|
Category:
IUBIRE SI PRIETENIE
Dacă stâlp ce ţine casa
Este tatăl, luaţi seama,
Pentru cine vede bine,
Coperişul este mama.
Într-o zi un Înger coborî din Cer, fiind însărcinat să aducă de pe pământ lucrul cel mai frumos pe care-l va putea găsi. După lungi şi anevoioase zboruri, dădu în sfârşit peste o gradină de trandafiri. Mulţumit peste măsură făcu un buchet de trandafiri, şi-şi luă zborul înapoi spre bolta cerească. Dar când începu să se înalţe, văzu un surâs de copil. Uluit se întoarse şi culese surâsul. Dar luând surâsul văzu iubirea mamei. Există oare ceva mai frumos decât iubirea mamei? Îngerul luă deci cu sine trandafirii, surâsul copilului şi iubirea mamei. Când ajunse la poarta Cerului, iată că trandafirii se ofiliseră, surâsul copilului se şterse, dar iubirea de mamă era tot atât de curată şi frumoasă. El aduse Stăpânului mult iubit, această minune a vieţii pământeşti.
O femeie are sau nu preţ, dacă a crescut sau nu copii, dacă a fost sau nu mamă. E destul să ne gândim că toate rândurile de oameni cresc pe braţele mamei, se hrănesc şi primesc din sufletul ei îndrumările, bune sau rele pentru viaţă. Nimeni nu iese la treburile obşteşti decât prin familie, iar inima familiei e mama. Acolo unde ia lipseşte, nu poate fi înlocuită cu nimic. Tot le datorăm mamelor, toţi au fost purtaţi, născuţi şi crescuţi de mamele lor. În Sfânta Evanghelie şi în Vieţile Sfinţilor avem multe pilde de mame bune: Sf. Nona - mama Sf. Grigorie, Sf. Emilia - mama Sf. Vasile cel Mare, Sf. Antuza - mama Sf. Ioan Gură de Aur, Monica - mama fericitului Augustin, ... ş.a. care vor rămâne totdeauna pilde vii de urmat pentru mamele creştine. Ele n-au cruţat nimic, şi-au dat silinţa de a da copiilor cea mai bună educaţie creştinească. O familie fără copii e ca o gradină fără flori. Asemenea unei păsări fără cântec. Asemenea unui pom fără de roade, iar familia ce avortează copiii e asemenea smochinului neroditor, sortit tăierii.
|
Izbăvitorii neamului omenesc, Mihail şi Gavriil //var poze = new Array("6006-136112-08mihailgavriil.jpg");var img_title = new Array("Imagine 1");var img_autor = new Array("");var poza_mare = new Array("/usr/thumbs/thumb_231_x_298_6006-136112-08mihailgavriil.jpg");var link_zoom = new Array("/usr/thumbs/thumb_465_x_600_6006-136112-08mihailgavriil.jpg");var inaltime = new Array("298px");var padding_top = new Array("0px"); var current=0;var dim_arr = img_title.length;function change_picture(ord){/* $('big_picture_href').title=img_title[ord]; $('big_picture_href').href=link_zoom[ord];*/ $('change_picture').style.paddingTop=padding_top[ord]; $('change_picture').style.height=inaltime[ord]; $('big_picture').src=poza_mare[ord]; $('big_picture').alt=img_title[ord]; $('current_img_autor').innerHTML=img_autor[ord]; $('current_img_title').innerHTML = img_title[ord]; $('current_cursor').innerHTML = ord+1; current = ord;}function go_left(){ if(current<=0) current = dim_arr; change_picture(current-1);}function go_right(){ if(current>=dim_arr-1) current = -1; change_picture(current+1);} 8 noiembrie este sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, în jurul cărora Biserica adună şi serbează toată obştea, tot "soborul" Sfinţilor Îngeri laolaltă. Toţi îngerii au fost făcuţi de Dumnezeu buni, strălucind de frumuseţi, de înţelepciune şi de tot felul de daruri. Dar Stăpânul Cerului şi al pământului i-a supus unei încercări prin care îngerii, cu voie liberă, să-şi dovedească ascultarea. Încercarea aceasta s-a petrecut înainte de facerea lumii. Şi, în această încercare, o parte dintre îngeri, în frunte cu Lucifer, cel mai frumos şi cel mai înzestrat dintre ei, s-a răzvrătit împotriva Ziditorului său zicând: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt". Şi ameţit de mândrie, n-a vrut să mai asculte de Dumnezeu.
Sfânta Scriptură ne vorbeşte aşa: "Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul, şi îngerii lui şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă Satana, diavolul cel ce înşela pe toată lumea, pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el" (Apoc., 12, 7-9). Şi aşa a căzut Lucifer din cinstea de arhangel, precum grăieşte Domnul: "Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer" (Luca, 10, 18).
Şi aşa s-a întocmit soborul, adică adunarea şi unirea tuturor îngerilor credincioşi lui Dumnezeu, iar Mihail Arhangelul a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu căpetenie a îngerilor buni şi mare folositor şi de bine făcător al mântuirii noastre şi, luând chip văzut, s-a arătat multora atât în Legea veche, cât şi în Legea nouă.
Serbăm astăzi şi pe preafrumosul şi înveselitorul Arhanghel Gavriil, ca şi acesta, luând chip văzut, multe faceri de bine a dăruit neamului omenesc, arătate în amândouă Testamentele. După tradiţie, tot el, Gavriil, vesteşte lui Ioachim şi Ana că din ei va să se nască Doamna, Stăpâna noastră, Maria, Născătoarea de Dumnezeu. În Legea nouă, Gavriil descoperă preotului Zaharia naşterea lui Ioan, Botezătorul Domnului (Luca, 1, 19). Tot Gavriil anunţă Fecioarei din Nazaret naşterea de la Duhul Sfânt a Domnului Hristos, Mântuitorul lumii (Luca 1, 28).
Se spune că tot Arhangelul Gavriil a fost îngerul în veşmânt alb care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului şi a şezut deasupra ei, la ceasul Învierii Domnului. Şi el a fost acela care, cel dintâi, a dat Mironosiţelor vestea Învierii.
Biserica lui Hristos a hotărât să-l prăznuiască pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi să cheme darul şi ajutorul amândurora, rugându-i ca, prin mijlocirea şi rugăciunile lor, în veacul de acum, să aflăm izbăvire de rele, iar în cel ce va să fie, să ne învrednicim bucuriei şi împărăţiei cereşti. Amin
|
|
Category:
ROMANI MARI
Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, astăzi Republica Moldova - d. 5 noiembrie 2010, Spitalul Floreasca, București) a fost un poet, publicist și politician român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet și ca organizator al Cenaclului Flacăra. A fost unul din cei mai prolifici poeți români contemporani. A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista Flacăra. Devenit incomod , este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul Analfabeții, publicat în 1980 în Flacăra). Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român".
|
|
Category:
DIVERSE
Florian Pittiș (n. 4 octombrie 1943, București; d. 5 august 2007, București) a fost actor, regizor, traducător, interpret de muzică folk și realizator de emisiuni radio român. A lucrat la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra”, colaborând cu regizori de renume precum Liviu Ciulei, Andrei Șerban și Alexandru Tocilescu. A tradus și a regizat piese de teatru. În domeniul muzical s-a făcut cunoscut într-un trio cu Anda Călugăreanu și Dan Tufaru, iar mai târziu în Cenaclul Flacăra. În anul 1992 întemeiază, alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă și Vladi Cnejevici, formația Pasărea Colibri, la care activează până în 2001 și împreună cu care înregistrează patru albume. Semnează cronică muzicală în diverse publicații, iar în 1998 devine directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, urmând ca apoi să devină redactor-șef al postului de radio Radio3net.ro, ce emite exclusiv pe Internet. A adus o contribuție notabilă în popularizarea muzicii pop-rock prin realizarea unor emisiuni radiofonice în cadrul seriei Pittiș Show. Florian Pittiș a tradus in limba română cântecele lui Bob Dylan: A Hard Rain's A-Gonna Fall (Va veni ar o ploaie grea) [1], Death is Not the End (Sfârșitul nu-i aici) [2], Don't Think Twice, It's All Right (Nu-i nimic, asta e! ) [3], Mr. Tambourine Man [4], Rainy Day Women # 12 & 35 (Toți suntem puțin luați...) [5], She Belongs to Me (Alo! Ea-i a mea) [6], Silvio (Oameni buni) [7]. În afara activității artistice, Pittiș a fost membru și președinte la Senatul Clubului Aristocratic al Rapidului, fiind susținător al acestei echipe de fotbal. S-a căsătorit la 12 martie 1999 cu Niculina Anda, educatoare. La 30 iulie 2007, Pittiș a fost internat la Institutul Oncologic Fundeni. Artistul a impus medicilor să nu dezvăluie amănunte despre starea sănătății sale. Boala care l-a doborât, cancerul de prostată, era diagnosticată de mai bine de un an, timp în care Pittiș a urmat cu regularitate tratamentele prescrise.[1] Florian Pittiș se stinge din viață la 5 august 2007 . DUMNEZEU SA-L IERTE!
|
Sfinţi Români Duminica Sfinţilor Români (Prima duminică după duminica Tuturor Sfinţilor) Sf. Cuvios Antipa de la Calapodeşti 10 ianuarie Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic 13ianuarie Sf. Bretanion, Episcopul Tomisului 25ianuarie Cuviosul Ioan Casian Romanul 28 februarie Cuviosul Gherman din Dobrogea 28 februarie Sf. Mucenici Montanus preotul şi soţia sa, Maxima 26 martie Sf. Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium 6 aprilie Sf. Ierarh Calinic de la Cernica 11 aprilie Sf. Mucenic Sava de la Buzău 12 aprilie Sf. Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin 14 aprilie Sf. Teotim, Episcopul Tomisului 20 aprilie Sf. Ierarhi Mărturisitori: Ilie Iorest şi Sava, Mitropoliţii Transilvaniei Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sf. Pasicrat şi Valentin 24 aprilie Sf. Cuvios Vasile de la Poiana Mărului 25 aprilie Sf. Muncenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie 26 aprilie Sfinţii Muncenici: Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia 28 aprilie Sf. Mucenic Ioan Valahul 12 mai Sf. Mucenic Iuliu Veteranul 27 mai Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava 2 iunie Sf. Mucenici: Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel 4 iunie Sf. Martiri Nicandru şi Marcian 8 iunie Sf. Mucenic Isihie 15 iunie Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti 22 iunie Sf. Niceta de Remesiana 24 iunie Sf. Ierarh Ghelasie de la Râmeţ 30 iunie Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuţi 1 iulie Sfântul Voievod Ştefan cel Mare 2 iulie Sf. Mucenici Epictet şi Astion 8 iulie Sf. Mucenic Emilian de la Durostor 18 iulie Cuv. Rafael şi Partenie de la Agapia 21 iulie Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ (Hezovitul) 5 august Cuvioasa Teodora de la Sihla 7 august Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului 11 august Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache 16 august Sf. Mucenici: Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust 21 august Sf. Mucenic Lup 23 august Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei Sf. Cuv. Ioan de la Râşca şi Secu 30 august Sf. Cuvios Dionisie Exiguul 01 septembrie Sfinţii Cuv. Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi 07 septembrie Sf. Cuvios Onufrie de la Vorona şi Sf. Cuv. Chiriac de la Tazlău 9 septembrie Cuviosul Ioan de la Prislop 13 septembrie Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş 15 septembrie Sf. Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi 22 septembrie Sf. Voievod Neagoe Basarab 26 septembrie Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul 27 septembrie Sf. Cuv. Iosif şi Chiriac de la Bisericani 01 octombrie Sf. Cuvioasă Parascheva 14 octombrie Cuvioşii Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sf. Mucenic Oprea 21 octombrie Sf. Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel 21 octombrie   Cuviosul Dimitrie cel Nou, ale cărui moaşte sunt la Patriarhia Română 27 octombrie Sf. Ierarh Iachint, Mitropolitul Tării Româneşti 28 octombrie Sf. Mucenici: Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat 9 noiembrie Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu 12 noiembrie Sf. Cuvios Paisie de la Neamţ 15 noiembrie Sf. Grigorie Decapolitul 20 noiembrie Sf. Mucenic Dasie 20 noiembrie Cuviosul Antonie de la Iezerul-Vâlcea 23 noiembrie Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica 3 decembrie Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş 7 decembrie Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei 13 decembrie Cuviosul Daniil Sihastrul 18 decembrie Sf. Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului 22 decembrie Cuviosul Nicodim de la Tismana 26 decembrie Sf. Mucenic Hermes 31 decembrie Calendar creştin ortodox 25 - 31 octombrie 2010 25 L Sf.Mucenici Marcian şi Martirie; Sf.Mucenic Valerian; Sf.Tavita
26 M †) Sf.Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir
27 M †) Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, ale cărui moaşte sunt la Patriarhia Română; Sf.Mucenic Nestor
28 J †) Sf.Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti; Sf.Mucenici: Terentie, soţia sa Neonila şi cei 7 fii; Sf.Firmilian, Episcopul
29 V Cuv.Mare Muceniţă Anastasia Romana; Cuv.Avramie
30 S Sf.Mucenici: Zenovie; Episcopul şi sora sa Zenovia; Sf.Ap.Cleopa 31 D Sf.Apostoli: Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul şi Narcis Duminica a 22-a după Rusalii; Ap.Galateni 6,11-18; Ev.Luca 16, 19-31 (Bogatul nemilostiv); Glas 6; voscr.1 Calendar 2010 Noutăţi Centrul de presă BASILICA     Învăţătura de credinţă Click aici pentru Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă  Sfânta scriptură sau Biblia Click aici pentru a putea citi Biblia online Newsletter Nume: E-mail: În construcţie, vă rugăm reveniţi!
