Primăvara – icoana învierii duhovniceşti

Cu cât primăvara ne atrage mai mult luarea-aminte prin podoabele sale, cu atât mai mult, prin numeroase fenomene, deşteaptă în noi simţământul moral şi ne dă fiecăruia din noi a înţelege lămurit care este starea sufletului şi a cugetului nostru, ba chiar ne arată ce trebuie să se săvârşească în noi pentru reînnoirea noastră duhovnicească. Pentru aceasta, fără îndoială, şi Mântuitorul nostru, spre a lămuri poporului cât mai bine adevărurile cereşti, nu arareori împrumuta pilde de la natura primăverii.

Aşa, bunăoară, pentru a arăta în ce legătură strânsă trebuie să fie cu Dânsul cei ce cred în El, pentru că ei să nu rămână fără roade duhovniceşti, El se aseamănă pe sine cu butucul de vie, iar pe ucenicii săi, cu vițele [mlădiţele], care, de obicei, la începutul primăverii, se curăţa de către vieri (Ioan 15,5).

Urmând acestei mari pilde, şi noi ne-am apucat să zugrăvim, înaintea voastră, primăvara, şi să v-o înfăţişăm că pe o icoană a învierii noastre duhovniceşti din moartea păcatului, prin puterea credinţei şi a pocăinţei. Icoana aceasta, singură de sine se înfăţişează privirii fiecăruia dintre noi, de îndată ce ne întoarcem luarea-aminte asupra pricinilor care dau naştere atât primăverii simţite, cât şi celei duhovniceşti, asupra întâmplărilor ce se săvârşesc într-însele, precum şi asupra împrejurărilor ce le favorizează ori le împiedica.

În însăşi pricina care dă naştere primăverii fireşti este cuprinsă o mare învăţătură, ce ne stă tuturor înainte. Văzând ca primăvara îşi are obârşia în înmulţirea şi adăugirea pe pământ a luminii şi a căldurii soarelui, uşor ne putem închipui că, în acest timp al primăverii, soarele se apropie de pământ. De fapt, însă, el este mai departe de pământ decât în timpul iernii. Cum se face, dar că, acum, lumina şi căldura sporesc pe pământ? Iată cum: primăvara, pământul ia, faţă de soare, o poziţie nouă şi cu totul deosebită de aceea pe care o avea la vreme de iarnă. În timpul iernii, el se afla într-o poziţie oblică, piezişă faţă de soare, din care pricină razele soarelui, cu toată apropierea acestuia faţă de pământ, alunecă oarecum şi nu pot produce căldură. Primăvara, pământul se întoarce cu faţa noastră (faţa locului în care ne aflăm) drept spre soare, iar, din această pricină, razele lui, cu toată depărtarea sa cea mare, căzând drept pe pământ, se frâng şi produc căldură. Iată de unde îşi are obârşia primăvara. Aşadar, ea ia naştere din poziţia dreaptă pe care o are pământul faţă de soare.

Oare nu tot aşa ia naştere şi primăvara duhovnicească? Oare nu tot aceleaşi pricini lucrează şi aici? Sufletul păcătos este învârtoşat, nesimţitor şi lipsit de viaţă, cum e şi pământul în timpul iernii. De ce? Oare pentru că Soarele cel veşnic este departe? Nu, căci Domnul, cu îndurarea Sa, este mai aproape de păcătos, decât de cel drept. Aceasta ne-o spune Însuşi Mântuitorul, când zice: ”n-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe ce păcătoşi” (Marcu 2,17). Tot despre aceasta, ne încredinţează şi marele Apostol Pavel: ”unde s-a înmulţit păcatul” - zice el - “acolo a prisosit harul” (Romani 5,20). Atunci, oare ce împiedică razele Soarelui celui veşnic şi nu le lăsa să învioreze nenorocitul suflet al păcătosului şi să răsară, în el, primăvara cea duhovnicească? Acelaşi lucru care împiedică şi razele soarelui firesc de a produce pe pământ primăvara în timpul iernii: adică poziţia oblică, piezişă, în care păcătosul se afla faţă de Dumnezeu - Soarele cel veşnic.

Pământul niciodată nu se întoarce cu totul de la soare, ci întotdeauna, şi, prin urmare, chiar şi iarna, are una din fetele sale întoarse spre soare. Din această pricină, pe pământ, chiar şi iarna este ziua, deşi nu tocmai lungă. În sufletul păcătosului, însă, din nenorocire, se pot petrece lucruri mult mai rele şi mai urâte. Supunându-se cu totul păcatului, iubind întunericul mai mult decât lumina, el se întoarce cu totul de la Răsăritul cel luminos către întunecosul apus, se întoarce cu desăvârşire de la faţa lui Dumnezeu. Din această pricină, bietul suflet al păcătosului este cuprins cu totul de noaptea întunecoasă şi de negura cea deasă a păcatului, aşa că, chiar de-ar mai şi rămâne într-însul oarecare lumină, apoi această este asemenea acelor străluciri ale aurorei boreale, care, deşi izbesc privirile prin strălucirea lor, totuşi nu dau nici măcar o fărâmă de căldură de viaţă. Dintru o astfel de lipsa şi sărăcie de lumină şi căldura dumnezeiască, ce viaţă duhovnicească putem aştepta? De aceea, în sufletul păcătosului - precum şi în natură, iarna - totul este gol şi acoperit de zăpadă şi de gheaţă; iar acest fapt, câteodată, e atât de bătător la ochi, încât chiar cei lumeşti, privind unul la celălalt, zic: ”Acesta e un om rece! Acesta e piatră, nu om!”

Dar sufletul păcătosului, orişicât ar fi el de acoperit cu omăt şi gheaţă, totuşi, într-însul întotdeauna se afla putinţă de a se întoarce către Soarele cel veşnic şi, când se întoarce cu toată inima şi stă în poziţie dreaptă, fata în faţă cu El, atunci totul în el capăta o nouă înfăţişare şi începe primăvara cea duhovnicească. În ce chip? Sosirea primăverii în natură ce ne înconjoară se cunoaşte, mai cu seamă, prin înmulţirea luminii şi a căldurii. Tot astfel se petrece şi cu primăvara cea duhovnicească. Cea dintâi urmare a întoarcerii sufletului păcătos către Domnul este că el începe a fi luminat de lumina feţei lui Dumnezeu. Deşi luminarea aceasta, la început, nu poate fi deplină, atât cât trebuie, din pricină că sufletul păcătosului - cu toate că el şi-ar dori - nu se poate întoarce cu toată fiinţa sa către Dumnezeu, totuşi, prin stăruinţa şi năzuinţa celui ce se întoarce, lumina harului încet-încet se măreşte, ca şi lumina soarelui în timpul primăverii şi, asemenea acesteia, nu numai că încălzeşte văzduhul sufletului, ci, străbătând şi coaja cea de gheaţă care acoperă inima, pătrunde până în adâncul sufletului, deşteptând într-însul rămăşiţele puterii şi seminţele virtuţilor!

Căci lumina harului nu se aseamănă cu lumina înţelepciunii pământeşti care, ca lumina lămpilor de stradă, luminează în vremea nopţii, dar nu încălzeşte deloc, ci, cel mult, poate să dea naştere vreunui incendiu, fără să fie în stare a da viaţa nici măcar unui firicel de iarbă. Dimpotrivă, unde străluceşte harul lui Hristos, acolo întreaga fiinţă a omului se schimbă şi ajunge într-o aşa stare, precum natura în vremea primăverii. Atunci, însuşi omul simte că se petrece ceva neobişnuit cu el, că se apropie un fel de înnoire şi întoarcere la viaţă.

Al doilea semn al apropierii primăverii sunt pâraiele de apă. Toată faţa pământului începe, în acest răstimp, a se topi şi a lăcrima; însăşi nisipurile sunt umede, însăşi pietrele sunt ude. Acelaşi lucru se petrece şi la începutul reînnoirii duhovniceşti a omului, prin mijlocirea pocăinţei: inima lui e plină de căinţa şi ochii lui sunt plini de lacrimi. După cum, în starea lui de nesimţire, omul ar vrea ca numai să se veselească şi să râdă necontenit, tot astfel acum, aplecarea lui de căpetenie este tristeţea după Dumnezeu şi lacrimile. Căci ori pe ce-şi pune ochii păcătosul acum, lumina feţei lui Dumnezeu, către Carele s-a întors, îl face să se ruşineze şi să-i pară rău. De se uită la sine şi la sufletul său, vede cât e de nepreţuită răscumpărarea păcatelor omeneşti, cât de puţin s-a folosit el de aceste scumpe şi mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii - şi plânge.

Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face să se căiască şi să plângă, întocmai precum privirea cea blândă a tatălui umple de lacrimi ochii fiului care, pentru prima oară, se înfăţişează înaintea lui, după întoarcerea de pe calea cea rea a pierzării. ”Izvoare de apă” - zice Sfântul David - “au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta" (Psalm 118,136); atât de puternic şi de statornic era în el simţământul de umilinţă până la lacrimi, cu toate că vrednicia sa cea mare de împărat al lui Israel cerea de la el să aibă o față veselă şi plină de bărbăţie. Pâraiele primăvara, de obicei, contenesc după câtăva vreme; însă, aceste izvoare de apă ale pocăinţei, nu arareori, curg până la sfârşitul vieţii pământeşti a omului.

Spălat şi umezit de apele primăverii, pământul începe a se acoperi cu verdeaţă şi cu flori; toate locurile de pe el capăta o vedere frumoasă şi sunt în stare a da adăpost şi a pricinui plăcere, ba adesea şi hrana călătorului. Acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul spălat de lacrimile pocăinţei; cugete şi simţiri curate îl îmbrăca din cap până în picioare; din acestea, asemenea unor flori mirositoare, se ivesc felurite făgăduinţe şi fapte frumoase: unii, asemenea lui Zaheu, se hotărăsc “a da jumătate din avutul lor la săraci şi, de au năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19,8); alţii, asemenea cuvântului psalmului, făgăduiesc “să nu dea somn ochilor şi genelor lor dormitare” (Psalm 131,4), până nu vor merge pe la locurile sfinte sau până nu vor face ceva întru slava numelui lui Dumnezeu; alţii, asemenea Mariei Egipteanca, se făgăduiesc pe ei înşişi unor osebite lucrări pline de toată râvna. Orişicât de bogată şi de împodobită ar fi natura în timpul primăverii, totuşi, sufletul înnoit de harul dumnezeiesc este mult mai împodobit şi mai bogat în florile virtuţilor - într-însul se găseşte şi floarea cea albă a nevinovăţiei şi a curăţiei inimii, şi floarea cea roşie a binefacerii şi a dragostei către aproapele, şi floarea cea albastră a contemplării şi a înţelepciunii duhovniceşti, şi floarea cea galbenă a înfrânării şi a ostenelii. Pe lângă cele spuse, e ştiut că, în natură, nu toate florile sunt mirositoare, ci unele chiar răspândesc un miros greu; însă, în sufletul plin de har, fiecare floare este binemirositoare şi înveseleşte inima.

De ivirea florilor în timpul primăverii e nedespărţită cântarea înaripatelor. Nu este lipsită de acest semn de bucurie nici primăvara duhovnicească. Într-adevăr, ale cui glasuri răsună în pustiurile Tebaidei şi pe vârfurile Libanului şi ale Carmelului? Nici arşiţa zilei, nici gerul nopţii nu le poate face să se oprească! Nu cumva Îngerii lui Dumnezeu şi-au ales loc de sălăşluire acolo? Nu cumva strămoşul David a înviat din morţi şi, nemaigăsindu-şi loc în Ierusalim, s-a retras în aceste singurătăţi, unde, cu prisosinţă, se aud răsunând sunetele psaltirii sale celei cu zece strune?

Nu. Acestea sunt glasurile lui Antonie şi Eftimie, cu cetele lor; acestea sunt glasurile lui Pahomie şi Sava cel sfinţit cu frăţimea lor. Ei s-au lepădat de toate plăcerile lumii cele de suflet stricătoare şi şi-au închinat viaţa unui trai retras; trăiesc, într-adevăr, ca nişte Îngeri în trup şi, prin viaţă aspră şi prin străşnicia postului, îi aduc în uimire până şi pe Îngerii din Ceruri. Însă, fiindcă în sufletul lor e minunata primăvară duhovnicească, tocmai de aceea, cu toate că viaţa lor este covârşită de osteneli, ei sunt plini de veselie duhovnicească. Şi fiindcă “din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Luca 6,45), tocmai din această pricină, nici în palatele împărăteşti nu se aude atâta cântare că în chiliile lor cele sărace; nici una din cântăreţele înaripate nu se poate întrece cu ei intru neobosirea la cântare.

Dar primăvara duhovnicească se aseamănă cu cea a naturii şi prin lucrurile care o desfigurează şi-i dau o vedere urâtă şi neplăcută. În timpul primăverii, secetă şi ploile peste măsură strica foarte mult, căci şi într-un caz, şi în celălalt, plantele suferă, roadele viitoare sunt ameninţate şi unii arbori pier cu totul. Se întâmplă o asemenea secetă şi în timpul primăverii duhovniceşti, când sufletul e lipsit de rouă cea de Sus, care se pogoară de la Duhul lui Dumnezeu. Însă, omul se lipseşte de această înrourare, când se împuţinează în el dorinţa lăuntrică a inimii către rugăciune, care atrage ploaia cea binefăcătoare a harului Duhului Sfânt. Lipsa de ploaie, adesea, e împlinită prin udare. Aceasta poate avea loc şi când e vorba de reînnoirea duhovnicească. Aşadar, udă pământul cel învârtoşat al inimii tale cu lacrimile pocăinţei până când, ca o ploaie bogată, va cădea asupra sufletului tău Harul Preasfântului Duh. Această apă preţioasă adesea lipseşte din fântâna inimii - într-o asemenea împrejurare, aruncă-te la pământ şi roagă-te să se deschidă stăvilarele inimii; rugăciunea umilită încă te va răcori, că o ploaie căzută la vreme potrivită.

În primăvara duhovnicească, mulţimea vătămătoare a apelor nu vine aşa precum se întâmplă în primăvara firească, ci altfel - nu vine de sus, ci de jos. Căci harul întru tot Sfântului Duh nu poate să reverse daruri cu o bogăţie vătămătoare pentru cei ce le primesc; însă, se poate întâmpla ca acela ce le primeşte să nu ştie a se folosi de rourarea duhovnicească. Aşa, bunăoară, când omul, în loc ca, asemenea pământului, să absoarbă partea trebuincioasă de apă duhovnicească, iar prisosul să-l treacă altora, spre folosul lor sufletesc, el, asemenea locurilor joase şi fără de scurgere, absoarbe totul în sine şi, nepunând în mişcare duhovniceştile ape primite, se preschimbă într-un fel de mocirla duhovnicească. Fenomenul acesta se petrece arareori, dar, totuşi, se întâmplă. Însă, în cea mai mare parte, apa multă şi de prisos care împiedică rodirea ţarinii sufleteşti vine dintru aceea că omul, adăpându-se prin diferite mijloace bune, dar nefiind slobod de gândurile trupeşti, uita să iasă din umbra unei închipuite sfinţenii la aerul curat şi sub cerul deschis în faţa lui Dumnezeu şi să se pună sub soarele veşnicei iubiri şi indurări, care străluceşte de pe înălţimile Golgotei.

Chiar lacrimile pocăinţei, cele atât de folositoare pentru stropirea pământului celui uscat al inimii, pot fi vătămătoare când sunt peste măsură şi, mai ales, când mâhnirea şi părerea de rău pentru păcat se preschimbă în deznădejde duhovnicească, ce ucide şi pustieşte totul.

După secetă şi ploaia peste măsură, primăvara mai este desfigurată şi de omizi şi de păianjeni. În asemenea împrejurări, aceste mici vietăţi par a fi trimise de un duh rău, care, pizmuind frumuseţea naturii, se sileşte să o dosească şi să o ascundă dinaintea ochilor noştri, sub pânză încurcată a păianjenului. Pomul, însă, nu poate fi învinovăţit de faptul că, în mijlocul primăverii, în toiul înfloririi, îl acoperă omizile şi pânzele de păianjen. Însă, când aceste omizi şi aceste pânze de păianjen se ivesc în suflet, pe florile virtuţilor, atunci pricina, întotdeauna, este însuşi omul.

Aceste omizi sunt fiicele mândriei şi ale îngâmfării întru faptele noastre. Ele se ivesc şi se înmulţesc repede, de îndată ce sufletul, reînnoit şi înflorit sub suflările harului, uita slăbiciunea să şi socoteşte că reînnoirea lui se datorează numai silinţelor sale, iar nu harului celui atoatesăvârșitor al lui Hristos. Priveghează, deci, suflete credincios, orişicine ai fi tu, să nu te cuprindă aceste omizi diavoleşti! Ele şi pe copaci sunt dezgustătoare, dar în tine sunt de mii de ori mai urâcioase. Pe arbore, ele strica florile şi frunzele şi fac netrebnice roadele, iar pomul rămâne sănătos; în suflet, însă, viermele mândriei poate vătăma nu numai florile şi roadele, ci chiar sâmburele vieţii şi, astfel, îl preschimbă pe om, din vița [mlădiţa] harica a viei Domnului, într-o creangă bună de nimic.

În sfârşit, vom arăta că între primăvara duhovnicească şi cea firească sunt şi unele neasemănări.

Întâi de toate, pentru primăvara firească este hotărât un anumit timp al anului – ea nu poate avea loc nici toamna, nici în mijlocul iernii. Pentru primăvara duhovnicească, însă, nu există un timp hotărât – ea poate fi veşnică şi, de asemenea, ea poate începe întotdeauna când sufletul păcătos se întoarce la Dumnezeu. Aceasta poate bucura şi da nădejde sufletelor păcătoase, care încă nu s-au cufundat în noroiul păcatului până într-atât încât să nu se mai gândească deloc la mântuirea lor.

În al doilea rând, după primăvara firească, întotdeauna urmează vara – nimeni nu poate schimba această rânduială întocmită de Dumnezeu. După primăvara duhovnicească, însă, poate urma, iarăşi, iarnă, şi încă o iarnă din cele mai aspre, de îndată ce sufletul, neîngrijindu-se de sine, amărăşte harul Duhului Sfânt, care-l înnoise şi înviase, se întoarce de la fața cea intru tot sfântă a lui Dumnezeu şi se cufundă în negura cea întunecată a păcatului. Fără îndoială, numai omul care a cunoscut şi a încercat asupra sa puterea harului lui Hristos, care a gustat din bunătatea cuvântului lui Dumnezeu şi a trăit o viaţă sfântă, poate să-şi amintească bine îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice:

“Cel ce stă, să privegheze ca să nu cadă!” (I Corinteni 10,12) Amin.

(Sfântul Inochentie, Arhiepiscopul Odessei)

Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2013]

Iubiții mei, am ajuns din nou la Evanghelia [Mt. 25, 31-46] care ne vorbește despre veșnicie.

Pentru că ne vorbește despre Judecata Lui Dumnezeu cu oamenii, care va avea loc după învierea morților și transfigurarea întregii creații.

Iar dacă nu așteptăm învierea morților și viața de veci, dacă nu trăim cu încredințarea că acestea sunt realitățile pe care le vom trăi cu toții atunci când va dori Dumnezeu…vorba Sfântului Pavel: „suntem mai de plâns [eleinoteri] decât toți oamenii” [I Cor. 15, 19].

Căci dacă nu așteptăm învierea morților...nu ne interesează învierea duhovnicească, de acum, din păcatele noastre.

Iar dacă nu ne interesează să ne curățim de păcate…atunci nu credem că Hristos a înviat și ne-a dat și nouă puterea să înviem din moartea fărădelegilor noastre.

