Ce să-i spun eu maicii Irina? Maica Irina a fost o fiintă cu frică de Dumnezeu, cu smerenie, cu dragoste si a iubit-o Dumnezeu din tinerete. Eu stiu că ea, când a plecat la Ierusalim, săraca, s-a mărturisit la mine. Era slăbută si o durea capul. Si atunci era cam bolnavă. Si a plecat cu una Ermionia. Si aceea s-a întors în tară, dar ea era mai sănătoasă decât dânsa. Si Ermionia s-a îmbolnăvit aici si Irina s-a făcut sănă-toasă la Ierusalim.

Si a făcut săraca vreo zece ani si mai bine ascul-tare acolo si a venit în tară, tot la mănăstirea de unde a plecat, la Văratec. Si ea a mai avut o soră acolo la Văratec; cine este mai aproape ca sora de-o mamă si de-un tată? Dar vedeti? Asa a voit Dumnezeu, ca să fie iar împreună. Chiar neputinta si boala au silit-o să se apropie de sora ei, ca să fie ajutată, că nimeni nu te poate ajuta mai sincer ca sora si fratele.

Deci mai întâi este semn că pe ea o iubeste Dumnezeu, că a tinut-o în suferintă, că zice: Pe cine iubeste Dumnezeu, îl ceartă. Si bate pe tot fiul pe care-l primeste, si "Precum focul curătă rugina de pe fier, asa boala curătă păcatul de pe om", zice Sfântul Isaac Sirul.

Si Sfântul Efrem Sirul zice asa: "Dumnezeu de la omul bolnav, două lucruri cere: Să multumească lui Dumnezeu pentru boală si să se roage neîncetat". Numai atât. Nu cere post, nu priveghere, nu plecare de genunchi, nu culcarea pe jos, nu târzia mâncare, nu uscata mâncare, nu putina mâncare, nu starea de toată noaptea, nu cere de la dânsul nimic, decât aceste două lucruri. Orice bolnav care crede în Hristos si are dreapta credintă, atât trebuie să zică: "Multumescu-Ti Tie, Doamne, că-mi dai suferintă si certare. Multu-mescu-Ti Tie, Doamne, că mă iubesti si mă certi"; si "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Acestea se cer de la tot sufletul, fie bolnav, fie sănătos, dar de la bolnav numaidecât.

Că Dumnezeu stie că trupul se smereste prin boală si nu mai trebuie să-l înfrânezi cu postul, cu asprimea, cu cutare; deja trupul este smerit, mai mult decât puterea lui de suferintă. Si de aceea se cere osteneala duhului, rugăciunea. De la aceasta nu-i scutit nimeni până la ultima suflare.

De aceea Apostolul Pavel a poruncit să facem toate faptele bune după putintă, dar când a ajuns la rugăciune, a zis: Neîncetat să vă rugati. Că aceasta se cere până la ultima suflare, să fie cu mintea si cu inima la Hristos.

Deci, unde va fi Maica Irina, să-si aducă aminte de numele Domnului: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătoasa". Si când nu va tine minte nici atât, să zică "Doamne miluieste", si este tot o rugăciune. Că Dumnezeu nu caută aici lungimea cuvântului, ci dacă se zice cu toată inima si cu toată privirea mintii.

Iar în ceea ce zice Sfântul Efrem, că trebuie să multumesti lui Dumnezeu pentru boală, Sfântul Ioan Gură de Aur în acelasi duh vorbeste despre bolnavi: "Atât de plăcută este limba bolnavului, care multu-meste lui Dumnezeu în boală, în vreme de suferintă, încât nu este cu nimic mai prejos decât limba martirilor, care-L mărturiseau în chinuri, când îi răstigneau si-i băgau în căldări si-i fierbeau. Că si aceia sufereau, si acesta suferă într-o măsură".

Deci cine multumeste lui Dumnezeu în boală, este un martir de bună voie. Si de aceea să-i spui să se bucure că-i bolnavă. Da! Să nu se întristeze. Stii cine se întristează? Trupul. Că el are să sufere ceva. Dar sufletul trebuie să se bucure totdeauna. Să-si aducă aminte că zice marele Apostol Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare. Căci cu cât slăbeste omul nostru cel dinafară, adică trupul, cu atât se înnoieste cel dinlăuntru, din zi în zi.

Noi am avut aici un călugăr, Dumnezeu să-l odihnească, Constandie Uricaru, care stia Psaltirea pe de rost, ca si fratele meu mai mare, Gherasim. Si era bolnav de tuberculoză osoasă. I se vedeau oasele la coate, la solduri, la genunchi si stătea pe un colac de gumă în chilie. Nu putea sta pe altceva, că era tot numai o rană, si nu înceta zicând psalmi. Un alt părinte bun la inimă, Constandie Golea, îngrijea de el. Veneau diavolii si-l băteau si el zicea: "Fratilor, nu mă lăsati! Rugati-vă pentru mine, că vin diavolii cu culioane rosii pe cap si cu bastoane de foc si mă bat toată noaptea, ca să nu mai spun rugăciuni". Atât de tare îi ardea, când se ruga el! Că zice un sfânt părinte: "Rugăciunea bolnavului este cea mai puternică, că se roagă cu toată inima si cu smerenie".