|
Conducatori dupa „ inima lui Dumnezeu“ si conducatori dupa „inima oamenilor“  „ Iar Samuel i-a zis (regelui Saul): Rau ai facut ca nu ai implinit porunca Domnului Dumnezeului tau, care ti s-a dat, caci ar fi intarit Domnul domnia ta peste Israel de-a pururi. Acum insa nu va dura domnia ta. Domnul Si-a ales un om dupa inima Sa; si Domnul Ii va porunci sa fie rege peste tot poporul Sau, fiindca tu n-ai pazit ceea ce ti-a poruncit tie Domnul“ (1 Regi 13:13-14) „Domnul a zis catre Samuel: „Pana cand te vei tangui tu pentru Saul, pe care l-am lepadat, ca sa nu mai fie rege peste Israel? Umple cornul tau cu mir si du-te, ca te trimit la Iesei Betleemitul, caci dintre fiii lui Mi-am ales rege“ „... (1 Regi 16:1). Si a zis Domnul catre Samuel: „Scoala-te si unge-l pe David, caci el este bun!“ Atunci Samuel a luat cornul si l-a uns in mijlocul fratilor sai; si Duhul Domnului a venit peste David, din ziua aceea si de atunci inainte...“ (1 Regi 16:12-13). „Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule“ Trecand prin anul 2009, de crize morale si economice, si intrand din binecuvantarea lui Dumnezeu, in Noul An 2010, in aceleasi crize, am crezut potrivit sa scriu despre conducatori dupa „inima lui Dumnezeu“ si conducatori dupa „inima oamenilor“, pentru ca numai schimbarea „inimii“ conducatorilor si a oamenilor aduce interventia binefacatoare a lui Dumnezeu in istorie, de salvare de la crizele de orice natura. Exemplu, in aceasta directie, sta schimbarea „inimii“ regelui si a poporului din marea cetate Ninive, capitala Imperiului Asirian, asezata pe malul stang al marelui rau Tigru, dupa ce proorocul Iona le-a vestit distrugerea cetatii in „patruzeci de zile“ daca nu se vor intoarce la Dumnezeu, dupa Scriptura care ne descopera, zicand: „Si a fost cuvantul lui Dumnezeu catre Iona, pentru a doua oara, zicand: Si a ajuns vestea pana la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul sau, si-a lepadat vesmantul lui cel scump, s-a acoperit cu sac... Apoi, din porunca regelui si a dregatorilor sai, s-a strigat..., ca fiecare sa se intoarca de la calea lui cea rea si de la nedreptatea pe care o savarseau mainile lor. Atunci Dumnezeu a vazut faptele lor de pocainta, ca s-au intors de la caile lor cele rele... si prezicerile nu le-a implinit“ (Ioan 3:1-10) Schimbarea „inimii omului“, la inceput de An Nou, este o lucrarea foarte importanta, pentru ca inima este izvorul a toate, dupa Scriptura prin care Iisus zice: „ Astfel, stimate cititorule, sa pornim la drum prin Sfintele Scripturi si sa vedem conducatori dupa „inima lui Dumnezeu“ si conducatori dupa „inima oamenilor“, spre schimbarea „inimii omului“ dupa „inima lui Dumnezeu“, spre binecuvantare si mantuire, intru Hristos Iisus. Prin Scripturile de mai sus, Dumnezeu descopera generatiilor omenirii din toate vremurile istorice, cum El l-a ales pe David rege al poporului Israel, pentru ca era „un om dupa inima Sa“ (cf. 1 Regi 13:14), adica dupa „inima lui Dumnezeu“, si l-a inlaturat pe regele Saul, pentru ca „nu a implinit porunca Domnului Dumnezeu“ (cf. 1 Regi 13:13) si l-a „lepadat sa nu mai fie rege peste Israel“ (cf. 1 Regi 16:1). Saul a ajuns rege al lui Israel pentru ca poporul a cerut lui Samuel sa le dea un rege, care sa-i judece ca si la celelalte popoare (cf. 1 Regi 8:5), iar Dumnezeu le-a ales pe Saul, din fiii lui Veniamin, care era „un tanar frumos, incat nu mai era nimeni in Israel mai frumos ca el; acesta era de la umeri in sus mai inalt decat tot poporul“ (cf. 1 Regi 9:1-2). Deci, Saul era un tanar frumos si inalt, dupa „inima oamenilor“ si nu dupa „inima lui Dumnezeu“, privind interiorul sufletesc al lui Saul, adevar care il vom vedea pe parcurs. Aceasta ne descopera Dumnezeu, in Scriptura prin care vorbeste lui Samuel in alegerea lui David, zicand: „Dar Domnul a zis catre Samuel: „Nu te uita la infatisarea lui si la inaltimea lui; ca Eu nu ma uit ca omul; caci omul se uita la fata, iar Domnul se uita la inima“ (1 Regi 16:7). Dupa aceasta introducere, hai sa intram la tratarea temei dupa Sfintele Scripturi. (Matei 15:19). „Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“ (Matei 6:21). „Scoala si porneste catre cetatea cea mare a Ninivei si vesteste-le ceea ce iti voi spune!“ Si s-a sculat Iona si a mers in Ninive, dupa cuvantul Domnului... Si a patruns Iona in cetate, zicand: „Patruzeci de zile mai sunt si Ninive va fi distrusa!“ Atunci Ninivitenii au crezut in Dumnezeu, au tinut post si s-au imbracat cu sac, de la cel mai mare pana la cel mai mic.Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule“ (Matei 15:19). „Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“ (Matei 6:21). Stimate cititorule, mai intai: De ce am fi interesati in aceasta tema „conducatori“? Iata, de ce: Pentru ca de cand e istoria lumii viata popoarelor in toate directiile: educationala, culturala, economica, morala etc. a venit, vine si va veni din politica conducatorilor dupa cultura, filosofia, ideologia si credinta lor. Cand vorbesc de conducatori, este vorba de conducatori incepand de la cele mai inalte trepte guvernamentale si pana la cei din cele mai mici organizatii din societate. Poporul nu este decat o turma umana pe care conducatori o conduc in ce directie vor. Daca nu de buna voie prin forta. Iar noi care venim din istoria comunist-ateista, fara Dumnezeu, cu dictatori, cunoastem foarte bine. Daca poporul nu este interesat, de la inceput, in ce fel de conducatori are, precum se spune in popor de multi: „Ca nu ma intereseaza“ ! Iata raspunsul: Daca individul si poporul nu este interesat in ce conducatori are, este bine sa stie, caci conducatori sunt interesati in manevrarea individului si a poporului. Si atunci, cu atat mai bine. De ce? Conducatorului ii este cu atat mai usor manevrarea individului si a poporului cu cat individul si poporul nu este interesat. Astazi, in secolul 21, conducatori din popor si de popoare din lumea intreaga, vazuti si cunoscuti de popor, altii nevazuti si necunoscuti, conduc lumea spre scopurile gandite de ei. Asa se realizeaza o noua ordine mondiala in lume, unde omul devine un numar a lui antihrist implantat pe mana dreapta sau pe frunte (cf. Apoc. 13:15-18), ca sa-l conduca unde vor liderii. Asa se intampla in lume unde conducatorii nu voiesc sa asculte de „Domnul domnilor si Imparatul imparatilor“ (Apoc. 17:14), Dumnezeu, Hristos Iisus care a zis: „ Nu asa, nu asa, se intampla cu conducatorii care nu sunt dupa „inima lui Dumnezeu“, care sa aiba Credinta si sa urmeze comandamentele Evangheliei lui Hristos, Domnul domnilor si Imparatul imparatilor. Conducatorii ultimelor secole, in special, au educat popoarele pentru a nu urma comandamentele Dumnezeului cerului si al pamantului, iar acum omenirea se gaseste in cele mai mari si grele crize de toate naturile. Salvarea este prin intoarcerea conducatorilor si a popoarelor la Dumnezeul cerului si al pamantului, la urmarea Evangheliei lui Hristos si apoi va avea loc restaurarea popoarelor dupa Scriptura care ne descopera din partea lui Dumnezeu zicand: „ Astfel, tema acestui articol am ales-o din ceea ce se intampla cu conducatorii popoarelor in lumea secolului 21, si din observatiile la alegerile de conducatori de popoare si de diversi lideri in fruntea diferitelor institutii in lumea de azi. Principiul este „democratia“, precum stim, unde cetatenii tarilor isi aleg prin Vot conducatorul lor, dupa ce acesta isi prezinta candidatura si face reclama cea mai mare, ca fiind cel mai bun dintre toti ceilalti candidati. Si precum stim, ca sa se ajunga la democratie s-a trecut multe etape istorice. Cel care a obtinut Voturile cele mai multe este cel ales, dupa „inima poporului“, care apoi urmeaza sa depuna un juramant, fara a jura neaparat numai pe Biblie, adica pe Cuvantul lui Dumnezeu, ca isi va indeplini misiunea de conducator al poporului din constiinta, astfel „sa-l ajute Dumnezeu“. Poate sa jure chiar pe Coran si sa conduca un popor in majoritate crestin, si nu musulman, sau poate, mai nou, sa nu jure de loc! Dar conducatorul unui popor musulman de religie trebuie sa jure numai pe Coran si nu pe Biblie. Aici au ajuns conducatorii de azi, alesi dupa „inima oamenilor“ fata de cei din trecut. In timpul celor patru ani de conducere sau chiar mai multi, se vad rezultatele promisiunilor de la alegeri, ca nu s-au indeplinit de conducatorul, care a fost ales dupa „inima poporului“. Starea materiala a populatiei nu s-a imbunatatit, iar starea morala a decazut si mai mult! Dupa terminarea mandatului, in care conducatorul a dezamagit poporul, in parte sau aproape in totalitate, urmeaza iarasi alte alegeri „democratice“, in repetare dupa „inima oamenilor“, care voteaza, dar poporul nu cunoaste, iarasi, foarte bine pe cine voteaza, dupa prezentarea Scripturii prin care Mantuitorul Hristos zice: De ce nu stie poporul ce voteaza sau ce cere? Pentru ca poporul nu mai este educat sa cunoasca pe Dumnezeu si Legile morale, care tin si ridica standardele de viata umana la cele mai inalte valori. Omul este educat sa cunoasca viata materiala si fericirea vietii trupesti in diferite placeri trecatoare, care mai aduc si diferite boli in societate. Astfel, omul nu mai are o perspectiva dincolo de moarte. Educatia omului este pervertita de la adevaratele valori ale fiintei umane, date de Creatorul sau – Dumnezeu, pentru viata aceasta, cu perspectiva vietii eterne. Omul contemporan si modern alege si voteaza pentru un conducator, care aproba avorturile, homosexualitatea etc., toate fiind caracteristici de alegere a unui conducator dupa „inima omului“ si nu dupa „inima lui Dumnezeu“. Conducatorii din tarile unde nu se aproba legea imorala nu sunt considerati „democratici“ si astfel nu pot intra in marile uniuni comunitare pe continente ale popoarelor, sa beneficieze de planurile financiare ale globalizarii nefericite! Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune sufletul pentru oile sale. Dar simbriasul si cel ce nu este pastor si cel ce nu este stapan al oilor vede lupul venind si lasa oile si fuge; si lupul le rapeste si le risipeste. Iar simbriasul fuge, fiindca simbrias este, si de oi nu ii este lui grija. Eu sunt Pastorul cel bun si cunosc pe ale Mele si ale Mele Ma cunosc pe Mine. Asa cum Tatal Ma cunoaste pe Mine, tot asa Il cunosc Eu pe Tatal. Si viata Mea Mi-o pun pentru oi“ (Ioan 10:11-15). De voi incuia cerul si nu va fi ploaie, de voi porunci lacustei sa manance tara, sau voi trimite vreo boala molipsitoare asupra poporului Meu, Si se va smeri poporul Meu, care se numste cu numele Meu, si se vor ruga si vor cauta fata Mea, si se vor intoarce de la caile lor cele rele, atunci ii voi auzi din cer, le voi ierta pacatele lor si le voi tamadui tara“ (2 Paralipomena sau 2 Cronici 7:13-14)„Drept raspuns Iisus a zis: „Nu stiti ce cereti....“ (Matei 20:22). de Rev. Fr. Aurel Sas Preot Paroh al Bisericii Ortodoxe Romane Sf. Gheorghe, Las Vegas,
|