Cu alte cuvinte, dacă nu trăim învierea lui Hristos în noi…dacă nu ne simțim vii prin harul Său…nu așteptăm nimic…pentru că nu așteptăm în mod activ, acum, schimbări vii, reale, profunde, duhovnicești în viața noastră.

Iar dacă nu trăim cu viața Lui în noi…cum să credem că vom învia cu trupul, dacă acum nu ne simțim vii cu sufletul?

De aceea Judecata Lui are legătură cu viața noastră cu El.

Și tot ceea ce înseamnă faptă bună în Mt. 25, 35-36 înseamnă vederea și iubirea lui Hristos în toți oamenii. Adică o perspectivă teologică asupra oricărui raport al nostru cu oamenii…pentru că nu trebuie să avem relații non-teologice cu oamenii.

Relația non-teologică e aceea în care vrem să îl furăm pe om…și nu să îl înnobilăm.

Dar când vrem să îl aducem pe om ca să se bucure de Dumnezeul lui…îl facem să fie demn de faptul că e om…și că întâlnește oameni înviați din morți de către Dumnezeu. Din moartea păcatului…

De aceea trebuie să ne lăsăm învățați de Dumnezeu despre cum să le vorbim oamenilor…și despre cum să Îl vedem pe El în oameni.

Căci cum să Îl vedem pe Hristos în oameni, cum să simțim ce vrea Hristos să facem pentru oameni…în diverse contexte existențiale…dacă noi nu avem o relație cu Hristos Dumnezeu?

Pentru că în Evanghelia de astăzi Domnul ne vorbește despre Sine mai înainte de toate…despre cum trebuie să flămânzim și să însetăm după cunoașterea Lui, după simțirea Lui în viața noastră…pentru ca acest bine al Lui, al vieții și al cunoașterii Lui să îl împărtășim și altora.

Căci aici Domnul nu ne cere să facem fapte pentru fapte…ci fapte pentru El.

Din înțelegere și iubire pentru El…dar, totodată, din înțelegerea oamenilor și din iubire pentru ei…din înțelegerea a ceea ce le trebuie oamenilor pentru ca să se umple de iubirea Lui.

Adică fapta noastră e o faptă bună când trezește iubirea lui Hristos în inima altuia.

Când omul, prin fapta noastră, învață frumusețea iubirii lui Hristos.

Când Îl vrea, datorită nouă, pe Hristos și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeul treimic…adică când înțelege că fapta noastră e o chemare a lui la credința mântuitoare.

Și de aceea nu există fapte bune făcute după șablon…ci fapte bune făcute după ceea ce simți, de la Dumnezeu, să faci într-o anumită clipă pentru cineva.

Pentru că asta înseamnă să fii viu duhovnicește: să te manifești spontan, ca om viu, deschis…văzând ce se cuvine a se face într-un anume moment, ce trebuie să se spună, să se sublinieze într-o anumită secundă a vieții…cu oameni…

Însă nu poți să fii spontan în relația cu oamenii…dacă nu vezi pe Hristos în tine și în alții…spunându-ți să faci ceva pentru oameni…

Căci oamenii nu au nevoie doar de mâncare, băutură, să îi vizitezi sau să le vorbești…ci au, în primul rând, nevoia fundamentală de a vedea în tine o icoană a prezenței Lui, a bunătății Lui, a milostivirii Lui.

Ei vor să Îl vadă în tine pe El.

Și dacă Îl văd în tine pe El…pe Dumnezeul tău și al lor…atunci percep faptele tale ca fapte ale Lui pentru ei…

De aceea Judecata Lui…în care noi suntem goi de fapte bune…e Judecata în cadrul căreia noi suntem găsiți ca fiind goi de El.

De prezența Lui, de slava Lui, prin care El ne învață ce să facem și ce să spunem.

Căci pe cât ne facem ai lui Hristos, pe cât ne umplem de slava și de chipul Lui…observăm că sunt încă multe teritorii în noi care nu…seamănă cu El.

De aceea nu e de ajuns nimic când vine vorba de a fi ai lui Hristos…și de a fi buni, pentru că bunătatea cere tot mai multă bunătate, după cum rugăciunea cere tot mai multă rugăciune…iar citirea teologică cere tot mai multă citire, aprofundare, înțelegere…

Iar răspunsul Sfinților Lui, prezent în cuvintele de la Mt. 25, 37-39, ne arată tocmai acest lucru: că binele e mereu avid de a fi prezent, la modul benefic, în viața altora…că cel care face binele nu și-l contorizează ci și-l uită…pentru că nu e avid de faptă…ci de relația cu El.

Orice bine vine tocmai din iubirea pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață tot binele.

Însă Domnul e atent la orice nuanță a vieții noastre, la tot ceea ce facem din atenție față de El, față de voia și de poruncile Lui, pentru că El iubește ca noi să umplem relația cu El cu relațiile bune cu oamenii.

De relațiile teologice cu oamenii.

Iar tot ceea ce facem cu atenție maximă față de oameni…facem cu atenție maximă față de Hristos.

Iar dacă creștinii s-ar comporta peste tot cu atenție maximă față de ceea ce fac…nu ar mai exista bădărănie, lipsă de respect față de oameni, nu ar mai exista nepunctualitate și nici neproductivitate a muncii.

Pentru că am face toate ca pentru Dumnezeu, am face toate cu gust, am face totul știindu-ne priviți…și judecați de ochii lui Dumnezeu.

Așa că Judecata Lui nu începe la sfârșit…ci ea începe acum. Judecata Lui se lucrează în noi…ea a început deja.

Atunci, la plinirea/ transfigurarea lumii judecata Lui va fi o învederare/ o lămurire a tuturor și a toate.

Însă în orice clipă Dumnezeu ne judecă cu judecățile Lui…și ne îndreptează ca să facem voia Lui.

Iar în orice spovedanie a noastră nu facem altceva decât să ne judecăm pe noi înșine…și să ne lăsăm iertați de Dumnezeul nostru Cel preamilostiv…care judecă cu milă, în cadrul relației cu El, pentru că judecă spre îndreptare.

De aceea ne rugăm: „În valea plângerii, în locul ce ai rânduit, când vei ședea, Milostive, să faci judecată dreaptă, să nu vădești cele ascunse ale mele, nici să mă rușinezi înaintea Îngerilor; ci Te milostivește, Dumnezeule, și mă miluiește” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 42-43].

Pentru că judecata Lui cea dreaptă nu mai dezbate lucrurile pe care El ni le-a iertat ci pe cele pe care nu le-am tratat, la modul serios, ca atentate la adresa relației cu El.

Cele iertate…sunt cele ascunse…cele de care noi ne-am pocăit…și pe care Dumnezeu le-a acoperit în mila Lui față de noi.

Pe când cele care sunt la vedere…care sunt lipsa noastră de frumusețe…sunt cele pentru care suntem indiferenți…și pe care nu vrem să le acoperim cu iertarea Lui.

Așadar, să Îl rugăm pe Domnul slavei să acopere urâciunea noastră cu frumusețea Lui!

Să ne judece mereu cu milă și să ne îndrepteze la ale Sale, pentru că îndreptarea Lui e înfrumusețarea noastră.

Și dacă, de mâine, ne vom opri de la a mai mânca carne până la Paști…să ne oprim și din faptele prin care îi enervăm și îi întristăm pe oameni.

Pentru că fapta bună, fapta plină de slava Lui, e fapta care umple de bucurie și nu de tristețe.

Iar Domnul slavei pe acestea le va judeca: faptele care sunt sau nu sunt pline de frumusețea Lui.

Și Domnul să ne umple de frumusețea Lui acum și în toată viața noastră, ca să Îl lăudăm pe El pentru toți vecii. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)

Minunile Sfântului Efrem cel Nou prin icoana sa făcătoare de minuni (recomandare de carte)

Cu bucurie vă semnalăm apariția unei noi cărți la Editura Areopag în care sunt redate minuni ale Sfântului Efrem cel Nou prin icoana sa făcătoare de minuni care se află acum în București. Iată câteva spicuri din această carte:

„Mărturisesc sfințenia icoanei Sfântului Efrem cel Nou, mare izvorâtor de mir”

Subsemnatul Arhimandrit Ioan Lovin, din Mănăstirea Sihăstria Rarăului, mărturisesc sfințenia icoanei Sfântului Efrem cel Nou, mare izvorâtor de mir. În data de 21 noiembrie, la orele 8 dimineața, în lipsa părintelui Onufrie, cel ce se ocupă cu supravegherea sfintei icoane, am găsit o sticlă de un litru cu sfântul mir, deși seara i s-a pus sticla goală. Mirul deja curgea pe jos în picături dese. De asemena, protosinghelul Haralambie Orcălean, tot din mănăstirea noastră, trezit în mirosul mirului a venit și a văzut și el sticla de un litru plină de mir ce dădea pe dinafară. Aceasta este a doua mărturie. Apoi, a fost chemată obștea mănăstirii noastre ca să vadă și ea minunea izvorârii mirului din icoană, care curgea prin furtunaș în altă sticlă goală. Și de atunci, permanent, cu mici întreruperi, sfânta icoană dăruiește mir vindecător celor bolnavi ce vin cu credință, după spusa Mântuitorului adresată celor bolnavi: Fie ție după credința ta .

Printre cei prezenți la sfânta icoană a fost și părintele Iacob monahul, care a simțit prezența harului divin folosind acest sfânt mir pentru vindecarea și sănătatea lui.

Pentru confimarea celor de mai sus semnează ieromonahul Calinic, rasoforul Andrei, fratele Ovidiu, fratele Victor, monahul Arsenie, rasoforul Arsenie, fratele Adrian, monahul Iacob, fratele Iulian, fratele Gerard și alții precum și toți creștinii care vin zilnic de se închină la sfânta noastră mănăstire. (Arhimandritul Ioan Lovin, Mănăstirea Sihăstria Rarăului)

„De atunci am simțit că mi s-a îmbunătățit vederea”

Mi-am dat cu mir de la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou și am simțit o putere duhovnicească, bucurie în suflet și vindecarea neputințelor mele trupești. Mă simt cum nu se poate spune în cuvinte omenești, parcă sunt alt om. Am dat cu mir pe frunte. Un timp îndelungat îmi îngheța fruntea. După ce mi-am dat am început să simt o căldură pe care mai înainte nu o simțeam. Am dat cu mir de la sfânt pe pleoape și în ochi și am început să simt o căldură duhovnicească și o usturime ca aceea a usturoiului în ochiul stâng, care era bolnav. În momentul acela am simțit două, trei zgârieturi în ochi. La a treia ungere cu mir nu am mai simțit acele răni. De atunci am simțit că mi s-a îmbunătățit vederea. ( Monahul Iacob)

Sfântul Efrem cel Nou ajută o fetiță să iasă din comă. Fetița noastră, Elena Carmen, în vârstă de 11 ani și 5 luni, aflată în comă la Spitalul Elias în urma unui accident de circulație pe trecerea de pietoni, și-a revenit după ce părintele a adus la spital în secția A.T.I. icoana Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou și sfânt mir. Medicii au relatat că după ce părintele Onufrie a plecat, starea fetiței s-a îmbunătățit simțitor. (Silvia Vrăjitoru, Mogoșoaia). Notă: mărturia doamnei preotese a fost confirmată prin semnătură de părintele Ion Vrăjitoru, soțul dânsei. „O să lăsați bastonul.” Eu am auzit de Sfântul Efrem cel Nou de la doamna Maria Cenușă. Cineva mi-a dat numărul de telefon al părintelui Onufrie. Când am sunat și am vorbit cu părintele, am simțit ca o binecuvântare. Nu știam cum să ajung mai repede la dânsul. Înainte să ajung la el am căzut, m-am operat de gonartroză și ruptură de menisc. Am avut și lichid la genunchi. Mai întâi am stat în cărucior cu rotile trei săptămâni. Apoi am trecut la cârje. Am ajuns la părintele Onufrie anul trecut (în 2012). Inițial doctorul îmi spusese că nu știe exact dacă va reuși operația și dacă nu va fi nevoie de proteză. Fiind la o vârstă înaintată, exista riscul să nu se mai refacă cartilagiile. În martie m-am operat, în iunie am ajuns la icoana sfântului mai ntâi în cârje, apoi în baston. Încet, încet m-am rugat la sfântul, cum am putut. Părintele Onufrie mi-a spus: o să lăsați bastonul! N-a mai trecut mult și prin luna septembrie, pe la sfârșit, când am mers la părintele am ajuns fără baston. I-am mulțumit sfântului pentru minune. După ce m-am rugat câteva luni la icoana Sfântului Efrem cel Nou m-am dus la control și acum pot să merg foarte bine, fără să port proteză. (Maria V., 56 de ani)

„Peretele era plin, plin din ce în ce curgea mai mult mir.” Părintele Onufrie era în spital și am venit cu soțul să îi pregătesc niște hăinuțe de schimb să îi duc la spital și ceva de-ale gurii, de mâncare. Și l-am rugat pe soțul să meargă să pregătească candela să ardă la icoana sfântului. Niciodată nu lăsam stinse candelele. Și zic, uită-te la sticluță, vezi dacă a curs ceva mir în ea. Mai întâi a fost așa vizibil mirul pe ea. Acum un an și jumătate a fost asta. N-am fost eu de față. Câteva credincioase care se spovedesc la părintele au venit să aducă lumină de Paști acasă și au văzut că pe perete era șiroi, umed de mir. Noi aveam la toate icoanele câte o lumină aprinsă în fața lor. La început au crezut că au atins cumva candela când au pus lumină și au curs pe perete picături de mir sau de ulei. De fapt de ulei, că nu știau că e mir. Și au rămas surprinse că totuși mirosea a mir. Și i-au spus părintelui. Părintele era ori pe Rarău, ori în spital, nu mai știu unde era în perioada aceea, de Paști. I-au spus părintelui și când a venit părintele, într-adevăr, a văzut că era mir și peretele era plin, plin din ce în ce curgea mai mult. Și se umezise bine de tot peretele din spatele icoanei cu Sfântul Efrem cel Nou.

Noi venind la părintele, soțul a zis, părinte, haide să vă facem un fel de tăviță unde să stea icoana și să curgă mirul, să fie cu un țâmburuș să recuperăm ce curge din ea. Să nu lăsăm așa să se irosească mirul, să se piardă. Și i-a făcut dintr-o țeavă de cupru din aceea mai mare, a desprins-o și a făcut cât să stea icoana așa în ea. Și așa mirul care curgea a reușit să curgă într-o sticluță. La început era mai puțin. Pe urmă icoana era tot mai îmbrobonată, tot mai curgea dar nu cu fluiditate mare, așa, să se strângă și să vezi cu ochiul liber mult de tot.

Revenim la ceea ce am văzut și am trăit eu cu soțul. Soțul a mers să schimbe sticluța de la icoană că părintele se simțea foarte rău și noi mai stăteam lângă el la spital. Au fost perioade în care făceam cu rândul și aveam grijă de părintele la spital, că era rău de tot. Și zic, nu știu dacă mâine ajungem să trecem pe acasă, dar vezi cât este în sticluța aia, dacă cumva a curs și pune o altă sticluță sau varsă în altă sticluță. Noi o luam, deșertam în altă sticluță și puneam sticluța la loc. Era o sticluță de plastic. Atunci soțul zice, vino repede! Sticluța era umplută pe jumătate. Eu m-am speriat la început, n-am știut din ce cauză. Într-adevăr, pe furtunel mirul era fluid. Cum tragi vinul pe furtun și la început se vede șiroiul curgând. Pe urmă mirul avea momente când se oprea, nu mai curgea. Dar tot timpul pe icoană erau brobonele. Și tot timpul se vedea umed cu ochiul liber. Avea momente când curgea mai mult, avea momente când icoana era numai îmbrobonată și nu curgea. Acum (când înregistrăm mica mărturie) a început să curgă din ce în ce mai mult.

Și acum, când a dus icoana pe Rarău, a fost ceva de nedescris, nu pot să vă spun. Erau broboanele ca după o ploaie torențială de vară când rămân picăturile alea mari pe plante. Se făcuse icoana plină de broboane mari și am zis părintelui, părinte, cred că e ceva cu Sfântul Efrem, cred că i-a plăcut să ajungă aici la Rarău sau nu știu ce vrea să ne arate. Că icoana era plină, plină, plină. Și peste noapte a curs de s-a umplut sticla și când au intrat părintele Ioan de la Rarău și cu părintele Haralambie era baltă pe jos. Și de atunci continuu curge și din ce în ce curge mai mult acolo, la părintele Ioan.

Și acasă, v-am zis, eu fiind aici zi de zi, tot timpul aveam grijă să ardă candelele și când stăteam prin preajmă ardea lumânarea la Sfântul Efrem și la Sfânta Paraschevi. Că și de la icoana Sfintei Paraschevi a curs. Eu voiam să șterg icoana ei de praf și să am grijă să nu se atingă tot omul de icoană direct. Toți vor să atingă mai mult, să atingă mai mult! Și când am fost la părintele Justin cu icoana Sfântului Efrem măicuțele erau dornice să atingă mirul și să dea cu vată și se lipise vata pe icoană și se imprimase pe mir, era toată lipicioasă. Dar pe urmă mirul a curs și s-a acoperit, s-a uniformizat, nu se mai cunoaște. La icoana Sfintei Paraschevi sticla era curată, dar curgea pe ramă, pe unde ieșea nu știu, curgea pe tăviță, curgea puțin în pahar, dar toată rama era plină de mir. Și prin spatele ei băgam mâna și o ștergeam și pe acolo găseam mir. Acum n-a mai curs mult în pahar, dar în schimb acum s-a îmbibat toată în mir, foarte puțin, sus, nu e îmbibată. Icoana Sfintei Paraschevi a izvorât mir nu mult după ce a izvorât icoana Sfântului Efrem. Atunci a făcut soțul tăviță și pentru cealaltă. Deci le-a făcut la amândouă. Și a făcut și la icoana Mântuitorului că ea izvora din chilia în care a stat prima dată părintele. A stat în gazdă la cineva. Acum trei ani am fost cu părintele Onufrie la Prislop. A fost ceva, așa, pe nepregătite. Pe ultima sută de metri cineva a renunțat și m-a luat pe mine. Și la Sibiu ne-am oprit și am intrat într-un magazin de obiecte bisericești. Părintele își dorea foarte mult să facă un paraclis pentru copiii cu probleme. Știind lucrul acesta am zis, părinte, hai să intrați și să vă alegeți o icoană cu Mântuitorul să o aveți în paraclis. A ales-o pe asta, am cumpărat-o. V-am zis că părintele stătea în altă parte dar icoana Sfântului Efrem era la mine în casă. Și a Sfintei Paraschevi. Părintele, când le-a cumpărat, nu avea unde să le pună. Unde stătea dumnealui era o cameră foarte, foarte micuță. Avea câteva icoane și nu avea unde să le mai pună și pe acestea. Și atunci m-a rugat, zice, mamă, ține-le la dumneata. Stând la curte zic, părinte, am spațiu suficient, le țin. Tot timpul mă uitam la ele și îmi erau chiar dragi. Și atunci am cumpărat-o pe cea cu Mântuitorul și am dus-o tot la mine acasă. Deci au stat la mine acasă mai bine de jumătate de an. Cred că aproape un an au stat cea cu Sfânta Paraschevi și cu Sfântul Erem, iar cea cu Mântuitorul a stat din iunie până în decembrie. Înainte de Sfântul Nicolae i-am dat-o părintelui și a dus-o acasă. A venit pe la noi și i-am zis, haideți părinte, nu luați acasă măcar icoana micuță cu Mântuitorul? Zice, hai să o iau acasă. Părintele ținea să aibă tot timpul flori la icoane. Primise sau cumpărase crini. Și s-a trezit că curge mir de la icoana Mântuitorului pe hârtia de la crini, pe ambalaj. Când am mers cu colindul la părintele mi-a arătat cum curgea mirul din icoana Mântuitorului și cum era numai mir. Mutându-se de acolo, am adus icoana aici, acasă. Se uscase mirul în zona ochilor Mântuitorului dar acum vreo două săptămâni am văzut că începe iarăși să curgă, avea șiroaie ușor vizibile, nu e zvântat tot. Mai întîi a izvorăt mir icoana Mântuitorului, apoi icoana Sfântului Efrem cel Nou, apoi icoana Sfintei Paraschevi.

