lb. Afrikaan - Geseende Kerfees en ‘n gelukkige nuwe jaar

SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

Piatra de temelie a sfântului lăcaş a fost pusă la 8 septembrie 1863, lucrările fiind făcute de meşteri zidari italieni.

Documentele spun că, atunci, peste 300 de fruntaşi greci din Brăila, reuniţi în clubul lui Ioan Rally (actualul Teatru „Maria Filotti”), au decis înfiinţarea unei comunităţi a coloniştilor eleni, având ca prim obiectiv ridicarea unei biserici, pentru ei şi pentru navigatorii sutelor de corăbii greceşti ce soseau anual în Portul Brăilei.

Pictura murală a fost realizată de către Gheorghe Tattarescu, grecul C. Liochis şi pictorul Belizarie, în trei etape, iar uriaşele candelabre sunt realizate din cristal de Boemia.
Catapeteasma este lucrată în foiţă de aur, de meşteri din Constantinopol.

Loc de pelerinaj la Izvorul Tămăduirii

Biserica Greacă nu este doar un monument istoric fascinant, este şi un centru de primă mână al Ortodoxiei.
An de an, în prima vineri de după Paşti, zeci de mii de credincioşi vin aici din toate colţurile ţării, convinşi că se vor vindeca. Sub altar, la 12 metri adâncime, se află un izvor despre care se afirmă că vindecă orice boală.

Mai mult, Biserica Greacă este singurul lăcaş sfânt cu trei hramuri şi trei altare.

 

 Invierea Domnului reprezinta evenimentul ce se afla la temelia credintei crestine. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne spune ca daca Hristos nu ar fi inviat, atunci credinta noastra ar fi in zadar. Jertfa de pe Cruce se implineste in inviere, mormantul lui Hristos se arata ca un purtator de viata si izvor al invierii noastre pentru ca, prin invierea Sa, Mantuitorul S-a facut incepatura a invierii tuturor (I Cor. 15, 20). Acest fapt face din Invierea Domnului cel mai important praznic al crestinilor de pretutindeni.

Inca din primele secole, crestinii au dezvoltat o serie de reprezentari iconografice pascale. Una dintre cele mai vechi reprezentari in care este prefigurata Invierea lui Hristos - datand din vremea catacombelor - il infatiseaza pe Proorocul Iona iesind din pantecele chitului. Acesta reprezentare timpurie urmeaza analogiei facute de Mantuitorul: “Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti” (Matei 12, 40). O alta reprezentare folosita pentru a simboliza invierea consta intr-o cruce cu o coroana de flori si o monograma HR insotite de soldati dormind. Aceste teme au fost insa, cu timpul, total abandonate in iconografia pascala.

O alta scena timpurie este cea in care Apostolul Toma vede si atinge ranile Mantuitorului inviat. Apoi, incepand cu secolul al IV-lea, vor apare scene in care sunt reprezentate femeile mironosite de la mormant. Ambele teme iconografice raman si astazi des intrebuintate in arta Bisericii Ortodoxe.

Cu vremea, a luat nastere tema principala a Invierii Domnului in iconografie, anume Pogorarea la iad sau Anastasis. Cea mai veche reprezentare cunoscuta a Pogorarii la iad se afla la San Marco (Venetia) si dateaza din sec. al VI-lea. In secolul al IX-lea si al X-lea, scena Invierii devine din ce in ce mai mult evocata in picturi si alte forme de reprezentare vizuala a Invierii. Aceasta va conduce insa la diferente majore intre temele iconografice pascale intalnite in Rasarit si in Apus

In timp ce crestinismul rasaritean a ramas fidel temei "Pogorarii la iad”, crestinismul apusean a dat nastere unei alte teme iconografice a Invierii, care, desi se considera ca are temei in Sfanta Scriptura, nu este in acord cu relatarea scripturisitica privind inlaturarea pietrei de pe mormant si include elemente straine Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii. Incepand cu secolul al XVII-aceasta reprezentare modernista a invierii va patrunde si in spatiul ortodox.

Pogorarea la iad

Invierea Domnului - Anastasis - este reprezentata la loc privilegiat, in naosul bisericilor rasaritene, de regula prin scena Pogoririi la iad. Icoana Invierii redate sub forma Pogorarii la iad nu se bazeaza pe o relatare propriu-zisa a Evangheliilor, ci pe credinta Bisericii primare conform careia, dupa moartea Sa, Hristos S-a coborat la iad si a salvat toate sufletele, incepand cu Adam si Eva. Aceasta invatatura este marturisita atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Un marturie scripturistica foarte cunoscuta este I Petru 3, 18-19: "Pentru ca si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepti, ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, Cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare”.

Credinta ca Hristos s-a pogorat la iad este prezenta si in cuvantarea rostita de Sfantul Apostol Petru la Cincizecime (Fapte 2, 27-31). Invatatura despre coborarea la iad a Mantuitorului este cuprinsa in Crezul Apostolic, nu insa si in crezul niceo-constantinopolitan.

Sfantul Simeon Noul Teolog talcuieste astfel traditia Pogorarii la iad: “Hristos S-a pogorat la iad si a slobozit din legaturile vesnice si a inviat sufletele celor drepti care erau robite acolo, adica le-a dus in rai. Dar nu a inviat si trupurile lor, ci le-a lasat in morminte pana la invierea cea de obste”.

Icoana incearca sa reprezinte aceasta realitate tainica, iminenta Invierii lui Hristos si incredintarea viitoarei invieri a mortilor.

