A ajunge duminica cu copilul la Sfânta Liturghie este de multe ori dificil, din multe şi variate motive pe care nu le voi detalia aici. De vineri seara mă rog (când îmi aduc aminte, când mai am forţa fizică pentru rugăciune) Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi uneori sfinţilor, mai ales dacă se nimereşte să fie prăznuit un sfânt anume în acea duminică, să mă ajute să reuşesc să-mi duc şi în respectiva duminică copilul la Sfânta Biserică.

Era ultima duminică din postul Crăciunului şi ştiam că nu voi putea ajunge la biserică de Crăciun. Îmi doream însă mult să-mi împărtăşesc copilul, să nu treacă prea mult timp între împărtăşanii, fiindcă nimic nu vindecă şi nu întăreşte sufletul aşa cum o face împărtăşirea cu Sfintele Taine. În plus, eu nu ştiu cum şi ce să-i spun copilului despre credinţă, despre Iisus Hristos, despre Biserică, aşa încât să fie pe măsura puterii lui de înţelegere, dar ştiu sigur că Mântuitorul, prin Sfânta Împărtăşanie îi "vorbeşte" copilului meu în mod direct. Iar ceea ce vede, aude şi trăieşte duminica în biserică nu poate fi înlocuit cu nimic.

Ratasem deja ora la care ar fi trebuit să plecăm de acasă pentru a ajunge la momentul împărtăşaniei; eram dezamăgită, oarecum şi resemnată, dar totuşi încă speram că voi reuşi cumva să-mi împărtăşesc copilul. Nu vroiam să renunţ, ar fi fost uşor să spun "asta e, vor mai fi ocazii, mai sunt duminici şi sărbători şi de acum înainte". Mai era în sufletul meu o brumă de credinţa că totuşi rugăciunea mea va fi auzită şi împlinită.

După cuvântul de învăţătură, părintele îi împărtăşeşte pe micuţii care au "întârziat", aşa că am pornit spre biserică rugându-mă Mântuitorului să mă ajute şi gândindu-mă cum să-i umplu copilului timpul până la finalul Liturghiei, aşa încât să nu îşi piardă răbdarea.

Răbdarea e o virtute care se dobândeşte greu, iar pentru prichindei cuvântul "răbdare" nu există în vocabularul lor. Mare bucurie am trăit când am intrat în biserică! Deşi era târziu, şi în mod normal la acea oră părintele trebuia să fie aproape de finalul cuvântului de învăţătură, noi am nimerit exact la momentul împărtăşaniei. Căci în acea duminică, în cadrul Sfintei Liturghii fusese introdus înainte de împărtăşanie un scurt concert de colinde al copiilor de la grădiniţă.

Am stat frumos la rând, copilaşul s-a împărtăşit, şi-a mâncat fericit pâinica sfinţită şi spre încântarea lui şi a mea, după Liturghie am avut parte şi de un minunat moment artistic al copiilor mai măricei de la grădiniţă: punerea în scenă a Naşterii Mântuitorului.

Eu nu a trebuit decât să-i povestesc ceea ce vedea că interpretează copiii aşa ca el, acolo în biserică.

Mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase pentru ajutorul tău!

DOAMNE AJUTA..

Înainte de intrarea în noul an, m-am gândit să alung starea de plictis din această vacanţă comandând câteva cărţi pentru a le citi în zilele următoare de iarnă. Iată că au şi sosit într-un timp foarte scurt iar dorinţa de a le răsfoi era din ce în ce mai mare. Am stat câteva minute cugetând între a deschide sau nu prima carte.

,,A iubi înseamnă a ierta"  - Ieromonah Savatie Baştovoi

Titlul de pe copertă a început să trezească în propria fire amintiri...dureroase dacă le pot numi astfel; clişee repulsive, gânduri şi sentimente elegiace.

