această imaginară (dar cât de reală!) chilie, şi acum, în “timpul cel fără de timp” (p. 19), în acest prezent etern, veghează, priveghează, noapte şi zi, poetul mistic, individul mistic în general. De fapt, vegează, şi priveghează, alături şi împreună cu el, orice creştin, adăstând, cu totală încredinţare, de două milenii, cea de a doua venire a Domnului. Originalitatea poeziei lui Blagoie Ciobotin constă, din unghi tematic şi problematic, tocmai în conştientizarea, în reconştientizarea, acestei stări de fapt, anume: statutul creştinului, locul lui în timp şi în spaţiu, în coordonatele fizice şi morale ale lumii. Din acest cronotop vizionar, sinteză între imanenţă şi transcendenţă, creştinul priveşte, judecă, evaluează întâmplările, înfăptuirile, căderile şi înălţările, slava deşartă, deşertăciunile veacului. El, creştinul, este dincolo de toate acestea, în ciuda faptului că nu refuză să le aparţină. Precum se întâmplă, de pildă, în “Sfânta Grădină” a Muntelui Athos, unde “pretutindeni aerul a mir amiroase” şi icoana Edenului nu a încetat să existe:

Ca într-un carusel

vremurile vin şi trec.

În îmbrăţişarea albastră a mării,

pe Sfântul Munte

dăinuie prezentul.

Pe de altă parte, “timpul cel fără de timp”, “ochiul uscat al vremii”, “gheaţa timpului şi a lumii” ne pot duce cu gândul, eventual, şi măcar în parte, tot spre Apocalipsă, mai exact, la capitolul 10, versetele 6 – 7 din această carte a Noului Testament:

“…că timp nu va mai fi. Că, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor”.

Într-adevăr, atunci, la “plinirea vremii”, Cel aşteptat va sosi, locul liber de la Cina apocaliptică va fi, în sfârşit, ocupat şi fericirea insului statornic în credinţă, nădejde şi dragoste va fi deplină, desăvârşită.

Dar ce face eul empiric, ce face eul liric până în clipa aceea, până în “ziua aceea”? Cum îşi petrece durata, cum dă sens vieţii sale, cum îşi găseşte locul sub cer (sub “Cer”) şi pe pământ? El, trăitor pe terra, alungat din Eden, “autoexilat în Cuvânt,/ nevoitor în tăcere”, aşa cum se autodefineşte?

Mai întâi, îşi asumă, cu luciditate şi împăcare, singurătatea, condiţia de fiinţă (şi conştiinţă) obligată să îndure, un răstimp oarecare, “umbrele vremurilor păgâne”:

…Singurătatea este ca un cancer

care macină fiinţa

ascunsă sub masca mucegăită

a lumii.

Pierdut în tine însuţi

cărarea spre Cuvânt devine

un labirint,

devine un mormânt

din care trebuie să învii…

La fel procedează şi părinţii “Pustiei”, străini şi ei de “pustiul lumii”, de “lumea cea neagră”, monahii ce-I slujesc neîncetat lui Dumnezeu şi mijlocesc pentru semeni, dat fiind că duhul (şi harul) (duh e totuna cu vânt – termen dominant, gr. pneuma, ebr. ruah), dat fiind că duhul şi harul, aşadar, par a fi fost retrase din arealul unde ne zbatem “înrămaţi de propria noastră demenţă”: “Ce ne mai rămâne/ dacă şi vântul pleacă/ din această pustă,/ din această vale umedă/ şi mlăştinoasă?”). Ce ne mai rămâne, ce dăinuie, dincolo de orice ruină şi orice rătăcire? Rămân monahii de la Muntele Athos, rămân toţi monahii şi toţi nevoitorii, precum, spre exemplu, “Sfântul” (Sfântul Sava) de la Baziaş sau Arsenie Boca, în preajma şi sub lumina cărora stăruie în rugăciune, fireşte, şi credincioşii de rând:

Cu şiragul de mătănii

ce li se scurge printre degetele noduroase

monahii Athoniţi

sfărâmă întunericul lumii.

Uneori, drept răsplată pentru multa şi trudnica pocăinţă, “Cerul coboară în sufletul descătuşat,/ dezbrăcat de umbra lumii”. Alteori, însă, presiunea ambianţei non-duhovniceşti, “cursul lumii demente” devin de nesuportat. Şi atunci, strigătul, gâtuit, sufocat, al fiinţei capătă accente de-a dreptul tragice, în simplitatea şi sinceritatea lor:

Cetatea e toată în vervă.

Ciorile zburdă sub cer.

Mă simt ca într-o conservă.

O gură de aer,

atâta doar cer.

Tabloul social – istoric nu e încurajator. Dimpotrivă, asupră-i pare a domni “Îngerul morţii”, probabil acel Abaddon (ori Apollion) din Apocalipsa 9, 11: “Cadavrele umflate stau rânduite/ În cuierul timpului mâncat de viermi…Trecutul devine-un viitor sinistru…”.