Potrivit invataturii de credinta ortodoxe, Hristos Insusi S-a pogorat la iad cu sufletul (nu si cu trupul, care era in mormant). Sfantul Ioan Damaschinul ne spune in acest sens: "Desi Hristos a murit ca un om, iar sufletul Sau S-a desprins din preacuratul Sau trup, dumnezeirea Lui a ramas nedespartita de amandoua, adica atat de trup, cat si de suflet“.

Acesta este motivul pentru care Hristos apare in iad nu in postura smerita, de rob, ci de Stapan al vietii si al mortii, Biruitor al iadului, Izbavitor al celor aflati aici. Si vesmintele lui Hristos sunt diferite de cele purtate cat a vietuit pe pamant. Nuanta de galben-auriu simbolizeaza lumina slavei Celui Care este Lumina lumii.

Mai mult decat atat, faptul ca Cel ce a murit nu este un om obisnuit ci este Dumnezeu adevarat, este exprimat intr-unul din troparele pe care preotul le rosteste in cadrul Sfintei Liturghii "In mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplandu-le Cel ce esti necuprins” .

Desi trupul este mort si asezat in mormant, sufletul Mantuitorului se pogoara la iad dar nu ca un osandit ci ca un Dumnezeu ducand in acel adanc al despartirii de Dumnezeu viata si lumina invierii, sfaramand incuietorile iadului si scotandu-i de acolo pe toti cei ce au crezut in El (I Pt 3, 19-20).

In Erminia lui Dionisie din Fourna, acest tip de icoana este descris astfel: “Iadul ca o pestera intunecoasa dedesubt de dealuri, si ingeri, purtand vesminte luminoase, il leaga cu lanturi pe Belzebut, domnul intunericului [...]; si cativa oameni, in pielea goala si legati cu lanturi, uitandu-se in sus; si multe lacate sparte, si portile iadului sfaramate, iar Hristos, avand imprejur nemarginita lumina si multi ingeri, calca pe ele, cu dreapta tinand [de mana] pe Adam, iar cu stanga pe Eva. Si de-a dreapta, Inaintemergatorul aratandu-L pe Hristos; si langa el David si alti drepti, si imparati cu cununi si cu coroane. Iar de-a stanga proorocii: Iona, Isaia, Ieremia, si dreptul Abel, si altii, toti cu cununi”.

Hristos iesind din mormant

Desi Apusul cunoaste iconografia "Pogorarii la iad", aceasta tema existand la Roma incepand cu sec al VI-lea, fiind intalnita, de-a lungul timpului intr-o serie de picturi, sculpturi si vitralii, acesta a insistat insa pe reprezentarea lui Hristos iesind din mormant, astfel incat aceasta a prevalat fata de cea a pogorarii la iad.

Cum a avut loc Invierea lui Hristos, cum era Domnul inviat, in ce mod a iesit din mormantul pecetluit? Evanghelistii nu dau raspunsuri la aceste intrebari. Ei vorbesc, si indeosebi Matei, care ofera cele mai multe amanunte, de un mare cutremur de pamant, de ingerul venit pentru a rostogoli piatra de pe mormant, de spaima soldatilor la vederea sa, de ceea ce ingerul vesteste sfintelor femei venite la mormant: "Nu este aici, caci S-a sculat precum a zis." (Mt. 28, 6). Toate acestea, Biserica le infatiseaza in slujbele sale: "Pazind pecetile intregi, Hristoase, ai inviat din mormant ... "

Indemnandu-i astfel pe credinciosi sa faca din inviere in insasi taina sa obiectul credintei lor, Biserica ortodoxa nu-si ingaduie sa infatiseze ca rod al imaginatiei - asa cum s-a intamplat in Apus, in opere artistice, - momentul precis al invierii, adica pe Hristos iesind din mormant.

Icoanele de data mai recenta, intalnite adesea si in bisericile ortodoxe, care-L infatiseaza pe Hristos iesind dintr-un mormant sub forma de cosciug, cu trupul partial descoperit, si tinand in mana un steag (simbol profan al biruintei), cu un inger care tocmai a dat piatra la o parte nu au nimic de-a face cu traditia ortodoxa si contravin flagrant chiar relatarilor evanghelice.

Icoana modernista il infatiseaza pe Mantuitorul inaltandu-Se deasupra mormantului dupa ce un inger a dat la o parte piatra mare care il pecetluia. Traditia Bisericii afirma insa ca Hristos a iesit din mornat in timp ce acesta a ramas pecetluit, asa cum a intrat in incaperea unde se adunasera ucenicii Sai pe cand usile erau inchise ,"de frica iudeilor”.

De asemenea, piatra a fost pravalita de un inger dupa ce El iesise din mormant, pentru ca femeile mironosite care au venit la mormant sa poata vedea cu ochii lor ca mormantul este gol, ca Hristos inviase intr-adevar.

Un alt element este infatisarea lui Hristos cu un steag, pentru a sublinia biruinta Sa asupra mortii. Steagul este un simbol profan, in timp ce Crucea, pe care o tine Hristos uneori in descrierea traditionala a Invierii, este un simbol duhovnicesc.

Leonid Uspensky si Vladimir Lossky atrag atentia asupra faptului ca, “in iconografia ortodoxa traditionala, momentul in sine al Invierii lui Hristos nu este niciodata descris. Spre deosebire de icoana invierii lui Lazar, atat Evangheliile, cat si Traditia bisericeasca nu spun nimic despre acel moment si nu spun cum a inviat Hristos. Nici o icoana nu o arata."

Absenta redarii momentului Invierii arata caracterul sau de nepatruns pentru mintea omeneasca si, prin urmare, imposibilitatea de a-l descrie.