Stia acatistele către Maica Domnului si toate acatistele zilelor. Si când îi spuneam: "Părinte Con-standie, te doare tare?" Zicea: "Nu mă doare! Eu am supărat pe Dumnezeu!" Si cum era să-L fi supărat el, că era de mic copil în mănăstire? Venise de la Tifesti, metocul Schitului Prodromul, din Sfântul Munte, de la marele călugăr Evghenie Dumitrescu, care a fost un sfânt acolo si care a stat 40 de ani la Prodromul.

Si tot timpul, dacă termina psalmii, auzeai: "Doamne Iisuse..., Doamne Iisuse...". Ca ceasul, cu metaniile în mână. Si dacă îl întrebai ceva, zicea: "Iertati-mă, fratilor, că am gresit lui Dumnezeu!"

Când am venit eu la mănăstire, în Sihăstria n-am găsit la nimeni pat. Toti părintii bătrâni dormeau pe scaune, altii aveau rogojini jos, altii aveau câte o piele de oaie asternută jos, altii pe podeaua goală. Altii dormeau în genunchi pe scaun. Dar cât poti să stai? Îmi aduc aminte de părintele Constandie Serban că avea un scăunel si când adormea, cădea cu tot cu scaun. "Lasă asa, să mă trezesc!" Atât era somnul lui.

Iar Gherasim, fratele meu, a făcut un sicriu foarte gros si a pus o piatră în loc de pernă. Si-i spunea unul Nectarie Pintilie: "Ei, Gherasime, câte sicrie de acelea or să putrezească până vei muri frătia ta!" Dar Gherasim răspundea: "Eu cred lui Hristos că acesta îmi va fi casa de veci!" Si asa a fost. Avea crucea de înmormântare si sicriul, si stia Psaltirea din scoartă în scoartă încă de când era la Cozancea ucenic la Părintele Paisie; acolo a început el întâi.

Eu eram cu Gherasim în chilie si el făcea 500 de metanii cu rugăciunea Doamne Iisuse. Eu mi-am făcut un pat să dorm, că eram la vaci cu ascultarea si nu puteam. Eu eram slăbut de acasă. Cel mai slab din familie. De aceea m-a lăsat Dumnezeu să mai trăiesc până acum, că eu am fost cel mai lenes si cel mai nelucrător. Gherasim făcea 500 de metanii si pe urmă stătea în picioare si zicea cinci catisme pe de rost. Si iar 500 de metanii si iar cinci catisme. Până la Utrenie făcea 1500 de metanii si 15 catisme. Apoi venea si mă scula si pe mine la Utrenie.

Mergea la Utrenie si după aceea venea si se culca în sicriul acela câteva ceasuri. Îl însemna cu Sfânta Cruce si se scula înaintea mea dimineată si mai citea celelalte cinci catisme, ca să aibă o Psaltire pe noapte si Utrenia. Si când îi era somn -, stii că era luptă, că se lupta cu vrăjmasul, că el era om voinic, nu era ca mine -, numai ce-l vedeai că-si dă palme, 40-50, zicând: "Nu dormi, calule! Uite sicriul! Ai să dormi acolo". Si pe urmă dacă vedea că tot îl năcăjeste cu somnul, avea un centiron lat si se lovea, câte o sută de centiroane, zicând: "Nu dormi, că ai să dormi acolo acusi". Cum puteau să mai trăiască acestia, asa de mari nevoitori?

Eu m-am dus la staret si i-am spus: "A înnebunit Gherasim! Toată noaptea se bate peste cap si face metanii si nu mă lasă să dorm". Dar staretul stia nevointa lui, doar Gherasim îi era ucenic: "Lasă-l, măi! ăla-i călugăr! Că în Sfântul Munte de ăstia erau, care se băteau si care plângeau toată noaptea". Si apoi îl vedeam că uneori, bătându-se asa si nedormind, îi veneau lacrimi. Si se punea în genunchi si plângea câte un ceas-două într-una. Apoi se linistea. Nu-i mai auzeai gura. Se ruga în taină cu rugăciunea mintii.

Călugări de acestia am apucat eu aici. Si nu numai el. Era unul Teodosie care s-a înecat în Iordan. Acela stia toti Sfintii Părinti. Când am venit eu aici, Teodosie stia Psaltirea pe de rost, Gherasim, Con-standie Uricaru, Vasile Mitoseru, Visarion Palade si fratele meu, Vasile, cel mai mare, cu care am stat la oi.

Ceilalti..., nu aveai cu cine vorbi în mănăstire. Atât auzeai: "Blagosloviti si iertati!" Ascultarea si "Doamne Iisuse". Si acesti călugări s-au nevoit si, cum spune Ioan Gură de Aur: "repede au alergat, degrabă au ajuns la cer".