Dezastrul comunitar se repercutează asupra individului pios, contemplativ, care se roagă, se întreabă, aşteaptă, îşi scrutează rostul şi identitatea. “Bujorul” (termen dominant) este simbolul însuşi al istoriilor, şi al istoriei, însângerate:

Bujorul –

floarea ofilită,

cu sângele petalelor

rescrie istoria.

Ca o culme a deznădăjduirii şi a destrămării de sine, poetul ne zugrăveşte căutarea propriului chip şi a acelei asemănări primordiale, căutare mărturisită în două din cele mai tulburătoare şi mai stranii poeme ale acestui periplu liric. Este vorba de Bocet 17 şi de Chipul din fereastră.

Îl reproducem pe cel dintâi:

Într-o oglindă spartă

chipul mi se oglindeşte.

Privirea zdrenţuită caută pupila

şi licărul pierdut.

Sub streaşina frunţii

umbrită de vreme,

ochii se-ngrămădesc.

Gura cea strâmbă

oare va mai putea rodi

cuvinte drepte?

În cioburile chipului cubist

frica se-ncuibează:

oare va recunoaşte Cerul

hidoşenia aceasta,

când lutul cărnii sfâşiate

se va risipi

în brazde?

Interogaţia săgetează dureros înseşi rădăcinile fiinţei. Şi, om fiind, om din trup, suflet şi duh, ca şi aproapele său, misticul, poetul mistic, se lasă pradă “dorului” (Sâmbăta Paştilor, 2013; Bocet 13) şi “lacrimilor” (passim):

Poate doar lacrima

împietrită ca un munte

să-mi spele

sluţenia din suflet.

Lacrima, doar lacrima.

Sau, mai ales:

Seara târziu

când îmi zăvorăsc poarta

să nu mi se furişeze în casă

negrele neguri,

mă opresc şi ascult

şuierul timpului

şi al neliniştii

războindu-mi-se prin vene.

Şi plâng.

Acest splendid poem, intitulat Plânset, din volumul Casa de la rădăcina cuvântului, se prelungeşte, în Triptic athonit, cu 20 de Bocete, care, programat sau nu, adaugă Apocalipsei, un al doilea model scripturistic pentru scrierile lui Blagoie Ciobotin, anume Plângerile lui Ieremia. Şi aici, ca şi acolo, păstrând, desigur, toate diferenţele şi toate distanţele cuvenite, descoperim, de fapt, incompatibilitatea genezică între eu şi universul teluric. Tânjirea fără leac a sufletului arată că, în esenţa sa, el nu aparţine lumii acesteia:

Mi-e dor de toate cele ce sfinte

odată au fost,

de toate ce încă îşi mai au un rost.

Mi-e dor de Cerul ce e atât de departe.

Mi-e dor de cerescul ospăţ

ce din potir la toţi se împarte,

la Cer să ne aducă pe toţi.

Mi-e dor.

Atât mi-e de dor!

Aşa se face că eremitul îşi întoarce, iar şi iar, privirea şi gândul spre Cer (reper perpetuu), spre Eden (figurat de Muntele Athos), spre Cuvânt, aşa se face că revine, mereu şi mereu, la locul “cinei de pe urmă”, aşa se face că, ieşit, parcă, din spaţiu şi timp, ar voi, cu orice preţ, şi cu nemărginită smerenie, să se mângâie:

Chiar dacă-mpărăţia pământeană

s-a făcut praf şi pulbere,

rămânem în aşteptarea

Împărăţiei Cereşti.

Şi chiar se mângâie, în cele din urmă, fiindcă are revelaţia ultimă, definitivă, salvatoare, revelaţia libertăţii hristice, a non-dependenţei totale, a desprinderii de orice iluzorii avuţii, ba chiar şi de sine însuşi :

Ne purtăm doar crucea

şi nimic altceva.

Nici traistele colorate,

nici cântecele de jale,

nici jocuri nebune,

nici beţiile,

nici orgiile.

Nici leagănele goale,

nici icoane făcătoare de minuni.

Doar Crucea cuvântului muribund

o purtăm în conştiinţă.

Şi încă:

Al Tău este pământul

şi sufletul nostru al Tău oftat este!

Menirea celui ce scrie? A poetului – preot, a preotului – poet? Misiunea lui? Darul lui de har? Acum, la capătul drumului, la capătul iniţierii în solitudinea absolută a existenţei, s-au lămurit, s-au limpezit şi ele:

Tăcerea – Iubirea – Cerul,

Iată fresca zugrăvită în suflet.

Atât mi-a mai rămas,

Şi asta dăruiesc.