,,A iubi înseamnă a ierta"...cât de frumos spus! Cât de frumos şi totodată cât de înţepător poate fi. Descoperim cu toţii pe zi ce trece, că iertarea se dovedeşte a fi un examen extrem de dificil, iar iubirea...cea mai grea luptă. După cum îmi spunea o prietenă: "iubirea e cea mai grea luptă cu propriul eu, cu oamenii pe care îi întâlneşti, cu puterea de discernământ şi cu puterea de a simţi sentimentele celor din jurul tău." Aş adăuga eu aici întrebarea: dar dacă cei din jur nu mai au sentimente? Dacă cei din jur îşi bat joc de ceea ce simţi tu? De trăirile tale, de emoţiile şi de stările tale sufleteşti? Deschizând totuşi cartea, luând un creion şi încercuind câteva fraze, mi-am dat seama că răspunsul la întrebarea mea anterioară se afla tocmai aici. De ce?

Pentru că am aflat că şi ,,cei mai împietriţi oameni din lumea aceasta au momente în care tânjesc după iubire." Aşadar, nu există om care să nu iubească, care să nu-şi dorească să fie iubit; care să nu aibă pic de sentiment înlăuntrul său. De fapt, tocmai acele persoane pe care noi le considerăm având un suflet de gheaţă, o minte întunecată şi o cămară a inimii murdară; tocmai acestea însetează nespus de mult după iubirea adevărată.  Nu ştim noi ce se află în inima lor, nu ştim noi cum îi priveşte Hristos pe aceştia. Noi îi privim cu ochi lumeşti; cu nişte ochi întinaţi de mulţimea păcatelor, însă Hristos îi vede într-un mod cu totul aparte. Cartea nu e plină de citate sau definiţii, pentru a le afla pe acestea putem accesa foarte uşor Google-ul şi vom găsi acolo câte citate vrem legate de subiectul respectiv. Cartea este însăşi o definiţie şi o prezentare clară, limpede a iubirii. Şi nu spun asta doar pentru a-i face o reclamă tradiţională. Ci spun asta gândindu-mă că dacă cineva se va întreaba vreodată ce e iubirea, va afla răspunsul chiar de pe copertă. Argumentarea însă, stă în filele cărţii; acolo domneşte esenţa reală şi perceptibilă a acestei teme.

,,A nu mai fi iubit, pentru mine, înseamnă a numai exista." Să ne oprim puţin atenţia asupra acestui rând. Cum să nu mai exişti dacă nu eşti iubit de ceilalţi? Înseamnă că vei muri? Tocmai asta încearcă să ne explice Părintele Savatie. Fără iubire, sufletul omului e ca şi mort. E ca o floare pe care dacă n-o mai îngrijeşti, n-o mai uzi, se ofileşte şi moare. Iubirea este această apă vie fără de care nu putem trăi. E hrană pentru suflet şi îmbrăcăminte pentru trup căci ,,Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină." Nu putem face nimic fără iubire pentru că Dumnezeu este însuşi Iubire (Epistola Sfântului Apostol Ioan 4:8) iar fără El ,,nu putem face nimic"după cum ne spune chiar Mântuitorul.

,,În iubire ne descoperim unii pe alţii în Hristos." Cum să îl descopăr eu pe Hristos într-un om? Oare ce vrea acest călugăr basarabean să ne spună prin cele afirmate? Păi, destul de simplu la prima vedere. Dacă iubesc, am să fiu şi eu iubit-Hristos mă va ajuta să-l descopăr, să-l cunosc pe celălalt şi el pe mine la fel. Totul va avea un final destul de ok şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, nu? Dar, iată că sensul este altul. Iubirea nu se rezumă doar la replica uzuală şi comună: ,,îl iubesc pe x sau y cu condiţia ca şi el să mă iubească". Nu . Noi adeseori confundăm iubirea cu o pură condiţie.  Dar hai să punem în loc de acest agasant şi supărător ,,dacă" un simplu ,,trebuie". Trebuie să îl iubesc pe x sau y chiar dacă el nu mă iubeşte.

Chiar dacă el mă dispreţuieşte, strigă la mine, îmi vrea răul, mă displace. Aici treaba se cam complică, nu? Dar cum să fie complicat la noi, oamenii, dacă la Hristos Mântuitorul nu a fost? Păi nu suntem noi cei care afirmăm acum : ,,Te iubesc Doamne" iar peste cinci minute: ,,îl urăsc pe cel de lângă mine" ? Nu suntem noi aceia care vrem să îl urmăm pe Hristos (prin vorbe) dar nu facem nimic (prin fapte) pentru aceasta? Ba da, noi suntem. Dar iubirea asta pe care credem noi că o avem- este o iubire bolnavă, întunecată; nu e iubire de fapt! Nu am citit noi în Epistola Soborniească a Sf. Ioan că : ,,daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este” ? Dar pe o ureche ne intră şi pe alta ne iese.