De câte ori aud paremia aceea care se citeste la mucenici: Răpitu-s-a, ca să nu schimbe răutatea mintea lui, sau înselăciunea să însele sufletul lui, de atâtea ori îmi aduc aminte cum au murit fratii mei de tineri si alti călugări, că erau mari nevoitori. Si Sfântul Ioan Scărarul spune asa: "Dumnezeu, dacă vede pe monah sau pe frate că-i aprins tare cu dragoste către El si are o viată înaltă la început, nu-l lasă să trăiască mult - că Dumnezeu stie mai înainte viata omului -, ca să nu se schimbe".

Si poate la nevointa asta, aveau să se ridice niste ispite mari mai târziu, si aveau să-si schimbe viata. Si nevointa lui de 8-9 ani cât a fost, a fost mai mult decât o sută de ani, că auzi ce zice: Putin ostenindu-se, a plinit ani îndelungati, că plăcut era Domnului sufletul său, de aceea S-a grăbit a-l scoate.

Ai auzit? Asa se întâmplă cu acei mari nevoi-tori. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că nu-i o fericire să trăiesti mult. Sfântul Vasile, cel mai mare nevoitor, stâlpul cel de foc, gura de foc a Duhului Sfânt, ochiul Bisericii lui Dumnezeu, după care s-au ghidat atâtea Sinoade Ecumenice, a murit la 45 de ani. Canoanele lui, care îndreaptă Biserica până astăzi, sunt cele mai drepte si cele mai austere.

Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit 64 de ani si a murit în surghiun. Din cei trei mari ierarhi, numai Sfântul Grigorie a trăit 80 de ani. Si zice el: "Nu-i o fericire să trăim mult! Este fericire ca atunci când vom încheia viata, s-o încheiem cu Hristos. Să murim cu Hristos în mintea si în inima noastră".

Deci maica Irina să nu-si facă multe gânduri. A avut viată curată pe unde s-a dus, cu frică de Dumnezeu. Să nu se teamă acum! Domnul poate vrea s-o ia dincolo. Si dacă o vrea s-o mai lase, are o scânteie de viată într-însa, Dumnezeu i-o lungeste cât vrea. Iar dacă nu are, poti să chemi frătia ta toti doctorii din lume, că tot se duce.

Noi am fost patru frati si o soră la mănăstire, si toti au murit în mănăstire. Si mama a murit călugărită bătrână la Agapia Veche, de 94 de ani. Sora mea, rasofora Ecaterina, a venit înaintea mea la mănăstire. Eu eram încă acasă. A murit pe la 23-24 de ani, dar era venită în mănăstire la 11 ani. A terminat patru clase si a plecat la Mănăstirea Agafton.

Si de aceea spune-i maicii Irina că acesta este semn că o iubeste Dumnezeu. Ea să nu facă altă osteneală, decât să zică un "Doamne Iisuse" în mintea ei cu smerenie si cu frică de Dumnezeu. Că nu-i viata de veci aici. Când ne vom întâlni noi dincolo, acolo n-are să mai fie durere de cap, nici de sale, nici junghiuri, nici suferintă, nici nimica; numai bucurie si veselie si mângâiere în vecii vecilor.

Să vă spun ceva. Noi, ca frati firesti, tot am dori să fim împreună. Asa ne leagă dragostea asta firească. Asa au fost fratii mei. Când a murit fratele Vasile, Gherasim era în armată la Cernăuti, un frate al meu mai mic, Mihai, era la Durău cu părintele Dorotei; sora mea era la Agafton si eu am rămas din familie singur în mănăstirea asta, din câti frati eram noi pe drumurile astea. Si fratele meu a stat la oi până în Joia Mare si a început a scuipa sânge, că a răcit în pădure cu oile. El a venit jos si m-a dat pe mine în locul lui. I-am schimbat eu ascultarea.

Eu tot veneam pe de vale, după ce-a venit Pastile, să-i aduc ceva, si-l găseam vesnic în rugăciune, vesnic în rugăciune. Si cu trei zile înainte de a muri, era în ograda mănăstirii, i s-a arătat Maica Domnului. El avea mare evlavie la Maica Domnului, stia toate acatistele ei pe de rost. Părintele Ioanichie Moroi l-a văzut bolnav si a vrut să-l facă călugăr. Făcuse armata. A fost sergent. Om cuminte. Dar eram schit dependent de Mănăstirea Secu. Si ei au spus: "Nu! Să vină la Secu să-l facă călugăr", că a spus că aici se înmultesc călugării si apoi o să iesim autonomi. De ce s-au temut, de aceea n-au scăpat, că pe urmă a devenit aici mănăstire. Putea să-l facă cu un an-doi înainte, dar au spus să se ducă la Secu, si atunci staretul nostru n-a călcat porunca si nu l-a mai făcut.

Era îmbrăcat frate si era cu metania în mână si era în fata bisericii de piatră. Si acolo era oleacă de prisacă. El zicea rugăciuni si rugăciuni pe-un scaun acolo, cu fata la biserică. Si a apărut Maica Domnului. Părintii erau la masă cu tot soborul. La masă afară, într-un coridor colo la fântână. Si el numai ce a văzut că s-a coborât Maica Domnului peste nori, până deasupra bisericii, cu un cârd de îngeri cu aripi de aur în jur. El, când a văzut-o, a lăsat rugăciunea "Doamne Iisuse" si a început a striga: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-mă! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-mă!..." Si a tot strigat, până a căzut jos. Tot se uita în sus si striga!