Ce ar mai putea înnădi vreun comentariu, erudit sau doar simpatetic, la această emblematică încheiere? Multe, fără nici o îndoială. În ce mă priveşte, însă, traseul hermeneutic pe care mi l-am propus se opreşte aici. Vor urma altele, cu siguranţă. Fiindcă Blagoie Ciobotin mi se pare a fi un poet mistic în toată puterea cuvântului şi în toată cuprinderea unei atare încadrări.

Timişoara, 1 aprilie 2014; Confluenţe Literare, 1 aprilie 2014

Poezie şi metafizică

Postat: 30.11.2013 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Articole si studii

POEZIE ŞI METAFIZICĂ

-Nicoleta Onica, în interviu cu EUGEN DORCESCU -

NO: Dicţionarele vă consemnează ca fiind poet, prozator, eseist, traducător. Care haină consideraţi dumneavoastră că vă şade cel mai bine?

ED: Cea de poet. Aşa şi sunt încadrat în orizontul receptării. Proza mea însăşi e poetică, traducerile mele vizează, prioritar, texte poetice, eseurile mele, la rândul lor, sunt dedicate, mai cu seamă, poeziei.

NO: Cum aţi descoperit poezia? Când aţi început să scrieţi versuri?

ED: Foarte de timpuriu, în copilărie, şi tot pe atunci am prins să schiţez, la răstimpuri, un vers, o strofă... Şi am continuat aşa multă vreme. Dar am fost mulţumit (cât de cât) de încercările mele relativ târziu, spre treizeci de ani, când am şi publicat primele texte. Debutul în revistă („Luceafărul”, 1971) mi-a fost vegheat de Al. Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag. Debutul editorial (Cartea Românească, 1972) – de Mircea Ciobanu, Marin Preda şi Mihai Gafiţa. Le-am fost recunoscător acestor mari şi generoşi scriitori, le sunt recunoscător şi astăzi. După cum le sunt recunoscător şi celor care au contribuit, peste ani şi decenii, fie la receptarea scrierilor mele, fie la difuzarea lor în alte spaţii culturale (Valeriu Anania, Virgil Nemoianu, Marian Popa, Alexandru Ruja, Cornel Ungureanu, Cezarina Adamescu, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, Rosa Lentini, Mónica Delia Pereiras, Fernando Sabido Sánchez, Jaime Siles ş.a.).

NO: Aţi transpus în versuri Psalmii, Proverbele, Ecclesiastul, Rugăciunea regelui Manase... Cu ce scop aţi versificat aceste texte biblice? Având în vedere că timpurile pe care le trăim par a fi „cele de pe urmă”, lectorii ar trebui să se apropie mai mult de cele sfinte...

ED: Nu am avut un scop, în înţelesul pragmatic, ori strict intelectual, al termenului, dar presupun că, stihuind Cărţile poetice şi sapienţiale ale Bibliei, fiinţa mea, în tenebra şi misterul ei, va fi avut unul. Probabil acela de a se salva, de a-şi supravieţui. Am mărturisit şi cu alte prilejuri: Psalmii, Ecclesiastul, Pildele, Rugăciunea regelui Manase, lucrări publicate, pe rând, începând din 1993 până în 2001, şi adunate în volumul antologic Biblice (Editura Marineasa, 2003) sunt cărţile paradisului meu lăuntric. În timp ce Cronică (1993), Abaddon (1995), Exodul (2001) sunt cărţile infernului meu personal.

NO: Aţi afirmat în nenumărate rânduri că singura carte pe care o citiţi mereu şi o cercetaţi este Biblia. Spuneaţi că „nu există altă carte în afară de Biblie”. Aceasta înseamnă că sunteţi o persoană credincioasă. În ce măsură influenţează acest lucru viaţa dumneavoastră literară?

ED: Viaţa mea literară nu e de conceput în afara persoanei mele (empirice şi artistice). Iar persoana mea nu e de conceput în afara credinţei. Credo, ergo sum. Pseudo-dilema pe care se sprijină poezia mea ar fi tocmai aceasta: pe de o parte, „fiinţa întru moarte” (Heidegger); pe de alta, ceea ce am îndrăznit a numi, într-un studiu dedicat poeziei mistico-religioase (Poezia mistico-religioasă, structură şi interpretare, cf. Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, n. n., N. O.), „fiinţa întru mântuire”...Aşadar, ca să răspund la întrebare: în totalitate.

NO: Spuneaţi într-un interviu că nu scrieţi poezie religioasă. Cum puteţi cataloga poezia care Îl are în centru pe Dumnezeu?