De aceea, in iconografia ortodoxa sunt doua reprezentari care corespund sensului acestui eveniment: "Pogorarea la iad”, descriind momentul care precede Invierea lui Hristos cu trupul, si "Mironositele la mormantul Domnului”, infatisand momentul ce a urmat Invierii cu trupul a lui Hristos.

De vineri, 15 aprilie, până duminică, 17 aprilie, meşteri din toate zonele ţării vin să sărbătorească Floriile la Muzeul Ţăranului Român.

Olari, fierari, cioplitori, cojocari, cofetari, pielari, rudari, iconari, dar şi ţesătoare, împletitoare, încondeietoare vor veni la Târgul de Florii de la MŢR cu: obiecte din lemn, ceramică, ţesături, jucării, instrumente muzicale, podoabe, ouă încondeiate, mobilier pictat, icoane.

De-ale gurii puteţi târgui: suc de mere, cofeturi din Teleorman, turtă dulce de Harghita, kürtös kalács, halviţă, magiun de prune din Topoloveni, miere de albine şi lăptişor de matcă, polen şi propolis, ierburi de leac, pălincă de Bihor şi vin, mâncăruri de post la Clubul Ţăranului.

Nu vor lipsi nici florile fel de fel, colorate şi parfumate cum numai în aprilie găsim.

Prin târg...

- demonstraţii de încondeiat ouă,
- atelier de olărit – oale, blide şi ulcele învârtite la rotă de meşterul popular Jorj Dimitriu,
- atelier de legătorie cu hârtierul Răzvan Supuran,
- expoziţie de pictură naivă din Moldova a meşterilor Ioan Măric şi Gheorghe Ciobanu, în Clubul Ţăranului,
- duminică, 17 aprilie, ora 12:30, la Clubul Ţăranului, Trupa de copii a atelierului de teatru de la MŢR, coordonat de Beatrice Iordan, va susţine o piesă de teatru de animaţie Zâna din Stejarul cu trei crengi.
- muzici şi voie bună.


Târgul de Florii este deschis de vineri, 15 aprilie, până duminică, 17 aprilie, între orele 10:00 şi 18:00, la Muzeul Ţăranului Român.

Sărbătoarea Floriilor

„În duminica de Florii, oamenii au voie să mănânce peşte. Merg la biserică ducând flori şi se întorc ducând mâţişori de salcie. Ating cu salcia copiii, vitele din gospodărie şi o pun la icoană: peste an ea capătă tot felul de întrebuinţări. Tot acum sunt fierte buruienile care vor fi folosite la vopsirea ouălor.Cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Sunt locuri unde în această zi oamenii nu se spală pe cap, de teamă să nu albească (încărunţească) la fel ca pomii aflaţi în floare. În alte părţi se spală pe cap tocmai în această zi, dar cu apă în care au fiert busuioc şi fire de la canafii unui prapor care a fost purtat la o înmormântare de fată mare. Ca să fie de folos părului, să-l facă să strălucească de sănătate, apa trebuie vărsată la rădăcina unui păr”. (Ghidul sărbătorilor româneşti, de Irina Nicolau)

 

La inceputul ciclului, in ajunul sau sambata Floriilor, se efectua un ceremonial complex, structurat dupa modelul colindelor, dedicat unei zeitati a vegetatiei numita Lazar sau Lazarica. Obiceiul a fost atestat numai in sudul tarii: Muntenia si Dobrogea. Totusi, acesta este circumscris intr-un areal sud-est european mai larg, ceea ce i-a determinat pe folcloristi sa-l ataseze unui stravechi strat cultural traco-elen.

Una dintre fete, participanta la ceremonial (de mentionat ca obiceiul era practicat numai de catre fete), numita Lazarita, se imbraca mireasa. Aceasta, impreuna cu alte fete cu care formeaza o mica ceata, colinda in fata ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau Lazarica: plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza, moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

Un text dobrogean, probabil foarte vechi, completeaza scenariul ritual al mortii si inmormantarii cu invierea si prefacerea lui Lazar in flori, moment culminant marcat, printr-o hora de veselie a colindatoarelor. Ovidiu Birlea este surprins de felul cum un text folcloric care nu beneficiaza de nici o descriere etnografica reda un ritual atat de complex: moartea violenta, scalda rituala, care aduce cu sine prosperitatea vegetatiei sau, si mai direct, invierea si transformarea eroului in vegetatie luxurianta si, in final, bucuria marcata de hora colindatoarelor.

Originea obiceiului ar trebui cautata intr-una din formele trace ale cinstirii lui Dionysos care avea loc la inceputul primaverii, strans inrudite cu cele din antichitatea greaca despre Adonis si Afrodita, Attis la frigieni, Osiris la egipteni etc, in care baza scenariului ritual era moartea violenta a zeului, bocirea zgomotoasa in grup, iar in final invierea lui concomitent cu eruperea vegetatiei, in bucuria generala a cortegiilor participante.

Dupa acest scenariu, tipic pentru renovarea timpului anual sau sezonal, urma sarbatoarea prepascala a Floriilor. Zeita romana a florilor, Flora, in cinstea careia se organizau vestitele sarbatori de primavara, devenise foarte cunoscuta in Dacia romana. Sarbatoarea ofera insa numeroase practici populare legate de cultul mortilor: pomeni, infigerea ramurilor de salcie in morminte, amenajarea si curatirea mormintelor, acte de divinatie in care se solicita ajutorul spiritelor mortilor. Ramurile de salcie, simboluri ale vegetatiei de primavara, erau la loc de cinste: se duceau la biserica pentru a fi sfintite, se foloseau la farmece si descantece, capatau valoare de medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se pastrau pentru a opri prin mijloace magice grindinile si furtunile distrugatoare, pentru a fertiliza cu ele stupii si vitele, etc.