Au fost persoane care veneau și îmi ziceau că sunt foarte mulțumite pentru cum le-a ajutat sfântul. A venit o bătrânică care avea băiatul aproape alcoolic. Părintelui i-a băut și spirtul medicinal. Intra în baie și când a realizat părintele nu mai avea nici spirt medicinal. L-a băut. Plus ce mai avea părintele pe acolo, o sticluță, două de vin pentru împărtășanie. Erau goale toate. Și spunea mama băiatului că nu are serviciu și bea în disperare. La un moment dat, băiatul pleca de aici încărărit (pe șapte cărări). Nu îmi dădeam seama de ce. Să vină la părintele și să plece pe șapte cărări! Și a venit maică-sa după ce s-a rugat la icoana Sfântului Erem și ne-a spus că și-a găsit și serviciu, s-a lăsat de băutură și vorbește și cu o fată și urmează să se căsătorească.

Pe urmă, tot așa, o doamnă se ruga pentru băiatul ei că era necăsătorit și avea o vârstă, în jur de treizeci și ceva de ani. Eu pe doamna o cunosc pentru că am mai văzut-o și la alte biserici, unde mergem noi de obicei. A făcut acatistul sfântului, s-a rugat și după ce a terminat de citit acatistul ne-a spus plină de bucurie vestea că băiatul și-a găsit o prietenă și și-au stabilit și nunta. Acum sunt căsătoriți în fața sfântului altar.

Fetița părintelui de la Mogoșoaia a avut un accident, pe trecerea de pietoni a lovit-o mașina. Astăzi am văzut-o, merge în picioare și e bine, nu are nicio zgârietură. Am zis, Doamne, mare e puterea lui Dumnezeu! Spre sfârșitul lui august a fost accidentul. Vine părintele și ne spune, rugați-vă cu toții că fata unui părinte a avut accident pe trecerea de pietoni. Ne-am adunat toți care am putut, am făcut acatistul Sfântului Efrem. Părintele Onufrie a făcut și el acatistul și a mers la spital. Cred că a ajuns și cu icoana la patul fetiței, care era în comă. N-avea nicio șansă de supraviețuire. Medicii au spus că nu mai are nicio scăpare. Era pe aparate. La fiecare dezlegare părintele o pomenea. Pe la toate mănăstirile unde ajungeam dădeam să o pomenească la Sfântul Altar. După ce s-a dus părintele la spital și a citit acatistul lângă patul fetiței a doua zi a primit un telefon și a aflat că au scos-o de la aparate și a înțepat-o să vadă dacă simte și e conștientă sau o deconectează de tot. Și atunci fetița a dus mâna unde au înțepat-o și apoi a început să-și revină. Și într-o săptămână fetița și-a revenit. Și astăzi am văzut-o stând în picioare. Părintele zice, a ieșit, nu mai are nicio zgârietură, nu mai are nicio zgârietură! Astăzi am văzut-o venind la părintele și am zis, Doamne!

Și eu m-am rugat la sfântul când era sora mea în operație de apendicită. Eu zic că și pe mine m-a ajutat, mi-a ascultat rugăciunile. A fost de trei ori în operație. Ea are ciroză hepatică și a avut complicații. Și aveam acatistul sfântului. Zic, sfinte, ajută-mă tu! L-am sunat pe părintele și i-am zis, părinte, rugați-vă la sfântul. Sfântul a fost acolo și a ajutat-o.

Uneori scriam câte un bilețel cu problema omului respectiv, o puneam sub icoana sfântului și pe urmă îmi spuneau că omul e bine.

Mai venea o doamnă în cârje, de-abia mergea. Nu reușea să meargă. Și a venit o dată, de două, de trei ori și la un moment dat a început să meargă mai bine. Vedeam cum merge mai bine. Și își uita și bastonul la ușă. Nu îl mai ținea în mână. Eu râdeam cu dumneaei și-i spuneam, să vedeți că îl uitați de tot! Sfântul o să vă vindece și nu o să mai aveți probleme. Și într-adevăr, a plecat la un moment dat și mergea fără bastoane. Și mergea foarte bine. Mi-a zis și soțul că părintele Ioan de la Rarău, de când a dus icoana acolo merge, face pași fără să se țină de amândouă bastoanele. Și dânsul avea probleme mari pentru că a trecut prin comunism. I-au zdrobit comuniștii cu ciocanele genunchii, oasele îi sunt strivite. A venit soțul meu acasă și zice, știi că părintele Ioan a mers de la chilie până pe balcon? A mers fără bastoane! Le flutura în vânt! Și am zis, Doamne, mare e minunea ta! (Niculina Șirli, București)

(Mărturii oferite de Ciprian Voicilă)

FEMINISMUL SI PERVERTIREA FEMINITATII. Cu Parintii Epifanie Teodoropulos si Nicolae Tanase, intr-un stil putin mai nonconformist…

Ioan Enache (“Credinta ortodoxa”): Mai pagani decat acum un veac

(linkul catre sursa web a revistei Credinta ortodoxa nu mai este functional)

Deşi feminismul, idee de sorginte iluminist-masonică, îşi găsea temeiuri în Constituţia de la 1793 (printre altele, se cerea, pentru prima oară, recunoaşterea divorţului, practicarea de către femei a meseriilor masculine, abolirea pedepsei pentru adulter), după sângeroasa revoluţie atee de la 1789 din Franţa, în Ţările Române nu prinsese rădăcini nici la finalul veacului al XIX-lea, decât, prin excepţie, la unele femei ce proveneau din elita intelectuală boierească sau princiară. Creuzetul feminismului a fost Occidentul, SUA, Anglia, Franţa, Ţările de Jos, apoi Germania şi Austria unde au luat fiinţă organizaţii sindicale feminine, celule socialiste şi comuniste cu departamente pentru femei, grupări intelectuale exclusiviste, reviste şi cluburi pentru femei.

Cine a ales emanciparea raţiunii de credinţă, a omului de Dumnezeu, a neamului de monarhie, a credincioşilor de parohie, a dus lucrarea şi mai departe pentru distrugerea cuplului familial, rânduit de Dumnezeu, prin dezbinarea femeii de bărbat. Iluminism, marxism, socialism, comunism, feminism, liberalism, anarhism, avangardism, modernism, umanism, postmodernism, acestea din urmă ca faze finale ale nihilismului, toate şi încă multe, multe altele constituie trepte spre moartea duhovnicească, lucrări succesive ale apostaziei. În toate aceste curente operează otrava ideologică a negării lui Dumnezeu şi înlocuirea acestuia cu omul care, automat, intră sub înrâurirea şi puterea demonilor.

Aceste gânduri amare ne-au fost inspirate de frenezia cu care, la 8 martie, românii, femei şi bărbaţi, au petrecut nebuneşte, aflându-se în a treia săptămână a Postului Mare. Acesta este postul Jertfei pe Cruce şi al Învierii Mântuitorului, etapă esenţială de pregătire pentru urmarea lui Hristos în veşnicie, de înfrânare a poftelor şi abţinere de la păcate, iar noi ne-am întrecut în a face daruri scumpe, felurite flori, ne-am aprins simţurile şi afectele, am mâncat carnea cea mai bună, am băut alcool fără oprelişte, am dănţuit, am desfrânat, am vorbit toate măscările şi răutăţile posibile, am chiuit şi ne-am bucurat. Televiziunile comerciale anunţau cu o săptămână înainte că, pentru ziua de 8 martie, toate locurile în restaurante şi locarne au fost deja reţinute prin precomenzi. Eram în plin post şi noi am acontat toate, absolut toate locurile pierzării! Aţi mai văzut cumva creştini îmbrăcaţi în sac şi cu cenuşă pe cap?!! Dar păgâni, dezmărginiţi în orgii, aţi văzut?

Oare, cu un veac în urmă, românii reacţionau la fel de pătimaş, mânaţi parcă de un magnetism demonic, pentru călcarea postului şi sfidarea lui Dumnezeu? Nici vorbă! Nici măcar nu auziseră de 8 martie. Mişcări feministe se înregistrau în SUA pe la 1908, iar ziua de 8 martie este întemeiată în 1910, de Clara Zetchin (născută Asser), la Conferinţa Femeilor Socialiste de la Copenhaga. Era o mutare importantă pe care o făcea Internaţionala Socialistă, prin crearea unei sărbători pentru femeia-revoluţionar. Comuniştii, revoltaţi împotriva lui Dumnezeu şi a rânduielilor puse de Acesta în lume, voiau să înroleze alături de ei şi femeile. Întâi de toate le-au oferit o zi a feminităţii păgâne, o sărbătoare bună pentru dezlimitarea patimilor şi slăvirea femeii, adică a făpturii, negându-l pe Creator. De la bun început, această sărbătoare a fost anticreştină, antihristică, apostată, antisocială, pierzătoare de suflete. Prin propagandă insistentă privind dreptul la vot dar mai ales „drepturile” anticreştine, precum şi prin adunări sfidătoare, prin ziare şi cărţi, mişcarea feministă s-a impus în conştiinţa cât mai multor oameni. În Vest, după al doilea Război Mondial, din feminism au izbucnit revoluţia sexuală, lesbianismul, mişcările protestatare ale tinerilor hippy, cu consecinţe dezastruoase privind pruncuciderea (legea dreptului la avort), homosexualitatea, concubinajul şi distrugerea familiei.

În Est, a lucrat bolşevismul satanist, prin organizaţiile de femei şi tineret care au impus rânduieli noi, joia tineretului, regina balului, 8 Martie, deturnată în mod fals către „ziua mamei”, implicându-i astfel şi pe copii, apoi discoteca şi concursurile de miss au înlocuit tradiţiile morale şi creştine ale românilor. Privind înapoi cu amărăciune, observăm că vrăjmaşii nevăzuţi, dar şi cei văzuţi au făcut cu noi exact ceea ce au vrut. S-au bizuit pe păcatele şi patimile noastre, pe naivitatea şi neştiinţa noastră, pe slaba credinţă şi pe slăbiciunile noastre şi ne-au spălat creierele, după care le-au „remobilat” cu ideile, opiniile, obiceiurile şi năravurile lor. Le-au fost suficiente două generaţii, cel mult trei, pentru ca să ne preschimbe din creştini în păgâni sadea.

Oare noi ştim ce sărbătorim la 8 Martie? Diaconul Andrei Kuraev, a cercetat această problemă şi a ajuns la concluzia că, pe lângă originea comunistă, pe lângă păgânismul ei, pe lângă închinarea la idolul frumuseţii (mitul Afroditei face astăzi ravagii prin aceea că el reprezintă, în realitate, pe diavolul plăcerilor şi desfrânărilor fără frontiere, demon ce domină lumea), sărbătoarea de la 8 martie mai are un sens, ceva mai adânc şi bine ascuns.

Autorul, evocat mai înainte, susţine, cu argumente, că iniţiatoarea sărbătorii, Clara Zetchin i-a dedicat această zi femeii revoluţionar şi a ales-o pe Estera din Vechiul Testament. Ba chiar este posibil ca, în anul 1910, sărbătoarea Purimului să fi căzut chiar pe 8 martie. Cine doreşte să se lămurească în detaliu, să revadă cartea Estera, din care va afla că, în luna Adar, a douăsprezecea a anului, ziua 13, din porunca regelui Artaxerxe, evreii au măcelărit 75.000 de perşi din elită, pe care îi considerau duşmani personali. A doua zi, au sărbătorit cu mare veselie această ucidere.

Diaconul Andrei Kuraev se întreabă: „Cum se poate sărbători o zi de măcel? Nici un popor din lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie. Purimul – sărbătoare în special pentru copii ( unde se cântă, se joacă, iar Talmudul recomandă celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase până nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile “blestemat fie Aman” şi “binecuvântat este Mardoheu”) este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bătălie (cum încearcă unii să explice), în care şi evreii şi perşii să se lupte cu armele în mână, ci anume un măcel. [...]

Internaţionala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: că Purimul e sărbătoarea nimicirii duşmanilor, iar duşmanii Revoluţiei bineînţeles au fost nu numai capitaliştii, ci şi Biserica. În acest caz e lipsită oare de motivaţie presupunerea că în conştiinţa liderilor evrei ai Internaţionalei, mişcarea revoluţionară feminină se asocia cu Estera, iar 8 Martie – din obişnuinţă cu sărbătoarea Purim?” (Ce sărbătorim, de fapt, la 8 Martie?).

Câţi dintre români s-au gândit vreodată, dar mai ales în aceste vremuri de aşa zisă libertate, că celebrează „creştineşte”, în Postul Mare, cu jocuri, spirtoase, daruri, dezmăţ şi culpabilă bucurie, o sărbătoare străină, pătată cu sânge din belşug? Fac acest lucru fără să conştientizeze nici unul din sensurile sărbătorii respective.

Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici ne avertizează că această slăvire a frumuseţii feminine, cum ne amăgim noi că facem la 8 martie, este o grea cădere: „Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. […] Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc” iar „concursurile moderne de Miss sunt […] în fapt, un comerţ abil disimulat cu prostituate” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Sophia, Buc., 2002, p. 227).

Că e frumuseţe revoluţionară, adică supradesfrânată, larg mediatizată şi comercializată, că e manipulare sentimentală, camuflată sub „ziua mamei” (mamele creştine nu s-au identificat niciodată cu feministele, nici sfintele muceniţe, nici cuvioasele care împodobesc calendarul creştin), că e profund păgână, că e străină şi antihristică, această neghină amară şi neagră, numită 8 Martie, face mult rău credinţei noastre ortodoxe. Care sunt duşmanii comuniştilor (deghizaţi în spirite postmoderne, în internaţionalişti democraţi etc.), ai ateilor şi apostaţilor contemporani? Hristos şi Biserica Lui.

Noi, creştinii ortodocşi, am luat locul perşilor de altă dată. Şi dacă nu suntem măcelăriţi cu săbiile, în mod sigur suntem ucişi sufleteşte, lucru făptuit cu neegalată râvnă în comunism şi continuat în prezent cu mijloace sofisticate. Culmea prostiei noastre e şi culmea vicleniei duşmanilor noştri: ne-au format reflexe condiţionate, precum câinilor lui Pavlov, aşa încât, cum se apropie 8 Martie, dăm iama în magazine, florării şi restaurante, ni se dezlănţuiesc patimile trupeşti, facem foarte urât, precum păgânii bestializaţi. Ne secătuim postul, curăţirea sufletească, veselindu-ne de propria înfrângere, de propria nimicire.

8 Martie e un ritual cumplit în care, jucând, ne călcăm în picioare propriile suflete, slăvim moartea pe care ne-o administrează subtil vrăjmaşii noştri. Feminismul, ca vlăstar otrăvit al masono-iluminism-comunismului, e un fel de magie a ielelor pătrunsă în mintea femeilor creştine, năucind, prin contaminare, şi mintea bărbaţilor creştini, aşa de rău, încât toţi, de-a valma, îl uită pe Hristos, se dezbracă de viaţa veşnică şi se aruncă, robi, în braţele Satanei. Moşii noştri de acum un veac nu ar fi făcut aşa ceva nici dacă ar fi fost ameninţaţi cu moartea. Noi, însă, de bunăvoie şi cu plăcere beteagă, ridicăm imne Satanei prin discoteci, taverne şi birturi. Numai biciul lui Hristos ne mai poate trezi! Doamne, atinge-ne acum, ca să ne mai rămână timp de revenire!

Vreau ca toți să se mântuiască 

Primăvara – icoana facerii lumii

Pe când noi, fraţilor, în templele noastre cele mici şi făcute de mână omenească săvârşim felurite slujbe dumnezeieşti şi trecem de la o sărbătoare la alta, templul cel mare şi nefăcut de mână omenească al naturii nu rămâne nici el fără de schimbări, căci şi într-însul un şir de ceremonii e urmat de altul şi într-însul se săvârşesc felurite rânduieli întru slava unuia şi aceluiaşi Domn şi Stăpân a toate.

Astfel, privind la podoabă cu care se îmbracă natura în acest anotimp al primăverii, privind la verdeaţă ce se iveşte de pretutindeni şi la florile ce în jurul nostru sunt presărate cu îmbelşugare şi asemănând toate acestea cu golătatea şi amorţeala de mai înainte, cine nu va zice că natura, care a dormit somnul iernii, s-a deşteptat acum ca dintr-un somn şi, urmând pilda Sfintei Biserici, a început şi ea a sărbători ziua Învierii?

A trece această sărbătoare nebăgată în seamă ar dovedi o neiertată nepăsare de către Însuşi Întemeietorul ei, Care, fără de îndoială, nu este Altcineva decât Însuşi Atotputernicul Făcător al naturii. Căci dacă până şi cel mai neînsemnat pictor nu înfăţişează tablourile sale înaintea ochilor tuturor fără un anumit ţel, apoi cu cât mai vârtos înţelepciunea dumnezeiască nu se poate să preschimbe întreaga întindere a pământului în vremea primăverii într-un minunat şi fermecător tablou, fără să aibă în vedere ca prin aceasta să dea învăţături folositoare acelor vederi cărora ea le înfăţişează acest tablou.

Aşadar, să nu fim nebăgători de seamă faţă de planurile înţelepciunii dumnezeieşti, ci să ne sârguim a ieşi şi a ne strămuta cu mintea noastră în templul cel mare şi larg al naturii, spre a primi învăţături de la acea măreaţă privelişte care se desfăşoară, acum, într-însul.

Multe gânduri şi simţăminte frumoase deşteaptă primăvara în sufletul nostru! Dar, mai cu seamă, ea ne dă trei învăţăminte mai inseminate:

a) Primăvara ne aduce aminte de facerea lumii, de starea noastră cea dintâi şi de căderea noastră;

b) Primăvara ne slujeşte că o icoană vie a învierii noastre din moartea păcatului şi ne arată ce trebuie şi ce nu trebuie să facem pentru aceasta înviere;

c) Primăvara preînchipuie reînnoirea viitoare a tuturor lucrurilor şi învierea noastră, care va avea loc la sfârşitul lumii. Să le cercetăm pe toate acestea cu amănunţime.

Primăvara –icoana creării lumii

Noi n-am fost şi nici n-am putut fi martori ai acelei minunate lucrări a atotputerniciei dumnezeieşti prin care toată lumea cea văzută, cu toată mulţimea fiinţelor ce o locuiesc, cu toate podoabele şi frumuseţile sale, a fost scoasă din nefiinţă şi întocmită în rânduiala de astăzi. Însă priveliştea facerii lumii, după însăşi firea sa, este cea mai potrivită pentru a deştepta în noi simţământul de recunoştinţă, de iubire şi de supunere către Făcătorul şi Stăpânul a toate. Şi iată, înţelepciunea dumnezeiască a găsit mijlocul de a o înlocui pentru noi printr-o altă privelişte, foarte asemănătoare cu dânsa.