Călugării au auzit de la masă si au zis: "Ce strigă, măi, săracul Vasile acolo? A căzut jos!" Când au venit călugării, el le-a spus: "Părinte staret, părin-tilor, închinati-vă! Nu vedeti pe Maica Domnului deasupra bisericii? Uite, este înconjurată de nori albi si are niste copii cu aripi de aur în jurul ei". Dar staretul a zis: "Unde, Vasilică, unde?" "Uitati-vă!... Închinati-vă, că Maica Domnului blagosloveste! Mântuitorul în bratele Maicii Domnului a blagoslovit mănăstirea noastră cu amândouă mâinile, ca un arhiereu!"

Toti călugării de la masă se uitau la dânsul si în văzduh. Eu nu eram aici; eram la oi în locul lui. Si părintele staret îl întreabă: "Frate Vasile, dar ce ti-a spus?" "A spus că după trei zile vine să mă ia". Si era la ora 11.30, în ziua când a văzut pe Maica Domnului. "Vai de mine, Maica Domnului se înaltă la cer". Si călugării au început să facă metanii, dar n-o vedeau, numai cum spunea el. "S-a dus! zice. N-o mai văd".

Apoi fratele Vasile s-a dus în chilie. Avea o chilie mică în dos, unde a stat Dionisie Iorga. Se ruga. A venit staretul repede, l-a împărtăsit din nou cu Preacuratele Taine si s-a rugat. Atunci eu am auzit că a avut descoperirea asta si am venit la el. Era cu picioarele umflate de reumatism. "Fratele meu, mi-a zis el, mai am o zi si jumătate si mă duc la Domnul! A fost Maica Domnului si mi-a spus!...".

Eu credeam că a fost vreo nălucire, că si vrăjmasul îti face în vremea mortii năluciri. Toti părintii au urmărit. Exact în ceasul si minutul acela la trei zile a murit. Avea o cruce de chiparos de la unul Ghenadie din Sfântul Munte, pe care o săruta pe amândouă părtile, si a spus: "Iertati-mă, că vine ceasul meu!" Si s-a dus, sărutând acea sfântă cruce. Si atunci toti s-au încredintat că n-a fost nălucire, că si diavolul vine în vremea mortii cu năluciri, fel de fel, ca să te arunce în mândrie sau în slavă desartă.

Dar n-a fost nălucire, că staretul a zis, că dacă se va împlini ce i-a spus Maica Domnului, este de la Dumnezeu. Si drept în acelasi minut s-a dus fratele meu. Asa a murit fratele meu Vasile, mai mare si decât Gherasim cu care am venit eu la mănăstire.

Când a murit era o primăvară ploioasă, pe la sfârsitul lui mai. Si ploua, ploua toată ziua, de nu se mai usca apa în opinci. Eu eram cu oile prin pădure. Si am început a citi câte o Psaltire în fiecare zi, până la 40 de zile, ca să văd: "Oare s-a mântuit fratele Vasile?" La 40 de zile eram cu oile sterpe si am venit ud si năcăjit, ca vai de capul meu, că toată ziua m-a plouat. Am vrut să fac oleacă de foc si mi l-a stins ploaia si m-am culcat asa ud. Aveam un butuc acolo de mesteacăn si am adormit mort.

Se împliniseră sase săptămâni. A doua zi era sâmbătă, trebuia să-i facă pomenirea de sase săptămâni, că asa se face. Si eu am adormit de obosit ce eram, dar am uitat în care zi este. Si m-am făcut deodată, într-o grădină frumoasă, cu o livadă. Si iaca văd biserica Sihăstriei acolo si cimitirul cu cruci, cu toate, si în mijlocul cimitirului un tânăr foarte frumos, îmbrăcat cu un brâu în trei culori.

Zice Sfântul Ioan Scărarul să nu crezi vedeniile si visurile, că toate sunt de la diavoli. Numai care îti vestesc tie moarte si judecată, acelea sunt de la Dumnezeu. Iar dacă te duc la deznădejde, si acelea sunt de la diavoli. Să nu le crezi.

Si eu eram atent. Si parcă acela m-a întrebat: "Pe cine cauti? Pe fratele Vasile?" Când am auzit de fratele Vasile, eram bucuros. "Hai să vezi ce se petrece cu fratele Vasile!" Si m-a dus drept lângă biserica noastră, că acolo a fost mormântul lui; acum am mutat cimitirul în locul unde este acum, cu toti părintii. El a fost drept lângă geamul altarului.

Si iaca s-a deschis mormântul fratelui. Eu voiam să stiu dacă s-a mântuit, de aceea am citit 40 de Psaltiri. S-a deschis mormântul, s-a deschis sicriul. Si l-am văzut îmbrăcat cum l-au pus. Că i-au pus în cap un culion frumos de plus si pe fată i-a pus un voal alb; i se vedea fata prin voalul acela. Dar tânărul acela se uita si la mine si la el. Din sfântul altar iesea o teavă cu apă rece si curgea pe fata lui în sicriu. Si curgând apă, el se făcea tot alb, curat, frumos, mai frumos si a început a se lumina la fată, a străluci. Si apa aceea a început să spele vesmintele de pe el. Si vesmintele în loc să fie negre, se făceau albe si acelea. Si numai văd că a înviat fratele din sicriu si mi-a zis: "Măi, frate, spăla-mă-vei si mai vârtos decât zăpada mă voi albi". Aceste cuvinte mi le-a spus. Si pe urmă m-am trezit. Măi, zic, dar frumos mai era! Si când mi-am adus aminte, zic: "Măi, astăzi sunt 40 de zile!"