Dragii mei, iubirea nu înseamnă a da un like la poza cuiva pe facebook sau a trimite cuiva diferite emoticonuri fabuloase pe messenger. Iubirea nu înseamnă a îl îmbrăţisa pe aproapele tău iar peste o oră să-i dai una în cap fiindcă te-a trădat. Şi Iuda l-a trădat pe Mântuitorul, dar Acesta nu l-a bătut cu pietre, nu l-a mustrat, nu l-a judecat. Ce a făcut în schimb? Ştim cu toţii că Mântuitorul se ruga pe Cruce pentru iertarea păcatelor lui. Ştim cu toţii că Hristos l-a aşteptat pe cel care îL vânduse până în ultimul ceas. Dar Iuda nu s-a întors. De ce? Pentru că nu avea iubire. Nu pentru că nu simţise iubirea puternică şi negrăită a lui Dumnezeu, ci pentru că el nu avea iubire; avea părere de rău dar nu şi dragoste. Iar părerea de rău fără dragoste nu e nimic. Din dragoste îzvorăsc toate. Iuda a renunţat la viaţă- la darul primit de Dumnezeu. Când aruncăm noi cadourile primite de la cineva? Când nu-l mai iubim. Când nu vrem să mai păstrăm nimic care să ne aducă aminte de prezenţa acelui om. Aşa a făcut Iuda.

Ar mai fi multe de zis cu privire la această carte dar vă las pe voi să o descoperiţi în toată splendoarea şi întregimea ei. O recomand tuturor celor care vor să înveţe ce e iubirea adevărată; ce este iertarea şi cum se vindecă suferinţa. O recomand celor care sunt interesaţi de gustul sincer şi dulce al unei prietenii adevărate întru Hristos dar şi celor care nu vor să îşi deschidă inima spre iubire. Sunt convinsă că anumite fraze din carte vor fi enervante la prima vedere pentru aceştia, dar ele vor trezi în suflete ceea ce mulţi filosofi atei şi ceea ce multe teorii false nu au putut stârni de-a lungul timpului.

De asemenea, recomand şi articolele: Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca rau?! şi PARINTELE SAVATIE: Iertarea – inceputul iubirii (“A iubi inseamna a ierta”) pentru mai multe detalii despre cartea Ieromonahului Savatie.

Dumnezeu să ne lumineze cu harul Său şi să ne ajute, pentru a înţelege importanţa iubirii Sale necontenite şi totodată, importanţa iubirii pentru aproape. Vă îndemn şi eu ,,să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Epistola către Efeseni 3:19).

Bucurie şi pace!...

DOAMNE AJUTA..

E iarnă din nou...încă un an din viaţa mea se sfârşeşte...mai urc o treaptă spre Tine, Doamne...

Mi-e dor căci, din neştiinţă, din nepăsare, m-am depărtat de Tine, iar acum sufletul meu e golit de fapte bune, pustiu şi rece, ca iarna de afară...

Flori de gheaţă se ţes la geamul său... şi ninge necontenit... însă Te aştept aici, în ieslea-mi umilă şi sărmană...

Eu nu-Ţi pot oferi daruri precum magii, nu-Ţi pot oferi decât nevrednicia, durerea mea, ca Tu, Lumina lumii, să o prefaci în bucurie...

Aş vrea să-Ţi cad la picioare, să-Ţi cânt colinde şi să mă apropii de Tine, în tăcere, să îmi alini Tu suferinţa, să topeşti gheaţa din inimă...

Mi-ai oferit, Iisuse, nenumărate daruri, însă eu, orbită de păcate, plină de mândria şi de răutatea mea, nu le-am putut vedea...

Şi totuşi e Crăciun, şi-aş vrea să pot schimba ceva în viaţa mea însă pentru aceasta am nevoie de Tine ca să-mi luminezi calea, să mă ridici din prăpastia adâncă în care am căzut... să mă conduci Tu pe Calea dreptăţii... să Te pot urma.