 Sensul comunitar al sfintenieiSfintenia este, pentru omul contemporan, o categorie ce depaseste sfera preocuparilor sale curente. Si nu este vorba doar despre faptul ca omul de azi, renuntand sa-si mai puna probleme legate de nivelul spiritual al realitatii, nu mai este preocupat de sfintenie. Oricat ar fi de ignorant sau de plin de sine, contemporanul se simte provocat, pentru ca la sfintenie il cheama neincetat Dumnezeu insusi. Inflexibilitatea sa spirituala nu il izoleaza definitiv de darul sfinteniei, insa il impiedica sa fie insetat de acesta, sa si-l doreasca cu toata fiinta, pentru a putea raspunde unei chemari care solicita o permanenta si de loc confortabila, pentru obisnuintele noastre, iesire din sine. Chiar si atunci cand este atras de problematica sacrului (cum este, de pilda istoricul sau sociologul religiilor), hipertrofiind dimensiunile dihotomiei (sacru-profan, dintr-o preferinta pozitivista de cvasi-obiectivare, specifica cercetarii stiintifice - pentru el, singura cale credibila de cunoastere) - ramane doar la periferia manifestarilor sacrului, pe care le consemneaza in studiile specializate de antropologie. In aceste conditii, sacrul devine obiect de speculatie si/sau ideal moral suprauman. Insa, abstractizand, teoretizand excesiv in lipsa oricarei intentii de sfintire, omul isi adanceste agonia si lasa nevindecata nostalgia sa dupa o existenta sanctificata (potrivit expresiei lui Mircea Eliade). Acestui tip de abordare exclusiv abstracta, irelevanta in planul vietii, ii corespunde interesul unilateral empiric, inspirat si reprezentat de domeniul paranormalului, pentru o realitate (cea a sacrului), devenita astfel neutra axiologic. De aici agonia spirituala, ca renuntare la propria vocatie, la adevaratul sens. Odata cu abandonul sau, omul renunta si la criteriile vietii in sfintenie. Orice gand despre sfintenie rataceste acum in zona paranormalului si esueaza in formele diverse, dar sterile existential, ale magicului. Abordarea istorista a fenomenului sacrului si asimilarea sfinteniei cu paranormalul si magicul au facut loc, inca de la inceputul modernitatii, ideologiilor care au promis umanitatii desavarsirea, nu in sensul eclesial de transfigurare si de indumnezeire a modului de viata intru asemanarea cu Dumnezeu, ci prin realizarea unui sistem (politic si economic) perfect de organizare a societatii. Constructiile ideologice s-au substituit sensului spiritual al desavarsirii, refuzand realitatii si vietii structura lor dihotomica. Desavarsirea (sinonima sfinteniei) a fost astfel compromisa ca valoare umana si politic definita drept utopica. Traditia vie a crestinilor intelege sfintenia ca o categorie existentiala in interiorul Bisericii lui Hristos, vizand implinirea umanului, dupa expresia lui Nichifor Crainic. In liturghie, Biserica se descopera ca si comuniune a sfintilor: fie ca e vorba despre potentialitatea sau vocatia sa de manifestare a sfinteniei, de dinamica simtitoare sau de implinirea sfinteniei Trupului lui Hristos, modul de viata eclesial este sfintenia. Mai mult decat sub aspect institutionalizat, Biserica lui Hristos, ca eveniment divino-uman si comunitate de viata plina de Duhul lui Dumnezeu, descopera practic, acum si aici, in relatiile dintre membrii sai, comuniunea cu Treimea Sfanta. Prezenta lui Iisus Hristos si activarea comuniunii functie de aceasta prezenta, intensificarea relatiilor dintre membrii unei comunitati crestine conform credintei intr-un singur Dumnezeu si Tata, implinirea comuniunii in Duhul Sfant, fac din orice adunare liturgica o comunitate a sfintilor. Biblic si liturgic deopotriva, comuniunea sfintilor presupune impartasirea cu/in cele sfinte - "Sfintele sfintilor" - in care comunitatea il contempla in slava lui Dumnezeu Tatal pe Unicul sfant, Iisus Hristos, primind Duhul lui Dumnezeu si edificandu-se asupra continutului adevarat al credintei Bisericii: relatia vie cu persoanele dumnezeiesti. Pe de alta parte, si in interdependenta cu impartasirea din Sfintele Taine, comuniunea sfintilor este realizarea concreta a idealului crestin de vietuire, conform caruia membrii comunitatii eclesiale realizeaza un salt existential, sfintenia, tocmai in interiorul si in desfasurarea relatiilor de iubire dintre ei, imitand modul de viata divin. Expresia comuniunea sfintilor ii vizeaza pe toti membrii Bisericii, atata timp cat acestia si-au asumat calitatea de membri ai unei comunitati eclesiale. Fara a fi un depozit de sfintenie, ci un eveniment comunitar generator de sfintenie in relatie cu unicul sfant, Biserica are mereu darul explicitarii mentalului sau sacral si al impartasirii lucrarii sale sfintitoare, functie de contextul cultural in care marturiseste. Orientandu-se asupra sensului comunitar al sfinteniei - pentru Biserica lui Hristos echivalentul modului de viata al crestinilor -, postmodernitatea are prilejul reconfigurarii destinului umanitatii conform valorilor duhovnicesti eclesiale, cu adevarat consistente. Chiar daca, din obisnuinte seculare, refuza sa raspunda chemarii divine la sfintenie, resimtindu-se dupa ravagiile ideologiilor individualiste si egalitariste, postmodernii cauta sa realizeze o noua constructie politica, in stare sa articuleze atat la nivel local, cat si global, diversele aspecte ale umanitatii. Se vorbeste despre si se actioneaza in sensul dezvoltarii comunitare si globalizarii, doua aspecte ale aceluiasi demers politic si social compatibile sensului si experientei eclesiale a sfinteniei. Asa incat, orice intreprindere sfintitoare dinspre credinta si viata Bisericii constituie o provocare culturala si existentiala de care omul contemporan, daca este sincer cu el insusi si consecvent abisului propriilor cautari, va tine cont...
|
 Sfinti si sfintenie in ortodoxieIn fiecare dintre religiile lumii, pana la ivirea crestinismului ca si dupa aceea, se poate urmari cu interes atentia acordata sfintilor si sfinteniei. Nu exista religie fara ideea de sfant si sfintenie. Iar daca ar exista vreuna fara aceste doua notiuni, cu siguranta ca aceea nu s-ar mai putea numi religie. Caci daca in antichitate toate religiile erau convergente exact in acest punct, al sfinteniei, prin diverse cai si metode, odata cu ivirea crestinismului notiunea de sfant si de sfintenie nu numai ca nu a disparut, dar ea s-a clarificat si s-a purificat, astfel incat sa fie exprimata deplin realitatea notiunii cu ajutorul termenului sau termenilor care o indica si o denumesc. Se poate spune ca ideea de sfant si de sfintenie strabate ca un fir rosu toate religiile lumii si ca in toate religiile notiunea de sfant si sfintenie a indrumat gandul credinciosilor catre acea sublima treapta de desavarsire la care se ajunge greu - daca nu imposibil - prin puterile omenesti, dar care este aproape, foarte aproape de starea divina. Fara indoiala ca starea divina a primat intotdeauna in fiecare religie, dar alaturi de ea a stat intotdeauna starea quasidivina, adica starea de sfant si de sfintenie. Insa trebuie sa facem o distinctie preliminara intre "sfant" si "sfintenie'", deoarece atat in planul divin cat si in cel uman notiunea de fata opereaza, sensurile fiind oarecum diferite. Anume, cand se vorbeste despre "sfant" si "sfintenie" cu referire la planul divin, aceste doua notiuni vizeaza absolutul divin si sunt intelese ca atare; cand se vorbeste insa cu referire la planul uman, sfantul si sfintenia nu reflecta absolutul ci numai starea umana de perfectiune relativa, totusi apropiata de perfectiunea divina absoluta. Indiscutabil, Divinitatea intruchipa in religiile vechi sfintenia absoluta - fiecare zeitate reprezentand un aspect sau altul al acestei sfintenii concretizate in putere de influenta asupra naturii si indeosebi asupra oamenilor-, dar o sfintenie al carei nivel de "absolut" era inteles gresit din cauza pacatului. Fireste, "sfantul" si "sfintenia" trebuie discutate intr-o perspectiva comparatista, daca nu pe plan inter-religios, cel putin pe plan crestin interconfesional. Tocmai acest lucru il vom si intreprinde in cele ce urmeaza, astfel incat sa distingem amanuntele ce se impun a fi cunoscute in jurul acestei teme de o importanta deosebita in teologia crestina.
"Sfinti si sfintenie" in lumina revelatiei dumnezeiesti
In Sfanta Scriptura a Vechiului si a Noului Tesiament abunda textele care se refera la "sfinti si sfintenie", dar cele mai importante sunt acelea in care insusi Dumnezeu vorbeste despre sfintenia Sa, direct sau prin glasul profetilor. Astfel, in cartea Leviticului sta scris: "Ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfintiti-va si veti fi sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfant sunt; sa nu va pangariti sufletele voastre cu vreo vietate din cele ce se tarasc pe pamant. Ca Eu sunt Domnul, Cel ce v-am scos din pamantul Egiptului, ca sa va fiu Dumnezeu. Deci fiti sfinti, ca Eu, Domnul, sunt sfant" (Levitic 11, 44-45). Dumnezeu spune despre Sine : Qados ani", "ego sanctus sum", "Eu sunt sfant". Sfintenia lui Dumnezeu este puritate sau curatie desavarsita. Orice intinare este contrara sfinteniei, este negarea ei, antipodul ei. Pentru aceea Dumnezeu porunceste poporului Sau ales sa fie sfant, si el si sa nu-si pangareasca sufletul in nici un chip, nici macar prin mancarurile oprite. Sfintenia lui Dumnezeu cere, astfel, sfintenie de la cei ce se apropie de sfintenia Lui. Dreptii, in special, sunt chemati de Psalmist sa laude sfintenia lui Dumnezeu: "Veselili-va dreptilor in Domnul si laudati pomenirea sfinteniei Lui!" (Psalmul 98, 13). Este sfintenia proprie lui Dumnezeu si care, prin Revelatie, s-a facut cunoscuta credinciosilor. Ea nu este o sfintenie ascunsa (desi este tainica in esenta ei fiindca apartine misiei, fiintei lui Dumnezeu), astfel incat atunci cand pronuntam numele lui Dumnezeu ne gandim si la sfintenia Lui. Afirmarea sfinteniei lui Dumnezeu de catre Dumnezeu insusi se face, deci, pentru ca poporul ales sa ia aminte de ea si sa o urmeze in planul uman, pamantesc. Este drumul asemanarii noastre cu Dumnezeu, pe care trebuia sa-1 parcurga Adam si Eva, drumul desavarsirii, al sfinteniei.
Dumnezeu este sfant in Sine. El este cunoscut de sfintii ingeri ca sfant in Sine. De aceea, in vedenia aratata lui Isaia, profetul a vazut pe Dumnezeu "stand pe un scaun inalt si maret si poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stateau inaintea Lui, fiecare avand cate sase aripi: cu doua isi acopereau fetele, cu doua picioarele, iar cu doua zburau si strigau unul catre altul, zicand: "Sfant, sfant, sfant este Domnul Savaot, plin este tot pamantul de slava Lui!" (Isaia 6, 1-3). Sfintenia Lui Dumnezeu este sfintenia absoluta si vesnica. De aceea serafimii o proclama fara incetare. Iar pentru ca este sfintenie absoluta, ea se vesteste mereu intreit de catre ingeri, prin intreitul "qados, qados, qados". Fiecare Persoana a Sfintei Treimi este astfel mentionata ca sfintenie in sine, iar Treimea ca unitate de fiinta e intreit sfanta. In revarsarea iubirii Sale catre lume, Sfanta Treime isi reveleaza sfintenia Sa catre ingeri.
Acestia se apropie de sfintenia lui Dumnezeu cu frica si cu cutremur, urmeaza sfintenia, si ei insisi sunt sfinti prin harul si puterea lui Dumnezeu, desi nu sunt sfinti prin fiinta, ca Dumnezeu. Cu toata fiinta lor de duhuri slujitoare, sfintii ingeri proclama Sfintenia absoluta a lui Dumnezeu si traiesc ei insisi in sfintenie. Sfintenia lor este incomparabil diferita de sfintenia absoluta a Dumnezeirii, dar este sfintenie adevarata, potrivita cu firea creata. Fata de sfintenia pe care o contempla in Dumnezeu, sfintenia ingerilor este o sfintenie prin asemanare; iar fata de sfintenia pe care o poate atinge credinciosul, ea este o sfintenie model.