Personajele Calendarului popular sunt insa oameni obisnuiti, agricultori sau crescatori de animale, cu calitati si defecte, cu parinti, frati, surori, soacre. Astfel, baba Dochia era mama lui Dragobete, Cap de Primavara, casatorit cu o fata ce mai avea un frate mai mic, pe nume Lazar. Intr-o sambata Lazar a plecat de dimineata cu caprele, lasand-o pe maica-sa sa faca placinte. Urcandu-se intr-un stejar sa culeaga muguri, isi aduce aminte de placinte. Se grabeste sa coboare, cade si moare. Sora lui, nevasta lui Dragobete, il cauta pana il gaseste si il boceste pana cade moarta langa frate-sau. Rudele si neamurile i-au gasit tarziu, in ziua de Santamarie, cand iarba crescuse peste ei. "Se zice ca de atunci ar fi ramas si jelitul la morti". In felul acesta sora lui Lazar scapa de traiul greu ce-l ducea cu soacra-sa, Baba Dochia.

Cele doua zeitati preistorice, Lazar si Flora, provenite din straturi culturale diferite (tracic si roman), inrudite in ceea ce priveste scopul final (renasterea vegetatiei la inceputul unui nou ciclu calendaristic), sunt celebrate in Calendarul popular in sambata lui Lazar si in Duminica Floriilor.

Este adevarat ca in Evanghelia lui Luca se vorbeste de un anume Lazar cel sarac, ca fratele Martei si al Mariei, despre care se spune ca a fost inviat de Iisus, se numea Lazar, ca dupa aceasta minune, la intrarea in Ierusalim, locuitorii orasului l-au intampinat pe Iisus cu ramuri verzi. Dar, de la aceste date consemnate in Evanghelie si pana la ritologia pagana expusa sumar in randurile de mai sus este o distanta imensa.

“De ce ambele minuni s-au petrecut tocmai in Bihor si cu icoane care au legaturi cu lupta de rezistenta a ortodoxiei? De ce la sarbatorile Sfantului Ioan Botezatorul, al carui cap a fost taiat, deoarece s-a impotrivit dezmatului si luxului exagerat?”

Minunea de la Delani

Intr-un sat din Bihor icoanele izvorasc mir

Cand anul acesta la Schitul Huta se implinea un an de la lacrimarea icoanei Maicii Domnului, intr-un sat in apropiere de schit, la Delani, o alta icoana a Maicii Domnului a izvorat mir. Atat Schitul Huta cat si parohia Delani au multe lucruri asemanatoare in ce priveste activitatea misionara in zona Beiusului si ambele au hramul Sfantului Ioan Botezatorul.

In data de 29 august 2010 la Delani a inceput sa izvorasca mir din icoana Maicii Domnului pictata de ierodiaconul Siluan de la Manastirea Nicula. Icoana de la Delani este o copie fidela dupa icoana originala de la Nicula care, in urma cu trei veacuri, cand generalul Bukov a intrat in Ardeal, a lacrimat trei saptamani fara oprire. Icoana originala de la Nicula a plans cand peste 200 de biserici si manastiri din Ardeal au fost arse sau demolate de armatele imperiului Habsburgic conduse de generalul Adolf Bukov. Atunci Imparateasa Maria Tereza a impus cu sila, in zonele de sub ocupatie habsburgica, o noua credinta: greco-catolicismul.

In parohia Delani prozelitismul uniat a fost stopat cu curaj si fermitate de catre preotul Ionel Tota si credinciosii din sat cu toate ca presiunile au fost foarte mari atat din punct de vedere a administratiei locale, politic, cat si din partea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

Primele semne ale minunii au aparut din ajun, cand, dupa savarsirea vecerniei cu litie si inaltarea de rugaciuni Sfantului Ioan Botezatorul, din piciorul stang al Mantuitorului din icoana a izvorat mir. Primul care a vazut minunea a fost un tanar participant la slujba. Credinciosii prezenti au inmarmurit

“Nu pot explica in cuvinte ce am simtit atunci, ce stare de bucurie duhovniceasca am simtit” spune o credincioasa din satul Delani care a vazut cele petrecute.

In ziua cand Biserica Ortodoxa praznuieste Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie) icoana a izvorat iarasi mir in prezenta a peste 100 crediciosi. Asemenea si in ziua praznuirii Sfintei Cruci icoana a izvorat mir din nou. La putin timp au inceput sa izvorasca picaturi de mir si din alte icoane din biserica.

Credinciosii din zona au facut fotografii si au filmat cateva din momentele in care s-a petrecut minunea, copii dupa aceste inregistrari aflandu-se la casa parohiala din Delani.

Preotul paroh Ionel Tota spune ca e un semn al Maicii Domnului pentru mangaierea credinciosilor si intarirea in dreapta credinta.