ED: Orice poezie mare, orice poezie importantă Îl are în centru pe Dumnezeu, fie că e conştientă sau nu de această Prezenţă. Dar să revin la propriile-mi strădanii. Într-adevăr, eu nu scriu poezie religioasă, stricto sensu. În eseul amintit, propuneam o distincţie netă, din unghi teoretic, dar şi metodologic, operaţional, funcţional, în teritoriul literaturii, între noţiunea de „religios” şi cea de „mistic”. Poezia mea, care este şi a fost întotdeauna de factură necondiţionat spirituală, are, în centrul ei, „fiinţa” (eventual, Fiinţa), nu cultul, nu religia, nu ritualul, aşa încât poate fi calificată, la rigoare, drept „mistică”, dar cel mai adecvat cred că i-ar fi calificativul de „metafizică” (poezia metafizică Îl are în centru pe Dumnezeu). Profesorul Andrés Sánchez Robayna de la Universitatea din La Laguna, Tenerife, a definit foarte limpede specificul creaţiei mele, într-un studiu-prefaţă la volumul Poemas del Viejo (Poemele Bătrânului), apărut în 2012, în Spania, la Editura Igitur, Montblanc (Tarragona), în traducerea Rosei Lentini.

Spre un plus de informare: acest eseu al lui Andrés Sánchez Robayna a fost preluat, curând, de revista „Analecta Literaria”, din Argentina, precum şi, în traducere, de numeroase şi prestigioase publicaţii româneşti, din ţară şi din străinătate, ceea ce probează, în opinia mea, interesul pe care îl manifestă, totuşi, elitele literare şi academice faţă de lumea Spiritului. El se află şi în crestomaţia critică Poezia lui Eugen Dorcescu, comentată de... , ediţia a III-a, Ed. Calameo, 2013, alcătuită de Sorina Ianovici-Jecza şi Olimpia Berca. (1).

NO: Aţi scris poezii pentru copii, poveşti şi povestiri. De unde această dorinţă de a scrie pentru copii?

ED: Vă referiţi, desigur, cu deosebire, la Basme şi povestiri feerice, tom apărut la Editura Eubeea, Timişoara, în 2005. El cuprinde toată proza fantastică pe care o publicasem anterior. Această „proză fantastică” nu e neapărat „pentru copii”, sau numai pentru copii, nici despre copii. Este, pur şi simplu, proză fantastică. În ea sunt desfăşurate, epic, discursiv, o parte din temele, motivele, simbolurile pe care le codifică şi le decodifică poezia (poezia mea, fireşte).

NO: Unde credeţi că se încadrează cel mai bine activitatea dumneavoastră lirică- tradiţie sau modernitate? Cât la sută este tradiţie şi cât modernitate?

ED: E greu, e chiar fastidios, pentru mine, să mă hazardez la un atare răspuns. N-am încercat niciodată, şi nu voi încerca nici acum, să fiu comentatorul propriilor scrieri, după cum n-am încercat niciodată, şi nici nu voi încerca, să fiu impresarul lor. Am convingerea că răspunsul cel mai corect, cel mai argumentat şi cel mai convingător la această întrebare l-a dat tot profesorul Andrés Sánchez Robayna, un mare creator, un om de litere profund şi erudit (2).

NO: Există momente în care vă aflaţi în pană de idei? Cum trataţi lipsa de inspiraţie şi ce anume vă inspiră, atunci când scrieţi?

ED: Cu un calm tensionat, neliniştit, dacă se poate spune aşa. În acel răstimp, din câte mi-am dat seama, textul se elaborează lăuntric, tacit. Aşa că aştept ca el să se rotunjească – semantic şi chiar stilistic – şi să ajungă „scriptibil”, comunicabil. Aştept să am dispoziţia propice scrisului. În toată cariera mea literară, atâta cât este ea, şi aşa cum este, n-am pus pe hârtie nici măcar un stih căznit, făcut, plănuit. Nici măcar unul singur...Scrisul meu este vital, nu convenţional. Selecţia, definitivările, renunţările (drastice, poate chiar prea drastice) etc., întotdeauna laborioase şi îndelungate, sunt posterioare scrierii propriu-zise, care este spontană, generoasă, chiar impetuoasă uneori.

NO: Reflectă versurile pe care le scrieţi momente din viaţa dumneavoastră sau sunteţi altcineva în scris, fără a avea vreo legătură cu realitatea?

ED: Viaţa mea, existenţa mea, sublimată, însă, se află, întreagă, în poezia mea. De pildă: ceea ce se numeşte, în termeni biblici, „lupta dintre carne şi duh”. Această confruntare a fost, este şi acum, în ce mă priveşte, una din sursele majore de tensiune existenţială. La palier literar, liric în speţă, ea rămâne, mutatis-mutandis, o sursă, poate chiar privilegiată, de tensiune estetică.

NO: Ce proiecte de viitor aveţi?