In Noul Testament ideea de sfintenie este imbinata cu ideea de desavarsire. Astfel, Mantuitorul Hristos, in Predica de pe Munte, indeamna pe ascultatori sa fie desavarsiti, ca fii ai Tatalui ceresc; "Fiti, dar, desavarsiti, precum Tatal Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 48). Cuvantul grecesc care desemneaza desavarsire, perfectiunea, avea in vechime si sensul de "sfant, sfintit, sacru". Este drept ca acest sens este mai rar, dar el arata ca sfintenia inseamna totalitate impecabila, nestirbita si neatinsa, nepatata si inepuizabila. Ea a caracterizat pe prooroci ca mesageri ai cuvantului lui Dumnezeu: "Precum a grait prin gura sfintilor Sai prooroci din veac" (Luca 1, 70). Aceeasi idee de sfintenie este asociata insa si cu ideea de puritate sufleteasca, puriatate ca aceea a copiilor si care ne ofera accesul la imparatia cerurilor: "Cine nu va primi Imparatia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra in ea" (Luca 18, 17). Puritatea face parte, deci, din sfintenie, impreuna cu nevinovatia. Apostolii si ucenicii Mantuitorului au inteles ca puritatea sufleteasca, sinceritatea, este esentiala credinciosului traitor in comunitatea crestina. Ca dovada pentru ei, Mantuitorul l-a certat pe Iuda pentru sarutul mincinos si tradator (Luca 22, 48), iar Sfantul Apostul Petru i-a certat pe Anania si Safira fiindca au mintit Duhului Sfant (Fapte 5, 3-9).
Sfintenia este plinatate in Duhul Sfant, este umplere a persoanei umane cu Duhul Sfant, asa cum ni se spune despre Sfantul Arhidiaoon Stefan: "Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfant..." (Fapte 7, 55). Asadar, Duhul Sfant plineste prin harul Sau persoana sfantului pana la treapta desavarsirii, dar si o "umple" pe aceasta adaugand cele cu lipsa. Pe de o parte sfantul este primitor al Duhului Sfant, iar pe de alta Duhul sfinteniei, Duhul Sfant, intregeste in chip tainic - pana la varsta plinatatii - pe cel imbracat cu Hristos la Botez si care a imbracat chipul lui Hristos, adica chipul desavarsit sau perfect al sfinteniei in trup. Acest adevar ne este dezvaluit pe larg de Sfantul Apostol Pavel, in cea de a doua Epistola a sa catre Corinteni, unde descrie trasaturile sfintilor lui Dumnezeu astfel: "Fiind, dar, impreuna-lucratori cu Hristos, va indemnam sa nu primiti in zadar harul lui Dumnezeu..., nedand nici o sminteala intru nimic, ca slujirea noastra sa nu fie defaimata. Ci in toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu, in multa rabdare, in necazuri, in nevoi, in stramtorari, in batai, in temnita, in tulburari, in osteneli, in privegheri, in posturi; in curatie, in cunostinta, in indelunga-rabdare, in bunatate, in Duhul Sfant, in dragoste nefatarnica; in cuvantul adevarului, in puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptatii, cele de-a dreapta si cele de-a stanga, prin slava si necinste, prin defaimare si lauda; ca niste amagitori, desi iubitori de adevar, ca niste necunoscuti, desi bine cunoscuti, ca fiind pe pragul mortii, desi iata ca traim, ca niste pedepsiti, dar nu ucisi; ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne; ca niste saraci, dar pe multi imbogatind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc" (II Corinteni 6, 1-10).
Complexitatea sfinteniei si a trasaturilor sfantului este evi¬denta. Sfantul nu este nicidecum un fugar din lume, ci un alergator catre Hristos, catre Dumnezeu, in mijlocul lumii, in vazul si cu stiinta tuturor. El nu este o fiinta ascunsa, ci una care infrunta toate asprimile vietii vanzolita de realitatile timpului, pe fata, fara insolenta ci cu calm sau indelunga-rabdare. Iar fiindca nu urmareste un scop material, imediat si pamantesc, un scop egoist si stramt cum obisnuiesc unii dintre oameni sa urmareasca, sfantul ramane in primul rand un slujitor al lui Dumnezeu (v. 4), inzestrat cu harul lui Dumnezeu. Comportarea sfantului fata de semeni pare ciudata, straina de maniera obisnuita: el nu renunta nicidecum la curatia sufletului, adica "nu se intineaza" cu foloase necuvenite din partea semenilor, este constient de locul sau in fata lui Dumnezeu si inaintea oamenilor, se manifesta cu bunatate fata de oricine, in dragoste sincera, ca vietuitor in Duhul Sfant. El nu minte pe aproapele sau, nu-l inseala si nu-l tradeaza pentru ca puterea lui Dumnezeu il intareste spre a sta drept in fata valurilor vietii. Sfintenia il poarta pe sfant in calea dreptatii lui Dumnezeu. Astfel, sfantul nu comite nedreptati nici fata de semeni nici fata de sine si cu atat mai putin fata de Dumnezeu, de unde primeste mereu innoirea simtului dreptatii. inaintand pe aceasta cale - cum se arata in versetele citate -, sfantul este mereu printre oameni. Unii il admira, altii il ocarasc; unii il lauda, altii il defaimeaza; in timp ce se tine tare de adevar, este socotit drept magician si amagitor. Ochii semenilor, desi il cunosc, nu vor sa-1 mai recunoasca. El este un altul pentru ei fiindca s-a dezbracat de zdrentele pacatului si s-a imbracat in haina de lumina a virtutilor. Sfantul este vazut acum intr-o alta stare de catre altii, desi el nu-si recunoaste nici o vrednicie in aceasta schimbare pe care o stie ca este drumul firesc al vietii in Hristos, in Duhul Sfant, in dragostea lui Dumnezeu Tatal. Strain pentru ochii obisnuiti mai inainte sa vada strambatatea si sa o socoteasca dreptate fireasca, departe de viata petrecuta in placeri si aproape in fiecare clipa de ceasul mortii, sfantul trece prin lume ca un pedepsit, ca un osandit fara de vina, dar inca nestrivit de rautatea omeneasca. Trist pentru pacatele savarsite, sfantul se bucura de lumina chemarii dumnezeiesti la ospatul imparatiei cerurilor impreuna cu Hristos, cu Apostolii, cu martirii, cu marturisitorii, cu ascetii si cu toti sfintii ingeri. Traieste ca un sarac, neavand nevoie sa adune bogatii, caci stie ca toata lumea apartine, de fapt, lui Dumnezeu, dimpreuna cu oamenii. Din aceasta perspectiva, el deplange goana dupa aur, dupa bani, dupa posesiuni drepte si nedrepte, dupa himerele gloriei pamantesti trecatoare. Sfantul pare ca nu are nimic, dar el are totul pentru ca totul este in jurul sau. Chiar daca vreun lucru se afla in custodia temporara a cuiva, sfantul stie ca si acel lucru isi va schimba posesorul prin curgerea lenta a anilor sau prin intamplari neprevazute. El stie ca si cel ce are nu are, sau ca acela socotit de oameni sarac poate fi nespus de bogat prin dragoste si deschidere catre ceilalti si catre Dumnezeu care l-a adus pe lume. Saracia sfantului ii imbogateste pe multi, pentru ca sfantul nu concureaza cu cei ce aduna bogatii si averi materiale. El lasa pentru ceilalti grijile iesite din comun pentru lucrurile trecatoare care fug apoi de la posesorii lor. Dar cu adevarat sfantul ii imbogateste sufleteste pe cei care, urmand pilda lui, se apropie de Dumnezeu, deprind exercitatea virtutilor, isi curata inimile de zgura pacatului si isi lumineaza mintea cu intelepciunea Sfintelor Scripturi. Sfantul, prin urmare, are de toate, pentru ca sfintenia le cuprinde pe toate cele folositoare si necesare pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu.
Sfintenia este iubire fara de sfarsit. Ochii sufletului alearga dupa marginile ei, dar ea isi intinde orizontul mereu catre infinitul iubirii lui Dumnezeu fata de lume. De aceea, Sfantul Apostol Pavel atragea atentia Galatenilor ca insasi Legea se reduce la un singur cuvant: iubire, iubire de semeni, iar ca faptele contrare iubirii de aproapele sunt pacatoase si inadmisibile pentru orice crestin: "Caci toata Legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iar daca va muscati unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti intre voi (subl. n,). Zic dar: In Duhul sa umblati si sa nu impliniti pofta trupului" (Galateni 5, 14-16).
Umblarea in Duhul este coordonata principala a sfinteniei. Duhul este mai presus de litera, este viu si face sa viem in El. Sfintii au umblat si umbla in Duhul Sfant. El le inspira faptele sfinteniei in oricare stare a vietii. Caci sfantul isi poate petrece viata in oricare dimensiune a vietii sociale, de la viata comunitara pana la viata solitara, si invers. Sfintenia transcende, pentru aceea, prin Duhul Sfant, omenescul, il transfigureaza, il inalta, il leaga mai strans de Dumnezeu prin dragoste de adevar, de bine, de dreptate, de echitate, de impacare si de intr-ajutorare pe caile cotite ale vietii pamantesti. Iar fiindca Duhul este Dumnezeu, lucrarea celui ce umbla in Duhul este lucrare a omului si a lui Dumnezeu, este lucrarea de desavarsire in limitele sinergiei sau ale conlucrarii credinciosului cu harul lui Dumnezeu: "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa" (Filipeni 2, 13). Dar Dumnezeu lucreaza in cel ce se deschide catre Dumnezeu, nu doar in solitudine sau incarcat cu voturile monastice sau cu obligatiile sacerdotale, ci oricarui credincios marturisitor al dreptei invataturi si implinitor al legii nestramutate a dragostei. Astfel, imaginea mai demult ingustata, ca sfiatul este prin excelenta pustnic, monah sau cleric, se largeste din nou, daca este privita prin fereastra Evangheliei, prin prisma scrierilor apostolice si ale Sfintilor Parinti. De altfel Biserica Ortodoxa a trecut in randul sfintilor si a cinstit ca atare persoane casatorite - barbati si femei -, ba chiar familii intregi de sfinti. Si, desigur, sfintenia nu trebuie sa fie considerata ca exceptie absoluta in crestinism, ci tinta permanenta a fiecarui crestin, imbracat cu Hristos la Botez, insemnat cu pecetea Darului Duhului Sfant, impreuna-lucrator cu harul si hranit cu Sfanta Euharistie. Acest adevar transpare din toate epistolele pauline, unde Biserica nu este formata din sfinti nevazuti, ci din sfinti reali, traitori deplini ai vietii in toate dimensiunile ei, dar straduindu-se sa infrunte din rasputeri ispitele si pacatul prin cultivarea virtutilor si prin trairea exemplara a dra¬gostei. Desigur, Sfantul Apostol Pavel face distinctie clara intre persoanele botezate si care duc o viata curata si acele persoane care si dupa intrarea in crestinism nu-si gasesc locul in viltoarea pacatului si sunt atrase in cursa mortii trupesti si sufletesti. El numeste "sfinti" pe cei cati se straduiesc sa dobandeasca, asemenea lui, desavarsirea in Hristos: "Pavel, apostol al lui Hristos Iisus, prin vointa lui Dumnezeu, si fratele Timotei: Bisericii lui Dumnezeu celei din Corint, impreuna cu toti sfintii care sunt in toata Ahaia" (II Corinteni 1. 1). Desavarsirea este nu numai posibila, ci ea constituie o preocupare permanenta la care Sfantul Apostol ii cheama insistent pe toti crestinii, cum le spune filipenilor: "Nu (zic) ca am si dobandit indreptarea, ori ca sunt dasavarsit ; dar o urma¬resc ca doar o voi prinde, intrucat si eu am fost prins de Hristos Iisus" (Filipeni 3, 12). Deci starea de sfintenie in viata pamanteasca este o stare de continua alergare ce duce la o tinta sigura, la o incununare, dar alergarea insasi este cu adevarat posibila daca alergatorul sau traitorul starii de sfintenie "este prins de Hristos". Caci nimeni nu poate fi sfant cu adevarat decat daca urmeaza calea sfinteniei lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu intrupat, deschizatorul autentic al drumului sfinteniei in viata pamanteasca.