Tot in 29 august, cu un an inainte, la Schitul Huta, a lacrimat o copie a icoanei Maicii Domnului din Kazan (Ukraina) ocrotitoare impotriva ereziilor si ajutatoare in vremuri de prigoana. Despre minunile ce au avut loc in eparhia Bihorului, ieromonahul Eftimie Mitra de la Huta spune ca

“Orice minune trebuie marturisita cu tarie, dar si cu atentie, fara a cadea in alte ispite sau capcane ce ni le poate intinde diavolul incercand sa discrediteze lucrarea lui Dumnezeu. Noi ca oameni nu am contribuit cu nimic la aceste minuni. Ne punem totusi intrebarea: De ce ambele

minuni s-au petrecut tocmai in Bihor si cu icoane care au legaturi cu lupta de rezistenta a ortodoxiei? De ce la sarbatorile Sfantului Ioan Botezatorul, al carui cap a fost taiat, deoarece s-a impotrivit dezmatului si luxului exagerat? Cred ca Maica Domnului si sfintii vorbesc intr-un mod aparte dar nu toti putem sa ii intelegem intocmai. Cine are urechi de auzit sa auda“.

Credinciosii din zona Beiusului au vizitat biserica din Delani pentru a vedea minunea cu ochii lor si au participat la slujbele oficiate de preotul paroh Ionel Tota. S-au savarsit si slujbe de pomenire a martirilor neamului si taina slujbei de Maslu la care au participat preoti din imprejurimi.

Atat biserica de la Delani cat si cea de la Huta au hramul Sfantului Ioan Botezatorul iar minunile s-au petrecut in ziua cand in Biserica Ortodoxa se sarbatorea Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la un an diferenta una de alta.

Episcopia Ortodoxa a Oradiei si protopopiatul ortodox Beius refuza sa faca vreun comentariu legat de acest subiect. Daca mai marii Bisericii tac, vorbesc icoanele. Si nu oriunde!

Are 37 de ani, dintre care ultimii 12 i-a petrecut într-un schit din Gorj. Omul spune că s-a simţit mai mult atras de cele sfinte decât de fizica atomică, domeniu în care e licenţiat. A electrificat schitul, pentru a-şi face viaţa mai uşoară

Călugărul Firmilian de la Schitul Locurele, schit ce aparţine de Mănăstirea gorjeană Lainici, a reuşit să aducă lumina în vârful muntelui. Călugărul a pus la punct un sistem de iluminat cu ajutorul unor panouri solare. Astfel, el şi fraţii săi întru Dumnezeu nu mai trăiesc la lumina lumânărilor.

Călugărul Firmilian are 37 de ani şi trăieşte la Schitul Locurele de doi ani de zile. Bărbatul şi-a găsit vocaţia pentru viaţa mănăstirească în vremea studenţiei de la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Fizică şi a lucrat un an într-un institut de cercetare a fizicii atomice din Capitală, dar a renunţat la slujbă pentru mănăstire. "Am lucrat la Institutul de Cercetare al profesorului Mânzatu, iar fizica m-a adus la religie. La vârsta de 25 de ani am ales calea rugăciunii, iar de peste 12 ani sunt călugăr. Fără să regret vreodată acest lucru", a povestit călugărul în straie cernite.

În tinereţe nu credea în cele sfinte

Acum, după atâţia ani, îşi aminteşte că a intrat la Facultatea de Fizică fiind ateu convins, iar "pe parcurs, am început să merg mai des la biserică. În final, am ajuns să mă călugăresc". La Schitul Locurele cablurile şi instalaţiile de curent electric nu au putut fi aduse. Schitul se află în vârful muntelui, dar călugărul Firmilian şi-a folosit cunoştinţele de fizică şi a reuşit să aducă lumina. Nici mica biserică, veche de 152 de ani, făcută de Sfântul Calinic, nu era racordată la energia electrică, călugării folosind tot lumânările pentru a face lumină.

Panourile solare ale părintelui Firmilian

Din toamna anului trecut, chiliile din curtea bisericii şi a schitului au curent de la panourile solare, achiziţionate de către călugărul Firmilian. Energia solară poate fi produsă chiar şi iarna, dar este mai puţină decât vara, atunci când, zilnic, razele soarelui încălzesc panourile aşezate frumos pe acoperiş. Cele două panouri solare au fost achiziţionate pe rând, din cauza lipsei fondurilor băneşti. Unul a fost donat, iar celălalt a fost cumpărat de călugăr, din Bucureşti. "Tehnica şi ştiinţa au evoluat, aceste două panouri le-am instalat în numai câteva ore şi apoi am avut lumină", spune tânărul călugăr. Bărbatul ce şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu şi ajutorării semenilor spune că este mulţumit de rezultatele investiţiei de 14 milioane de lei vechi. Fiind energie solară, feţele mănăstireşti alimentează un frigider mic şi trei neoane. La Schitul Locurele există şi un fel de generator, provenit de la o baterie de camion. Călugărul Firmilian spune că îşi va mai folosi cunoştinţele pentru fraţii săi, dar nu vrea să povestească încă despre viitoarele planuri. Este mulţumit că a reuşit, după 150 ani de la ridicarea Schitului Locurele, să-i facă pe călugări să fie bucuroşi de lumină electrică, chiar dacă este produsă de numai două panouri solare.

A venit la Schitul Locurele datorită părintelui Adrian

Călugărul Firmilian recunoaşte că a venit la schit datorită părintelui Adrian, care are acum mai bine de 94 de ani. Părintele Adrian a fost duhovnic al Mănăstirii Antim din Bucureşti, venit la Lainici în 2002. Acum, duhovnicul şi călugărul locuiesc în vârful muntelui, la schit. Părintele Adrian s-a născut în Bucovina de Nord şi a fost rănit foarte grav în război. Duhovnicul a stat în închisorile comuniste timp de 12 ani şi a decis să se călugărească la 31 de ani, după ce a reuşit să se însănătoşească în urma rănilor frontului. În ciuda tuturor încercărilor la care l-a supus viaţa, părintele Adrian nu şi-a pierdut niciodată credinţa şi speranţa. Schitul Locurele se află la o distanţă de aproximativ cinci kilometri de Mănăstirea Lainici, iar aici se poate ajunge doar pe un drum forestier. Aflat într-o poiană largă, la o altitudine de aproape 800 de metri, schitul a luat fiinţă în 1852. "Este locul cel mai frumos din lume, unde găseşti linişte sufletească şi eşti aproape de Dumnezeu", consideră călugărul Firmilian.