ED: Am întocmit, cu mare trudă şi migală, şi am publicat on-line (deocamdată) o antologie de autor, 111 Poezii (Ed. Calameo, 2013), pe care intenţionez s-o imprim într-un viitor oarecare. Acesta este un proiect conturat, circumscris. Apoi, ca proiect mai larg, mai extins, aş dori, pur şi simplu, să mă bucur de viaţă, în familia mea, să trăiesc în pace, cu mine însumi, cu semenii, cu veacul, şi, de asemenea, să scriu, să mai scriu câte ceva, dacă (şi atâta vreme cât) Iah Elohim va îngădui.

NO: În final, aţi putea să îmi spuneţi câteva versuri care vă reprezintă?

ED: Într-un fel sau altul, tot ce scriu mă reprezintă, chiar dacă într-o manieră difuză. Ceva mai exact, mai dens, mă reprezintă cele 111 Poezii, selectate din întregul meu parcurs liric. Şi, încă mai exact, aş zice, dar, fiind fatalmente subiectiv, n-ar fi cu totul exclus să mă înşel, mă reprezintă poezia În tăcere. Ea deschide, în chip de Prolog, antologia pomenită. Poate fi găsită, deci, cu uşurinţă. (3).

Interviu telefonic,

6 noiembrie 2013

______

NOTE:

(1) „O adâncă scrutare a sensului transcendenţei – uneori inseparabil unit cu lecţiile misticii occidentale – îşi dă mâna, în această poezie, cu o viguroasă căutare metafizică (“metafizică, nu filozofică”, insista Juan Ramón Jiménez), al cărei centru sau axă este fiinţa în faţa eternităţii...” (Andrés Sánchez Robayna, Eugen Dorcescu, între esenţă şi existenţă, „Orizont”, 3, 2012). (N.n., N.O.).

(2) “...Marea tradiţie a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi – o tradiţie pe care în Spania, sau în limba spaniolă, o cunoaştem, din nefericire, cu totul insuficient – , se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, şi se leagă cu unele dintre marile procupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul şi lumea celei mai vii poezii europene a modernităţii. Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui Dorcescu sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice....” (Ibidem). (N.n., N.O.).

(3) Am găsit-o şi o reproducem mai jos (N.n., N.O.):

În tăcere

N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./ Aseară am vorbit cu Dumnezeu./ La fel de clar, de simplu, de senin,/ Cum ai tăifăsui cu un vecin.../ E drept că El tăcea. Sau, mai curând,/ Iradia în fiecare gând,/ În fiecare şoaptă şi impuls,/ În fiecare zbatere de puls./ Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/ Discursul în tăcere s-a mutat,/ Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/ Tăcerea era drumul către El.// Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,/ Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis. (Din Eugen Dorcescu, 111 Poezii, Editura Calameo, 2013).

Interviul a fost luat domnului Eugen Dorcescu, într-o seară de noiembrie, telefonic. De ce telefonic? Chiar şi dumnealui m-a întrebat... Răspund: pentru că este o senzaţie inedită! Nu îl cunosc personal pe domnul Eugen Dorcescu, nu am vorbit niciodată cu dumnealui (până zilele acestea), dar mi-a dat senzaţia că îl cunoşteam de-o viaţă. O persoană excepţională: caldă, relaxată şi atentă. Îi mulţumesc încă o dată pentru că a acceptat o astfel de provocare.

(Agero, Stuttgart, 8 noiembrie 2013)

Eugen Dorcescu, Din amintirile unui scrib

Postat: 29.11.2013 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Articole si studii

Eugen Dorcescu

Din amintirile unui scrib. Cum am lucrat la Versiunea Bartolomeu Valeriu Anania a Sfintei Scripturi

Biografia mea literară, drumul meu în viaţă şi în literatură – aşa cum sunt ele şi atâta cât sunt – au întâlnit, la anume răspântii, o seamă de personalităţi, pe care, aş înclina să cred, le-a rânduit acolo Providenţa. Debutul în revistă (“Luceafărul”, Bucureşti, 1971) mi-a fost vegheat de Alexandru Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag. Cel editorial (Cartea Românească, Bucureşti, 1972) – de Marin Preda, Mircea Ciobanu şi Mihai Gafiţa. Receptarea creaţiei mele, în exegeza românească, îi datorează enorm Profesorului Virgil Nemoianu, geniului său hermeneutic. Iar dincolo de hotarele ţării (cu deosebire în lumea hispanică), poezia mea este cunoscută graţie unor confraţi de gust şi de talent, ce s-au silit fie a o traduce (Rosa Lentini, Coriolano González Montañez), fie a o include în prestigioase antologii şi a o comenta (reputaţii scriitori şi profesori Andrés Sánchez Robayna şi Jaime Siles, poetul şi pictorul Fernando Sabido Sánchez, autor al unei monumentale enciclopedii de poezie universală contemporană etc.).