Starea de sfintenie descrisa de Noul Testament se apropie de starea profetica si de starea apostolica. Pe de o parte sfantul poate avea o clarviziune primenita de harul Duhului Sfant lucrator in" el prin Sfintele Taine, iar pe de alta poate desfasura o lucrare misionara, deci de apostol, in cadrul larg al comunitatii crestine universale. Spre exemplu, ca Apostoli dar si ca sfinti, cei doisprezece Apostoli ai Mantuitorului Hristos propovaduiau Cuvantul lui Dumnezeu, isi puneau mainile peste bolnavi si ii vindecau, faceau minuni in numele Mantuitorului Hristos, slujeau altora ca si cand ar fi slujit Domnului insusi si recomandau si altora sa se comporte la fel fata de fratii in aceeasi credinta si fata de autoritatile religioase sau fata de cele romane din diversele cetati unde predicau Evanghelia. "Sfinti si sfintenie" in viata Bisericii
Din punct de vedere terminologic, notiunea de sfintenie denumea starea de "sfant", adica descria integrarea completa a celui botezat in viata plina de Duhul Sfant a Bisericii primare. Iar intrucat in aceasta Biserica abundenta harismelor era un fapt concret, vizibil si activ, "sfintenia" constituia dimensiunea fireasca a Bisericii primare, iar sfant era crestinul botezat si care nu se mai intorcea din calea virtutii spre calea pacatelor savarsite in paganism. Din aceasta cauza, Sfintii Apostoli ii numesc sfinti pe toti cei care traiau curat, dupa Botez, in cadrul comunitatilor crestine de atunci. Si nu este rar cand - spre exemplu - Sfantul Apostol Pavel saluta pe "sfintii" dintr-o Biserica sau alta. Asemenea lui, Parintii Apostolici releva sau chiar lauda viata de sfintenie a credinciosilor din diverse Biserici locale carora li se adreseaza.
O fac insa pentru a scoate in evidenta comuniunea de sfintenie a tuturor crestinilor de atunci, care participau nemijlocit la propovaduirea neincetata a Cuvantului lui Dumnezeu, a imparatiei cerurilor si pecetluiau aceasta marturisire, de cele mai multe ori, cu propria viata. Asa se face ca atat in jurul Sfantului Ignatie Teoforul cat si in jurul Sfantului Policarp al Smirnei graviteaza grija Bisericilor din Asia Mica si din alte parti, dar si nadejdea ca jertfa acestor doi sfinti va calauzi drept pe credinciosi pe drumul greu si spinos al unei Golgote verificatoare si purificatoare.
In noianul de nume care s-au adaugat la numele Sfintilor Apostoli, a stralucit insa pomenirea Maicii Domnului, atat in Rasarit cat si in Apus. Maica Domnului ramane exemplu de intelepciune, rabdare si smerenie, iar chipul de "mama si fecioara" devine chip al Bisericii. Incetul cu incetul, in devotiunea crestina, alaturi de Pastorul cel Bun se profileaza tandru si maiestuos Maica Pastorului cel Bun, solitoare catre Fiul imparat al veacurilor. Biserica de pretutindeni accepta cu bucurie acest semn de pretuire ce se incadreaza desavarsit in afectiunea crestina, il transmite mai departe prin secole de-a randul si recunoaste rolul hotarator al alegerii Maicii Domnului in planul soteriologic universal. Nascatoare de Dumnezeu si Om, imparateasa mai aleasa decat toate imparatesele din lume, Stapana lumii, Ocrotitoarea necajitilor, Maica Domnului intruchipeaza laolalta trasaturile prin excelenta apartinatoare sfintilor si este cea dintai dintre sfinti. Ei i se pleaca ingerii, pe Ea o canta sfintii si catre Ea se indreapta fara ocol rugaciunile si laudele monahilor si ale credinciosilor celorlalti. Nimic nu ajunge pentru a spune pe deplin vrednicia plinatatii harului, a acelui har dumnezeiesc lucrator in viata de ascultare neprecupetita a Maicii Domnului. Caci, intr-adevar, nimeni dintre oameni, pana atunci, n-a ascultat mai mult de Dumnezeu si nimeni pana la Maica Domnului nu s-a supus atat de neconditionat si de repede vointei dumnezeiesti, in Maica Domnului, ca model de sfintenie si ca exemplu de daruire personala in planul mantuirii, gasim sfantul in expresia umana cea mai inalta, unica, autentica si imitabila. Caci acesta si este sfantul in Biserica Ortodoxa, anume un crestin care se daruieste lui Dumnezeu prin ascultare si prin fapta dupa Cuvantul Evangheliei Mantuitorului.
Ascultarea, rabdarea, smerenia, saracia si fecioria trupului si a sufletului atrag dupa sine milostivirea lui Dumnezeu si au drept consecinta imbunatatirea, propasirea duhovniceasca, destoinicia de a primi din belsug harul lui Dumnezeu, astfel incat lucrarea sfantului sa semene cu lucrarea iubitoare si purtatoare de grija a lui Dumnezeu fata de lume, fata de creatie. Nici nu se poate concepe altfel sfantul in Biserica Ortodoxa: el este un ucenic al lui Hristos, un urmator al Lui in toate zilele vietii, fara exceptie, un apostol, un misionar, un invatator al credintei, un binefacator si un taumaturg. Toata viata lui se imbina cu viata Bisericii, este o daruire totala pentru Hristos, dar nu este o pierdere a identitatii personale. Dimpotriva, conturul uman al sfantului se observa din ce in ce mai clar, pe masura ce sfantul se apropie de Mantuitorul Hristos, de lumina care izvoraste lumina. Ortodoxia este, prin urmare, o expresie a sfinteniei, expresia cea mai inalta a loialitatii fata de Hristos, a frumusetii de negrait a vietii in Duhul. Din acest motiv sfantul ramane in Biserica, fara sa o paraseasca si este laolalta cu ceilalti credinciosi tocmai pentru ca el nu este un individ izolat, ci este fiu al Bisericii.
In Biserica Ortodoxa, sfantul are bidimensionalitate. Pe de o parte el ramane om sub toate aspectele vietii omenesti compatibile cu daruirea fata de Dumnezeu, iar pe de alta el continua sa se indumnezeiasca dupa har. Natura lui, fiinta lui, nu dispare din limitele umanului; clar acest uman se caracterizeaza printr-un optimism duhovnicesc mai presus de optimismul si dorirea dupa viata a celorlalti. Totusi fiindca viata sfantului este continua daruire fata de ceilalti, prinosul daruirii il inalta pe sfant tot mai sus, catre Dumnezeu. O a treia dimensiune nu mai exista, caci sfantul s-a rupt de pacat, invinge ispita si rabda suferintele provocate de ceilalti semeni. Sfantul, pentru aceea, straluceste prin harul primit de la Dumnezeu, prin credinta lui curata si prin faptele sale bune, evidentiind iubirea insotita de bunatate. Exista, desigur, si iubire lipsita de bunatate, dar acea iubire nu este adevarata iubire ce caracterizeaza pe sfinti in Ortodoxie. Dimpotriva, in iubirea plina de bunatate isi arata sfantul puterea de a ierta, de a mangiia, de a se ruga pentru altii, fara ca el sa devina un idol. In momentul in care sfantul este in primejdia de idolatrizare de catre altii, credinta lui curata, ortodoxa, il obliga sa predice si mai vartos Evanghelia Mantuitorului si sa arate cat de putin inseamna el fata de toti cei pentru care Hristos si-a dat viata pe Cruce.
In Biserica Romano-Catolioa "sfintenia" si "sfantul" sunt notiuni care se inteleg diferit fata de sensurile aflate in Ortodoxie. Sfantul este un dobanditor de merite. El este un purtator de valori, asemenea ostasului roman de odinioara, incarcat de meritele proprii si de onorurile conferite asupra lui de catre imparat. El, sfantul, are chip tridimensional, in sensul ca se daruieste lui Dumnezeu pentru a dobandi meritele harului si, deci, mantuirea sigura, apoi se daruieste lumii pentru a o aduce spre ascultare in fata lui Dumnezeu si, in fine, se realizeaza pe sine ca si cum el s-ar rupe de comunitate pentru a fi totdeauna o identitate mereu proprie cu sine, fara asemanare cu Dumnezeu si cu semenii. O atare imagine a Sfantului si a starii de sfintenie este improprie, este straina de duhul Evangheliei. Dar - dupa cu se stie - ea slujeste unui anumit mod de afirmare a catolicismului mai vechi si mai nou.
Sfantul, in romano-catolicism, este un taumaturg prin excelenta, un facator de minuni cu puteri specifice - pentru cazuri anume - si inzestrat cu o anumita cantitate de har. Intrucat insa harul primit este un adaos, o dobanda dumnezeiasca creata, harul acopera persoana sfantului, nu o patrunde si, de fapt, nu-i transforma firea umana, ci o prezinta in fata lui Dumnezeu si a oamenilor in aceasta noua invelitoare. Consecinta este ca insasi sfintenia nu tine de natura omului declarat sfant, ci constituie un merit sau o aglomerare de merite mai mult sau mai putin prisositoare. Locurile unde se cinstesc sfintii din Romano-catolicism au si ele, ca urmare, faima variabila - dupa meritele sfintilor respectivi, merite catalogate de Biserica Romano-Catolica. Evident insa ca aceasta modalitate de a considera sfintii, chiar daca din punct de vedere ortodox este lipsita de plinatatea adevarului dumnezeiesc, ea nu poate impieta asupra faptului ca sfintii cinstiti de Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica in comun sunt sfinti adevarati. Trebuie sa tinem seama insa de acele deosebiri de interpretare doctrinara ce au aparut dupa schisma cea mare de la 1054 si care, fiind eronate in catolicism, nu s-au corectat nici pana in momentul de fata. Despre aceste interpretari insa credinciosul ortodox trebuie avizat, pentru a nu se rataci de la dreapta credinta si de la viata comunitara a Bisericii Ortodoxe. Mai trebuie retinut ca tridimensionalitatea doctrinara a sfantului din romano-catolicism a dobandit expresia cea mai neacceptabila din punct de vedere ortodox in statuile tridimensionale (lungime, latime si adancime) prin care sunt reprezentati sfintii in catolicism.
Protestantismul si mai ales neoprotestantismul generalizeaza sfintenia fie la toti cati formeaza o Biserica protestanta sau o grupare de un tip sau altul, fie ca o "rezerva" predestinatilor necunoscuti in aeeasta viata. Dar fiindca, in general, aceasta interpretare vizeaza anume modul ortodox si indeosebi cel romano-catolic de a interpreta notiunea de "sfant" si cea de "sfintenie", ea se indeparteaza de izvorul revelational si rastalmaceste chiar datele din Sfanta Scriptura. Este vorba, deci, de o indepartare voita de ideea de sfant si de sfintenie cu scopul de a crea impresia unei cugetari libere pe marginea textelor scripturistice si pentru a dezbina pe cei care, din Ortodoxie sau din romano-catolicism, ar socoti aceasta interpretare mai conforma cu ratiunea. De fapt, neoprotestantismul, sectele crestine de tot felul isi bazeaza o parte din misiunea lor tocmai pe negarea sfinteniei si a posibilitatii de a sfinti conferita crestinului prin harul lui Dumnezeu primit in chip special in Biserica, prin Sfintele Taine.
Concluzie
Biserica Ortodoxa traieste in lume, prin credinciosii ei, sfintenia data de Hristos oamenilor prin lucrarea Sa sfintitoare, prin Cruce, Moarte si inviere. Calea sfinteniei este calea desavarsirii in dragoste fata de Dumnezeu si fata de semeni, intr-o continua lupta cu nenumarate ispite si greseli. Sfintenia este o realitate. Ea este starea de desavarsire la care sunt chemati nu doar cativa alesi ci toti credinciosii, toti cati ne-am imbracat cu Hristos, la Botez, prin moartea si invierea impreuna cu El la intreita cufundare. Pecetea harului Duhului Sfant imprimata pe trupul nostru in pruncie, indata dupa Botez, ne defineste toata viata ca madulare vii ale Trupului lui Hristos - Biserica - si ne zideste ca pietre vii in acelasi edificiu divino-uman, pe care portile iadului nu-l vor birui.
Sfintenia se dobandeste de la Dumnezeu printr-o viata conforma cu viata Mantuitorului Hristos, iar nu ca recunoastere de catre Dumnezeu a unor merite ale noastre. Conformarea cu viata Mantuitorului, trairea in Hristos, se face prin ascultare de Dumnezeu, de poruncile Lui si prin trairea iubirii jertfelnice cu care Dumnezeu insusi ne-a iubit si ne iubeste pe noi. Aceasta iubire este netarmurita, este incomensurabila, este desavarsita si sfanta. Din ea ne impartasim si noi cu adevarat, ea transforma firea noastra astfel incat sa dobandim asemanarea cu Dumnezeu prin har, adica sfintenia. Nu ca scop in sine, pentru ca dreptatea noastra sa iasa in relief inaintea oamenilor, ci ca o comoara ascunsa si care ajuta pe multi fiindca este, practic, inepuizabila.