Lumină şi de la o baterie de automobil

Călugărul Firmilian şi-a dorit foarte mult să îmbunătăţească viaţa din vârful muntelui. "Nu am căutat bunăstarea, departe gândul, dar este foarte bine şi pentru turiştii care mai trec pe aici, pentru părintele Adrian, duhovnicul sufletului meu. Altfel putem lucra la lumina unui neon, faţă de lumina pe care o dădeau lumânările. Rugăciunea şi treburile gospodăreşti îmi ocupă tot timpul. Este viaţa pe care mi-am dorit-o şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea în fiecare clipă", a spus călugărul Firmilian, om liniştit şi blând, înveşmântat în haina sa cernită de slujitor al Domnului. La Schitul Locurele trăiesc atât călugărul Firmilian şi părintele Adrian, cât şi un alt călugăr, Macarie. Inovaţia lui Firmilian a adus lumină electrică în cele trei chilii ale călugărilor. "Am folosit două panouri solare de câte 20 de waţi, le-am cuplat şi uite aşa am reuşit să avem energie electrică de la soarele cel sfânt. Am folosit, de asemenea, şi un acumulator de automobile. A fost una dintre cele mai practice soluţii pe care am uzitat-o. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, toate se pot face în viaţa asta", a mai afirmat călugărul.

Manastirea Sfanta Tecla - Maaloula

Îţi sună cunoscut deşi nu ai întâlnit-o niciodată. Face parte din acele lucruri pe care nu le cauţi neapărat, dar care vin în întâmpinarea ta cu simplitate şi firesc. Ca dragostea, ca dorinţa de a zbura. Limba aramaică, limba în care se adresa Hristos credincioşilor, face parte din acele lucruri de care nu ştii că îţi este dor decât atunci când le-ai găsit.

Despre Malloula, localitatea siriană în care se vorbeşte aramaica, limba lui Hristos, afli încă de la primul pas în Damasc. Este unul dintre principalele obiective turistice ale ţării şi gazdele au grijă să nu îl ratezi. Fie că este vorba despre afişe, fie că este vorba despre recomandarile şoferilor de taxi sau ale recepţionerilor, Malloula este, alături de minunăţiile de la Palmira, Damasc sau Alepp, un obiectiv care nu poate fi ratat.

De la coborârea din autocar, în parcarea din mijlocul localităţii, îţi dai seama că ai păşit, dacă nu neapărat în altă lume, cu siguranţă în alt timp. În primul rând este senzaţia de ospitalitate accentuată de mirosul de pâine proaspătă, tocmai scoasă din cuptorul ce arde non-stop la brutăria din imediata apropiere. De aici şi senzaţia de bună primire pentru români cel puţin, pentru care reflexul întâmpinării cu pâine şi sare este în mare parte şi involuntar îndeplinit. Apoi este limba pe care o vorbesc cei din jur. Familiarizat în cele câteva zile cu araba, ceea ce aud acum îmi pare cunoscut fără însă a putea identifica expresiile, cuvintele. Este senzaţia pe care o trăieşte probabil orice turist latin, dar cu siguranţă orice român aflat în Portugalia. Aceea că "recunoaşte" tot ceea ce se vorbeşte în jurul lui, fără ca de fapt să înţeleagă mai nimic, doar "muzicalitatea" limbii auzite fiindu-i familiară.

Locuitorii din Malloula folosesc limba vorbită de Hristos în Galileea. Învaţă în aramaică, se căsătoresc în aramaică, se ceartă tot în aramaică. Este singurul loc din lume unde funcţionează o secţie a Universităţii specializată în predarea uneia dintre cele mai populare limbi de pe pământ acum două mii de ani, dar pe cale de dispariţie, astăzi. Despre Malloula se spune că e "locul unde Hristos vorbeşte încă" fiindcă până şi pietrele par a se adresa vizitatorilor într-un limbaj anume. Nu este nevoie să aştepţi intrarea în Mânăstirea Tecla pentru a avea contactul cu limba lui Hristos. E suficient să intri în primul magazin sau să dai bineţe primului localnic întâlnit în cale. În afară de "bună ziua" sau răspunsul la "cât costă" vei auzi cu siguranţă şi un fragment din "Tatăl Nostru" rostit în aramaică sau o altă rugăciune spusă cu emoţia şi mândria interpretării imnului de stat. Fiindcă într-un fel, chiar este. Fiindcă în Malloula limba aramaică este imnul iar Mânăstirea Tecla este stindardul-pereche.

MAMA BOLNAVILOR
Legenda spune că Tecla a fost prima femeie creştină care a suferit pentru credinţa ei. Născută într-o familie de arabi bogaţi, ea a fost hărăzită de părinţi unui tânăr de aceeaşi religie. Fata însă descoperise credinţa creştină şi hotărâse să îşi dedice viaţa slujirii Domnului Iisus Hristos, devenind ucenicul Apostolului Pavel. Aflând acestea, familia o reneagă şi face în aşa fel încât Pavel să fie alungat din cetate. Fiind ea însăşi în pericol de a fi întemniţată şi ucisă pentru credinţa ei, Tecla părăseşte casa părintescă şi fuge pe teritoriul actual al Siriei. Ajunsă în zona localităţii Malloula de astăzi şi fiind urmărită de autorităţi pentru a fi încătuşată, Tecla se roagă la Dumnezeu să o ajute şi, spune legenda, muntele din faţă se deschide atât cât să treacă o persoană de dimensiunile ei, scăpând-o astfel de urmăritori. Se spune de asemenea că acesta ar fi primul miracol al secolului I după Hristos.