Si vin la staret, nu cumva să mă însel, că diavolul poate să te prăpădească cu visurile, mai tare ca cu orice. Si mă mărturisesc întâi de păcatele mele de la ultima spovedanie si i-am spus ce am visat. Când i-am spus staretului, el mi-a zis: "Ai văzut, băiete? S-au împlinit 40 de zile. I-am făcut de 40 de zile. Fratele Vasile ce nevointă mare avea! Stia atâtea acatiste pe de rost. A murit martir în ascultare. Până la ultima suflare s-a tinut de oile mănăstirii. Ai văzut de unde vine izbăvirea si izvorul? Din sfântul altar. Acea apă pe care ai văzut-o că venea pe teavă din altar si curgea pe fata si pe hainele lui, sunt liturghiile pe care le-am slujit 40 de zile. Si prin Liturghiile Bisericii si cu cât a mai făcut el fapte bune, l-a spălat Dumnezeu si l-a albit". Asa mi-a tâlcuit staretul visul.

Iată de ce spun acestea: Viata noastră este scurtă. Foarte, foarte scurtă si trecătoare. Si să stiti că de minutul cel mai de pe urmă al vietii noastre, este conditionată ori fericirea vesnică, ori munca vesnică. Pentru minutul cel mai de pe urmă al vietii, S-a coborât Fiul lui Dumnezeu din cer si S-a făcut om, S-a născut din Fecioară în pesteră si a fost asezat pe paie si a crescut între noi si a suferit pentru noi si s-a răstignit si a murit. Pentru că în acel minut, ori se pierde sufletul ori se câstigă. Ce spune? Sfârsitul omului încununează viata lui. Si: în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca.

Deci maicii Irina să-i spui să nu aibă altă grijă, decât să multumească lui Dumnezeu că-i bolnavă si să se roage: "Doamne, de este voia Ta să mă iei, să fiu cu Tine si în veacul de acum si în cel viitor. Amin".

Fiindcă azi în cuvintele Evangheliei ati auzit la fericirea a cincea pe Mântuitorul nostru zicând: Fericiti cei milostivi, că aceia se vor milui, vom arăta printr-o oarecare istorioară cât poate înaintea lui Dumnezeu milostenia si cum ajută ea chiar si celor mai păcătosi dintre oameni, spre a se întoarce la pocăintă si spre a se împăca cu Dumnezeu, pe Care ei L-au supărat foarte mult cu păcatele si fărădelegile lor. Pentru a cunoaste adevărul în această privintă, ascultati cu atentie cele ce urmează:

Era un mare sihastru cu numele Pafnutie, pustnic având darul preotiei, desăvârsit în fapta bună si făcător de minuni. Odată acest mare sihastru a fost ispitit de gândul acesta: cu cine ar fi el asemenea la fapta bună si dacă mai este cineva dintre oameni care să-l întreacă pe el în lucrarea duhovnicească. Acesta poate a fost si un gând de mândrie, sau poate anume a venit acest gând în inima sa, ca Dumnezeu să-i arate lui tainele Sale, pe care el încă nu le cunostea.

Deci zăbovind gândul acela în inima lui, el a alergat la Dumnezeu prin rugăciune si s-a rugat să-i descopere acest lucru, adică să-i arate cine ar fi asemenea lui cu vietuirea duhovnicească sau de este cineva care îl întrece. Si asa rugându-se el cu stăruintă către Preabunul Dumnezeu, a auzit un glas, zicându-i: "Pafnutie, încă nu ai ajuns în măsura cutărui cimpoias care cântă pe la nunti în orasul Alexandria".

La auzirea acestor cuvinte, bătrânul sihastru a oftat, a suspinat din greu si s-a smerit foarte cu mintea si inima lui, zicându-si: "Dacă eu încă n-am ajuns la măsura acelui lăutar ce cântă pe la nunti si dacă acela este mai bun decât mine, apoi mare este puterea Mântuitorului meu. Nici n-am să mănânc si nici n-am să beau, până nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit Domnul".

Si asa bătrânul pustnic si-a luat toiagul său si a pornit spre orasul Alexandria. Ajungând el acolo cu multă osteneală, căuta pe acel cimpoias întrebând din om în om până ce l-a aflat în casa lui, pregătindu-se tocmai atunci să se ducă spre a cânta la o nuntă. Acela când a văzut pe bătrânul sfânt cu barba albă ca zăpada si cu haine vechi, pustnicesti pe el, a căzut în ge-nunchi înaintea lui si s-a închinat până la pământ. Apoi, ducându-l în casă după obiceiul locului, i-a spălat picioarele sale cu apă rece, căci era mare căl-dură si fierbinteală, si apoi i-a pus masa.