Am nevoie de Tine, Doamne, acum mai mult ca oricând....

DOAMNE AJUTA

Astăzi Biserica Ortodoxă sărbătorește în calendarul ei pe cei 14.000 de prunci uciși de regele Irod în zilele nașterii lui Hristos. Irod află de la magii ajunși în Ierusalim că în hotarele teritoriului condus de el, Iudeea, s-a născut un prunc căruia i se spune: regele Iudeilor. Simțindu-și amenințat tronul, Irod cheamă pe toți cărturarii și arhiereii poporului pentru a-i întreba unde scrie în lege (în Vechiul Testment / în cărțile sfinte ale lui Israel) că se va naște Hristos. Aceștia îi spun că în Betleemul Iudeii.

Acum îi lipsea să afle doar data când s-a născut, pentru a-și da seama cât de mare este pruncul. Irod îi îndeamnă pe magi să meargă și să-l afle pe acest prunc și în caz că-l vor găsi, să-l cheme și pe el pentru a se închina. De fapt Irod aștepta ca magii să-l afle pe Iisus, ca el să-l poate omorî mai repede și să scape de această frică a pierderii regatului, a pierderii puterii.

După ce-L găsesc pe Hristos, închinându-se și oferindu-i daruri, magii sunt înștiințați în vis de către Dumnezeu să se întoarcă pe altă parte, pentru a nu da de veste lui Irod. Magii pleacă iar Irod, după ceva vreme, văzând că magii l-au păcălit, hotărăște să omoare pe toți băiețeii de sub doi ani din regatul său, sperând ca între ei să se afle și Iisus, regele Iudeilor.

Pare o poveste de basm, și când o relatezi parcă ai povesti un film, dar e foarte adevărat, regele Irod a omorât cu sânge rece, fără pic de milă, copilașii a 14000 de mămici, care au rămas răcnind de durere în fața acestui genocid. Cum se poate întâmpla așa ceva? Cum poate fi un om așa de meschin, cinic, egoist și fără pic de frică de Dumnezeu?

Uneori prietenii îmi mai povestesc despre răutățile care se întâmplă în lumea în care trăim, și mă întreabă: „Cum este posibil așa ceva?” Haideți să vă spun ce cred eu. Maximul de degradare umană eu cred că este înfăptuit de acele persoane care fură copii din parcuri, îi omoară și apoi le vând organele, obținând de pe urma lor bani. Dacă oamenii, în disperarea și lăcomia lor după bani au ajuns să facă așa ceva, atunci totul e posibil. Ce poate fi mai rău decât atât? Ce inimă să ai încât să omori un copilaș nevinovat, un îngeraș...?

Cum de a putut Irod omorî 14.000 de prunci? Știți care e răspunsul meu, acum la 28 de ani de viață? Poate peste 10 ani voi gândi altfel dar acum eu cred că oamenii fac orice pentru bani și putere. Puterea și bogăția sunt cele mai mari ispite pentru omul contemporan... poate așa a fost din totdeauna. Uitați-vă în politica românească, uitați-vă cât de corupt este tot sistemul administrativ din România! Noi oamenii facem orice pentru bani, pentru plăcerile pe care le putem obține cu banii. Noi oamenii suntem avizi după putere pentru că suntem avizi după atenția pe care vrem să ne-o acorde alții.

Irod, n-ar fi suportat ca peste câțiva ani să fie dat la o parte de pe tron și el să rămână un simplu muritor de rând, un om care poate ar fi fost umilit de ceilalți după căderea din tron, ca o consecință a răutăților pe care le-a făcut altora. Un om care a condus ca un tiran știe bine că înlăturarea sa după tron înseamnă de fapt umilința totală și cel mai probabil moartea.

Ce zice Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13).  De aici rezultă că nu există ură mai mare decât să pui sufletul tău mai presus decât a celorlalţi, într-un egoism dus la extrem.  Pentru Irod sufletul lui a fost mai important decât sufletele celor 14.000 de prunci. Irod nu s-a gândit nicio clipă la binele regatului pe care-l conducea, pentru care 14.000 de prunci ar fi însemnat 14.000 de viitori oameni de nădejde ai regatului, ci s-a gândit doar la el, și la binele lui.
Ce educația a primit un astfel de om încât a putut ucide atâția copii fără a sta prea mult pe gânduri?