În fiecare primăvară, noi vedem destul de limpede icoana facerii lumii, care, deşi nu are întinderea acelei privelişti - pe care, de altminteri, nici nu o ar putea cuprinde ochiul nostru cel slab -, totuşi, prin necontenită sa repetare, o înlocuieşte minunat de bine. Amintiţi-vă cum înfăţişează Moise facerea lumii: cea dintâi lucrare a atotputerniciei dumnezeieşti, după ce a făcut material din nimic, a fost poruncă:” să fie lumină!” (Facere 1,3). Tot cu această purcede şi ivirea fiecărei primăveri; aceeaşi putere nemărginită porunceşte luminii soarelui, care luminează slab în timpul iernii, să se îndrepteze spre faţa pământului şi toate încep a lua o nouă înfăţişare: ziua se măreşte, văzduhul se încălzeşte, faţa tuturor lucrurilor se luminează şi se înveseleşte şi toate, în natură, încep a se pregăti, oarecum, pentru un fel de sărbătoare.

O altă lucrare a atotputernicului Dumnezeu a fost glasul: “să se adune apa cea de sub cer într-o singură adunare şi să se arate uscatul!” (Facere 1,9). Asemenea se petrece şi acum. În vremea iernii, apele, sub formă de zăpadă, acoperă toată faţa pământului, aşa încât se repetă, oarecum, petrecerea de altădată a pământului sub apă. Dar, cu apropierea primăverii, capătă, din nou, putere vechea poruncă: “să se adune apa într-o singură adunare” - şi iată, zăpadă, sub căldura razelor soarelui, se topeşte şi se preface în apă; pretutindeni se ivesc pârâie şi râuri, care, plecând din diferite părţi, curg mereu la vale, împinse de o tainică putere, până când se adună într-o singura adunare - în ocean. Pământul spălat, umezit, iese de sub învelişul cel de zăpadă, înzestrat cu puteri noi şi, oarecum, din nou creat pentru om.

Dar el este urât şi gol; îi trebuie, deci, haine şi podoabe, spre a se putea înfăţişa înaintea stăpânului său. Toate acestea nu întârzie a se arăta în puterea vechii porunci:” să răsară pământul iarba!” (Facere 1,11). În fiecare primăvara, după scurgerea apelor de zăpadă, ca prin farmec se iveşte din sânurile pământului o întreagă şi nemărginită împărăţie a plantelor. Cu adevărat, împărăţie! Câtă viaţa, câtă podoabă, câtă frumuseţe până şi în cele din urmă firicele de iarbă! Unde cu o săptămână înainte nu se vedeau decât mormane de ţărână goală, acolo, acum, pe fiecare dâmbuleţ, pe fiecare deal, pe fiecare vâlcea e pregătit pentru voi cel mai minunat, mai moale şi mai înmiresmat covor, presărat, precum cu nişte topaze şi safire, cu cele mai fermecătoare buchete de flori. Cu adevărat, nici însuşi Solomon nu s-a îmbrăcat cu atâta podoabă intru toată slava sa (Matei 6,29) cum sunt împodobite şi îmbrăcate acum cele mai multe din florile câmpului. Şi câte sunt ele? Luaţi toate cifrele şi toate numerele voastre şi nu vă vor ajunge spre a le număra pe toate. Aşa de puternică este porunca:” să răsară pământul iarba!” Mii de ani au trecut şi, oricâtă vreme ar mai trece, pământul nu încetează şi nu va înceta a împlini această poruncă cu cea mai mare sfinţenie. În timpul primăverii, de asemenea, se mai zăresc întotdeauna chiar şi oarecare rămăşiţe din acel pom al vieţii din Rai, răspândite în felurite buruieni şi flori tămăduitoare de boli, care, în acest timp, dăruiesc, pentru om, izvoare de sănătate trupească.

La începutul lumii, după alcătuirea împărăţiei plantelor, a urmat aşezarea împărăţiei animalelor sau a fiinţelor vii; apelor li s-a poruncit să se umple de peşti şi văzduhului i s-a poruncit să se umple de păsări. Repetarea acestei minunate lucrări o putem vedea în fiecare primăvară. Acesta este cel mai însemnat şi, pentru unele finite, singurul timp de înmulţire. Priviţi în aceste noiane de ape la lumina razelor soarelui trimise din înălţime şi veţi rămâne uimiţi de mulţimea fiinţelor noi, de curând venite pe lume. Când s-au născut ele? Astăzi, ieri sau acum câteva zile? Dar iată că şi în lipsa [razelor] soarelui, în mijlocul întunericului nopţii, colo apele se fac vârtej şi ceva joacă pe luciul lor, făcând zgomot de răsună împrejurimile. Cine e acolo? Nisetrul cel greoi şi morunul ochios. Prin aceste zgomote, locuitorii apelor ne dau, oarecum, a înţelege că nici haosul lor nu e pustiu, că şi acolo sunt ființe vii şi că glasul lui Dumnezeu către peşti - “umpleţi apele!” - nici astăzi nu răsună în zadar (Facere 1,22).

Văzduhul, de asemenea, nu rămâne mai prejos întru împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Câte înaripate noi nu primeşte el în fiecare primăvară în adierile sale! Priviţi cum întreagă familie, ba încă şi cei străini, ajută şi cu aripile, şi cu strigătele lor zborului slab al puişorilor neîncercaţi! Însă multe ţări, din pricina asprimii climatului, sunt sărace în timpul iernii intru mulţimea locuitorilor văzduhului. Spre împlinirea acestei lipse, la începutul fiecărei primăveri, aduse de o putere nevăzută, vin în aceste ţări nenumărate cete de înaripate, spre a umple locurile cele lipsite. Ele străbat depărtări uimitoare, trec peste munţi şi peste mări, dar întotdeauna izbutesc a sosi la vreme şi într-un număr destul de mare, atât cât trebuie, ca prăznuirea cea mare a naturii să nu rămână fără oaspeţi. În sfârşit, şi acele înaripate care petrec iarna împreună cu noi, odată cu sosirea primăverii, primesc, oarecum, puteri noi. De unde până acum erau tăcute şi retrase, deodată devin gureşe şi zgomotoase, ca şi cum ar vrea să atragă privirile tuturor. Căutând la toate acestea, cum să nu ne aducem aminte de atotputernică porunca a Făcătorului: “şi păsările să se înmulţească pe pământ!”? (Facere 1,22).

Acum, de sus, să ne îndreptăm privirile noastre în jos; să ne uităm sub picioarele noastre. Aici, de asemenea, în fiecare primăvară vedem lucruri noi; generaţii noi de târâtoare, care iarna nu se vedeau nicăieri, acum, deodată, se ivesc, că prin minune.

Multe din acestea sunt dezgustătoare şi unele chiar veninoase - dar tocmai astfel le-a făcut pentru noi păcatul! Cu toate acestea, să nu credeţi că ivirea lor ar fi o faptă a întâmplării. Nu, pentru că nici ele nu s-au ivit după placul lor, ci tot dintru porunca Atotputernicului Făcător. Acelaşi glas - care a poruncit soarelui şi lunii să se aşeze pe cer şi să împodobească ziua şi noaptea - a poruncit iarăşi: ”să scoată pământul suflet viu şi toate târâtoarele după felul lor!” (Facere 1,24-25) şi iată-l că le scoate şi, oricât vă veţi strădui să le striviţi, el le va scoate necontenit, până la sfârşitul său.

Pe om, ca unul care s-a abătut mai mult de la natură, anotimpurile îl influenţează mai puţin, dar, totuşi, îl influenţează - şi mai cu seamă primăvara. Vrând-nevrând, se apropie şi el, în acest răstimp, de natură, intra în legătură mai strânsă cu toate făpturile şi aruncă de pe umerii săi multe din grijile vieţii. Într-adevăr, uitaţi-vă la om în vremea iernii: el parcă nici nu s-ar afla pe faţa pământului, se ascunde prin case şi, când se iveşte în lume, e greu să recunoşti într-însul pe stăpânul pământului, aşa e de înfăşurat din cap până în picioare în piei de fiară! Acesta nu mai e împăratul naturii, ci un fel de mumie, un fel de sperietoare a tot ceea ce vieţuieşte. Vine, însă, primăvara şi omul se schimbă.

El nu mai sta în temniţă ce de bunăvoie şi-a făcut-o, închis între patru pereţi, ci iese la larg, sub cerul senin şi la lumina strălucitoare a soarelui, în aerul cel curat şi înviorător. În câmpie, în pădure, pe apă, pretutindeni omul e ca şi zidit din nou. Acum, s-ar putea zice că pământul intră, din nou, în stăpânirea omului: cu sosirea primăverii, câmpiile încep a fi brăzdate de plugul lui, mările şi râurile spumegă de vâsla lui, văzduhul este spintecat de locomotivele trenurilor lui şi chiar nourii se desfac pentru a face loc aerostatelor sale. De câte nevoi sunt scutite toate vieţuitoarele în timpul primăverii! Dacă ea ar fi veşnică, atunci, adeverit lucru, n-am avea nevoie nici de case, nici de mulţimea hainelor, nici de alte feluri de mijloace pe care acum suntem nevoiţi să le născocim, pentru a ne apăra de frigul şi de gerul iernilor. Pentru animalele care mănâncă iarbă, timpul primăverii este cel mai gustos ospăţ, care le oferă o hrană îmbietoare şi înmiresmata. Oare nu tot aşa era şi în starea de nevinovăţie?

Împreună cu îmbelşugarea, pretutindeni e frumuseţe şi podoabă: primăvara nu se zgârceşte a dărui haine frumoase tuturor; multe dintre animale primesc anume în acest timp, din mâna naturii - ca un fel de primenire pentru sărbători - haină nouă, după felul şi trebuinţa lor; iar în împărăţia plantelor, toate îşi schimbă îmbrăcămintea şi se înnoiesc din cap până în picioare şi nici meşterul cel mai iscusit nu va fi în stare să întreacă modelele ce împestriţează, în timpul primăverii, dealurile şi câmpiile. Oare nu tot aşa era şi în starea de nevinovăţie? Toate vieţuitoarele, până şi cele lipsite de cugetare, simt că primăvara este cel mai minunat timp al anului şi-şi exprimă bucuria şi mulţumirea lor prin tot ceea ce pot, dar mai ales prin cântare. Ascultat-ați voi o astfel de cântare? Într-însa se aude răsunând simţământul adânc de recunoştinţă, de mulţumire şi un fel de veselie sfântă. Aceasta e bucuria fiinţelor înviate din morţi, care, după ce pierduseră totul, deodată dobândesc, cu prisosinţă, tot ceea ce le e de trebuinţă. Câtă lipsă de oboseală la aceşti cântăreţi! Câtă felurime în această cântare! Până şi miezul nopţii răsună de cantarea cea mai dulce! Ţi se pare şi, cu adevărat, este o curată priveghere de toată noaptea a naturii! Însă, în cazul acesta, lumea fiinţelor neraţionale se apropie de lumea Îngerilor, unde duhurile cele curate, înconjurând tronul lui Dumnezeu, ziua şi noaptea vestesc slava Atotţiitorului!

Văzând această frumuseţe a naturii în timpul primăverii, văzând bucuria şi mulţumirea tuturor făpturilor şi auzind corul cel minunat al înaripatelor, care fac să tremure văzduhul şi să răsune dumbrăvile şi câmpiile de cântare, cine nu va fi gata să repete din tot sufletul şi din toată inima ceea ce a grăit Făcătorul, îndată după ce a zidit lumea: ”iată toate sunt bune foarte!” (Facere 1,31)? Fiecare din noi, poate, nu o singură dată, şi-a arătat dorinţă ca primăvara să fie cât mai lungă. Dar, cu toate acestea, ea este foarte scurtă, mai scurtă decât toate anotimpurile anului, ca şi cum ar vrea să ne arate, prin aceasta, ca şi petrecerea noastră în Rai, la început, a fost pentru puţină vreme.

Pentru ce atotputernicia dumnezeiască ne înfăţişează, în fiecare an, în timpul primăverii, o astfel de icoană a facerii lumii şi a stării noastre celei dintâi? Au nu pentru că, văzând lucrările atotputerniciei lui Dumnezeu, să ne învăţăm a fi plini de recunoştinţă către Acela Care, atunci când trimite duhul Său toate se întăresc şi se umplu de bunătăţi, iar când Îşi întoarce fata Sa, toate se veştejesc şi sunt gata a se preface în ţărână? (Psalm 103,28-31). Schimbându-se în vremea primăverii întreaga înfăţişare a pământului, putem spune că toată lumea ce ne înconjoară, îmbrăcându-se în câteva zile cu frumuseţe şi podoabă, înţelepciunea dumnezeiască pare a ne zice fiecăruia dintre noi: Uitaţi-vă ce pot Eu să fac pentru voi, dacă veţi fi vrednici de aceasta! Luaţi aminte de ce v-aţi lipsit voi, prin păcat, şi ce puteţi dobândi, dacă veţi căuta să vă lepădaţi de el şi de stăpânirea lui cea pierzătoare!

Da, fraţii mei, orişicât de frumoasă ar fi primăvara, şi în vremea ei se zăresc urmele păcatului nostru. Amintindu-ne starea noastră cea de la început, starea noastră de nevinovăţie şi de fericire, ea, în acelaşi timp, ne lasă să înţelegem că toate frumuseţile din jurul nostru nu sunt decât nişte rămăşiţe ale desăvârşirilor de altădată, că noi, dimpreună cu toate făpturile şi cu toată natura, ne aflăm în stare de cădere şi de pedeapsă. Căci priviţi cu luare-aminte la icoana primăverii şi numaidecât, sub haina cea nouă şi împodobită a naturii, veţi vedea vechea golătate, vechea boala şi stricăciune. Ascultaţi cu luare-aminte corul cel măreţ al făpturilor celor vesele şi veţi auzi numaidecât cum, câteodată, el este bântuit şi vătămat de gemetele făpturilor suferinde.

Iată colo o grădină mare şi înflorită. Într-însa toate sunt frumoase. Dar ce e cu aceste ramuri uscate, ce e cu acești pomi prăpădiţi care slutesc prin arătarea lor înfăţişarea de obşte a grădinii? Una ca aceasta, în Rai nu era. Priviţi dincoace, pe acest covor verde şi frumos. Ce se vede aici roşind? Sângele unui miel, sfâşiat de un lup răpitor! Una ca aceasta, în Rai nu era. Uitaţi-vă, în sfârşit, şi la însuşi stăpânul pământului şi vedeţi-l plecat deasupra plugului, într-un chip aşa de nefiresc! În mijlocul sărbătorii celei strălucite a naturii, când toate împrejurul lui cânta şi se bucura, ochii lui sunt abătuţi şi faţa lui, tristă - picături mari de sudoare curg pe fruntea lui (Facere 3,19); iar pe masa lui, după o muncă aşa de grea, abia se zăreşte o coajă de pâine neagră sau de mămăligă rece. Una ca aceasta în Rai nu era. Dar ce se află sub aceste flori, care împodobesc aşa de frumos aceasta moviliță proaspătă? Aici e mormântul unui tânăr, care era singura mângâiere a bătrânilor săi părinţi şi care, acum o lună, a fost pogorât în sânul pământului de o boală nemiloasă. Una ca aceasta în Rai nu era. Cu atât mai vârtos, nu erau acolo aceste strigăte ruşinoase, de care neînfrânarea nebună face să răsune văzduhul dulce al primăverii şi prin care se sârguieşte să înăbuşe corul curat şi sfânt al făpturilor ce Îl preamăresc pe Făcătorul.

Astfel, vremea primăverii înveselindu-ne ochii şi inima prin asemănarea sa cu starea cea dintâi a lumii şi a noastră, în acelaşi timp şi prin multe lucruri ce se petrec în curgerea răstimpului sau, ne dă a înţelege că fericirea şi frumuseţea aceasta sunt pierdute de noi; ca noi, dimpreună cu toată natura ce ne înconjoară, ne aflăm într-o stare nefirească şi că, prin urmare, trebuie să ne gândim necontenit cum să ieşim din această stare nefericită şi să dobândim, din nou, pentru noi şi pentru natura acea primăvară din Rai, care, odată începută, să nu se mai sfârşească.

Amin.

(Sfântul Inochentie, Arhiepiscopul Odessei)

Viaţa este un mister frumos, oferit de un Creator iubitor

Soarele zâmbea ştrengar, ascunzându-se adesea sub haina albă a norilor pufoşi care exersau parcă mişcări de dans pe aripile vântului. Razele poznaşe ale astrului ceresc se jucau de-a v-aţi ascunselea printre coroana deasă a copacilor sau printre gingaşele flori ce-şi plecau timide capul.

Doi prieteni, Matei şi Bogdan, îşi petreceau ziua într-un parc, bucurându-se de liniştea ce le conferea acesta şi discutau diverse teme, mai mult sau mai puţin esenţiale.La un moment dat, Bogdan aduce în discuţie tema vieţii, exprimându-şi propria perspectivă cu privire la aceasta.

- Matei, viaţa nu este deloc frumoasă, din contră, este grea şi neprevăzută. Vreau să cunosc tainele vieţii pentru a ştii ce decizii să iau, pentru a nu greşi!

- Bogdane, nu - ţi dori ceva ce nu îţi este de folos! Viaţa este o taină şi tocmai în această taină constă frumuseţea ei. La ce îţi foloseşte să ştii ce se va întâmpla mâine, sau peste un an? La ce îţi foloseşte să ştii când vei muri? Te-ai stresa prea mult, ai cădea sub povara grijii şi ai uita să te mai bucuri de viaţă.

- Ce ştii tu, Matei? Parcă nu mi-ai fi prieten şi nu mi-ai dori binele.

- Cu ce ţi-am greşit? Îţi dau acest sfat pentru că îmi doresc tot ce este mai bine pentru tine.

Inima lui Bogdan este cuprinsă de o adâncă mâhnire la auzul acestor cuvinte. Ridicându-se de pe bancă, foarte revoltat, îi răspunde:

- Tu nu eşti prietenul meu! Încep să cred că îmi eşti duşman. Nu îţi pasă de fericirea mea, de visele mele şi de aceea vrei să le distrugi sub masca unui sfat prietenesc.

Matei îl privea îndurerat; cuvintele pe care Bogdan i le adresase l-au rănit profund, dar a preferat să păstreze tăcerea până când prietenul său zicea tot ceea ce avea de zis.

- Iartă-mă dacă te-am rănit, nu aceasta a fost intenţia mea. Eu..

- Mai lasă-mă în pace, Matei! Îl întrerupse furios, Bogdan, înainte de a părăsi parcul şi de a-şi lăsa prietenul rănit de lama tăioasă a cuvântului.

Supărat, tânărul revoltat se retrage pe marginea unui lac; două raţe sălbatice înotau nestingherite, plimbându-se agale pe suprafaţa lucie a lacului şi conferindu-le spectatorilor un sentiment de linişte. Uneori, un om se mai oprea în apropiere şi arunca în apă câteva firmituri de pâine, iar răţuştele, fericite, primeau firmiturile, mulţumindu-i omului printr-un măcăit scurt.

"Ele nu au nici o grijă... nu îşi pun întrebări esenţiale, nu realizează lucruri magistrale... toată ziua se plimbă pe suprafaţa lacului, aruncând, din când în când, câte o privire unui trecător care s-a oprit pentru a le admira, în speranţa că vor primi ceva. ’’

Gândurile lui Bogdan sunt întrerupte de vocea unui bunic care a ieşit la plimbare cu cei doi nepoţei.

- Uite ce răţuşte frumoase. Haideţi să le dăm ceva de mâncare! Spuse, cu o voce blândă, bunicul.