Dar Sfântul Pafnutie i-a zis:

- Mă jur pe Dumnezeul Cel viu că nu voi gusta din masa ta, nici nu mă voi odihni la tine până ce nu-mi vei spune viata ta si care sunt faptele tale bune.

Iar cimpoiasul i-a spus:

- Sfintite Părinte, ce viată si ce fapte bune cauti la mine, un lăutar care supără pe Dumnezeu cântând pe la nunti?

Atunci sfântul sihastru i-a spus:

- Te jur pe Dumnezeu să nu tii taina ascunsă de mine, căci eu nu de voie am venit aici, ci sunt trimis la tine de îngerul Domnului.

Atunci cimpoiasul a spus:

- Ce lucruri vrei să auzi de la mine, părinte sfinte, că eu în viata mea am fost căpetenie de tâlhari si nu este păcat pe care să nu-l fi făcut. Iar acum, după cum vezi, sunt lăutar si cânt pe la nunti. Deci ce fapte bune poti să afli la un asemenea om?

Iar sfântul i-a zis:

- Eu am venit aici nu ca să-mi spui faptele tale cele rele, ci pe cele bune. Vezi că te-am jurat cu numele Domnului si nu poti să tăinuiesti cele ce caut eu de la tine. Căci eu cu multă osteneală, cu foame si cu sete, din munti depărtati am venit până la tine ca să mă folosesc.

Atunci cimpoiasul a chemat pe sotia sa si i-a zis:

- Adu, te rog, un scaun pentru sfântul bătrân, că iată stă în picioare si se osteneste după atâta cale.

După ce a stat bătrânul sihastru pe scaun, cim-poiesul a început a-i spune asa:

- Părinte sfinte, eu păcătosul si necuratul nu sunt vrednic să primesc în casa mea un om asemenea sfintiei tale, căci multe răutăti am făcut în viata mea. Dar fiindcă m-ai jurat cu numele Domnului si fiindcă zici că ai avut vestire de la înger să vii la mine păcătosul cel cu totul nevrednic, apoi îti voi spune sfintiei tale si unele fapte bune pe care le-am făcut pe vremea când eram sef de tâlhari si aveam sub conducerea mea mai mult de 30 de hoti, asemenea mie. Si iată ce am a-ti povesti:

Mergând noi odată călări pe cai si pe cămile pentru a mai prăda pe undeva - căci desi făceam prădăciuni mari si mai băteam pe unii, dar moarte de om n-am voit să fac niciodată -, deodată, mergând noi prin pustie, iată că întâlnim o fată foarte frumoasă la chip, care mergea pe o cărare. Cum au văzut-o tova-răsii mei, care erau si cam ametiti de vin, au vrut să o prindă si să o batjocorească. Iar aceea, văzându-se în această primejdie si cunoscând că eu sunt mai-marele lor, a alergat la mine cu lacrimi si s-a prins de picioarele mele rugându-se să nu o las pe mâna acelora ca să o batjocorească. Si mi-a spus:

- Eu, domnule vătaf, am pierdut niste vite si acum am rătăcit pe aici căutându-le si iată că am căzut în mâinile voastre, dar vă rog foarte mult, pentru Dumnezeu, nu mă lăsati. Fie-vă milă de mine care nu am pe nimeni în pustia aceasta ca să mă ajute, decât pe Bunul Dumnezeu.

Iar eu i-am zis:

- Nu te teme, fată, că nu ti se va întâmpla nimic. Numai îti cer ca si tu în viata ta să te rogi lui Dumnezeu să facă milă cu mine si să mă scape de primejdie si de moarte năprasnică.

Si asa am dat ordin la toti, ca nimeni să nu se atingă de ea, ci s-o lase să se ducă cu pace. Văzând biata fată că a scăpat din primejdie si de batjocură, mi-a sărutat picioarele si mi-a zis:

- Să-ti dea Dumnezeu plată în ziua judecătii si să aibă milă de tine precum si tie ti-a fost milă de mine.

Si zicând acestea, s-a dus în drumul ei...

Mai trecând apoi câtiva ani de hotie, s-a întâmplat că am dat peste altă fată tânără si frumoasă lângă cetatea Alexandriei în pădure, care tinea în mână o funie lângă un copac si se pregătea să se spânzure. Îndată ce au văzut-o tovarăsii mei, au prins-o si voiau să-si bată joc de ea. Dar eu le-am spus:

- Dati-i pace, să vedem ce are de gând.

Si am întrebat-o:

- Ce-i cu tine, fată?

Iar ea a răspuns:

- Văd că voi sunteti hoti. Deci vă rog pe voi să mă omorâti, aici, căci nu mai vreau să trăiesc. Iată, dacă nu soseati voi, cu funia asta eram gata să mă spânzur.

- Dar de ce?

- Un băiat de bun neam a vrut să mă ia în căsătorie. Dar acum nu mai vrea să mă ia pe mine pe motiv că sunt săracă; iar el are avere multă si de aceea vrea să ia pe o alta bogată, asemenea lui.

- Si ce ti-a zis mirele tău?