Eram în facultate în anul I și părintele Constantin Coman, profesorul nostru de Noul Testament, era la catedră, într-un amfiteatru cu 2-300 de persoane. Urma să ne alegem un șef de an și părintele era prezent acolo între noi ca să medieze procesul democratic al alegerii. Înainte să se facă propunerile de studenți pentru a candida la această funcție, părintele ne spune: „Aveți grijă pe cine puneți șef de an, să nu cumva să alegeți pe cel mai bun la învățătură, pentru că unul ca acesta va fi interesat doar de el însuși... alegeți pe cineva popular, pe cineva care să vă reprezinte interesele”.

Am rămas cu gura căscată, nu-mi venea să cred ceea ce aud. Proveneam dintr-un sistem școlar și dintr-o familie care mi-a spus mereu: „învață, învață, învață!” și niciodată „iubește, iubește, iubește!”. De mic toți m-au învățat că trebuie să fiu cel mai bun, să învăț cel mai bine, că să mă pot realiza în viață. Adesea eram arătat cu degetul pentru că cei din jur iau note mult mai mari și se descurcă mult mai bine la școală, iar eu eram un elev mediocru.

Cuvintele părintelui Coman mi-au deschis ochii. Am povestit această întâmplare de mai multe ori în articolele mele, și o voi mai povesti de câte ori voi simți că este nevoie, pentru a înțelege că finalitatea educației oferite copilului este: iubirea. Noi ne creștem copiii pentru a învață să se iubească între ei ca oameni, și împreună să-L iubească pe Dumnezeu.

Ceea ce se întâmplă astăzi în lume, este o consecință directă a educației pe care copiii au primit-o în familiilor lor. Haideți să vă dau un exemplu:

Să presupunem că într-o clasă de grădiniță, pe o masă s-ar afla o savarină, iar în jurul mesei 10 copii cu părinții lor. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare părinte i-ar spune la ureche copilului său: „tati, prăjitura aceea de pe masă este a ta, du-te și mânânc-o”? Toți cei 10 copiii ar fugi spre prăjitură și când ar ajunge la ea, s-ar stârni un conflict... Ar începe să se certe, să se bată, și până la urmă să stâlcească prăjitura și nimeni să nu fie mulțumit.

Dar dacă fiecare părinte i-ar spune copilului său la ureche: „tati, o mică parte din acea prăjitură este a ta, vorbește cu prietenii tăi și încercați să vă înțelegeți în așa fel încât să ajungă tuturor” ? Copiii ar veni încet spre masă și începând să se uite unii la alții, ar porni discuțiile....și ușor ușor dintre ei se va ridica un mic lider, care probabil va împărți prăjiturica, pentru ca fiecare să-și ia partea sa.

Când îți înveți copilul să fie cel mai bun, să fie primul în grupul lui, să aibă hainele cele mai frumoase, serviciul cel mai bun, banii cei mai mulți, casa cea mai luxoasă, funcția cea mai înaltă, atunci îi spui de fapt la ureche: „tati, prăjitura aceea de pe masă este a ta, du-te și mânânc-o”.

Eu, ca voi toți de altfel, am învățat la școală foarte multe lucruri, dar niciodată nu a venit un profesor să-mi spună de ce învățăm o anumită lecție. Profesoara de matematică intră în clasă și spune ”astăzi vă voi preda integrala”. Ia creta, începe să înșire explicații și formule pe tablă și apoi așteaptă ca toți să le memorăm. Dar de ce nu-mi spune la ce-mi vor folosi integralele în viață? pentru că aflând aș fi poate mult mai motivat să învăț.

Dacă profesoara ar intra și ar spune, „copiii v-ați gândit vreodată de câtă vopsea este nevoie să vopsiți un scaun?” Iar copiii ar răspunde: „Da! Calculăm aria fiecărei părți componente a scaunului și totalizându-le aflăm câtă vopsea aveam nevoie.”

„Da, dar unele părți ale scaunului au forme neregulate, și aria lor nu poate fi calculată cu o formulă standard, ci poate fi calculată doar cu ajutorul integralelor” spune profesoara. În acel moment copiii ar conștientiza că integralele au aplicabilitate practică în viață și merită să le înveți.