Copilaşii, fericiţi, încep să sfărâme o felie de pâine, însă, când unul dintre copii şi-a terminat jumătatea sa de felie, dorind să mai arunce şi el fărâmiţele albe în apă, i-a luat, fără a-i cere voie, felia de pâine frăţiorului său. Acesta, supărat, începe să plângă.

- Andrei, nu este frumos ce ai făcut. Uite, l-ai făcut să plângă pe frăţiorul tău. Dă-i înapoi jumătatea de felie şi cere-ţi iertare!

- Dar şi eu vreau să mai arunc fărâmiţele în apă! Spuse, mâhnit, copilaşul.

- Nu este bine să fii supărat, mai ales dacă vina îţi aparţine.

Într-un final, Andrei îi înapoiază felia de pâine fratelui său, însă cu inima reţinută.

Ştergându-şi lacrimile, frăţiorul, după ce şi-a primit felia de pâine, a rupt-o în două şi, întizându-i o jumătate lui Andrei, i-a spus:

- Poftim, Andrei!

Andrei îl privea surprins, fără să facă vreun gest. Bunicul, care privise întreaga scenă cu lacrimi de duioşie în ochi şi cu un zâmbet blând ce îi lumina chipul, îşi îndeamnă nepotul să accepte jumătatea ce i se oferă, iar acesta, smerit ia felia de pâine.

"Ce gest frumos... cât de repede a uitat ce i-a făcut frăţiorul lui... şi-a împărţit felia de pâine cu el, fără să se gândească la lacrimile pe care le vărsase cu puţin timp în urmă.’’ Cugetă, în sinea sa, Bogdan.

- Copilaşi, niciodată să nu lăsaţi vrajba să vă despartă. Iertaţi-vă unul altuia greşelile şi fiţi cumpătaţi la vorbe şi gesturi! Nepoţeii mei iubiţi, dragostea este cel mai puternic şi mai frumos sentiment care există în această lume... nu îl pierdeţi, ci aveţi grijă de el ca şi cum ar fi cea mai de preţ comoară... chiar este o comoară.

Aceste cuvinte i-au mişcat inima tânărului spectator, făcându-l să îşi aducă aminte de Matei.

"Of, Matei... prieten drag, te-am rănit prin nesăbuinţa mea. Trebuie să îi cer iertare!’’

Se ridică, având în minte gândul de a-şi cere iertare şi în suflet regretul că îşi rănise prietenul, însă încă nu învăţase pe deplin lecţia pe care Dumnezeu a vrut să i-o dea.

Un vânticel rece începe să sufle, crengile copacilor mişcându-se în bătaia lui, astrul ceresc dispare de pe bolta cerească care, treptat este acoperită de o mantie neagră... tunetele şi fulgerele câştigă bătălia cu soarele, ocupându-şi victorioase azurul ceresc, iar stropi mari de ploaie cad spre pământ, începând un veritabil concert.

Bogdan încearcă să îşi caute un loc unde să se adăpostească, însă în zadar. Prin perdeaua deasă a stropilor de ploaie, zăreşte silueta unui bărbat care se apropia încet de el.

- Vino! Îi spune acesta.

- Unde să vin? Cine eşti?

- Vino cu mine, îţi voi arăta ceva.

Cu o umbră de îndoială în suflet, tânărul se apropie de cel care îi vorbise şi îl priveşte în ochi. Avea o privire atât de blândă şi smerită, încât se simţea ruşinat... acel om emana o pace şi o fericire cum nu mai întâlnise vreodată. Inima începe să-i tresară în piept, bătând cu putere.

"Inimă nebună, încetează!” Îşi spuse Bogdan, ridicând privirea spre bărbatul din faţa lui. Acesta zâmbea duios şi îi şoptea "vino!”

Nu ştie cum, nu ştie de ce, dar, dintr-odată a ajuns în parcul unde se certase cu Matei; acesta era pe aceeaşi bancă, ţinându-şi capul în mâini şi plângând în hohote.

- Matei, ce s-a întâmplat? Îl întreabă Bogdan.

Bărbatul misterios îi spune:

- Nu îl întreba. Matei nu ne vede şi nici nu ne aude, doar noi îl putem vedea.

- De ce?

- Pentru că ai vrut să cunoşti tainele vieţii, iar inima omului face parte din această taină.

- Ce s-a întâmplat cu el?

- Cuvintele tale l-au rănit, dar el nu încetează să te privească ca pe un prieten. Ascultă-i glasul inimii!

Bărbatul îşi pune mâna pe inima lui Matei şi îndată i se aud gândurile.

"Doamne, nu îl părăsi pe Bogdan.. ajută-l să înţeleagă ce este mai bine pentru el, pentru sufletul lui. Viaţa este un dar minunat pe care Tu ni l-ai oferit, nu o povară, viaţa este cea mai frumoasă taină de care omul se poate bucura, prin care omul Te poate cunoaşte. Doar cel care trăieşte poate să Te găsească pe Tine, Dumnezeule!”

Bărbatul ia mâna de pe inima lui Matei, iar gândurile sale nu se mai pot asculta.

Bogdan îşi priveşte prietenul cu lacrimi în ochi, căindu-se cu amar de rana pe care i-o provocase.

- Bogdan, viaţa este dovada mea de iubire, este o binecuvântare. Nu îţi irosi viaţa, nu te irosi pe tine!

- Cine eşti?

Zâmbindu-i, îi răspunde:

- Un prieten.

Totul dispare, doar ecoul acestor cuvinte auzindu-se din depărtare. Bogdan deschide ochii... nu ştia în ce moment adormise. Priveşte buimac în jurul său, dar nu era nici un nor negru, nici un tunet nu se auzea, soarele continuându-şi vesel activitatea.

"Ce vis straniu... trebuie să vorbesc cu Matei, dar.. cine a fost acel bărbat misterios din visul meu, acel prieten anonim?"

Un vânticel aduce la picioarele lui o micuţă icoana pierdută de cineva din apropiere. Aplecându-se după ea, Bogdan rămâne surprins, inima tresărindu-i din nou; în icoana era reprezentat Mântuitorul, însă nu aceasta îl surprinsese pe tânăr, ci privirea sfântă... era aceeaşi privire că cea a bărbatului ce îi apăruse în vis, aceeaşi privire încărcată de blândeţe nespusă şi smerenie dulce.

Cu lacrimi de bucurie ce valsau în priviri şi cu un surâs larg, Bogdan ia icoana în mână şi se îndreaptă rapid spre parc unde avea convingerea că îşi va găsi prietenul. Nu se înşelase.

Matei stătea pe aceeaşi bancă, cu lacrimi în ochi, exact aşa cum îl văzuse în vis.

- Bogdan, ce s-a întâmplat? Îl întrebă, încercând să-şi ascundă lacrimile.

- Iartă-mă, Matei! Ţi-am greşit, iartă-mă te rog!

Îmbrăţişându-l bucuros, Matei îl iartă şi îi spune să nu mai plângă.

- Matei, ai avut dreptate! Viaţa este un mister frumos, oferit de un Creator iubitor.

DOAMNE AJUTA.

Despre contracepție cu Părintele Nicolae Tănase

Întrebare: A da naştere unui copil este un lucru minunat, dar în acelaşi timp presupune o mare responsabilitate. Având în vedere acest lucru, dacă totuşi o femeie se simte responsabilă de acest lucru din motive pur obiective (adică lipsa unei ambianţe adecvate creşterii copilului), de ce mijloacele de contracepţie sunt considerate un păcat? Nu credeţi că o fiinţă lipsită de perspective, sortită poate eşecului şi în final nefericirii constituie un păcat mai mare decât cel al contracepţiei?

Răspuns: În primul rând, trebuie să lămurim ce este contracepţie: metoda prin care se opreşte Dumnezeu să sădească sufletul în corpul nou format, care se numeşte zigot, pentru că ştiţi că există şi contraceptive ce nu lasă să se întâmple această unire şi formarea zigotului. Este o opoziţie clară pe care o facem lui Dumnezeu. În cazul acesta noi, bărbaţii, folosim femeia ca pe un obiect şi din starea de egalitate cu bărbatul, din starea ei de fineţe la care a ridicat-o Hristos, noi o coborâm la res vocalis, „lucru vorbitor” sau obiect de plăcere, iar acest lucru nu ne este permis. Femeile ar trebui să se simtă jignite dacă ar folosi contraceptivele.

Deci aceasta este contracepţia. Adică o luptă contra concepţiei. Cine poate să stabilească perspectivele unui om încă nenăscut? Nimeni. Cine poate să stabilească perspectivele unui om deja născut? Poate cineva să stabilească perspectivele unui om deja realizat? Cineva este prim-ministru. Poate cineva să facă aprecieri la adresa perspectivelor lui? Nu. Pentru că nu se ştie ce face până mâine, ce se întâmplă în inima lui, ce se întâmplă în fizicul lui, şi poate nu mai are nicio perspectivă. Are perspectiva morţii. Aşadar, pentru că nu ne putem permite să discutăm despre perspectivele unui om, nu putem face o asemenea afirmaţie.

Patriarhul Iustin Moisescu provenea dintr-o familie săracă, din jud. Argeş, iar războiul l-a făcut să fie orfan. Deci, aveam la vremea aceea de a face cu un om fără perspectivă şi, cu toate acestea, perspectiva lui a fost de apreciat şi de invidiat. Aşadar, la capitolul perspective, nu putem să ne pronunţăm, iar dacă invocăm lipsurile materiale, financiare, lipsa de ambianţă şi celelalte, atunci de ce nu suprimăm viaţa celorlalţi copii pe care-i avem pentru că şi aşa nu le putem oferi mare lucru! Ori, noi nu facem aşa!

O să zicem: „Bine, dar aceia s-au născut deja!”, dar sub aspect ştiinţific, sub aspect creştin ortodox, omul este om din secunda conceperii, cu codul genetic deja stabilit, cu tot ceea ce urmează să se dezvolte în el. Este un om încă nedezvoltat, care timp de nouă luni se dezvoltă, cum şi după aceea, timp de 18 ani, se dezvoltă şi se formează, ca adult.

Întrebare: Cuplurile de azi consideră o povară naşterea de prunci. Planningul familial, metodele contraceptive vin însă să le rezolve problema. Vedeţi vreun sens în această opţiune de a programa contracepţia?

Răspunsul: N-are niciun sens, ci dimpotrivă, ele duc familia spre pieire; nu mai există bunul mers al familiei, nu există ajutor în familie pentru că Dumnezeu nu binecuvântează lucrarea familiei respective. Părinţii îşi pun problema cum să nu facă o perioadă de timp copii, iar apoi, după ce fac, constată că deja a fost foarte complicat, apoi se sfătuiesc cum odraslele lor să nu facă copii. Într-un cuvânt, nu mai doresc să fie dusă crucea căsătoriei.

„Populaţia actuală a lumii, chiar dacă s-ar înmulţi de 5 ori, pământul ar suporta această populaţie. Pământul suportă 30 de miliarde de oameni cu resursele lui alimentare şi nu numai. Dar acum suntem speriaţi de unii ce zic că trebuie să ajungem doar 2 miliarde. Din 6 miliarde, 2 în doar ceva timp. Cum? Cum făcea şi faraon, îi izbea de stâncă şi gata!

Soluţia atunci era la moaşe, acum soluţia este de la Occident, care furnizează la preţ ieftin şi chiar gratuit tot felul de mijloace contraceptive. Pare greu, dar nu imposibil pentru cei care v-aţi hotărât să vă căsătoriţi, că trebuie să vă încadraţi în nişte reguli. Iar aceste reguli vi le stabiliţi singuri, desigur, după principiile creştine. Apoi aceste reguli trebuie respectate de ambii soţi, în comuniune.

În antichitate se spunea că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Hristos a venit şi a zis: „Eu sunt măsura tuturor lucrurilor.” Deci măsura noastră este Hristos. Vrem să-L recunoaştem pe Hristos ca măsură a tuturor lucrurilor? Eu nu vorbesc acum de aspectele mistice, de înalte trăiri, eu vorbesc de normalitatea vieţii. Şi o să spuneţi că normalitatea vieţii înseamnă sfinţenie. Da, ţi se cere să fii sfânt. Ţi se cere să fii student, sau orice altceva, ţi se cere să te căsătoreşti, să faci copii, să-i educi, să mergi la biserică, să munceşti, să te mai şi relaxezi din când în când. Şi imediat vine întrebarea: „Dar cum? Cum, că eu n-am unde să stau, uitaţi ce s-a mai ivit acum, ce-am păţit …” N-ai unde să stai pentru că eşti prea pretenţios. Deci trebuie văzut ce vrea Dumnezeu cu tine, nu numai ce vrei tu cu tine. Tu încerci, dacă vezi că nu prea merge, lasă aşa, că Dumnezeu ştie cum, ştie de ce, ştie în ce moment, nu putem forţa lucrurile. Ştie de ce nu te măriţi, ştie de ce te măriţi. Deci, toată lumea îşi doreşte o căsnicie fericită, dar fără să pornească de la bază, de la educaţia de bază a fiecăruia.”

Întrebare: În cabinetele de contracepţie, medicii ginecologi păcătuiesc voluntar sau involuntar în urmarea vieţii?

Răspunsul: Sunt nişte criminali împreună cu tot personalul medical care participă la orice mijloc de contracepţie. Avortul este crimă, contracepţia este de mii de ori crimă. De ce? Pentru că prin contracepţie opreşti zeci, sute de izvoare ale vieţii, iar printr-un avort curmi o viaţă. Exista ideea că este mai puţin păcat sa previi viaţa decât să curmi viaţa. Ceea ce nu este adevărat şi ascultaţi următoarea comparaţie. Ce face omul când pune un bec, este şi curent, apasă pe comutator, dar becul nu se aprinde? Studiază puţin siguranţele, verifică dacă vine curent şi schimbă becul.

Atunci când Dumnezeu are planul Său, bugetul Său, concepţia Sa, care ştie câte ouă să facă găinile pe Terra şi câţi viţei să fete vacile şi să se taie şi să fie carne pentru toţi, etc. Şi noi, dacă avem planul nostru de toamnă, ne punem la beci şi la cămară şi ne facem conserve şi ne asigurăm pentru iarnă, etc. Dar Dumnezeu, care are putere şi El a făcut toate acestea? Că El ne iubeşte pe noi mai mult decât ne iubim noi pe noi înşine şi decât iubim noi pe copiii noştri.

Deci dacă aşa stau lucrurile, Dumnezeu ne-a lăsat să ne aprindem şi noi nu ne aprindem! Că atunci când femeia nu mai poate să nască, iar Dumnezeu ştie aceasta, atunci Dumnezeu ia din ea forţa fertilităţii pe la 38 de ani, pe 40 de ani, pe la 52 de ani, de la caz la caz şi femeia nu mai poate să nască. De ce? Pentru că are o vârstă, pentru că Dumnezeu cunoaşte corpul uman, etc. Ori noi încă de la 21 de ani, 28 de ani, 38 de ani, umblăm la planul lui Dumnezeu şi întrerupem în mod abuziv acest circuit, acest ciclu extraordinar, care face din om să fie cununa creaţiei şi să se asemene cu Dumnezeu. „Tatăl Meu lucrează şi eu lucrez!”

Deci, Dumnezeu lucrează continuu. Iar noi ne asemănăm cu Tatăl dacă creăm condiţii pentru o lucrare bineplăcută Lui. Omul nu are în mână un buton prin care să zică: acum da, acum nu! Dumnezeu este cel ce rânduieşte când să fie conceput omul. Şi atunci el vine şi dă sufletul unui copil. Deci, în actualele cabinete de contracepţie, medicii păcătuiesc voluntar, conştient sau inconştient, oricum păcătuiesc şi calcă jurământul lui Hipocrate.

„Când scoatem sabia la Dumnezeu, ce se întâmplă? Adică sabia înseamnă revolta noastră, opoziţia noastră la iubirea lui Dumnezeu. Şi iată cum scoatem noi sabia. Ca să se nască un copil, avem nevoie de trei. Avem nevoie de soţ, de soţie şi de Dumnezeu. Copii nu se fac în doi, se fac în trei. Ce trebuie să facă soţul, ce trebuie să facă soţia ştim. Dar Dumnezeu ce trebuie să facă? Trebuie să sădească sufletul creat de El Însuşi Dumnezeu, în momentul concepţiei, în momentul zămislirii. Că nu există trup fără suflet sau suflet fără trup şi nu există nicio cutie undeva, unde sunt sufletele şi Dumnezeu mai ia un suflet, îl sădeşte, îl creează în momentul concepţiei. Asta înseamnă că Dumnezeu participă, "Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez, Tatăl Meu pururea lucrează şi Eu lucrez” zice Mântuitorul Hristos. Ori noi ne opunem, cum ne opunem? Prin toate metodele, prin tot ce s-a inventat mai rău: prezervativ, diafragmă, spermicide, astea sunt contraceptive, sau avortive: sterilet, pilule, pilula de a doua zi, pilula din prima zi ş.a.m.d.

Opoziţie. Dumnezeu stă pregătit să creeze un suflet şi noi îl refuzăm. Noi avem mare grijă şi marea strângere de inimă pentru problema soţiilor noastre care se prostituează. Dar cum se prostituează? Păi, cum se prostituează la bordel. Ce este la bordel? La bordel există mai multe femei, care sunt controlate de medic (în Germania e o stradă întreagă). E dezastru acolo, mă mir cum Dumnezeu poate să permită. Şi iată, Dumnezeu, în iubirea Lui, tot ne ţine. Şi acolo există un medic, şi acolo există un control, mai ales acum lucrurile stau destul de aspru, şi bărbaţii merg şi săvârşesc cu o femeie necunoscu tă un lucru lăsat de Dumnezeu în afara cununiei.

Bărbaţii noştri ce săvârşesc? Acelaşi lucru cu propria lor nevastă. Da, merg la biserică, da, unii se şi spovedesc, alţii se şi împărtăşesc. Numai că folosesc prezervativul, folosesc pilulele, folosesc pastiluţele, nu ştiu ce mai fac, nu ştiu ce fel de calendar mai ţin şi atunci înseamnă că se prostituează. E cam dur cuvântul, ştiu, trebuie să vorbim pe faţă, că aşa e tema. Tema este asta: libertatea noastră în viaţă dăruită de Dumnezeu. Care e diferenţa între libertate şi libertinaj? Care e diferenţa dintre o trăire obişnuită conjugală şi dezmăţ. Ce se vede, e clar că e dezmăţ. Vorbim despre femeile cinstite. Eu nu vorbesc de vreo vedetă, eu vorbesc de femeile cinstite acum, restul priviţi în stradă şi nu trebuie să aducem în discuţie nimic, pentru că lucrurile sunt evidente. Ne învaţă ştiinţa, că teologia ne-a învăţat, dar n-am luat aminte, acum ne învaţă ştiinţa, că omul e om din secunda concepţiei, şi că în prima zi are o înfăţişare care devine tot mai complexă în săptămânile următoare.

Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne are în planul Său, înseamnă că avem de-a face cu o prezenţă, cu un corp independent, care cel mult după 14 zile e dependent de mâncare. Şi rămâne întrebarea: înţelegem noi că femeia nu are drept asupra copilului şi nici asupra corpului ei? Auzim adesea câte o femeie, care zice că face ce vrea cu corpul ei. Bine, să facă ce vrea cu corpul ei, dar de ce face ce vrea cu corpul altuia, adică cu copilul zămislit întrînsa. Şi atunci femeia are aşa zisa libertate, falsa libertate de a omorî copilul. Atunci ce mai vorbim noi despre dreptul la viaţă? Ce rost are să mai vorbim despre drepturi, dacă nu vorbim despre obligaţii?”

Întrebare: Ce părere aveţi despre metoda calendarului?