- Mi-a spus că dacă nu am o sută de galbeni de aur nu mă ia. Si eu am numai patru, că mama mea este văduvă si săracă.

Atunci mie mi s-a făcut milă foarte tare de frumusetea si tineretea ei si am zis către tovarăsii mei:

- Măi, dati fiecare dintre voi câte cinci galbeni.

Iar eu i-am dato sută, si asa cu totii i-am făcut fetei 250 de galbeni pe care i-am dat în mână, zicându-i:

- Du-te copilă cu Dumnezeu si să ai parte de o căsătorie fericită, numai ai grijă ca în rugăciunile tale să nu ne uiti nici pe noi!

Atunci biata fată, văzând această întâmplare fe-ricită care i-a schimbat necazul în bucurie, a lăcrimat si a zis:

- Să facă Dumnezeu milă cu voi, asa precum si voi m-ati miluit pe mine.

Plecând ea, am zis către însotitorii mei de tâlhărie:

- Vedeti, fratilor, că azi am avut fericita ocazie să scoatem un suflet de la moarte?

Unii din ei au si plâns de bucurie, că i-am oprit a face rău unui suflet deznădăjduit de viată. Apoi am aflat că, ducându-se ea la Alexandria si vestind tânărului că are atâtia galbeni, acela o ruga să meargă după el, si asa s-au făcut toate după dorinta lor.

Altădată, mergând noi prin văile muntilor, am găsit o altă femeie tânără, care abia se tinea pe picioa-re si plângea cu amar, că era gata să moară de foame.

Si am întrebat-o:

- Ce-i cu dumneata pe aici?

Iar ea, căzând în genunchi, a început a spune asa:

- Domnilor, nu vă cunosc, dar vă rog dacă aveti o bucătică de pâine, dati-mi, căci altfel mor de foame. Sunt sapte zile de când nu am gustat nimic, nici apă si nici hrană. Sotul meu este căpitan de vapor si a pierdut corabia într-o furtună, dar el a scăpat viu. Însă l-au condamnat la închisoare pe viată, învinuindu-l că n-a condus bine corabia si că de aceea a pierdut încărcătura în valoare de 5000 de galbeni. Si asa pe sotul meu l-au ridicat si toată averea noastră a fost luată. Încă si pe copiii nostri i-au luat. Iar eu de abia am scăpat cu fuga de n-am căzut în mâinile lor.

Asa am venit în pustia aceasta rugându-mă lui Dumnezeu ca ori să mor aici, ori, de este voia Lui să mai trăiesc, să facă milă cu mine si, cu judecătile pe care le stie, să facă minune cu mine ca să scap cu zile si să nu mă închidă si pe mine pe toată viata. Asa m-am rugat, fiind hotărâtă mai bine să mor aici de foame si de sete, decât să merg în cetate, unde stiu ce mă asteaptă.

Deci, văzând primejdia în care a căzut această familie, am zis către acea femeie necăjită:

- Femeie, cât ai zis că a pierdut sotul tău?

- Ca la 5000 de galbeni, a spus ea.

- Hai cu noi!

- Nu pot merge, căci, după cum vedeti, am slăbit foarte mult de foame si de sete.

Atunci i-am dat să mănânce pâine si să bea apă. Iar după putină odihnă întărindu-se, încet-încet a mers cu noi până la pestera noastră tâlhărească. Însă ea foarte se temea, nestiind ce hotărâre vom lua asupra ei. Când am ajuns la pesteră, ea a căzut în genunchi la rugăciune către Dumnezeu, apoi a zis către noi:

- Vă rog, fratilor, să vă fie milă de mine, căci vedeti în ce necaz sunt.

Atunci eu i-am zis:

- Femeie, eu sunt căpetenie peste banda aceasta de hoti. Priveste la vasul aceasta plin cu bani de aur. Ia-ti de aici 5000 de galbeni.

Iar femeia uimită, neavând în ce-i pune, si-a luat basmaua de pe cap si, numărând banii, i-a pus în ea. Apoi i-am dat pâine să se hrănească si, scotând-o până aproape de cetate, ne-am despărtit de ea, spunându-i:

- Du-te, femeie, si plăteste ceea ce datorati statului si scoate-ti sotul, copiii si averile voastre.

Aceasta, sfinte părinte, a fost în viata mea a treia faptă bună făcută cu femeile. Altă dată, mergând cu ceata mea de tâlhari prin pustie ca să ne ascundem prăzile ce le făcusem, am întâlnit doi oameni, frati de mamă după spusa lor. Acesti oameni erau numai în cămasă, desculti, cu capetele goale si foarte tristi. Eu, văzându-i, i-am întrebat:

- Unde mergeti voi asa prin pustia aceasta?

Iar ei au zis:

- Domnule, noi am avut sub paza noastră averea unui mare dregător împărătesc. Si fiind noi paznicii acelui aur, într-o noapte a venit o ceată de hoti, au spart casa dregătorului care tocmai atunci era plecat si au luat acea avutie în valoare de 10.000 de galbeni. Când a venit boierul a dat vina pe noi, spunând că am fost complici cu acei hoti la prădarea averii lui. Iar noi, văzând primejdia în care am căzut, am fugit, ca să nu ne ia în stăpânire si să ne pedepsească cu amare chinuri si închisoare.