Revenind acum, ne întrebăm care e scopul educației pe care o dăm copiilor noștri? Să facă bani cât mai mulți și cu ajutorul lor să-și satisfacă plăcerile? Să fugă după bani toată viața lor, să calce peste ”cadavre”, să facă orice compromis, pentru ca până la urmă să obțină bani și putere?

Când vedem ce luptă mare se dă pentru bani și putere, de ce să ne lăsăm copiii pradă unui război în care probabil vor cădea victime?

Dacă fiecare familie și-ar educa fii să împartă, să ierte și să iubească, atunci lumea ar fi cu siguranță alta. Dacă noi creștinii le-am spune copiilor noștri că pot fi fericiți și fără bani și putere, atunci cu siguranță când vor fi adulți n-ar mai da în gât după ele.

Totuși, dacă tu ca părinte, încerci să fii primul, atunci nu-ți poți educa fiul altfel, pentru că faptele tale strigă mai puternic decât vorbele tale. Spuneți-le copiilor ceea ce Hristos le-a spus apostolilor care se certau care din ei este mai mare: „Cel din voi care vrea să fie primul, să slujească tuturor!”

Educați-vă copiii că doar prin iubire și jertfă constantă și continuă pentru aproapele pot fi primii.

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, spune Hristos Domnul. Lăsați-vă copiii să fie educați de Dumnezeu, chemați-i la Biserică și conlucrați împreună cu El la modelarea sufletelor lor.

Nu știu cât de mult conștientizăm, dar copiii noștri, pruncii care astăzi se joacă cu lopățelele în nisip construind castele, mâine vor conduce lumea prin prisma educației pe care le-am oferit-o.

Mama lui Irod, are și ea o parte din vină pentru omorârea celor 14.000 de prunci.

Învățați-vă copiii să iubească pe cei din jur, nu să fie deasupra lor!

DOAMNE AJUTA..

A ajunge duminica cu copilul la Sfânta Liturghie este de multe ori dificil, din multe şi variate motive pe care nu le voi detalia aici. De vineri seara mă rog (când îmi aduc aminte, când mai am forţa fizică pentru rugăciune) Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi uneori sfinţilor, mai ales dacă se nimereşte să fie prăznuit un sfânt anume în acea duminică, să mă ajute să reuşesc să-mi duc şi în respectiva duminică copilul la Sfânta Biserică.

Era ultima duminică din postul Crăciunului şi ştiam că nu voi putea ajunge la biserică de Crăciun. Îmi doream însă mult să-mi împărtăşesc copilul, să nu treacă prea mult timp între împărtăşanii, fiindcă nimic nu vindecă şi nu întăreşte sufletul aşa cum o face împărtăşirea cu Sfintele Taine. În plus, eu nu ştiu cum şi ce să-i spun copilului despre credinţă, despre Iisus Hristos, despre Biserică, aşa încât să fie pe măsura puterii lui de înţelegere, dar ştiu sigur că Mântuitorul, prin Sfânta Împărtăşanie îi "vorbeşte" copilului meu în mod direct. Iar ceea ce vede, aude şi trăieşte duminica în biserică nu poate fi înlocuit cu nimic.

Ratasem deja ora la care ar fi trebuit să plecăm de acasă pentru a ajunge la momentul împărtăşaniei; eram dezamăgită, oarecum şi resemnată, dar totuşi încă speram că voi reuşi cumva să-mi împărtăşesc copilul. Nu vroiam să renunţ, ar fi fost uşor să spun "asta e, vor mai fi ocazii, mai sunt duminici şi sărbători şi de acum înainte". Mai era în sufletul meu o brumă de credinţa că totuşi rugăciunea mea va fi auzită şi împlinită.

După cuvântul de învăţătură, părintele îi împărtăşeşte pe micuţii care au "întârziat", aşa că am pornit spre biserică rugându-mă Mântuitorului să mă ajute şi gândindu-mă cum să-i umplu copilului timpul până la finalul Liturghiei, aşa încât să nu îşi piardă răbdarea.