Prin dragostea lor netarmurita, sfintii lui Dumnezeu, Maica Domnului, sfintii ingeri, sfintii apostoli, mucenici, pustnici si ierarhi se impartasesc noua si se roaga lui Dumnezeu pentru ca si noi sa fim alaturi de ei ca frati, in imparatia lui Dumnezeu. Pentru aceea, notiunea de "sfant" si cea de "sfintenie" se considera ca lucrul cel mai firesc in Ortodoxie, intrucat astfel se defineste drumul nostru catre Dumnezeu, Parintele tuturor, prin Hristos si in Duhul Sfant.
|
O mica povestioara foarte frumoasa, sper sa va placa: A fost o data ca niciodata o insula unde locuiau sentimentele: Fericirea, Tristetea, Cunoasterea si toate celelalte, inclusiv Iubirea…. Intr-o zi, au fost anuntate ca insula se va scufunda, asa ca toata lumea si-a reparat barcile si a plecat.Iubirea a fost singura care a ramas. Iubirea a vrut sa persevereze pana in ultimul moment. Cand insula era aproape inundata in intregime, Iubirea s-a decis sa ceara ajutor. Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca mare eleganta. Iubirea i-a spus: “Poti sa ma iei si pe mine cu tine?” Bogatia a raspuns: “Nu, nu pot.Am barca plina de aur si argint.Nu mai este nici un loc pentru tine aici.” Iubirea a decis sa o intrebe si pe Vanitate, care trecea deasemeni intr-o barca frumoasa: “Vanitate, te rog, ajuta-ma!” “Nu pot sa te ajut, Iubire.Esti uda fleasca si asta ar putea sa-mi strice barca,” a raspuns Vanitatea. Tristetea era prin apropiere, asa ca Iubirea i-a cerut ajutorul: “Tristete, lasa-ma sa vin si eu cu tine.” “Oh…..Iubire, sunt asa de trista incat am nevoie sa fiu singura!” Fericirea a trecut si ea pe langa Iubire, dar era asa de fericita incat nici macar nu a auzit cand a strigat-o Iubirea.Deodata, s-a auzit o voce: “Vino Iubire, Te voi lua cu mine.” Era un batranel. Iubirea s-a simtit atat de binecuvantata si bucuroasa incat a uitat sa intrebe ce nume avea batranelul. Cand au ajuns pe uscat, batranul si-a vazut de drumul lui. Iubirea realizand cat de mult ii datoreaza acestuia, a intrebat-o pe Cunoastere: “Cine m-a ajutat?” “A fost Timpul,” a raspuns Cunoasterea. “Timpul?” a intrebat Iubirea. “Dar de ce m-a ajutat Timpul?” Cunoasterea a zambit si cu o adanca intelepciune i-a raspuns: “Deoarece numai Timpul este capabil sa inteleaga cat de minunata este Iubirea.”
|
CITESTE SI ABONEAZA-TE LA REVISTA " FAMILIA ORTODOXA" Marturii - Pr. Dumitru Staniloaie: "Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre"
- Pr. Gheorge Calciu Dumitreasa: "Eu sunt impotriva ecumenismului! O socot cea mai mare erezie a secolului nostru"
- Pr. Arsenie Papacioc: "Sunt impotriva! Pe viata si pe moarte impotriva! Ce ecumenism?"
- Pr. Ardian Fageteanu: "Ecumenismul este o erezie, erezia secolului XX"
- Pr. Ilie Cleopa: "Noi ortodocsii suntem putini dar suntem Biserica intreaga. Noua nu ne lipseste nimic! Noi n-avem ce imprumuta de la protestanti dar nici de la catolici!"
- Pr. Iustin Parvu: "Ecumenismul nu e nascut din parerile bisericilor, ci din gandirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund crestin si religios in ei ci doar o viata politica"
- Cuv. Paisie Aghioratul: "Cu durere in suflet marturisesc ca, dintre toti filounionistii (ecumenistii n.e.) pe care i-am cunoscut, nu am vazut pe nici unul sa aiba nu miez, dar nici macar coaja duhovniceasca. Cu toate acestea, stiu sa vorbeasca despre dragoste si unire, desi ei insisi nu sunt uniti cu Dumnezeu, fiindca nu L-au iubit."
- Sf. Efrem Sirul: "Vai acelora care se intineaza cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeiestile Scripturi! Vai de cei citi murdaresc sfinta credinta cu eresuri sau incheie vreo intelegere cu ereticii!"
Resurse
|
Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut în loc pietros şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând odată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cele căzute între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele din pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.
|
Ai grijă de tine" a devenit una dintre urările pe care, de bună vreme încoace, ni le facem la despărţire, în loc de poate prea plictisitoarea "La revedere!" sau creştineasca "Doamne ajută!". O auzim şoptită, susurată la urechea noastră de telespectatori, prin grija permanentă a producătorilor de a-i aminti consumatorului să nu se neglijeze pe sine. Dacă ne oprim puţin asupra semnificaţiei pe care o conţine propoziţia "Ai grijă de tine", vedem că ea sintetizează întreg modul epocii contemporane de a trăi, de a gândi şi de a înţelege viaţa. Mulţi dintre creştini se integrează activ acestui model virusat de autosuficienţă şi falsitate, din comoditate ori din lipsă de verticalitate în mărturisire. În amalgamul de informaţie şi de modele promovate pe piaţă, cine îşi mai aduce aminte că "nimeni nu poate sluji la doi domni" (Matei 6. 24)? Executanţi fideli ai cărţilor purtând eticheta "Cum să reuşeşti în viaţă" ori a tot soiul de manuale de programare neuro-lingvistică, avem impresia că suntem oameni realizaţi, atotputernici, în stare chiar "a avea grijă" de noi înşine. Asta, atât timp cât masca socială rămâne bine fixată pe o faţă crispată de grija neputinţei împlinirii reale. Neputinţă a unui suflet însingurat, neodihnit şi rănit de prea multe griji. Când masca se dă jos, o întreagă lume de frustrări şi neputinţe defilează ca într-o piesă din teatrul absurdului. Mai mult, această formulă de salut vine chiar în contradicţie cu mesajul Scripturii, un mesaj al dragostei, al nădejdii, al credinţei şi îndrăznelii. Hristos nu ne vrea căldicei, ci ne cheamă mereu să îndrăznim mai mult, să ne relegăm de firul de diamant al credinţei în Dumnezeu-Proniatorul: "Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei" (Matei 6, 25-27)". Lumea contemporană confundă dragostea cu grija faţă de sine, de ceilalţi, de orice, căci grija îi face pe oameni să se simtă responsabili, ocupându-i cu tot felul de lucruri irelevante pentru mântuirea sufletelor. "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" e diferit de a-i aduce mereu aminte aproapelui - asemenea robotului de serviciu - că trebuie să aibă grijă de sine. Un scriitor contemporan spunea că "a iubi pe cineva înseamnă a-l odihni în tine". Unde mai încape această odihnă când, prin cuvântul nostru, îl împovărăm şi mai mult? Grija, atât de preferată astăzi, a luat locul jertfei, de care este atâta nevoie în drumul către lumină al fiecăruia. - Jertfa de a recunoaşte, asemenea Fericitului Ieronim, că cel mai de preţ dar pe care noi I-l putem oferi lui Dumnezeu - fiind singurul pe care El nu-l are - este păcatul nostru. Jertfa de a recunoaşte că darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu ni-l face nouă este candidatura la Înviere, odată cu Taina Botezului nostru, iar drumul către veşnicie este drumul talanţilor înmulţiţi. Jertfa de a recunoaşte, după toate cele făcute, că suntem nişte "robi netrebnici" care nu au făcut decât să împlinească o datorie. Adică darul smereniei, care exorcizează de grijă. Nemaiavând dimensiunea jertfei în viaţa noastră, nu mai avem nici dimensiunea iubirii. Transformaţi, cel mai adesea, în "aramă sunătoare şi chimval răsunător", alegem mereu calea cea uşoară - de mijloc - ferită de orice provocare ori sacrificiu, asemenea lui Petru Apostolul, care odinioară îl "dojenea" pe Hristos, încercând să-l convingă că e mai înţelept să aibă grijă de sine, evitând Jertfa pe Cruce. Replica devină e relevantă şi pentru oamenii secolului al XXI-lea: "Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Matei 16.23). Ca imediat să continue: "Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie" (Matei 16.24). Asumându-ne provocarea pe care Hristos ne-a făcut odată pentru totdeauna prin Cruce şi Înviere, şi pe care ne-o face permanent în cotidianul personal, să alegem dragostea în locul oricăror griji, astfel ca odihnindu-ne unii pe alţii şi cu toţii în Dumnezeu, să ne putem împlini destinul: acela de fii ai lui Dumnezeu, prin har, iar nu dumnezei neputincioşi şi orgolioşi ai propriilor vieţi. "Lumea contemporană confundă dragostea cu grija faţă de sine, de ceilalţi, de orice, căci grija îi face pe oameni să se simtă responsabili, ocupându-i cu tot felul de lucruri irelevante pentru mântuirea sufletelor."
|
Sfanta ParaschevaSfanta Parascheva de la Iasi este pomenita de catre Biserica Ortodoxa Romana pe 14 octombrie. Sfanta Cuvioasa Parascheva este cea mai cunoscuta dintre toti sfintii ale caror moaste se afla in tara noastra. Onomasticul grecesc paraskevi inseamna "a cincea zi a saptamanii, vineri". In traditia populara "Sfanta Vineri" era considerata stapana peste lumea femeilor, indeletnicirile acestora (cusutul, torsul, tesutul) fiind controlate de ea.
Ocrotitoarea Moldovei aduna an de an, la Iasi, sute de mii de pelerini. Anul acesta, pelerinii se pot inchina si la moastele Sfantului Vasile cel Mare, aduse de la Manastirea „Sfintii Trei Ierarhi“ din Iasi.
Ingropata ca o straina, nimeni nestiind cine era
Sfanta Parascheva s-a nascut in secolul al XI-lea, in satul Epivat din Tracia, pe tarmul Marii Marmara, in apropiere de Constantinopol (azi Istanbul). Se spune ca pe cand avea 10 ani, Cuvioasa Parascheva a auzit intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte o face sa-si daruiasca hainele sale saracilor.
Dupa o vreme se retrage in pustie. Urmand sfaturile unor vietuitori alesi, se indreapta spre tinutul Pontului, oprindu-se la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde va ramane cinci ani. De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului.
Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca intr-o noapte, pe cand avea 25 de ani, un inger i-a spus, in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti. Sfantul Varlaam scrie in Cazania sa: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit".
Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Aici, impacata cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, si-a dat sufletul.
A fost ingropata ca o straina. Potrivit traditiei se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, au aflat trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputrezit si plin de mireasma. Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva. Iar imparateasa pe care o vazuse in vis " si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva " i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste.
Credinciosii au inteles ca este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste.
In anul 1238, in ziua de 14 octombrie, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate la Tarnovo, fiind asezate in Biserica cu hramul Maicii Domnului.  In anul 1393, Bulgaria cade sub ocupatia turcilor, iar bisericile bulgare au fost transformate in moschei. Este anul in care sfintele moaste sunt mutate la Vidin, pentru 5 ani. Dupa lupta de la Nicopole din anul 1396, moastele Sfintei Parascheva vor ajunge din Vidin la Belgrad - Serbia, in anul 1398. In anul 1521, sultanul Suleiman Magnificul cucereste Belgradul. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva sunt duse la Constantinopol, fiind asezate in palatul sultanului. Au fost rascumparate de la turci de Patriarhia Ecumenica. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost asezate in Biserica Panmakaristos, sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice. Dupa transformarea acestei biserici in moscheie, moastele au fost duse in mai multe biserici: Vlaherne (1586), Sfantul Dumitru de la Xiloporta (1597) si Sfantul Gheorghe din Fanar - noul sediu al Patriarhiei Ecumenice (1601).
Stramutarea moastelor Prea Cuvioasei la Iasi
Vasile Lupu ctitorind la Iasi biserica "Sfintii Trei Ierarhi" si amintindu-si de Ioan Asan, care la vremea sa a stramutat moastele Prea Cuvioasei Parascheva de la Epivat la Tarnovo, de Alexandru cel Bun care a adus moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Cetatea Alba la Suceava, a facut demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol ca moastele Sfintei Parascheva sa fie stramutate la Iasi.
Plateste toate datoriile Patriarhiei Ecumenice, si astfel, patriarhul Partenie I si membrii Sinodului au hotarat sa-i ofere, drept recunostinta, moastele Cuvioasei.
Din actul patriarhal, datat septembrie 1641, reiese ca au fost aduse din Constantinopol "pentru sfintirea tarii si binecuvantarea si lauda lui (Vasile Lupu) cinstitele si sfintele moaste ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Noua".