Toate acestea – la un palier precumpănitor estetic. Cât despre domeniul strict spiritual, am avut şansa de a mă afla, nu puţină vreme, în preajma unor ierarhi iluştri: Părintele Nicolae Corneanu, Mitropolit al Banatului, şi Părintele, de pioasă aducere-aminte, Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolit al Vadului, Feleacului şi Clujului.

Aşadar, ca om şi scriitor, mă pot considera fericit.

Pe Părintele Bartolomeu Valeriu Anania l-am cunoscut numai în duh. Nu ne-am întâlnit niciodată faţă către faţă. Ceea ce nu ne-a împiedicat – ci, poate, dimpotrivă – să comunicăm profund şi esenţial. Am corespondat, ne-am dăruit cărţi, am purtat repetate convorbiri telefonice. Şi, mai presus de toate şi de orice, am trudit împreună (mă încumet a zice), dar în măsuri mult diferite, fireşte, la ediţia din 2001 a Sfintei Scripturi – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli.

Între aceste “numeroase osteneli” se înscrie şi modesta-mi slujire. Este punctul cel mai înalt al muncii mele de editor, la fel cum, pe de altă parte, stihuirea Psalmilor, a Ecclesiastului, a Pildelor şi a Rugăciunii regelui Manase alcătuiesc rodul cel mai de preţ al carierei mele literare. Părintele Bartolomeu a tălmăcit şi comentat – cu harul său şi cu erudiţia sa – textul sacru; eu am hărnicit (alături de alţii) la corectură şi la revizia finală.

Dar iată cum a început totul.

În 1993, chiar înainte de Paşti, am publicat ediţia I a Psalmilor în versuri, la Editura Excelsior, Timişoara. Îndată după imprimare, am trimis câte un exemplar Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Înalt Prea Sfinţiei Sale Părintelui Mitropolit Nicolae, precum şi Înalt Prea Sfinţiei Sale Părintelui Mitropolit Bartolomeu. Am primit, la scurt timp, scrisori de felicitare şi de mulţumire. Tot în 1993, am cumpărat, de la standul Catedralei Mitropolitane din Timişoara, Noul Testament, ediţie de probă, izvodită de Părintele Bartolomeu, în vederea versiunii integrale a Sfintei Scripturi, după cum suntem înştiinţaţi în Nota asupra ediţiei: “Potrivit unei vechi tradiţii, această primă tipărire se consideră ediţie de probă. Observaţiile (motivate filologic şi teologic) vor fi mai mult decât binevenite, în vederea unei ediţii ulteriore îmbunătăţite, ca şi pentru pregătirea Bibliei integrale în noua versiune” (p. IX). Am citit textul, am găsit un număr de scăpări, le-am corectat, dar – de ce, oare? – nu am avut curajul să le semnalez.

După patru ani, în 1997, am tipărit, la Editura Marineasa, din Timişoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a Psalmilor în versuri. Un exemplar a luat drumul Clujului. Mi s-a răspuns cu: Valeriu Anania, File de acatist, Editura Arhidiecezană, Cluj, 1996 (“Poetului Eugen Dorcescu, cu mulţumiri pentru Psalmii în versuri. V. Anania – Bartolomeu al Clujului – martie 1997”). În acelaşi an, şi tot la Editura Marineasa, am publicat, premieră, aş zice absolută, în cultura noastră, Ecclesiastul în versuri. Însemnările mele din vara lui 1997 îmi reîmprospătează memoria: Ecclesiastul în versuri a plecat spre Cluj-Napoca, spre Părintele Bartolomeu, în august 1997. A urmat scrisoarea de confirmare a primirii.

Şi fluviul vremii şi-a continuat curgerea.

Momentul crucial al conlucrării noastre, şi al întâlnirii noastre în spirit, se leagă de apariţia, în 1998, a Pildelor în versuri (de asemenea la Editura Marineasa). Atunci, ca răspuns la darul noii mele stihuiri, mi-a venit de la Cluj-Napoca Psaltirea. Versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, însoţită de o succintă dedicaţie: “Poetului Eugen Dorcescu, cu mulţumiri pentru Pildele în versuri. Bartolomeu al Clujului. Iunie 1998”.

Am purces numaidecât la studiul Psalmilor şi al comentariilor infrapaginale. Şi, cum se întâmplă, când e vorba de o ediţie de probă, am descoperit mai multe erori tipografice. Le-am notat şi, după câteva zile de ezitare, le-am pus într-un plic, alăturându-le o misivă în care îl rugam pe Părintele Bartolomeu să-mi ierte îndrăzneala, să nu se supere din pricina acestor corecturi, dar m-am considerat dator, în calitatea mea de scriitor, de editor şi, mai cu seamă, de creştin, să-i aduc la cunoştinţă că textul este susceptibil de unele ameliorări filologice. Răspunsul a fost prompt şi categoric: nici pomeneală de supărare! Ca un desăvârşit cărturar ce era, Părintele îşi exprima gratitudinea că am citit cu atâta atenţie Psaltirea. Înţelesese, din primul moment, de atunci, din 1993, că iubesc Scriptura şi că mă străduiesc să-i cuprind şi să-i aprofundez mesajul – o va spune, de altfel, răspicat, în 2003, când a binevoit să însoţească volumul meu antologic Biblice (în care am pus laolaltă Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri şi Rugăciunea regelui Manase) cu o recomandare pe Coperta a IV-a*. Implicit – şi explicit – mă încuraja să stărui.