Răbdarea e o virtute care se dobândeşte greu, iar pentru prichindei cuvântul "răbdare" nu există în vocabularul lor. Mare bucurie am trăit când am intrat în biserică! Deşi era târziu, şi în mod normal la acea oră părintele trebuia să fie aproape de finalul cuvântului de învăţătură, noi am nimerit exact la momentul împărtăşaniei. Căci în acea duminică, în cadrul Sfintei Liturghii fusese introdus înainte de împărtăşanie un scurt concert de colinde al copiilor de la grădiniţă.

Am stat frumos la rând, copilaşul s-a împărtăşit, şi-a mâncat fericit pâinica sfinţită şi spre încântarea lui şi a mea, după Liturghie am avut parte şi de un minunat moment artistic al copiilor mai măricei de la grădiniţă: punerea în scenă a Naşterii Mântuitorului.

Eu nu a trebuit decât să-i povestesc ceea ce vedea că interpretează copiii aşa ca el, acolo în biserică.

Mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase pentru ajutorul tău!

DOAMNE AJUTA..

Iubiți frați și surori întru Domnul,
Hristos S-a născut!

El, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veci, S-a întrupat și S-a făcut om la plinirea vremii, luându-și trup din Prea Curată Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu.

Praznic preaslăvit, zi prea minunată, plină de bucurie dumnezeiască!

Plină de bucurie dumnezeiască pentru cei care trăiesc în harul Său, care se umplu de bunătatea Sa. Căci pentru ceilalți…e o zi oarecare…sau o zi cu un profil sărbătoresc involuntar…dacă trăiesc în țări creștine…

Da, și cel nedus la Biserică poate ști că astăzi e Nașterea Domnului…

Numai că această zi, cunoscută mai ales sub titulatura de Crăciun…e cu mâncare, băutură, șorici și vin…și, mai deloc…un praznic al bucuriei duhovnicești, al bucuriei sobre, al bucuriei care duce spre Paști.

Căci Cel născut din Fecioară, încă de pe acum, Se profilează ca Cel ce Se va răstigni pentru noi…

Icoana praznicului vorbește despre duritatea vieții în această lume…pentru că Pruncul Iisus e deja în lințoliul morții…încă din primele clipe ale vieții Sale pământești.

Nimeni nu râde cu gura până la urechi în icoană…ci toți sunt adânciți în ei înșiși.

Și duritatea vieții s-a văzut și în duritatea postului prin care am trecut…și care ne-a slăbit ființa…Pentru că atunci când postul ne veștejește trupul…ne face să fim stăpâni, prin sufletul nostru, peste trupul nostru.

Bucuria praznicului e bucuria postului plin de har, plin de înțelegere, plin de sensibilitate duhovnicească.

Dacă ne-am învins răutatea, nesimțirea, îndoiala, bădărănia din noi…am lăsat loc harul lui Dumnezeu să ne bucure. Și avem bucurie pe cât ne-am strivit patimile prin post și rugăciune și citire și milostivire…

De aceea trăim o bucurie sfântă, frumoasă, lină în viața noastră…și nu o bucurie datorată, în primul rând, cadourilor sau mesei bune.

O situație materială anume, prieteniile, cadourile, surprizele frumoase…ne îmbrățișează și ne oferă stabilitate. Însă suntem niște statui frumoase dar fără viață în noi…dacă nu suntem invadați, din belșug, de iubirea și blândețea lui Dumnezeu, de frumusețea slavei Sale.

Ce să faci cu viața…dacă nu ai în tine și bucuria vieții, care e Dumnezeu?

Ce să faci cu banii mulți…dacă ești plin de singurătate, de neiubire, de solitudine interioară exasperantă?

Nu e de ajuns sănătatea! Ai nevoie de bucurie cerească în inima ta, de bucuria spre care cei trei foști magi, în Evanghelia de azi [Mt. 2, 1-12], au călătorit…pentru ca să o afle.

În boală, cea mai mare vindecare, e vindecarea sufletului…pentru că ea te face să suporți mai ușor boala trupului.

Conștiința păcatului e torturantă…dacă nu ai parte de iertarea lui Dumnezeu. Avem nevoie de iertarea Lui, de pacea Lui, de frumusețea Lui, de înțelegerea Lui mai mult decât de noi înșine.