Răspuns: Am părerea că nu e lăsată de Dumnezeu, iar femeia e folosită ca un buton: da, nu. Acum da, acum nu; femeia nu e asta, e un dispreţ la adresa femeii.

Întrebare: Este mai bine ca o femeie care nu reuşeşte să ţină sarcina să apeleze la o metodă contraceptivă care nu are efect avortiv?

Răspuns: Abstinenţa. Aceasta e foarte bună şi atât. Dar de unde ştii că pe acesta poţi să-l ţii, nu poţi să-l ţii? Trebuie să îndepărtezi cauzele, acestea sunt de natură duhovnicească, de natură medicală. Metoda contraceptivă nu e soluţia.

„Scopul este să vedem în soţia noastră ceea ce Hristos a văzut în Biserică. Şi dacă reuşim acest lucru, atunci totul este bine. Dacă însă o folosim pe soţia noastră (în creştinism, după 2 milenii de creştinism) ca obiect de plăcere, închipuiţi-vă unde ne situăm în istorie. După 2000 de ani de creştinism ne folosim soţia tot ca obiect de plăcere! Acest lucru se întâmplă încă în zilele noastre, căci ne culcăm cu soţiile noastre, dar tot ce rezultă din asta trebuie omorât.

Cu mâinile noastre o ducem la clinică, la „uzina” de omorât copii. Sau acum ne-am mai deşteptat, zicem noi, îi dăm pastile anticoncepţionale şi o folosim pe soţia noastră tot ca simplu obiect de plăcere. Pentru că între noi şi ea nu există decât un singur scop: Plăcerea. Aceasta este situaţia reală.

Nu generalizăm, ci numai spunem aşa. Ne folosim soţiile ca obiecte de plăcere şi condamnăm păgânismul de până în Hristos, care adusese femeia în stadiul acesta. Hristos s-a silit până la jertfă şi a ridicat-o în starea binemeritată ei, iar noi ne înjosim soţia în halul acesta. Atunci înseamnă că ea nu mai este liberă, înseamnă că noi suntem nişte libertini, înseamnă că zadarnic am fost tineri că n-am ştiut să gândim, înseamnă că zadarnic avem tinereţe, că nu profităm de ea. Biserica continuu trebuie să sesizeze. Avem voie să avem idei, dar nu puncte de vedere.”

(Soțul ideal, soția ideală - Pr. Nicolae Tănase - tată a 6 copii)

O femeie poate să fie frumoasă chiar dacă are capul acoperit

Ştim cu toţii că Sfântul Apostol Pavel spune că femeia trebuie să-şi acopere capul atunci când se roagă. Toate sfintele femei sunt pictate în icoane având capul acoperit, de la Fecioara Maria până la sfinţii copii precum Sfânta Muceniţă Filofteia. Purtarea baticului este un semn de smerenie şi este obligatorie pentru fetele care deja au depăşit vârsta copilăriei. Am văzut că sunt unii părinţi care acoperă capul fetiţelor mici, de nici trei anişori, ceea ce este un lucru foarte bun pentru că de mici le învaţă că aşa este normal pentru o femeie.

Şi totuşi, ce te faci atunci când te vede cu baticul pe cap colega de clasă sau cea mai bună prietenă şi apoi te povesteşte la tot liceul că eşti "pocăită"? În societatea de azi se pune mult accent pe înfăţişarea exterioară, şi aici vorbim în special de îmbrăcăminte şi machiaj.

Dacă majoritatea renunţa uşor la machiaj atunci când merg la biserică şi chiar poartă o fustă care să le acopere genunchii, frumoasă, scumpă şi elegantă, dar totuşi decentă, atunci când vine vorba de batic multe tinere nici nu se gândesc să-şi acopere capul pe motiv că "eu nu sunt baba" sau "nu sunt măritată" sau "doar babele poartă batic".

Atunci când am început să merg mai des la Biserică nu îmi acopeream capul. Nu m-a învăţat nimeni că aşa se cade să mergi la Biserică, ştiam lucrul acesta, dar nicio tânără din cele care veneau la slujbă, ba mai mult, chiar unele bătrâne nu purtau batic. Dar mie mi-a atras atenţia doamna preoteasă. Aceasta purta mereu batic şi totuşi emana atâta bunătate, chipul ei era mereu blând şi vesel. M-a uimit faptul că o femeie poate să fie frumoasă chiar dacă are capul acoperit, chiar dacă nu se machiază şi are şi câteva fire de păr alb. Şi acum, de fiecare dată când o privesc pe această femeie îmi dau seama că frumuseţea adevărată vine din interior şi se reflectă şi în exterior. Şi astfel, fără să-mi dau seama, m-am trezit că-mi doream şi eu să port batic. Dar nu am făcut-o. Nu am făcut-o pentru că îmi era ruşine.

La Biserică veneau colege de-ale mele, prietene, cum puteam eu să apar cu batic aşa, dintr-o dată? Îmi era ruşine. Până când, în urma unei spovedanii, la sfatul duhovnicului, am început să îmi acopăr şi eu capul atunci când veneam la slujbă (până atunci nu îl acopeream decât atunci când mă împărtăşeam, deci sfatul meu este că fetele să poarte batic măcar atunci când se apropie de Trupul şi Sângele Mântuitorului).

Bineînţeles că sora mea a pufnit în râs, mama a spus că "nici eu nu port batic că transpir" şi unii oameni din Biserică au început să se uite miraţi la mine, dar cu trecerea timpului s-au obişnuit şi nu mai am parte de nicio glumă. Acum se întâmplă să intru într-o Biserică fără batic pe cap doar dacă se întâmpla să trec pe lângă vreuna şi vreau să intru să mă închin, dar nu am nicio eşarfa la mine (iarna e mai bine că port căciula: D).

Nu am scris acest articol ca să mă laud, vroiam doar să încurajez fetele (tinere sau nu, pentru că, din păcate, sunt şi femei trecute de 30 de ani cărora le e ruşine să poarte batic) să-şi acopere capul atunci când merg la slujbă. Să aibă mereu în față exemplul Maicii Domnului (în toate icoanele ea are capul acoperit) şi de ce nu? - chiar exemplul mamelor şi bunicilor care umblau cu fustă şi batic nu doar la slujbe, ci şi acasă, vara sau iarnă, şi tot nu sufereau de atâtea chisturi la ovare şi răceli la rinichi cum suferă multe tinere din ziua de azi şi, atunci când se lovesc de glumele mai mult sau mai puţin răutăcioase ale celorlalţi, să-şi aducă aminte că Mântuitorul a spus că şi El se va ruşina în faţa Tatălui de cei care s-au ruşinat de El înaintea oamenilor.

DOAMNE AJUTA.

La Liturghie vedeţi în persoane şi în acţiuni întrega viaţă a Capului creştinătăţii

Cultul divin al Bisericii Ortodoxe e o personificare vie a creştinismului împreună cu Capul lui atotputernic, Iisus Hristos Domnul, sau a întregii istorii a creştinismului sau a mesianismului începând cu facerea lumii până acum. Aici vedeţi perindându-se, ca să zic aşa, odată cu istorisirile, prorocirile, preinchipuirile, cântările lor, pe Moise şi pe alţi proroci, pe prorocița Ana şi pe Însăşi Preacurata Fecioară Maria de-Dumnezeu Născătoare, în persoana căreia s-au împlinit prorocirile şi preinchipuirile Vechiului Testament; la Liturghie vedeţi în persoane şi în acţiuni întrega viaţă a Capului creştinătăţii, Iisus Mântuitorul şi minunata Lui dragoste de oameni care covârşeşte toată mintea de a da celor credincioşi Trupul şi Sângele Său de-viaţă-făcător.

Aici convorbiţi în fiecare zi cu Domnul, cu Preacurata Sa Maică, cu sfinţii mucenici, cu cuvioşii şi cu toţi sfinţii; preamăriţi nevoinţele, credinţa, nădejdea şi iubirea lor, vă minunaţi de ele; îi rugaţi să mijlocească pentru voi; aici preamăriţi şi Puterile cereşti, cereţi mijlocirea lor. Acesta este creştinismul viu, lucrător şi de-viaţă-făcător, cu toate puterile lui mântuitoare, cu toată bogăţia milostivirii, înţelepciunii şi mântuirii dumnezeieşti; aceasta este adevărata împărăţie harica a lui Hristos; aceasta este cerul pe pământ.

Pe de altă parte, aceasta este tămăduitoarea sufeltului; aici vedeţi în fiecare zi exemple de pocăinţă, în general în cuprinsul cultului divin: în citire şi cântări (stihuri), în feţele cuvioşilor şi de alţi sfinţi, bărbaţi şi femei; aici se săvârşesc cele mai mari Taine ale credinţei creştine: Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, Împărtăşania, Cununia, Hirotonia, Sfântul Maslu; aici, în cultul divin, se înălţă lauda cuvenită Domnului şi Dumnezeului Celui Unul în Treime, Maicii lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, sfinţilor (acatiste), nu numai la modul general, ci în fiecare zi şi săptămână.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Cine v-a zis că sunteţi urât?

Noaptea acoperă, cu mantia sa, întreaga suflare; liniştea îşi începe domnia, privind cum creaţia adoarme uşor, lăsând în urmă povara greutăţilor zilei.

Mii de stele sclipesc nestingherite pe cerul întunecat, întregindu-i frumuseţea divină care a inspirit zeci de poeţi şi sute de îndrăgostiţi ce-şi declarau timizi sentimentele sub farmecul licăririlor cereşti.

Doar un om stătea îndurerat, privindu-se în oglindă...cu inima inundată de durere, în timp ce îşi privea chipul udat de lacrimile grele, omul începe să vorbeasca cu Divinitatea:

- De ce, Doamne, mi-ai dat o asemenea povară? Cu ce am greşit atât de mult încât să mă pedepseşti astfel?

- M-ai condamnat să trăiesc în această lume pentru care nu însemn nimic, într-o lume care, atunci când mă priveşte, vede doar un chip urât ce adesea stârneşte râsete sau, mai rău, priviri din care se poate citi mila sau dispreţul.

- Nu sunt important pentru nimeni, sunt doar un om urât care nu este bun la nimic, poate doar pentru a fi ţinta perfecta a umilinţelor celor din jur.

Nesuportând să se mai privească, omul acoperă cu o pătură oglinda şi îşi îndreaptă privirea spre icoana din care Mântuitorul îl privea blând.

Uitându-se la ochii lui Dumnezeu, omul începe să plângă cu amar şi să se tânguiască; ochii blânzi păreau atât de reali încât Chipul sfânt parcă nu mai era doar pictat, ci era viu, creându-ţi impresia că însuşi Dumnezeu stătea înaintea omului, însă acesta, orbit de lacrimi şi suferinţă, nu observase minunea şi se întoarce, lăsându-L pe Dumnezeu în spatele lui.

Obosit, în cele din urmă adoarme.

Soarele scălda în razele sale lumea agitată, jocul razelor fiind acompaniat de ciripitul păsărelelor fragile şi de florile multicolore printre care razele se ascundeau.

Omul încearcă să se piardă în mulţime, plecându-şi privirea de fiecare dată când vedea cum cineva îl privea, încercând să pară invizibil deşi ştia că dorinţa sa era imposibilă. Deodată, fără să ştie de ce, îşi ridică privirea şi înlemneşte...un băieţel vroia să treacă strada fără a se asigura înainte. Omul priveşte cum o maşina se îndrepta cu viteză spre micuţa făptură şi, fără să mai piardă timpul, fuge spre copilul pe care îl ia in braţe, salvându-i astfel viaţa.

Băiatul, cu ochii mari de uimire se uită la salvatorul său, mutându-şi apoi privirea spre maşina care se îndepărta lăsând în urmă doar sunetul claxonului care se dispersează repede în aer.

Stânjenit de privirea senină a sufletului inocent, omul îţi pleacă din nou privirea. După un minut, timp în care copilul îl privea neîncetat, făptura micuţă se îndepărtează în fugă.

,, Nici măcar acest copilaş nu îmi suportă prezenţa....of, oare nu este nimeni care să mă iubească? ’’

Cugetând în sinea sa acestea, constată cu stupoare că băieţelul se întoarce la el, ţinând în mână un măr pe care îl cumpărase de la o tarabă din apropiere.

- Poftim!

- Ce....de ce vrei să îmi dai acest măr? întrebă omul în timp ce-şi pleca capul.

- Mi-aţi salvat viaţa şi măcar atât să fac pentru dumneavoastră. Vă rog, nu mă refuzaţi!

Privind băieţelul care stătea în faţa lui, omul întinde mâna, acceptând darul pe care îl primise in semn de recunoştinţă.

- Cum te cheamă?

Zâmbind senin, copilul îi răspunde:

- Matei.

- Ei bine, Matei, data viitoare să fii mai atent când traversezi strada!

Spunându-i acestea, omul se întoarce cu spatele, intenţionând să se piardă din nou în mulţime, însă întrebarea pe care copilul i-o adresează, îl determină să se oprească.

- Care este numele dumneavoastră?

Privindu-l cu coada ochiului, omul îi răspunde:

- Matei, nu contează cine sunt, cum mă cheamă....sunt doar un om...

Vroia sa adauge cuvântul ,,neînsemnat’’, dar se oprise. Matei a venit în faţa lui şi îl privea duios, însă omul îi evită mereu privirea.

- De ce nu vă uitaţi la mine?

- Pentru că, pentru că....sunt urât.

Copilul, uimit de ceea ce auzise, îl îmbrăţişează, spunându-i:

- Nu e adevărat, nu sunteţi urât. Sunteţi unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am văzut vreodată. Cine v-a zis că sunteţi urât?

Mişcat până în străfundul fiinţei sale de gestul şi de cuvintele băiatului, omul, cu lacrimi în ochi se pune în genunchi şi îl strânge în braţe pe Matei. Cu greu a reuşit să îşi înăbuşe lacrimile care încercau să îşi croiască drum pe obrajii aspri peste care timpul îşi lăsese amprenta.

- Matei, of, băiat drag....

Mânuţele mici îi mângăiau chipul îndurerat...jucându-se cu sprâncenele iar apoi cu nasul omului, Matei îşi coboară degeţelele pe buzele crăpate şi le modelează sub forma unui zâmbet.

- Aşa, acuma sunteţi şi mai frumos. Să zâmbiţi întodeauna, vă rog! Când vă văd zâmbind mă simt ca şi atunci când mama îmi cumpără o jucărie nouă pe care mi-am dorit-o vreme îndelungată.

Râsete colorate se aud îndată, ridicându-i inima omului din deznădejdea în care se înneca. Acum simţea cum cineva îl iubeşte pentru ceea ce este el, simţea că nu trebuie să mai ţină cont de privirile superficiale, ci de inimile calde care pot vedea dincolo de aparenţe. Privind ochii copilului, îşi aminteşte de privirea Mântuitorului pe care o văzuse cu o seară în urmă, iar inima îi saltă în piept de bucurie...mereu a fost iubit de Cineva, dar nu realizase acest lucru decât acum când sufletul curat care stătea în faţa lui i-a deschis ochii şi l-a făcut să conştientizeze că nici un om nu este neînsemnat, urât sau uitat.

doamne ajuta.

Predică la Duminica a 17-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei, Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28] ne învață să ne încredem în Dumnezeu chiar și când totul pare pierdut…

Când totul pare fără sens…

Sau, mai ales atunci, când totul se dărâmă în jurul nostru…când nimeni nu ne ia în seamă…când nu ni se dă nicio șansă…când nu vedem nicio perspectivă viabilă pentru viața noastră…

Pentru că așa se comportă omul credinței: își vede de așteptările lui bune, face în continuarece poate să facă…și așteaptă ca plinirea lucrurilor să fie lucrarea lui Dumnezeu.

Adică nu dezertează din relația sa cu Dumnezeu când viața lui e grea, e foarte grea…

De ce? Pentru că are experiența bucuriilor lui Dumnezeu.

Știe ce a făcut Dumnezeu cu el până acum…dar și cu alții…

Știe că Dumnzeu  îl ridică pe om din anonimat, din sărăcie, din neștiință…și îl face intimul Lui, după cum tot El pogoară pe cel mândru în boală și în sărăcie.

Știe, a auzit, a înțeles, a văzut multe lucruri minunate.

Iar experiența teologică și ascetică în timpul bolii, a sărăciei, a dizgrației din partea celorlalți este tăria noastră interioară.

E stabilitatea noastră într-o lume în derivă.

Căci ce observăm în cuvintele Evangheliei de azi?

O mamă care nu se lasă descurajată de nimeni…în dorința ei de a-și ajuta fiica.

Fiică ce avea o problemă spirituală gravă: era demonizată (v. 22).

Iar femeia subliniază gravitatea bolii: este cacos demonizete (Ibidem). Adică demonizată rău.

Și ea nu cere ajutor decât de la Domnul, Care, după umanitatea Sa, este și „fiul lui David” (Ibidem).

Adică cere vindecarea de la Hristos, de la Fiul lui Dumnezeu întrupat…și nu se lasă până nu o obține.

Iar așezarea acestei Evanghelii azi, pe 17 februarie 2013, când duminica viitoare începeTriodul, este un apel la mărinimie, la uitarea de sine…pentru a-i vedea pe cei care suferă, pe cei care au nevoie, pe cei care nu se bucură…

Și care sunt enorm de mulți…

Și, în același timp, pentru a-i mângâia pe cei care au neputințe imense, nefericiri în familia lor, în neamul lor, printre cunoscuții lor.

Pentru că am văzut cu toții, în viața noastră, cât contează ajutorul cuiva, vorba bună a cuiva, zâmbetul cuiva când suntem rătăciți, când suntem împuținați la inimă, când suntem stingheri, când nu ne simțim bine în societate.

Ce mare ajutor e prietenul, e omul bun, e omul care ne înțelege, care ne compătimește, care ne admiră eforturile.

…Iar Domnul o lasă, cu inima strânsă, pe femeie să ceară, să caute, să strige ajutorul Lui, pentru ca să ne arate tuturor ce eforturi  face iubirea, iubirea pentru altul…dar și credința în Dumnezeu.

Și trebuie să ai o mare și minunată credință  ca să nu te oprești din rugăciuni…atunci când Dumnezeu nu îți răspunde imediat.

Iar Dumnezeu nu ne răspunde imediat, de multe ori, nu pentru că nu e cu noi…nu pentru că nu știe ce ne trebuie…nu pentru că nu vrea să ne ajute…ci pentru ca să devenim tot mai mult noi înșine.

Să coborâm tot mai mult în noi, să ne vedem tot mai mult potențele, atitudinile, rezervele de răbdare interioară  și de frumusețe la care nu apelaserăm încă.

De aceea femeia e ținută în șah, e trecută prin sita adevărurilor dure nu pentru ca să fieumilită, călcată în picioare de către Dumnezeu ci pentru ca, regăsindu-se tot mai mult pe sine și inima ei, să primească de la Dumnezeu bucuria recunoașterii credinței ei.

Căci dacă femeii din Hananeea/ Canaan Domnul i-a spus: „O, femeie, mare este credința [pistis] ta! Fie ție după cum vrei [os telis]” [v. 28, GNT], dacă am avea credință ca a ei…ni s-ar spune și nouă, de către Domnul, în mod minunat, cuvinte de mângâiere…atunci când am fi în mare ispitire, în mare nevoie, în mare așteptare…

Pentru că Domnul, ca și atunci, Se raportează la fel la cei care strigă către El…

Iar Domnul răspunde, în mod minunat, și acum, celor care nu văd altă cale decât pe aceea de a fi împreună cu El.