La capătul defileului astfel săpat în piatră a găsit o grotă pe care a transformat-o în chilia şi adăpostul în care a trăit tot restul vieţii. Sfânta Tecla s-a stins în jurul vârstei de 90 de ani, fiind cunoscută şi ca "Mama bolnavilor" datorită miracolelor înfăptuite cu apa din izvorul ce a răsărit dintr-o dată în chilie, fiind îngropată în acelaşi loc. Cu timpul, alături de Sfânta Tecla au venit şi alte călugăriţe astfel că, în anul 313, locul a fost menţionat pentru prima dată ca fiind mânăstire şi de atunci există o continuitate recunoscută în minuni, în special tămăduiri miraculoase. În prezent, aici trăiesc 13 călugăriţe şi 27 de fete orfane care pot să rămână permanent aici sau nu. De exemplu, Sara a venit aici la 4 ani şi acum termină facultatea.

O alta "soră" de a ei a devenit între timp designer vestimentar, locuieşte în Damasc, dar se întoarce la mânăstire pentru a petrece fiecare week-end în locul pe care toată viaţa îl vor considera "acasă". Şi astfel de exemple pot continua. Mânăstirea se finanţează din donaţii şi din vânzările pe care le fac aici, nefiind subvenţionată de stat. Statul nu contribuie financiar, dar face publicitate locului, pentru a se înregistra cât mai mulţi turişti şi pelerini. Din păcate pentru vistieria locaşului, intrarea este gratuită iar dintre miile de turişti care îi trec lunar pragul puţini sunt aceia care fac donaţii sau cumpără măcar lumânări, cei mai mulţi mulţumindu-se a se închina şi a face fotografii cu măicuţele.

PICĂTURA FERMECATĂ
Astăzi, pentru a ajunge la Mânăstirea Tecla din Malloula nu mai este nevoie să străbaţi defileul îngust şi abrupt care taie răsuflarea oricărui călător neantrenat. Este suficient să mergi pe şoseaua din Nordul Damascului şi localitatea tăiată de-a dreptul în piatră îţi apare în faţă după circa o oră de drum. Urmează apoi să străbaţi curtea interioară a mânăstirii şi să urci scările tăiate în piatră. Acestea te vor duce la locul unde Sfânta Tecla şi-a trăit viaţa şi acum, iată, veşnicia. Mormântul este simplu, întocmai ca traiul pe care l-a dus sfânta. În faţa chiliei însă, practic în grota care i-a servit drept adăpost, se găseşte acum un altar în mijlocul căruia un arbore îşi caută de zeci de ani drumul spre lumină.

Lângă el se găseşte un suport metalic, ca un piedestal din fier forjat la capătul căruia este un fel de farfurie sculptată în piatră. Deşi şochează prin simplitatea lui, acesta este locul cel mai căutat de pelerini şi de turişti deopotrivă. Este locul în care din tavan se preling picături de apă din izvorul apărut miraculos aici odată cu sosirea sfintei în grotă, apă care a ţinut-o în viaţă. Turiştii ţin mâna deasupra ciudatei farfurii din piatră sculptată spre a prinde picătura de apă sfinţită. Palma se aşază cu faţa în sus şi se pune o dorinţă. Tradiţia spune că, dacă picătura căzută din tavanul peşterii ajunge chiar în mijlocul palmei, atunci dorinţa pusă se va îndeplini cât mai curând. Dacă picătura cade însă mai departe de acest loc, pe încheietura mâinii sau pe degete de exemplu, credinciosul va mai avea de aşteptat până la îndeplinire.

Nu se spune nimic pentru cazul ratării cu totul a picăturii, neînregistrându-se nici un turist care, după atâţia kilometri bătuţi până aici să renunţe după una sau două încercări nereuşite de a prinde cât mai central picătura miraculoasă. Există doar sentimentul că vecinul reuşeşte întotdeauna să o prindă mai central, motiv pentru care, chiar dacă nu este vorba de mai multe dorinţe, experienţa se repetă. Şi se repetă... şi se repetă, fiind unul dintre puţinele locuri unde am văzut coadă în Siria.

REFUGIU PREZIDENŢIAL
Mânăstirea nu este renumită doar pentru minunile ce se înfăptuiesc aici, ci şi pentru activitatea didactică. Există aici o aşa numită şcoală de vară de două luni, gratuită, în care oricine vrea să înveţe sau să se perfecţioneze în aramaică o poate face în mod gratuit şi ale cărei cursuri sunt frecventate de persoane de toate vârstele, de pe toate continentele, de la cercetători de renume mondial la simpli împătimiţi în ale religiei.