Atunci eu le-am spus:

- Întoarceti-vă înapoi, căci pe boierul acela îl stiu eu (căci ei fuseseră hotii care l-au prădat) si o să-l facem să-si găsească toate lucrurile care i s-au furat, dar cu conditia să vă dea vouă pace.

Ei au zis:

- Noi, domnule, nu ne mai întoarcem, căci am auzit că acel boier vrea să ne piardă cu moartea.

- Nu vă temeti, le-am zis. Haideti cu noi!

Si asa ei au prins curaj si s-au întors. Iar când a înserat, ne-am dus cu ei la boier si i-am spus:

- Stii cine te-a prădat?

- Nu.

- Noi, pe care ne vezi. Apoi am adăugat: Iată lucrurile tale si banii tăi. Ia-le si să stii că dacă vei pedepsi pe acesti oameni nevinovati, apoi vom veni când nici nu gândesti si îti vom lua si averea si viata.

Si asa acela cu jurământ a făgăduit că nu-i va pedepsi pe acei oameni nevinovati, care adormiseră tocmai în vremea când noi am prădat pe acel boier.

După o vreme, Sfinte Părinte Pafnutie, am căzut si noi în mâna stăpânitorilor, că asa este viata de tâlhar. Ceata s-a desfiintat si eu am fost bătut si schingiuit. Am dat înapoi pe cât am putut din cele furate si fiindcă nu făcusem în viata mea moarte de om, am scăpat cu 20 de ani închisoare. După o vreme a fost o oarecare gratiere si mi s-au mai scăzut din ani si asa am venit si eu la casa mea având vârsta de peste 50 de ani.

Si văzând că nu am cu ce trăi, fiind foarte sărac, m-am apucat să cânt si eu din cimpoi pe la nunti, căci stiam bine să cânt din tineretile mele, ca să-mi câstig astfel pâinea cea de toate zilele. Si asa până azi îmi petrec zilele cu sotia mea, cu care, după ce am venit de la închisoare, m-am sfătuit să trăiesc în curătie, ca fratii, ea învoindu-se bucuroasă la acest lucru, fiind femeie cu frica lui Dumnezeu. La sfânta biserică mergem, din toată sărăcia noastră facem putină milostenie si, pe cât putem, ne rugăm si postim. Iată, sfinte părinte, aceasta este petrecerea noastră pe acest pământ.

Atunci Sfântul Pafnutie a zis:

- Frate, lasă cântările acestea lumesti care strică sufletele multora si hai cu mine la călugărie, iar pe sotia ta du-o la o mănăstire de călugărite.

Auzind ei de la sfântul bătrân aceste cuvinte, cu mare bucurie s-au făgăduit să facă cele poruncite lor. Si nu după multă vreme, cimpoiasul Ioan - căci asa îi era numele - a venit în pustie la sfântul staret. Iar acesta l-a pus într-o pesteră aproape de el si l-a învătat cum să se roage, dându-i o Psaltire în mână spre a o citi ziua si noaptea. Iar hrana cea de trebuintă odată pe zi o primea de la bătrânul.

Asa fericitul Ioan cimpoiasul a petrecut în sfânta pustnicie 15 ani, după care, văzându-si cu 40 de zile mai înainte sfârsitul, s-a mai spovedit o dată de tot ce gresise, s-a împărtăsit din mâna staretului celui sfânt cu Preacuratele Taine ale lui Hristos si, adormind în Domnul ca un fericit sihastru, s-a dus să se odihnească cu sfintii lui Dumnezeu întru desfătarea cea negrăită si vesnică.

Vremurile pe care le trăim sunt din ce în ce mai apăsătoare. Creştinul se simte sufocat de faptul că diavolul găseşte noi şi noi metode de a-şi face „reclamă” într-o lume a apostaziei şi desfrâului. Totuşi, cuvântul că „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom. 5, 21) se adevereşte în zilele noastre, când Dumnezeu lucrează prin sfinţii Săi minuni fără de număr. Sfântul Efrem, marele mucenic de la Nea Macri, a făcut atât de multe minuni încât poate doar despre Sfântul Nectarie din Eghina, despre Sfântul Ioan Rusul, despre Sfântul Ioan Maximovici şi despre Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina s-a scris la fel de mult… În România, Sfântul Efrem este, cel puţin deocamdată, destul de puţin cunoscut. Nu mulţi dintre pelerinii care merg în Evvia sau în Eghina se abat şi pe la Nea Macri înainte de a intra în Atena. Minunile din această carte (făcute cu copii bolnavi, cu părinţi care nu puteau avea copii, cu copii aflaţi în primejdie de moarte, cu copii care erau în primejdia de a nu ajunge să vadă lumina zilei) ne arată că Sfântul Efrem este un mare ocrotitor al familiilor, un mare ocrotitor al copiilor. Fie ca Sfântul Efrem - acest vrednic urmaş al Sfântului Stelian în grija arătată copiilor, să îi ajute în chip minunat pe toţi cei care vor citi despre minunile sale.

 

 

Afișări: 57,633