Așa că, dacă Domnul încă nu ne-a vorbit în durerea noastră, dacă nu ne-a luminat încă în tristețea noastră, dacă nu ni S-a arătat încă, în mod minunat, în viața noastră, nu e un motiv de necredință ci pentru o și mai mare credință.

Pentru că Cel Căruia noi ne rugăm nu e indiferent față de noi, nu e rău, nu e invidios pe noi…ci Cel care ne-a creat din prea-neînțeleasă și prea-frumoasă iubire față de noi și dorește ca noi să fim fericiți pentru veșnicie.

Așa că motivele neascultării noastre de către Dumnezeu stau la noi…și sunt în folosul nostru.

Dacă ne încredem în El, în faptul că El știe ce ne trebuie…și de ce ne lasă să suferim…și să trăim atât de urgisiți aici, în viața aceasta…

Dar pentru a ne hrăni încrederea în Dumnezeu trebuie să ne rugăm mult, să postim mult, să ne nevoim mult, să ne spovedim și să ne împărtășim cu El în mod frecvent, să citim adevărurile Lui și să vedem cum poartă El de grijă oamenilor și întregii creații.

Astfel aflăm că Dumnezeul nostru nu e slab și nici lipsit de înțelegere față de noi…ci un Părinte care ne formează continuu. Ne educă și ne fortifică prin dureri, boli și necazuri împotriva păcatului și a faptelor discreționare.

Pentru că El dorește să ne domolească iuțimea, să ne învețe bunătatea, să ne învețe atenția față de sănătatea noastră și a altora, să ne învețe delicatețea.

Iar pentru delicatețe și frumusețe duhovnicească e nevoie de multă înfrânare și răbdare, de dureri convertite în rugăciuni și în mulțumiri aduse lui Dumnezeu, de afundare în muncă și creație.

Și când ni se pare că am ajuns la o stare insuportabilă, de netrăit, să nu ieșim din bine, din binele lui Dumnezeu, pentru că vom afla că sunt stări și mai bogate în frumusețe dedesubtul ei, a celei ce părea de netrecut!…

Da, nimic nu e de netrecut cu Dumnezeul nostru…pentru că El e un Dumnezeu activ în istorie și ne schimbă pe toți spre sensul Lui.

Dar pe nesimțite…fără ca mulți să își dea seama…

Și asta înseamnă măreție și iubire de oameni la Dumnezeu: ca în mod tainic și delicat să schimbe inimile oamenilor prin greutăți, dureri și neîmpliniri.

De aceea trebuie să convertim căderile noastre în păcate în victorii împotriva patimilor, eșecurile noastre de tot felul în putere de luptă interioară împotriva patimilor noastre.

Pentru că lumea se schimbă în măsura în care noi ne schimbăm după voia lui Dumnezeu.

Și oamenii se schimbă, în mod radical, dacă se lasă în mâna lui Dumnezeu ca să îi îndrepte în cărările Lui.

Așadar, iubiții mei, să ne apropiem de Postul Mare cu încrederea că slujim aceluiași Dumnezeu ca și părinții noștri și că El ne poartă de grijă fiecăruia în parte.

Și să nu ne semețim văzându-ne sănătoși, cu bani, văzuți bine de oameni…pentru că în orice clipă putem ajunge scăpătați, bolnavi și marginalizați ca cei pe care astăzi îi disprețuim.

Să mulțumim pentru toate Prea Curatei Treimi și să stăm în nădejdea mântuirii noastre, pentru că Dumnezeul nostru treimic este viața și nemurirea noastră. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie pentru azi)

Nu te încrede prea mult în mintea ta

Nu te încrede prea mult în mintea ta

Predică la Sfinții trei Ierarhi [30 ianuarie 2013]

Iubiții mei, astăzi, la pomenirea Sfinților profesori ai teologilor, Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, Evanghelia zilei [Mt. 5, 14-19] ne vorbește despre lumină.

Despre faptul că trebuie să fim lumini ale lumii, după cum Sfinții Ierarhi astăzi pomeniți au fost.

Lumini duhovnicești.

Lumini aprinse din lumina Treimii, prin care să umplem lumea de har și de adevăr.

Pentru că adevărul, spus fără lumină, fără har, nu îndumnezeiește ci doar îngâmfă.

Și poți fi tobă de adevăruri cu care nu faci nimic…ci doar epatezi.

Nu te schimbi prin ele…datorită lor…

Însă când adevărurile sunt pline de har, când sunt spuse de cineva plin de har, când le primești pentru ca ele să îți schimbe viața…atunci devin adevăruri luminătoare ale întregii noastre persoane, adevăruri care ne transfigurează.

Și astfel, Evanghelia zilei ne amintește faptul că teologia nu e doar discurs adevărat despre Dumnezeu și despre cele ale Sale ci și putere de viață dumnezeiască imprimată în cuvintele pe care le scrii sau le rostești.

Însă pentru a avea lucruri legate în materie de teologie, pentru a fi în stare de discurs, e nevoie de studiu. De studiu sistematic. De studiu care parcurge o știință teologică de la cap la coadă pentru a cerceta și a cunoaște întreaga materie teologică.

Și numai asumându-ne toate științele teologice și printr-o profundă cunoaștere a altor științe, ca oameni plini de curăție și de sfințenie, devenim teologii lui Dumnezeu, vorbitorii lui Dumnezeu, cei în stare de a propovădui cu putere adevărurile lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea Sfinții trei Ierarhi astăzi pomeniți sunt paradigma/ exemplul teologilor: pentru că ei au făcut studii aprofundate, nu s-au pierdut din cauza acestora ci le-au folosit în curățirea și sfințirea vieții lor și a păstoriților lor.

Și au arătat prin aceasta, că teologia are nevoie de toate științele în folosul ei și că ea însăși este o parcurgere interioară cu Dumnezeu prin care ajungem să Îl purtăm pe Dumnzeu în noi, prin harul și adevărurile Sale.

Da, cetatea de pe munte și făclia din sfeșnic nu se pot ascunde!

Nu se pot ascunde de ochii celor care văd și înțeleg diferența dintre teologia lui Dumnezeu și vorbitorii despre teologie.

Pentru că cei care vorbesc despre teologie sunt mulți și e ușor să faci acest lucru…pentru că te referi la datele din cărți…și nu ai nevoie de Dumnezeu să spui una sau alta. Spui ce îți place…

Însă atunci când ești teologul lui Dumnezeu și scrii teologie împreună cu El, atunci El este Cel care te îndrumă să scrii, să afirmi, să cercetezi unul sau altul dintre subiecte…și atunci lucrurile nu mai au orgoliu autonomist ci marca evlaviei.

Dar în comparație cu ce considerăm noi astăzi că este „evlavie”, care am îngustat aria evlaviei doar la sfaturi și învățături morale…pentru Sfinții trei Ierarhi astăzi pomeniți evlavia însemna întreaga manifestare a vieții eclesiale ortodoxe.

Tocmai de aceea, pentru Sfântul Vasile cel Mare, evlavia însemna să scrie reguli monahale, canoane, să scrie scrisori teologice, să facă comentarii scripturale, să-i ajuți pe oameni în mod faptic…și nu doar să îi învețe câteva lucruri despre viața lor. Ea cuprindea deopotrivă teologia și viața ascetică, dar și comuniunea și modul viu, comunitar al vieții bisericești.

La fel pentru Sfântul Grigorie Teologul: a face teologie însemna a te ocupa de toate problemele teologice, a predica și a comenta Scriptura…pentru că toate acestea făceau parte din viața evlavioasă.

Viața evlavioasă nu era fără cunoașterea Scripturii, a dogmelor, a canoanelor, a slujbelor Bisericii ci toate acestea erau esența vieții ortodoxe.

Sfântul Ioan Gură de Aur, la fel: era omul predicii, al slujbei, al cunoașterii teologice extinse, cunoscător profund al Tradiției Bisericii dar și al problemelor sociale de tot felul.

Ei nu se fereau, după cum o facem noi, azi, să vorbească despre una sau alta din problemele timpului lor ci dezbăteau lucrurile într-un mod angajat, serios, documentat.

Pentru că aveau conștiința că sunt slujitorii reali ai lui Dumnezeu.

Și se bucurau și se împlineau prin toate pe care le făceau…pentru că vedeau că Dumnezeu lucrează prin ei.

Și cred că asta e marea problemă în toate secolele în Biserica Ortodoxă: cine se simt că sunt membrii ierarhiei Bisericii? Se simt slujitorii lui Dumnezeu în mod real, simt și știu voia lui Dumnezeu cu ei, au niște lucruri de împlinit de la Dumnezeu…sau sunt pe cont propriu, posesorii unor demnități mai mari decât ei, decât sunt în stare să fie ei?

Iar când știi voia lui Dumnezeu cu tine îți asumi multe riscuri…dar și bucuriile sunt pe măsură.

Pentru că te împlinești vorbind, slujind, trăind, comentând, scriind despre cele pe care Dumnezeu ți le luminează.

Și prin asta înțelegem că Sfinții trei Ierarhi nu încurajează numărul mare de absolvenți de studii teologice ci încurajează pe oamenii de vocație.

Îi încurajează și îi sprijină pe cei care vor să le calce pe urme în ceea ce privește cunoașterea, munca științifică în materie de teologie, asceza, frumusețea inimii.

Iar aceștia sunt rari, mă refer la teologii de vocație, pentru că și greutatea cunoașterii și a experienței e enormă.

Așadar, în termeni largi, Sfinții trei Ierarhi sunt profesorii de teologie ai tuturor teologilor, pentru că toți trebuie să învățăm de la ei.

Însă în sens restrâns și mult mai apropiat de adevăr, ei sunt profesorii intimi ai celor care, ca și ei, sunt chemați de Dumnezeu la greaua și preafrumoasa muncă de aprofundare și de propovăduire a teologiei Sale.

Pentru că teologia Bisericii e mereu nouă și se întrupează în cei care se nevoiesc pentru ea.

Iar cei care vor să se nevoiască pentru teologia lui Dumnezeu, din iubire față de El, nu se pot ascunde nicăieri, pentru că fac continuu și la vedere muncă teologică.

Așadar, iubiți-i pe cei care vă umplu de adevărurile și de lumina lui Dumnezeu!

Nu-i desconsiderați pe cei care, din luminarea lui Dumnzeu, vă poartă de grijă!

Pentru că astfel îi omorâți pe cei care vă dau viață veșnică…

Și fie ca, prin rugăciunile Sfinților Săi Ierarhi, Dumnezeul nostru Cel atoteștiutor și preabun, să ne dea nouă, tuturor, să îi iubim pe cei care ne învață să trăim întru sfințenia Lui! Amin.

(Pr. Dorin Picioruș)

Sfintii Isaac si Efrem Sirul (28 ianuarie): ESTE NADEJDE: HRISTOS!

“Să nu cazi cu duhul, suflete, să nu te necăjeşti, să nu rosteşti asupră-ţi judecată fără întoarcere din pricina mulţimii păcatelor, să nu atragi asu­pra ta focul, să nu grăieşti: „M-a lepădat de la fa­ţa Sa Domnul”. Nu plac lui Dumnezeu vorbe ca acestea. Oare cel care a căzut nu mai poate să se ridice? Oare cel ce s-a abătut nu mai poate să se întoarcă? Sau nu ai auzit ce fel este harul Tatălui faţă de fiul risipitor?

Nu te ruşina, deci, să te întorci, ci spune cu îndrăznire: „Mă duc la Tatăl meu!” Scoală-te şi mergi.

El te va primi şi nu te va dojeni, ci mai vârtos Se va bucura de întoarcerea ta. El te aşteaptă, numai să nu te ruşinezi şi să nu te ascunzi de faţa lui Dumnezeu, cum a făcut Adam.

Pentru tine S-a răstignit Hristos, şi acum te va lepăda? El ştie cine ne strâmtorează, ştie că nu avem alt ajutător, fără numai El.

Hristos ştie că omul este sărman. Nu te lăsa, deci, pradă deznădejdii şi nepăsării, ca unul care este gata de foc. Hristos nu Se mângâie aruncându-ne pe noi în foc; nu este agonisită pentru El să ne trimită la munci.

Urmează fiului risipitor: părăseşte cetatea chi­nuită de foamete. Apropie-te şi te roagă, şi vei ve­dea slava lui Dumnezeu. Faţa ta se va lumina, şi tu te vei veseli în Raiul desfătării. Slavă Domnu­lui, Iubitorului de oameni, Care ne mântuieşte!”

*

Toata nadejdea noastra este Hristos: catre El sa strigi!

“Tu, Doamne a toate, dupa milostivirea Ta, fii mie liman al mantuirii, scapare de ajutor, si ma mantuieste.

Rog bunatatea Ta, Mantuitorul meu: de acum varsa peste mine milele Tale, si dincolo ma asaza departe de chinuitori.

Hristoase, Cela ce bine ai voit sa Te faci jertfa de dragul nostru, omoara pacatul, de care sunt vatamate toate madularele mele; pogoara-Te, salasluieste intr-insele.

Indata ce va afla vicleanul despre aceasta, dintii lui se vor sfarama si focul gheenei se va stinge de a Ta stralucire.

Satana cel viclean a varsat asupra-mi otrava sa, m-a stricat si m-a doborat cu pacatul – dar intrucat merg pe calea Ta, iar Tu esti atotputernic, neputinta mea nutreste nadejde ca Tu, dispretuindu-l, imi vei arata ajutor prin iertarea pacatelor, si rusinat va fi stricatorul meu.

Capeteniile rautatii m-au orbit cu ale lor patimi, si cu viclenia lor mi-au rapit frumusetea tineretilor mele. Ce sa ma fac eu, cel care mi-am pierdut curatia? Striga-voi catre Hristos, ca sa-mi dea inapoi frumusetea mea, si atunci vor fi rusinati viclenii.

Mantuitorul meu striga catre mine, ucenicul Lui: ‘Nu te deznadajdui de a ta mantuire; Eu te voi face intreg si voi ierta pacatele tale. Tu esti agonisita Mea, si nu Te voi parasi, pentru ca te-am rascumparat cu Sangele Meu’.

Striga, deci, pacatosule, din toate puterile, si nu cruta gatlejul tau, pentru ca Domnul tau este milostiv si ii iubeste pe cei ce se pocaiesc. Indata ce te vei intoarce, Tatal tau iti va iesi in intampinarea, va junghia vitelul cel ingrasat, te va imbraca in haina luminata si Se va veseli de tine”.

Sfântul Efrem Sirul - Despre pocăinţă (II)

Ascultă, iubite, fericitul glas care zice totdeauna :

“Veniţi către Mine, toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că liniştit sunt, blând şi domol, şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“. (Matei 11, 28-29). Odihnă şi viaţă îţi făgăduieşte din zi în zi. Apropie-te, nu te teme; bun şi bogat este Stăpânul. Nu cere zapisele tuturor păcatelor tale, scăpare este în toate relele, vindecă rănile, dăruieşte viaţă cu îndestulare, ca un bun, primeşte cu lesnire pe cei ce cad către Dânsul, fiindcă Dumnezeu este mare si mai înainte cunoscător şi ştie toate cugetele noastre.

Când s-ar apropia cineva înspre Dânsul să se vindece, îi vede inima lui şi toată osârdia. Când cel ce se apropie are gândul cel credincios nestrămutat, Însuşi Bunul Dumnezeu, pentru bunătatea Lui, îndată Se arată celor ce Îl caută pe El şi, mai înainte de a căuta omul în sus către Dumnezeu, îi zice lui: “Iată, de faţă sunt!” Şi mai înainte de a se apropia omul de Dânsul, îşi deschide comoara înaintea celui ce-L caută. Mai înainte de a vărsa lacrimi, îi revarsă comorile, şi, mai înainte de a cere, se împacă cu dânsul. Mai înainte de a se ruga el, dobândeşte milă, că dragostea lui Dumnezeu aşa doreşte şi voieşte. Pe cei ce în adevăr se apropie către Dânsul, nu întârzie a-i auzi, nici nu face reproşuri: «Pentru ce atâta vreme ai slujit vrăjmaşului, şi pe Mine, Stăpânul, de bună voie M-ai defăimat?». Nu caută la timpul ce a trecut, ci numai smerenie. Lacrimile şi suspinurile celui ce cade la Dânsul le primeşte Stăpânul, că este mai înainte cunoscător, ca un Dumnezeu al nostru şi Ziditor, şi îndată iartă toate păcatele, toate greşelile gândurilor şi ale faptelor, şi zice să i se aducă haina cea dintâi, încă şi inel în mâna cea dreaptă, şi tuturor îngerilor porunceşte a se bucura de aflarea acestui suflet al păcătosului.

Fericiţi suntem noi, toţi oamenii, de ce fel de Stăpân avem : dulce, nepomenitor de rău, bun, milostiv, îndurat, îndelung-răbdător, Care totdeauna iartă răutăţile noastre, dacă noi vom voi. Că, iată, ne roagă, iată, şi îndelung rabdă; iată, ne dă nouă toate bunătăţile Sale în veacul acesta şi acolo, de vom voi.

***

Deci, veniţi să-L rugăm până când este vreme. Aici, cât suntem în viaţa aceasta, putem întotdeauna a îmblânzi pe Dumnezeu. Cu uşurinţă ne este nouă a cere iertare. Potrivit ne este nouă a şi bate la uşa milostivirii Lui. Să vărsăm lacrimi, cât este vreme de a fi primite lacrimile, ca nu cumva, ducându-ne în veacul cel de acolo, să plângem fără folos, fiincă acolo lacrimile nimic nu folosesc. Pe cât noi voim, pe atât ne iartă Domnul cel Bun, că aici ne aude pe noi când ne rugăm şi aici ne iartă pe noi, cei ce ne smerim. Aici şterge făradelegile noastre, de vom fi mulţumitori.

Aici mângâiere, iar acolo certare; aici îndelungă-rabdare, acolo asprime ; aici pogorământ, acolo dare de seamă cu de-amanuntul; aici libertate, iar acolo judecăţi; aici în răsuflare, iar acolo în strâmtoar; aici îndulcire, iar acolo munci; aici lăcomie, iar acolo chinuire; aici râsul, iar acolo plânsul; aici nebăgare de seamă, iar acolo pedeapsa; aici defăimare, acolo foc veşnic; aici împodobire, iar acolo viermele cel neadormit; aici îngâmfare, iar acolo smerenie; aici răpirile, iar acolo scrâşnirea dinţilor; aici camări aurite, acolo întuneric şi pâclă; aici lenevire, acolo greşelile neiertate ale tuturor.

***

Acestea ştiindu-le, fraţilor iubiţi, pentru ce ne lenevim de mântuirea noastră? Să nu se pironească, fraţilor, mintea noastră aici şi sa nu ni se îndulcească nouă dragostea celor pământeşti, ca să nu ni se amărască plânsul nostru acolo! Pentru ce defăimăm, nevrând a ne vindeca? Până când este vreme, prin puţine lacrimi ale acestei vremi scurte şi prin pocăinţă, ne iartă Dumnezeu toate greşelile. Plângi aici puţin, ca să nu plângi acolo veşnic, în întunericul cel mai dinafară. Mulţumitor să te faci aici, ca să nu te arunci acolo în focul cel nestins.

Cine nu ne va plânge pe noi? Şi cine nu ne va tângui pe noi? Că, urând viaţa, moartea o iubim“.

Dumnezeu își rezervă dreptul de a selecta pe cei care vor intra în Împărăția Cerurilor

Poate vi s-a întâmplat ca plimbându-vă prin oraș să vedeți la intrarea într-un bar, restaurant sau într-un club, următorul mesaj inscripționat: „Personalul localului işi rezervă dreptul de a-și selecta clienţii”.

Ce ați simțit în acele momente?