Din acea clipă au început să-mi sosească, una după alta, cărţile profetice, sapienţiale şi poetice ale Bibliei, “întocmite – aflăm, de fiecare dată, din Nota asupra ediţiei – prin metoda comparativistă...în osteneala de a restaura prezenţa şi autoritatea Septuagintei în tradiţia biblică ortodoxă (românească)”. Astfel, în anul 1998, am primit Cântarea Cântărilor (“Poetului Eugen Dorcescu şi iubirii sale pentru limba română, cu îmbrăţişare. Bartolomeu al Clujului. August 1998”) şi, cred, Cartea lui Iov (apărută la Editura Anastasia, fără an). În 1999 – Cartea profetului Isaia (“Domnului Eugen Dorcescu, cu cele mai bune doriri. Bartolomeu al Clujului”) şi Cartea profetului Ieremia (“Domnului Eugen Dorcescu, din toată inima. Bartolomeu al Clujului”), în 2000 – Cartea profetului Iezechiel, Poezia Vechiului Testament (“Domnului Eugen Dorcescu, cu repetate mulţumiri pentru sprijinul filologic, omagiu. Bartolomeu al Clujului. Mărţişor 2000”), în 2001 – Cartea profetului Daniel şi ale celor doisprezece profeţi mici (“Domnului Eugen Dorcescu, cu cele mai bune doriri. Bartolomeu al Clujului. Ianuarie 2001”). După ce intram în posesia unei cărţi, începeam de îndată lectura, identificam eventualele greşeli, le notam şi, când isprăveam, îi expediam Părintelui lista cu ceea credeam că se cere remediat.

Şi a treia etapă. Joi, 27 iulie 2000, am expediat la Cluj un set de corecturi la Cartea profetului Ieremia. După aproximativ trei săptămâni, are loc un foarte important eveniment, legat nemijlocit de această secţiune a Cărţii Sacre. Transcriu, din vechile mele însemnări, acel memento: “...ieri...la prânz, poşta mi-a adus, de la Părintele Anania, Cartea lui Iezechiel şi un volum al său (Valeriu Anania, Dincolo de ape. Pagini de jurnal şi alte texte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000: ‘Poetului Eugen Dorcescu, cu îmbrăţişare colegială. Valeriu Anania. August 2000’), plus o scrisoare. În cuprinsul scrisorii, Părintele Bartolomeu îmi mulţumeşte pentru observaţiile la Ieremia, se declară foarte impresionat de ‘acribia’ mea şi îmi propune să fac eu corectura ultimă (BT-ul) la întregul text al Bibliei...” (Sâmbătă, 19 august 2000).

Am căzut pe gânduri. Era o mare cinste, însă, concomitent, o mare răspundere. O piatră de încercare. Şi, tocmai de aceea, era cu neputinţă să refuz.

Drept consecinţă, după cum găsesc în aceleaşi note, luni, 21 august 2000, ”în zori, am fost la poștă, să-i trimit părintelui Anania o epistolă (îi mulțumesc pentru cărți: Iezechiel și cea semnată de Dânsul și îi spun că accept colaborarea...)”.

De fapt, colaborarea începuse de mult (acum dobândea limpezime, conştiinţă de sine, statut), debutase cu acea primă parcurgere a Psaltirii. Și a continuat, cu fiecare carte biblică ce-mi parvenea de la Cluj. După această clarificare a perspectivei, având lângă mine o mare parte din text, am reluat, și mai atent, în orizontul corecturii ultime, pagină cu pagină, șir cu șir, notă cu notă, Sfintele Scripturi. Iată ce adăugam în Jurnal, la data de 11 ianuarie 2001 (Joi): ”Azi am primit de la Părintele Bartolomeu Cartea lui Daniel și 'prorocii mici ', o agendă, un calendar, o felicitare. Toate într-un plic. Îmi scrie că, până în mai-iunie, Biblia va fi gata pentru tipar. Aștept, deci, să-mi vină textul la BT”. Iar la 4 martie 2001 (Duminică): ”Azi am terminat de (re)lecturat (și de corectat) Iezechiel, ceea ce înseamnă că tot ce am eu aici din versiunea Părintelui Anania a Bibliei e străbătut (poate doar Plângerile lui Ieremia să fi rămas cu o singură lectură). Acum aștept o veste de la Cluj”. Sau, luni, 19 martie 2001: ”spre seară, am pregătit un plic pentru Părintele Bartolomeu (volumul meu de poezie, recent apărut, Exodul, ca dar la împlinirea celor 80 de ani, în 18 martie – ‘coincidență semnificativă’, i-am scris, după spusa lui Jung – dat fiind că eu am aceeași zi de naștere, și o felicitare...”).