Cinstirea Cuvioasei nu are granite
Bisericile care au ca ocrotitoare pe Sfanta Cuvioasa Parascheva sunt intr-un numar mare. Astfel, in Arhiepiscopia Bucurestilor sunt peste 33 de biserici, in Arhiepiscopia Targovistei 18, in Episcopia Buzaului 29, in Episcopia Dunarii de Jos 24, in Episcopia Alexandriei si Teleormanului 4, in Arhiepiscopia Iasilor 35, in Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor 5, in Episcopia Romanului 22, in Arhiepiscopia Sibiului 47, in Episcopia Maramuresului si Satmarului 6, in Arhiepiscopia Timisoarei 18, in Episcopia Caransebesului 5, in Mitropolia Basarabiei 6. Episcopia Ortodoxa a romanilor din Ungaria are la Gyula o biserica cu hramul "Sfanta Parascheva", construita in anul 1834. Romanii din Malovista (Macedonia), Torino (Italia), Paris (Franta), Wakefield, Massachusetts (SUA) au biserici al caror hram este Sfanta Parascheva.
|
Poluarea reprezintă contaminarea mediului cu MATERIALE care dăunează sănătăţii, calităţii vieţii sau funcţionării naturale a ecosistemelor. Cu toate că o parte din poluarea mediului este un rezultat al acţiunii naturii, cum ar fi erupţiile vulcanice, cea mai mare parte este cauzată de activitatea omului.Există două mari categorii de MATERIALE poluante sau altfel spus poluanţi. Aceştia pot fi biodegradabili, cum ar fi murdăria provenită de la canalizări, care se descompune prin procese naturale. Aceşti poluanţi devin o problemă atunci când apar în atmosferă mai repede decât pot ei să se descompună. Poluanţii nedegradabili sunt MATERIALE care fie nu se pot descompune, fie se descompun mult prea încet. O dată apărută contaminarea, este foarte greu sau imposibil de a îndepărta aceşti poluanţi din mediu.Impactele poluării:Poluarea are de altfel un efect dramatic asupra resurselor naturale. ecosisteme ca pădurile, lacurile, insulele de corali sau râurile aduc mari avantaje mediului înconjurător. Ele îmbunătăţesc apa şi calitatea aerului, sunt un habitat pentru plante şi animale şi produc alimente şi medicamente. Aceste ecosisteme pot fi oricând distruse din cauza poluării. Mai mult, datorită relaţiilor complexe dintre diferitele tipuri de organisme şi ecosisteme, contaminarea mediului poate avea efecte care nu sunt imediat descoperite sau care sunt greu de prevăzut. De exemplu, oamenii de ştiinţă pot doar să speculeze pe marginea posibilelor efecte ale micşorării stratului de ozon, singurul protector al Pământului împotriva dăunătoarelor raze ale Soarelui.Ploaia acidă este formată atunci când emisiile industriale se amestecă cu stratul atmosferic. Poluanţii pot fi duşi în nori distanţe lungi până a începe ploaia, ceea ce înseamnă că pădurile şi lacurile destul de îndepărtate de fabrici sau uzine pot fi afectate.Poluarea există în multe forme şi afectează mai multe aspecte ale mediului. Punctele-sursă ale poluării vin de la surse specifice, identificate cum ar fi conductele canalizărilor sau coşurile fabricilor. Există însă şi surse ale poluării care vin din diferite locuri, cum ar fi contaminarea unui râu dintr-o zonă urbană sau fumul de la ţevile de eşapament.Efectele acestor poluanţi pot fi imediate sau în timp. Efectele primare apar imediat după ce s-a produs contaminarea, cum ar fi moartea plantelor şi speciilor marine după vărsarea unei cantităţi de petrol în apă. Efectele secundare pot fi întârziate sau pot persista în mediu, poate chiar rămânând neobservate pentru mult timp. Aceste efecte, publicate de Rachel Carson în cartea ei apărută în 1962, ameninţă supravieţuirea speciilor contaminate şi au zeci de efecte chimice despre care nu se ştie încă.
|
Sa scriu un articol despre cum putem apar a natura? Da, voi face acest lucru si nu neaparat pentru a vedea unde ajung sau pentru a lua un premiu, ci pentru a va arata voua ca eu nu am uitat pe ce lume traiesc, pentru a va arata ca mie imi pasa, pentru a va arata ca imi iubesc natura chiar asa cum ii ea, pentru ca e deosebita. Deosebita si sensibila. O iubesc pentru ca ea ma iubeste si chiar mi-a dovedit acest lucru. Cum? Oferindu-mi viata. Mie, una, mi se rupe sufletul cand vad ce se petrece in jurul meu, cand observ ca natura-i prost rasplatita... Defrisari, innundatii, incalzirea globala, aer plouant...
Incercati sa va imaginati un om legat, strans legat la maini si la picioare, cu scotch pe gura neavand sansa de a se apara. Pune-te in locul acelui om, cum te-ai simti?... Ei, bine, nu ai de ce sa te mai pui in locul acelui om, pentru ca e deja ocupat... de catre NATURA. Spuneti voi, nu simtiti ceva neinregula? Imi doresc sa merg intr-un parc ca sa ma relaxez... Stii ce e pacat? Ca imi dau seama ca e mai bine acasa si asta din cauza mizerii care se afla sub banci (si nu numai acolo), din cauza galagiei si a gazelor produse de masini... si din cauza ca pomnii sunt din ce in ce mai absenti, iar eu nu-mi mai gasesc nicaieri umbra... sa nu mai spun ceva de apa... E grav! Pentru ca innebunesc intre patru pereti! Innebunesc sa simt cum distrugem natura si cum ea, la randul ei, ne distruge! Nu simtiti.. pericolul? Am invatat sa am grija de ea economisind, recicland, respectand, si chiar admirand, ascultand florile de la fereastra... Am invatat s-o iubesc aparand-o, asa cum pot... Voi ati incercat?
|
•Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi• JUDECAREA APROAPELUI, OSÂNDIREA, PUNE CAPĂT VIEŢII DUHOVNICEŞTI • Judecarea aproapelui e văzută de unii ca ceva nevinovat din punct de vedere duhovnicesc, de alţii ca ceva folositor şi de alţii chiar ca o virtute. Acest păcat a reuşit să câştige mult adepţi deoarece se arată în chipul virtuţii. În realitate el are urmări dezastruoase. Perseverenţa în el zădărniceşte mântuirea sufletului. Dintre cele mai grele păcate, osândirea este cea mai răspândită printre oameni. Îmbrăcaţi în mantia iubitorilor de dreptate, aproape fiecare dintre noi ne-am însuşit dreptul acesta duşmănos de a ponegri pe alţii şi de a găsi tuturor defecte. Oare cum se va mântui omul care în fiecare zi osândeşte pe fraţii săi, pentru care Hristos a fost răstignit pe cruce ? Nu prin răutatea osândirii aproapelui putem să îndreptăm greşelile lui. Oricine se face pe sine judecător este asemenea unui doctor neglijent care, cu mâinile nespălate şi cu pansamente de tifon murdare, leagă rănile bolnavilor, iar prin aceasta, în loc să-i tămăduiască, le pricinuieşte o şi mai mare infecţie. Comentând cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind paiul şi bârna din ochii apropelui nostru , putem arăta că Hristos aseamănă păcatul aproapelui cu paiul, iar osândirea o compară cu bârna. Biserica Ortodoxă dă dreptul de a osândi doar pe eretici, care sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc la diavol. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică : "muşcătură de şarpe." Un pustnic plângea în pustie: Vai, fratele meu a greşit azi, iar eu voi greşi mâine la fel. Diavolul a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui e îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată. Încercaţi să apăraţi astăzi Sfânta Ortodoxie aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi vă veţi confrunta cu o deplină neînţelegere din partea multora ori cu o furtună de riposte. Creştinul ortodox înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde să nu facă aceasta. Fiindcă fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţă personală, ca să se transforme dintr-un defect într-o calitate a sufletului. Adevărata dragoste de Dumnezeu nu este compatibilă cu ataşamentul către diavol. Cel ce iubeşte pe vrăjmaşii săi vede că aceştia sunt jertfe jalnice în mâinile satanei, ceea ce naşte în inima lui compătimire şi dragoste pentru ei. Ce e la bază osândirea ? Manifestarea capacităţii sufletului de a critica, despărţind binele de rău, el laudă binele şi mustră răul. Foloseşte drept acest dar de a judeca acela care-l mustră pe diavol ca inventator al răului şi se osândeşte pe sine când urmează influenţei lui. Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă pe mama sa, va lăsa groapa ei şi va pleca să plângă la morminte străine ? Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu ! Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ? Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Ce lucru tulbură pe cineva, despre acela vorbeşte cel mai adesea. Chiar şi când omul doreşte să ascundă cele ce are în inima sa, gura, fără de voie, câteodată îl vădeşte. Limba e organul prin care, de obicei, se manifestă sentimentele inimii. Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti. Poate să-i treacă prin cap orbului să-şi bată joc de ceilalţi orbi ? El se nelinişteşte de propria lui stare. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atât se simte mai mulţumit. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea ne asemănăm diavolului. Dragostea toate le iartă. Nimeni nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă. Sfântul Ioan Scărarul ne spune că : "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui" . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "precum muştele se aşează pe rănile străine, aşa şi cei ce osândesc apasă pe păcatele străine" . Avva Dorotei arată : Ce altă lucrare are diavolul decât să ne îndemne la răutate ? Câtă viclenie ! Cel rău ne împinge să greşim împotriva unei porunci a lui Dumnezeu şi, dacă totuşi nu o călcăm pe aceasta, măcar să osândim pe cei ce greşesc, astfel încât, dacă nu reuşeşte să ne prindă în cursa păcatului, să ne prindă în cursa care pare că este împotriva păcatului. Osândirea este unul dintre păcatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru că e răpirea drepturilor Lui. Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos" . Iar Sfântul Tihon de Zadonsk ne îndeamnă pe toţi să fim buni: "fără harul lui Dumnezeu nu putem să săvârşim nimic în afară de răutate" . Sfântul Ioan Scărarul ne îndrumă: "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitarea întinăciunii şi a poverii inimii" . Pentru că omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reuşeşte în bine, el înainteaza în rău. Prin osândire, nimeni nu a îndreptat vreodată pe cineva. Dimpotrivă, cu ea mulţi s-au rănit crud şi s-au înrăit. Să luăm exemplu de la Cuviosul Isaia, ce a văzut pe un frate păcătuind :
Dacă Dumnezeu, Care l-a creat, vede aceasta şi-l rabdă, cine sunt eu ca să-l osândesc ?" Păcătoşii care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, ce se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelunga răbdare suferă greşelile aproapelui. Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Astfel de judecători suntem noi. Altora le cerem totul, iar pe noi nu ne obligăm la nimic; la păcatele noastre privim printre degete, iar pe cele străine le punem sub lupă. Cât de cumplit este să osândeşti pe cel care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Adesea ne minunăm de ce în jurul nostru este atâta haos. De ce, atât de des, ne ciocnim unii cu alţii. Iar aceasta se întâmplă pentru că ne osândim reciproc, mai bine spus, ieşim din orbitele noastre. Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "cel ce cinsteşte pe preot va cinsti şi pe Dumnezeu, iar cel ce a început să dispreţuiască pe preot, treptat va ajunge să-L jignească şi pe Dumnezeu" şi "Când începem să examinăm viaţa celor care ne conduc, atunci dorim singuri să fim unşi ca învăţători şi, în acest fel, se deformează toate" . Sfântul Ioan Hrisostom - "totul este după credinţa ta; nici cel drept nu-ţi va aduce vreun folos dacă tu eşti necredincios, nici cel necurat nu te va atinge cu ceva câtuşi de puţin, dacă tu eşti credincios … Darurile lui Dumnezeu nu atârnă de virtutea preoţească, totul provine din har. Lucrul preotului este numai să-şi deschidă gura şi totul săvârşeşte Dumnezeu; preotul săvârşeşte numai partea văzută a lucrurilor" . Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu credem, când este vorba de osândirea aproapelui, chiar dacă vedem cu ochii noştri. Avva Dorotei ne îndeamnă: "când mergem undeva, mai mult decât orice trebuie să ne păzim de bănuială, din care se naşte osândirea cea de suflet pierzătoare" . Cel bun tot timpul descoperă ceva folositor pentru sine şi se foloseşte de aceasta. Fantezia celui cu o stare păcătoasă este aşa de bogată şi aşa de fină, că de multe ori ea vede păcatul şi acolo unde nu este. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne arată: "un bun grădinar gustă numai din roadele coapte, iar pe cele acre şi necoapte le lasă; tot aşa şi sufletul bun şi întelept ia aminte numai la virtuţile altora" . Cum să scăpăm de clevetire: Nu discuta cu oamenii bârfitori, nu te împrieteni cu clevetitorii, dar nici nu cădea în cealaltă extremă - să începi să osândeşti pe osânditori. Sfinţii Părinţi au oprit aspru transmiterea ori povestirea cuvintelor străine, când aceasta are caracter de bârfă. Dacă ceea ce vrei să spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici de trebuinţă, să rămână îngropat şi să nu te mai împovărezi nici pe tine, nici pe mine cu acele cuvinte. Dacă invidia din noi vrea să nască osândirea, să ne reţinem limba să nu vorbim acestea. Sfinţii Părinţi ne arată cum să tăiem acest izvor rău: Smeriţi-vă, luaţi aminte la păcatele voastre şi nu la cele străine ! Când un om se află în întuneric, el nu vede cât praf zboară prin cămăruţa lui. Dar dacă, prin vreo oarecare crăpătură a uşii, se strecoară înauntru o rază de soare, deodată se pot vedea mii de particule de praf, care zboară prin aer. Dacă eu propriul meu suflet nu l-am înţeles, cum voi cunoaşte fără greşeală neajunsurile, înclinările şi predispoziţiile din sufletele altora ? Când vedem pe cineva că greşeşte, noi trebuie să-l compătimim, să vedem în el pe cineva bolnav şi să ne rugăm pentru el, ca să-l izbăvească Dumnezeu din ghearele păcatului. După cuvântul Sfântului Varsanufie cel Mare, "când cineva împinge pe altul în groapă, noi nu-l mustrăm pe cel căzut, ci pe acela (diavolul) care l-a împins" . Cel mai bun medicament al acestei boli este osândirea de sine. Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă: "Osândeşte-te pe tine şi vei înceta să mai osândeşti pe alţii !" Cel ce se mustră pe sine duce o luptă eroică cu păcatul în arena sufletului său. Findcă, niciodată să nu uităm aceasta, cel ce osândeşte este asemenea apei din baie: dorind să-i spele pe alţii, ea singură se murdăreşte. Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Pe nimeni să nu osândim, dacă dorim să ne mântuim. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ?