Pentru mine primele gânduri au fost următoarele: Aici nu intră oricine, e restaurant de fițe, e pentru cei bogați, trebuie să fii îmbrăcat bine. N-avem (eu și prietenii mei) față să intrăm aici. Dar oare cine poate intra? Care or fi criteriile prin care ești ”scanat” la intrare de către personal?

Mesajul m-a făcut să mă simt exclus dar în același timp să-mi doresc să intru, ca unul care conștientizam că nu mă ridic la nivelul așteptărilor acelui local.

Bineînțeles treceam mai departe și uitam, dar de fiecare dată când revedeam acel restaurant, simțeam că e un loc interzis, un loc aparte, un loc în care mi-aș fi dorit mult să intru. Ba mai mult, în discuțiile cu prietenii, când eram mai tineri și căutam baruri și restaurante prin oraș ca să petrecem timpul, aduceam vorba despre acest loc interzis, povestindu-le uimit și cu respect despre acest local.

Mesajele de acest tip au un efect psihologic bine gândit, și vizează nu numai un efect pe termen scurt în mintea celor care-l citesc în fața ușii, ci și un efect pe termen mediu și lung în oraș, în comunitate. Știți foarte bine că oamenii bogați aleg adesea să meargă în locurile cele mai deosebite, pentru a trasa o linie clară la nivel social între ei și persoanele cu venituri medii și mici. De aceea îi veți vedea în restaurantele și localurile cele mai scumpe și luxoase. La noi în Galați, cum se deschide un restaurant nou de fițe, cum imediat vezi parcarea plină de mașini luxoase, semn că bogații vor să fie mereu la modă, mereu pe val, la curent cu toate noutățile. Ei își cumpără ultimele modele de mașini, cele mai noi modele de telefoane, laptopuri și tot felul de gadgeturi. Ei poartă hainele cele mai la modă, ei sunt deschizătorii de drumuri... ei dau trendul.

Prin urmare, a deschide un restaurant și a pune la intrare un astfel de mesaj, e din start o invitație tacită pentru cei bogați, primii care vor vrea să arate că nu le lipsește nimic pentru a se conforma cu standardele cerute de proprietarii restaurantului sau clubului. Bineînțeles, fiecare restaurant / club preferă să aibă în mare parte clienți cu bani, pentru că ei sunt cei care comandă foarte mult și plătesc note de plată mari, cu bacșișuri consistente, față de cei cu venituri medii / mici care beau o bere sau un suc și apoi pleacă.

Efectul pe termen lung al mesajului în comunitate este dorința de a crea senzația unui loc special, față de toate celelalte, un loc care-ți oferă un plus, un ceva aparte... un loc care să fie râvnit de toți. De fapt prin anunțarea limitării accesului, proprietarii urmăresc paradoxal creșterea numărului de clienți, pentru că oamenii vor fi mai atrași să intre aici decât la restaurantul de lângă, unde ușile sunt larg deschise.

Sunt și restaurante / cluburi care îngrădesc accesul prin astfel de mesaje celor care deranjează, celor îmbrăcați inadecvat, celor care vorbesc urât și se comportă indecent.

Un astfel de mesaj de limitare a accesului îl are și Mântuitorul Hristos în Evanghelia după Ioan, în rugăciunea Sa înaintea Tatălui Ceresc. Iată-l:

„Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 6-9).

Observați cum Mântuitorul precizează că El pentru aceștia se roagă, pentru oamenii pe care Tatăl i-a dat Lui, nu pentru lume. Mai jos redau un pasaj din comentariul Sfântului Chiril al Alexandriei la aceste versete:

„Dar Domnul nostru Iisus Hristos, deosebind pe cei cu adevărat credincioși, care ascultă cu iubire cuvintele lui dumnezeiești, supunându-și grumazul inimii și luându-și jugul slujirii lui Dumnezeu, de cei care nu au o astfel de cugetare și care au hotărât să-L defăimeze prin grele neascultări, a spus că se roagă în mod cuvenit numai pentru ei. Căci, fiindu-le Mijlocitor și Arhiereu, a socotit că numai lor trebuie să le procure, prin mijlocire, bunătățile. Cei pe care i-a dat Tatăl, aceia sunt de fapt ai Tatălui, neexistând altă cale spre familiaritatea cu Dumnezeu, decât cea prin Fiul.” (PSB 41, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan – Sf. Chiril al Alexandriei, pagina 1029, EIBMBOR).

Mântuitorul împarte oamenii în două categorii, cei ascultători de cuvântul lui Dumnezeu, și cei necredincioși, care prin păcatele lor îl defaimă pe Dumnezeu. Iar în rugăciunea către Tatăl, El - Fiul se roagă doar pentru cei credincioși, excluzându-i pe ceilalți, ca unii care de bună voie s-au exclus prin faptele lor de apropierea cu Dumnezeu.

Mai este un pasaj în care Mântuitorul Hristos în mod deliberat limitează accesul către tainele lui Dumnezeu. Întrebat fiind de apostoli de ce le vorbește în pilde oamenilor, Mântuitorul le răspunde:

„Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea".Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei.Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud.Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Matei 13, 11-17).

Pare că Domnul nu-și dorește mântuirea tuturor, refuzând accesul în mod voit celor necredincioși. Cum să spui: „De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg”?

Pare că spune: „Îi văd că sunt păcătoși și necredincioși și de aceea le vorbesc așa, ca să-i las în păcatele lor, să nu înțeleagă nimic din ce zic și apoi să-i pot acuza că n-au împlinit poruncile Mele, pe care defapt ei nu le înțeleg.”

În realitate, limitarea accesului oamenilor de către Iisus Hristos la tainele Împărăției Cerurilor și la intrarea efectivă în Împărăție este o tactică pentru a atrage și mai mulți oameni, așa cum este și mesajul de pe ușa restaurantului de mai sus. Dumnezeu își dorește mântuirea tuturor oamenilor, și nu îngrădește accesul nimănui:

„Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” (Iezichel 18, 24).

Dacă Dumnezeu ar ajuta doar pe unii în dauna celorlalți atunci viața fiecăruia ar fi predestinată, spre rău sau spre bine. Atunci n-am mai avea de ce să fim trași la răspundere la judecată, pentru că oricum lucrurile erau trasate dinainte.

Limitarea accesului la tainele Împărăției Cerurilor, expuse prin parabole, și rugăciunea separată doar pentru cei credincioși are ca scop un efect psihilogic în cei care se simt excluși. Când citim aceste cuvinte ale Evangheliei, ne întrebăm:

Oare eu sunt printre cei pentru care Hristos se roagă Tatălui? Oare eu mă mântuiesc? Am eu oare haină de nuntă să intru în Împărăția Cerurilor? De ce nu se roagă pentru toți? De ce îi lasă pe unii afară?

Și atunci intervine dorința – acceptul liber al omului de a vrea să fie acceptat în Biserica lui Hristos. Limitând accesul, Hristos Domnul de fapt naște în cei indiferenți curiozitatea, le arată că n-au ce trebuie pentru a fi primiți, că Dumnezeu nu mântuiește pe toată lumea, oricum ar fi starea lor sufletească, ci doar pe cei virtuoși, pe cei cu viață sfântă, pe cei cred și împlinesc poruncile Lui.

Dar care e cheia apariției curiozității în omul păcătos? Moartea. Dacă omul n-ar muri nu l-ar interesa ce zice Hristos de o viitoare împărăție, de o viață după moarte. Dar pentru că moare și nu știe unde se va duce după moarte, și nici cei care au murit înaintea lui nu știe unde s-au dus, atunci are o mare nedumerire: „Ce se va întâmpla cu mine după moarte?” Aceasta împreună cu mustrările de conștiință pentru greșelile de până atunci, îl fac pe cel necredincios să se deschidă provocării Domnului.

„Netransparența parabolelor este o probă. Cei care o trec sunt recuperați.” (Andrei Pleșu – Parabolele lui Iisus, pagina 41).

Hristos Domnul se deschide dăruind doar față de cei care în mod liber își dau și ei acceptul. „El nu oferă acolo unde nu e primit sau măcar așteptat. Nu dă, fără o garanție de receptivitate. Și asta nu pentru că face calcule negustorești, nu pentru că refuză să investească fără profit, ci pentru că știe că ceea ce are de oferit nu are nicio valoare dacă nu răspunde unor nevoi și întrebări vii. Iisus nu este „disponibil” decât când întâlnește în oglindă o „disponibilitate” simetrică.” (Andrei Pleșu – Parabolele lui Iisus, pagina 42).

„Iubirea hristică nu se poate dărui pietrelor, firilor îndărătnice sau îndobitocite, răzvrătiților profesioniști și adormiților. Nu contaminează, somnanbulic, pe toată lumea. E de fată pentru toți, dar nu pentru oricine. Și, în orice caz, nu pentru cei care n-o percep, n-o doresc, n-o suportă. Ca orice iubire adevărată, iubirea hristică nu funcționează decât dacă e împărtășită. Restul e literatură roz, emotivitate populistă.” (Andrei Pleșu – Parabolele lui Iisus, pagina 44).

De fapt tot în Evanghelia după Ioan, în același capitol 17 în care a zis că se roagă doar pentru cei pe care Tatăl i-a dat, Mântuitorul spune:

„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine."

Iată cum de fapt Domnul Hristos se roagă pentru toți cei care în mod conștient și liber vor crede în El, fără să facă nicio discriminare.

Dumnezeu își rezervă dreptul de a selecta pe cei care vor intra în Împărăția Cerurilor, doar pentru a primi pe cât mai mulți.

Doamne ajută!

În Biserica noastră Hristos este totul

Într-o dimineață citeam din Sfânta Evanghelia după Ioan despre învierea lui Lazăr. Eram la capitolul 11 și vedeam cum Mântuitorul deși a fost anunțat că Lazăr este bolnav, a întârziat intenționat să se ducă să-l vindece, așteptând mai întâi să moară. După două zile a venit împreună cu ucenicii Săi în Betania, în satul unde erau cele două surori, Marta și Maria. Aici, cum a văzut că vine Iisus, Marta a ieșit în îmtâmpinarea Lui și a zis:

„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n'ar fi murit. Dar eu ştiu încă de pe acum că orice vei cere Tu de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da“ (Ioan 11, 21-22).

Mântuitorul îi răspunde:

„Fratele tău va învia“ (Ioan 11, 23).

Marta zice iarăși:

„Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de apoi“ (Ioan 11, 24)

Acum urmează un răspuns al Mântuitorului care ar fi bulversat pe oricine s-ar fi aflat în locul Martei.

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine, în veac nu va muri!” (Ioan 11, 25-26).

Marta credea în existența lui Dumnezeu, credea în învierea morților, într-o judecată finală, credea în existența unei vieți de după moarte, dar cu siguranță nu s-ar fi așteptat la acest răspuns. Știa că Dumnezeu este în cer și nimeni nu-i poate vedea fața, credea în învierea morților dar nu știa probabil cum va fi și ce se va întâmpla... dar să vină un Om și să-i spună direct, fără ocolișuri: „Eu sunt învierea și viața...” era deja prea mult. E ca și cum i-ar fi zis:

„Eu sunt Dumnezeu. Eu sunt cel care înviez morții. Nu mai aștepta ziua de apoi. Nu mai aștepta Împărăția Cerurilor, pentru că Eu sunt viața veșnică. Crede în Mine numai și nu vei muri niciodată.”

Observați cum Domnul Iisus Hristos atrage toată atenția spre El pornind de la credința Martei. E ca și cum ar fi vrut să-i zică: „Eu sunt totul, Marta! Nu mai este nevoie să nădăjduiești în nimic, nu mai este nevoie să crezi că Dumnezeu există, să crezi că veți învia din morți, să crezi că veți trăi în împărăția cerurilor... Gata. Nu mai este nevoie să crezi, pentru că s-a împlinit tot ceea ce credeai, în fața ta!”.

E foarte interesant cum Domnul transformă o credință oarecum abstractă a Martei în Dumnezeu, într-o comuniune reală de la persoană la persoană.

E ca și cum o fată ar tot visa la Făt-Frumos cu care ar vrea să se căsătorească și să trăiască până la adânci bătrâneți, și să locuiască într-un castel frumos, și să fie fericită, iar peste câteva secunde un băiat din anturajul ei ar veni la ea și i-ar spune: „Eu sunt Făt-Frumos pe care-l cauți, eu sunt fericirea ta, eu sunt totul”. E un șoc, pentru că deodată toate visele și imaginile pe care fata și le-a creat în cap iau acum o formă reală, diferită de ceea ce-și imagina ea, băiatul arătând mult mai uman, total diferit decât în basme...

La fel și în cazul Martei... A fost un șoc să vezi în fața ta un Om care spune despre Sine că este Dumnezeu, că este Învierea și Viața și că de crezi în El nu vei muri niciodată. Probabil, dacă s-ar fi gândit vreodată la o întâlnire cu Dumnezeu, Marta și-ar fi imaginat-o cu totul altfel: o lumină din cer, cu o voce care să-i vorbească, ea îngenunchind și nesuportând lumina... și alte detalii asemănătoare arătărilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament.

Mai este un episod la fel de interesant, care se desfășoară pe aceeași linie: a transferului de la un concept abstract la relația persoană-persoană.

În capitolul 14 al Evangheliei după Ioan ni se relatează o discuție a Mântuitorului cu apostolii Săi:

„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v'aş fi spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc? Şi de vreme ce Mă voi duce şi vă voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Voi ştiţi şi unde Mă duc Eu, şi calea.” (Ioan 14, 1-4).

Iar Toma îl întreabă mirat:

„Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea, cum o putem şti?“ (Ioan 14, 5)

 Răspunsul pe care îl dă Mântuitorul este la fel de suprinzător ca în dialogul cu Marta:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.Dacă M'aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi, şi L-aţi şi văzut“. (Ioan 14, 6-7)

Toma s-ar fi așteptat probabil să-i spune un loc exact unde se va duce: în ceruri, într-o altă lume, la Roma, la alte popoare vecine, etc.. Deasemenea s-ar fi așteptat să primească o explicație în legătură cu calea (drumul) pe care o va lua Mântuitorul, sau dacă înțelegem expresia la figurat, s-ar fi așteptat să-i explice o modalitate (o cale) prin care să ajungă la destinația de care vorbea Hristos (cu vaporul, cu trăsura, pe jos, etc.).

E foarte interesant cum Mântuitorul vorbește despre un drum / o cale („Mă duc să vă pregătesc loc” și “iarăși voi veni”) și despre o destinație („Voi ştiţi şi unde Mă duc Eu”) iar când este întrebat care este acel drum și care este acea destinație, El se arată pe Sine ca fiind și calea către destinație dar și destinația însăși.

Toma, auzind că Mântuitorul vorbește de Tatăl întreabă iarăși:

„Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne e de-ajuns.“ (Ioan 14, 8)

Și pentru ca surprinderea lui Toma să fie și mai mare, Iisus răspunde:

„De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M'ai cunoscut? Cel ce M'a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum de zici tu: Arată-ni-L nouă pe Tatăl!? Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? (Ioan 14, 9-10)

Observați cum Domnul arată că El este Calea către Tatăl, și tot El este deoființă cu Tatăl, adică prin El grăiește chiar însuși Tatăl către apostoli.

Acum aș vrea să tragem câteva concluzii în legătură cu cele două dialoguri pe care le-a avut Domnul cu Marta și Toma.

Noi vorbim adesea despre fericire, despre bine, despre sănătate, despre adevăr, vorbim de liniște, de pace, de vremuri bune, vorbim de noroc în viață, vorbim de credință, de nădejde, de viață duhovnicească, de bucurii duhovnicești, de Harul lui Dumnezeu... dar adesea le înțelegem pe toate acestea în mod abstract, adică impersonal, ca niște stări care vin peste noi aleatoriu sau în anumite condiții, ca și cum un nor s-ar pogorî din cer peste noi și ne-ar aduce „fericire” și „tot binele din lume”.

Ori acest mod de a vedea lucrurile este greșit, este mincinos, fără un temei în Adevăr.

Părintele Stăniloae a spus în lucrările sale teologice, rezumând Tradiția Bisericii Ortodoxe de două mii de ani, că în lumea aceasta totul este personal, totul este relație de la persoană la persoană. Toate obiectele din jur, toate stările, toate fenonemele care le vedem, tot Universul, totul... există ca un efect al dăruirii unei persoane către altă persoană (de la Dumnezeu către om sau de la om către om).

Răspunsurile suprinzătoare pe care le-a dat Mântuitorul Martei și lui Toma au ca baza tocmai acest motiv: să explice tuturor că El, Iisus Hristos, ca Fiul al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu adevărat, mereu în comuniune cu Tatăl și cu Duhul, este Totul.

Dumnezeu este Totul în Toate și nimeni în nimic.. zice părintele Cleopa.

Hristos este pentru noi creștinii totul și orice ne dorim mai bun pentru noi găsim în El.

Nu credința abstractă în Dumnezeu ne va mântui, ci relația personală, reală, zi de zi, între mine și Iisus Hristos. Nu există viață duhovnicească la nivel abstract ci ea este însăși iubirea pe care o simțim în comuniune cu Dumnezeu. Nu există fericire la nivel abstract, ci ea este starea aceea de apropiere a omului de Dumnezeu. Nu există noroc în viață ci există doar ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă oamenilor care i-L cer. Nu există sănătate ca un concept abstract, ci Iisus Hristos este Viața, Viața lumii, fără El eu n-aș avea viață în mine, adică n-aș avea suflet, n-aș putea să mă mișc. El este sănătatea trupului meu. Nu există adevăr ca un concept abstract ci există doar Iisus Hristos – Adevărul ca Persoană, Cel pentru care au fost făcute toate și în Care au fost făcute toate cele văzute și nevăzute ale lumii, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Nu există pace fără Dătătorul Păcii, fără Iisus Hristos care a zis: „Pacea Mea o dau vouă...” (Ioan 14, 27). Nu există bine așa ca o stare nedefinită, ci binele este împlinirea de către oameni a poruncilor lui Dumnezeu.

Nu există știință ca obiect ce trebuie studiat „for fun” ci știința sunt tainele pe care Dumnezeu le-a ascuns în lume, pentru ca omul descoperindu-le să-L cunoască, la fel cum un soț îi ascunde sub pernă soției sale un mic dar de suflet, pentru ca atunci când îl va găsi, să se apropie și mai mult unul de celălalt.

La fel este și în Biserică. Sfintele Taine nu sunt slujbe care ne dau stări de bine ci sunt un feluri de a intra în comuniune reală cu Dumnezeu, Sfânta Treime. Aghiazma mare nu este o apă cu calități magice, ci este o apă sfințită de intrarea în ea a Lui Dumnezeu Însuși la Iordan. Muzica bizantină nu e doar artă ci este o modalitate prin care omul în mod liber acceptă pe Duhul Sfânt în sufletul lui. Iar Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, și nicidecum o energie abastractă. Citirea cărților duhovnicești nu ne oferă o „stare de bine” ci este o modalitate prin o care o persoană (un sfânt, un preot, etc) ne descoperă pe Dumnezeu. Dar în această descoperire Dumnezeu este prezent, este acolo, se apropie de noi și Îl simțim. Rugăciunea nu este exercițiu spiritual ci vorbire reală cu Dumnezeu, față către față.

În Biserica Ortodoxă, Iisus Hristos este totul, pentru că este Dumnezeu adevărat, dar nu singur, ci împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dacă nu știți de unde să începeți în relația cu Dumnezeu, începeți mereu vorbind cu Iisus Hristos, și restul decurge de la sine.

Sfântul Apostol Pavel confirmă toate acestea:

„Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale.” (Coloseni 1, 16-20).

(Claudiu Balan)