Mai trebuie spus că Mânăstirea Sfânta Tecla nu este un refugiu doar pentru copiii orfani. Maica Stareţă care păstoreşte de aproape două decenii aşezământul poveşteşte că de Paştele trecut s-a trezit, fără nici o înştiinţare prealabilă, cu preşedintele sirian şi soţia acestuia în mânăstire. "Pur şi simplu au «fugit» din Damasc fără însoţitori sau gardă de corp şi ne-am trezit cu ei aici, spune stareţa, adăugând că "ineditul cuplu de musafiri a vizitat orfanii, s-a interesat de soarta lor şi de condiţiile în care trăiesc, a luat masa alături de aceştia iar când a aflat că aici se predă aramaica a înfiinţat un institut unde această limbă să fie predată în mod oficial, şi care să poată emite şi diplome de absolvire, fiind în subordinea directă a Universităţii din Damasc.

MULTICONFESIONAL
O altă particularitate a locului este şi faptul că aici vin foarte mulţi musulmani în pelerinaj, aceştia crezând în puterile miraculoase ale apei care picură din pereţii peşterii unde a locuit Sfânta Tecla. Ei vin şi se roagă pentru vindecare fără a folosi însă covoraşele tradiţionale, făcând uz doar de poziţia rituală a mâinilor.

Există şi români care se roagă aici. Unii în calitate de turişti, de simpli credincioşi, altii chiar în calitate oficială. Este cazul preotului Gheorghe Costea, primul preot hirotonisit de PF Patriarhul Daniel special pentru parohia din Siria, pentru comunitatea creştin-ortodoxă a românilor din Damasc. Astfel că la slujba ţinută cu ocazia Crăciunului de anul trecut de "abuna Georges", cum îi spun localnicii părintelui, la una dintre cele mai vechi şi cunoscute mânăstiri de pe pământ, araba, greaca, aramaica şi româna au fost împreună limba universală a milioane de credincioşi, a credinţei în Dumnezeu, indiferent cum s-ar numi El.

In 24 ianuarie (5 februarie pe stil vechi) poporul roman sarbatoreste in fiecare an Unirea Principatelor.

La 24 ianuarie/5 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este votat, unanim, Domn al Moldovei si Domn al Tarii Romanesti, de cele doua camere de deputati, mai intii de cea de la Iasi, apoi si de cea de la Bucuresti.

"V-am zis ca ea va fi precum Romania o va dori si o va simti", spunea Alexandru Ioan Cuza.



FILE DIN ISTORIA UNIRII PRINCIPATELOR ROMANE:


Unirea cea mult asteptata de veacuri, dupa moartea napraznica a lui Mihai Viteazul, ucis miseleste de unguri in 1601, pe Campia Turdei, se infaptuise. 

Primii pasi catre unire s-au facut odata cu evenimentele revolutiei de la 1848, care - desi a fost inabusita - a demonstrat in mod categoric dorinta de independenta si de unitate a romanilor. Din pacate, netinand cont de interesele poporului roman, Imperiul Otoman si Rusia Tarista au incheiat la Balta Liman (cartier in Constantinopol), in primavara anului 1849, o conventie valabila sapte ani, care afecta grav suveranitatea Principatelor. Prin acea conventie se stabilea ca domnitorii celor doua tari romanesti sa fie considerati inalti functionari ai Imperiului Otoman si sa fie numiti direct de sultan, cu acordul Rusiei Tariste.

In cursul anului 1853, s-a declansat Razboiul Crimeii, ca urmare a neintelegerilor dintre puterile acelor vremuri, iar infrangerea Rusiei a permis ca prin tratatul de pace incheiat la Paris in 1856, Principatele Romane sa treaca sub protectia puterilor semnatare si capatau dreptul de a face propuneri de reorganizare, care sa se infaptuiasca tinand cont de dorintele romanilor.

Dupa anul 1853 pasoptistii moldoveni si munteni, reintorsi masiv in tara, au organizat o formatiune politica numita "Partida Nationala" si au format Comitete ale Unirii.

Lucrarile Adunarii Ad-hoc s-au deschis in septembrie 1857, atunci cand - pentru prima oara - au fost prezenti si deputati tarani, iar fortele sociale si politice erau chemate sa se pronunte in legatura cu aceasta problema atat de importanta.

Luna urmatoare a anului a adus si primele rezolutii, votate cu un continut asemanator in Adunarile Ad-hoc ale Moldovei si Tarii Romanesti, prin care se exprima clar vointa de unire.


Dupa mai multe dispute, in Adunarea Electiva a Moldovei, a fost propus si ales in unanimitate Alexandru Ioan Cuza - "om nou la legi noi", dupa cum aprecia Mihail Kogalniceanu. In Tara Romaneasca Adunarea Electiva  - intr-o sedinta secreta datorata agitatiei vremurilor- deputatul Vasile Boerescu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza - propunere acceptata in unanimitate. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a reprezentat o victorie insemnata a poporului roman in lupta sa pentru formarea unui stat national unitar.

Intrunite la Paris pentru Conferinta desfasurata intre 26 august si 6 septembrie 1859 marile puteri europene au fost nevoite sa accepte unirea infaptuita de romani. Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoasterea sa fiind limitata, insa, numai la durata vietii acestuia.

In fiecare an, pe 7 ianuarie, sarbatorim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care il cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?

Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca "nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan "a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care la- facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga”.

Raspunsul la intrebarea "Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?”, il gasim la Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care reda marturia Botezatorului: "Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 33-34). Parintele Dumitru Staniloae, talcuieste acest eveniment astfel: "Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut "vorbi” sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu”.

Misiunea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul a inceput sa predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-2). El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!“.

Ioan Botezatorul model al smereniei

In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decat pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: "Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27). Desi afirma de doua ori: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El", marturiseste: "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca." Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar spre a birui mandria. Trebuie sa retinem ca avem capacitatea de a iesi din noi si a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Boteazatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, semnifica chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Ioan Botezatorul!