|
Despre rău, ca rod al cugetelor oamenilor Ascultă, pământule: Iată voi aduce asupra acestui popor o nenorocire, rodul cugetelor lor, că n-au ascultat cuvintele Mele şi legea Mea au lepădat-o(Ieremia 6: 19). Vedem noi oare de unde creşte şi se coace răul? Iată, nu din sânul lui Dumnezeu, ci din cugetele oamenilor. Răul se seamnă în cugetele oamenilor de către puterile cele diavoleşti sau de către patimile trupeşti. Răul creşte în cugetele oamenilor, se întinde şi se înmulţeşte, înfloreşte şi înfrunzeşte, iar la urmă îşi arată rodul cel otrăvitor. Dumnezeu îi avertizează întotdeauna prompt pe oameni să se lepede de cugetele lor cele rele aşa încât ele să nu apuce să se coacă în sufletele lor şi să-şi dea pe faţă roadele lor amare şi aducătoare de moarte. Dumnezeu îndată l-a cercetat şi pe Cain, dar Cain nu a voit să asculte cercetarea Domnului şi a îngăduit cugetelor celor rele să se ridice împotriva fratelui lui şi să rodească rodul morţii: uciderea de frate. Dar care sunt cugetele cele rele? Sunt toate acele cugete care sunt împotriva Legii lui Dumnezeu şi a cuvântului lui Dumnezeu. Cugetele cele rele sunt legile pe care şi le face omul sieşi, pe care şi le prescrie omul sieşi în pofida şi în răspărul Legii lui Dumnezeu. Prin urmare, de îndată ce omul hotărăşte să se lipească cu tot sufletul şi cu toată inima şi voinţa lui de Legea lui Dumnezeu, cugetele cele rele devin neputincioase ca nişte umbre, întocmai ca ele repede apărând şi dispărând din inima acelui om. Atunci omul se face cu adevărat stăpân pe gândurile şi cugetele lui, căci simte că Domnul Însuşi este Stăpân peste sufletul lui. Atunci legea lui este chiar Legea lui Dumnezeu, iar cugetele cele rele ale oamenilor nu mai sunt nimic. Iată, voi aduce asupra acestui popor o nenorocire, zice Domnul. Dar ce fel de nenorocire? Rodul cugetelor lor. Bunul Dumnezeu îngăduie ca omul să secere ceea ce a semănat şi a udat, căci răul nu este sămânţa lui Dumnezeu, nici secerişul Lui. Răul pe care Bunul Dumnezeu Îl îngăduie să se abată asupra oamenilor celor fără de lege este rodul propriilor lor cugete. După însuşi felul cugetelor oamenilor celor fără de lege, ar fi trebuit ei să vadă ce fel de rău se va abate asupra lor, tot aşa cum semănătorul vede, după cele pe care le seamănă, ce fel de roade va secera. Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pre noi de relele pe care singuri le aducem asupra noastră, pe care singuri le lăsăm să se înmulţească în noi. Ţie ne rugăm: scoate afară rodul cel rău al semănăturii celei rele, şi ajută-ne nouă să smulgem afară răul din sufletele noastre. Amin.
|
|
Category:
Traditii
Ciprian Porumbescu , compozitor roman, nascut la Sipot (reg. Suceava). A fost unul dintre inaintasii de seama ai muzicii romanesti. Talent precoce, Porumbescu s-a format in perioada trezirii constiintei nationale a romanilor si a framantarilor pentru afirmarea drepturilor lor nationale. Lupta pe taram social a fost strans legata in activitatea sa de lupta pentru promovarea muzicii originale. Legatura cu muzica populara a fost determinata in formarea sa profesionala. In perioada studiilor la Viena a editat o "Colectiune de cantece sociale pentru studentii romani", prima de acest fel in literatura noastra. Porumbescu a compus peste 250 de lucrari vocale si instrumentale, care-si trag seva din cantecul popular romanesc. Opereta "Crai nou", "Balada" sa pentru vioara si pian, "Cantecul pentru 1 Mai", "Serenada" s.a. se bucura de o larga popularitate.
|
|
Category:
IUBIRE SI PRIETENIE
A venit iar toamna, cu aerul ei cald colorat in culorile aramii ale frunzelor pastelat colorate, ce au cazut la ce-a mai mica adiere de vant pe potecile neumblate, pe cararile pe unde doar gandul ne poarta, doar soaptele dulci au pasit pe aici candva.
Stau si privesc un copac batran,cu trunchiul scorburos, cu crengile plecate de povara anilor si imbatranite de ploile iernilor geroase si al verilor calduroase, la umbra caruia statau tineri indragostiti ce nu se mai saturau de racoarea frunzelor, acum palide, ce de multe ori au fost sprijiniti de trunchiul batran care acum ar spune, eheii!!!! cati au trecut pe aici!! In fiecare an perechi perechi au stat la umbra si au sorbit licoarea dragostei, picaturile de roua asezandu-se pe ei, transformate in picuri de iubire.
De ce in picuri poate va intrebati ? pentru ca fericirea nu se masoara in veacuri ,si nici in ani ,cateodata nici in clipe,fericirea se masoara in picuri mici ca de roua, proaspete dar firave, stand pe frunzele iubirii cromat colorate de culorile toamnei si care sunt sorbite de toti acei ce le intalnesc.
In fiecare an ne intampina toamna cu povestile ei pastelate, cu diminetile cetoase cu zilele innorate, cu ploile caldute care curand vor fi reci alternand culorile cromatice cu cele reci.
Stau si ma gandesc o clipa si incerc sa gasesc raspunsul ,oare asa este si viata, cromat colorata si parfumata la inceput? cum asa este si toamna frumoasa si calda in primele zile,si apoi alterneaza cu zile cetose,innorate ploi repezi si reci?
Dar poate cine stie o razade soare face sa spulbere norii ,si incerca sa trimita caldura in sufletele celor pustiiti,dar oricat ar strajui raza de soare nu ar putea lipi frunzele toamnei la loc in pomii goi,nu ar putea vindeca ranile sufletelor straine ,pustiite de trecerea anilor .
In fiecare an privesc melancolica frunzele cum cad, le numar si de mult nu mai stiu cate sunt, mereu le numar si o iau iar de la inceput, in fiecare an fac mereu asa. In acest an am sa numar numai frunzele viu colorate si am sa le culeg apoi, prinzandu-le intr-o fila de carte apoi intr-un ierbar. (sunt doar gandurile mele intr-o dimineata calduta de toamna)
|
Care sunt datoriile crestinului fata de sufletul sau?<!-- Post Body Copy --> Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, sufletul este creatie dumnezeiasca, chipul lui Dumnezeu in om, partea spirituala si nemuritoare care-l deosebeste pe om de orice alta faptura, deci partea cea mai de pret a fiintei sale. Din aceasta cauza, datoriile catre suflet sunt cele mai sfinte pentru crestini. Ele se cuprind in grija de luminarea si intarirea puterilor sufletesti cu care l-a inzestrat Dumnezeu pe om spre a trai viata pamanteasca potrivit legilor morale si a dobandi fericirea cereasca. Puterile sufletesti sunt: mintea, vointa si simtamintele. In ce se cuprinde grija fata de minte? Mintea este puterea sufleteasca prin care omul cunoaste si intelege lucrurile. In ea a sadit Dumnezeu nazuinta de a cunoaste adevarul, de a patrunde in tainele lumii create si a-si insusi cat mai multe cunostinte. Datoria crestinului este de a inlesni aceasta nazuinta si lucrare a mintii sale si de a-i da prilej sa-si adune cunostinte bogate si temeinice, prin care se ridica si infloreste viata. Indeosebi, crestinul trebuie sa se ingrijeasca de luminarea si inzestrarea mintii sale cu invatatura propovaduita de sfanta noastra Biserica Ortodoxa in care se cuprind adevarurile vesnice, descoperite de Dumnezeu. 
Practica vietii crestine a dovedit ca invatatura crestina este izvor nesecat de cunostinte folositoare si ca nu este trebuinta a vietii care sa nu poata fi indrumata spre bine, in lumina ei. Caci “mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclia care lumineaza sufletul”, spune Sfantul Antonie cel Mare641 (Filocalia, vol. 1, p. 27). Cresterea buna in familie, invatamintele din scoala, asezamintele culturale, bibliotecile cu carti bune, si mai ales Biserica, cu slujbele ei si cu propovaduirea cuvantului dumnezeiesc, pun la indemana credinciosului mijloacele potrivite pentru implinirea datoriei de a-si lumina mintea. In ce chip poate pacatui crestinul impotriva acestei datorii? Impotriva acestei datorii crestinul poate pacatui prin nepasarea fata de adevar si indeosebi fata de adevarul crestin si prin lenea de a-si insusi cunostintele roditoare de bine vremelnic si vesnic. In ce se cuprinde grija fata de vointa? Vointa este puterea sufleteasca prin care omul isi aduce la indeplinire gandurile si dorintele sale. In ea a sadit Dumnezeu nazuinta spre bine. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, vointa omului a fost indreptata numai spre bine. In urma pacatului stramosesc insa, slabindu-i-se puterea, ea s-a indreptat mai mult spre rau, fara sa-si piarda insa puterea de a se hotari si spre bine. Mantuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recastigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile vointei spre rau. Astfel, avand ajutorul dumnezeiesc, datoria crestinului este ca, prin virtutea infranarii si a barbatiei, sa-si intareasca puterea vointei sale, incat aceasta, in chip statornic, sa se indrepte numai spre implinirea faptelor bune. “Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele” (Rom. 12, 21). Statornicia vointei omului pe calea binelui se numeste caracter moral. Omul impodobit cu caracter moral nu se lasa abatut din calea binelui, oricate greutati, ispite si primejdii ar intalni. El isi indeplineste totdeauna in chip deplin datoriile sale, tine seama de drepturile semenilor sai, cauta sa fie folositor obstii, iar prin viata si faptele sale isi da silinta sa fie pilda buna altora. Impotriva datoriei de a-si intari vointa spre bine, se pacatuieste indeosebi prin neinfranarea poftelor si a pornirilor rele. In ce se cuprinde grija fata de simtaminte? Simtamintele, prin care credinciosul isi da seama de ceea ce este frumos, placut si bine, sau neplacut si rau, au mare inraurire asupra dezvoltarii vietii sale religios-morale. De alta parte insa, simtamintele omenesti sunt supuse ratacirii mai mult decat celelalte puteri sufletesti. Din aceasta pricina, datoria crestinului este ca, ajutat de harul dumnezeiesc, sa-si stapaneasca cu mintea si cu voia simtamintele si sa le indrumeze astfel incat ceea ce vor spune ele ca-i placut, bun, frumos si moral sa fie intr-adevar asa. Prin ce mijloace se poate face acest lucru? Simtamintele pot fi indrumate si intarite in binele moral prin infranarea patimilor, prin citirea cartilor ziditoare de viata morala si indeosebi a celor cu cuprins religios, prin admirarea frumusetilor naturii, prin muzica aleasa, pictura frumoasa s.a. Simtamintele curate se nasc in sufletul credinciosului prin citirile din Istoria sfanta despre dragostea de oameni a lui Dumnezeu, aratata de Mantuitorul, despre curajul Sfintilor Apostoli in propovaduirea invataturii crestine sau despre statornicia in credinta a sfintilor mucenici. De asemenea psalmii, rugaciunile, sfintele slujbe, cantarile si pictura religioasa sunt izvor de invataminte inalte. Simtamintele produc fiori sufletesti, care duc la hotarari tari, la pocainta si la insufletire spre fapte bune.
|
|
|