În fine, reper decisiv, joi, 17 mai 2001, la ora 13,30, prin priori-post, mi-a intrat pe uşă Pentateuhul. Peste cinci zile, marți, 22 mai, la ora 8 dimineața, m-a sunat Părintele Bartolomeu și am vorbit îndelung. Luni, 28 mai 2001, am expediat textul revizuit. Reproduc o notiţă din 30 mai 2001 (înainte de o călătorie în Germania şi Belgia): ”Nădăjduiesc să ajungă azi la Părintele Bartolomeu corectura Pentateuhului...Iar la întoarcere – cum îmi spune Părintele – voi primi Cărțile istorice”.

Așa s-a întâmplat. În septembrie, eram încă adâncit în lectură. Cărţile au venit, mi-au pus la încercare privirea, priceperea şi condeiul, după care s-au întors, primenite, alipindu-se una alteia, spre a întocmi, sub ochiul savant şi inspirat al Părintelui Bartolomeu, Marea Carte. Am lucrat mult, cu bucurie, cu spor şi cu folos, şi munca noastră s-a încheiat cu bine.

În vara lui 2002, am avut dinainte, proaspăt tipărit, un exemplar din monumentala ediție 2001 a Sfintei Scripturi, purtând pe prima filă, în dreapta, sus, înveşmântate în caligrafia bine cunoscută mie, următoarele slove: ”Domnului Eugen Dorcescu, cu mulțumiri pentru prețioasa colaborare la alcătuirea acestei cărți. Bartolomeu. August 2002”.

Îşi poate dori un scrib mai mult decât atât?

După cum am mărturisit, versificând (stihuire interpretativă), demult, în 1998, o doxologie din Pilde:

Puternic turn e Numele divin,

Spre care drepţii şi-nţelepţii vin.

Primeşte-ne, sub ziduri, şi pe noi,

Căutătorii vremii de apoi,

Pe noi, robiţi celestelor comori,

Ai slovei fantomatici slujitori ;

Primeşte-ne, să ne adăpostim,

S-agonizăm, noi, bieţii sopherim** ,

Sub scutul Tău etern, Iah Elohim !

( 18,10 )

_________

* (Poetul Eugen Dorcescu e un scriitor familiarizat cu Sfânta Scriptură şi, implicit, cu poezia ei. Dacă multor condeieri ai literaturii noastre Biblia le-a fost doar o sursă de inspiraţie sau le-a oferit teme lirice, autorului de faţă îi stă ca o pecete pe inimă – ca să-l citez pe Solomon – , ceea ce-i conferă, pe lângă prestigiul literar, şi o aură de nobleţe spirituală. Cu ani în urmă, aveam în mână Psalmii versificaţi de Eugen Dorcescu. O “Psaltire în versuri”, mi-am zis, e un non-sens, de vreme ce însuşi originalul ebraic, urmat de cel grecesc, este o carte de poeme în înţelesul adevărat al cuvântului, alcătuite după canoanele artei poetice a timpului. Încercări de acest fel se mai făcuseră la noi, unele mai modeste decât altele, deşi (sau poate tocmai pentru că) tradiţia îl avea în frunte pe Dosoftei. Am deschis cartea, am citit primele pagini şi de îndată mi-am dat seama că autorul – un mare meşteşugar al stihului învăţat să zboare cu aripile larg deschise – nu se mulţumeşte să versifice textele biblice, ci le re-creează la măsura limbii române contemporane şi la dimensiunile talentului autentic al unui scriitor modern. Eugen Dorcescu a continuat să publice câteva volume de acelaşi gen. Iată că, acum, ni le oferă pe toate la un loc, în cartea de faţă, pe care le-o recomand cititorilor cu bucurie şi încântare.

19 septembrie 2003 VALERIU ANANIA)

____________

**sopherim = scribi (ebr.). (Eugen Dorcescu, Biblice, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, p. 194).

1 Decembrie 2012

Învierea, Timişoara, 10 (544), aprilie 2013; Naţiunea, Bucureşti, 28 mai 2013 ; Portal Măiastra, 2, 2013; Banat, Lugoj, 3-4, 2013

Eugen Dorcescu

Vezi Toate Intrarile

Arhiva

2021 (2)
2014 (2)
2013 (2)

Categorii

Setari Cookie-uri

Despre Cookie-uri

Cookie-uri Necesare

Cookie-uri de Statistici

Cookie-uri de Publicitate

Cookie-uri de Preferinte