Și dacă azi prăznuim nașterea Domnului…prăznuim, de fapt, bucuria și încrederea lui Dumnezeu în oameni.

Cât de mult a mizat Dumnezeu pe noi, dacă S-a întrupat pentru noi! S-a făcut om pentru ca pe noi să ne facă dumnezei prin har, să ne îndumnezeiască.

Cine a făcut mai mult pentru noi în comparație cu Dumnezeu? Cine S-a lăsat mai umilit, mai călcat în picioare decât Dumnezeu, când a venit vorba să recâștige pe oaia cea pierdută a umanității? Cine a preferat umilința și sărăcia, ostilitatea și bădărănia umanității…pentru ca să ne urce prin Cruce spre înviere și să ne înalțe, întru Sine, de-a dreapta Tatălui?

Și atunci când cumpărăm brad…când cumpăram cadouri…când avem masa plină…când nu ne lipsește nimic…sau când ne lipsesc toate acestea la un loc…să ne gândim că cele pe care le avem sunt daruri ale Lui iar cele pe care nu le avem sunt urmarea lipsei de atenție a altora vizavi de nevoia noastră.

Suntem, după 2000 de ani de creștinism, totuși…prea răi, reci, insensibili la dramele lumii…Ne-am însușit prea puțin din riscul frumuseții de-a fi creștin…și asta se vede din lipsa de măreție, de frumusețe, de prospețime duhovnicească a vieții noastre.

Pentru că diferențele, o, diferențele dintre noi…și Părinții noștri sunt atât de mari…și de rușinoase…încât nu mai știm câte nu facem…din ceea ce suntem datori să facem…

Și cum să dovedești altcumva că ești un om bătrân în înțelepciune, chiar dacă ești tânăr cu vârsta, decât prin cunoașterea teologiei și prin trăirea ei? Și cum să cunoști dacă nu citești, nu traduci, nu aprofundezi teologia Bisericii?

Pentru că prospețimea vieții e adusă tocmai de învățătura întotdeauna valabilă și întotdeauna îndumnezeitoare, care i-a sfințit pe cei de dinaintea noastră…și ne alătură și pe noi acelora.

Fapta bună iese din teologia bună, din teologia Bisericii de la Hristos până azi.

De ce nu ne mai îngrijim de teologia Bisericii? Pentru că nu căutăm să ne sfințim viața…Dacă am căuta noutatea continuă a vieții, a vieții duhovnicești, am fi avizi ca cerbul după apele harului, care curg continuu din teologia și viața Bisericii.

Și ce preferăm, de fapt, în locul Împărăției lui Dumnezeu? O viață prosperă de câțiva ani, câteva distincții, o recunoaștere socială largă…sau băltirea într-o viață banală.

În locul tainicei și preafrumoasei îndumnezeiri de fiecare clipă preferăm inutilitatea de fiecare clipă, facilul, puturoșenia, îngâmfarea prostească…

Însă praznicul de astăzi ne cere o copilărie bătrână, o tinerețe bătrână, o maturitate bătrână…adică o bătrânețe mereu tânără.

A fi și a trăi potrivit rațiunii lui Dumnezeu înseamnă a fi în har și a face faptele pe care Dumnezeu ni le cere.

De aceea activismul social caritabil nu e tot una cu milostivirea ortodoxă.

Milostivirea vine din învățarea milei lui Dumnezeu, din ce ne-a învățat Dumnezeu despre Sine. Activismul e o expresie a milei trupești sau a celei ideologizate…pe când mila ortodoxă e mila care ne îndumnezeiește.

Fără doar și poate, pâinea e pâine oricine ar da-o…

Numai că atunci când problematizăm urmarea dăruirii în inima noastră…ea trebuie să fie aceea că ne umple de har.

Sărbătoare lină, prăznuire duioasă…care începe astăzi și se încheie pe 31 decembrie 2011.

De aceea: „vă dorim…cu ocazia sărbătorilor de iarnă”…mulți neștiind că sărbătorile acestea sunt, de fapt, mai multe zile ale aceleiași sărbători, adică a Nașterii Domnului sau a două praznice…dacă alăturăm acestuia și pe cel al Botezului Domnului.

Și în aceste zile vedem că prăznuirea Bisericii e paradoxală ca și icoana praznicului de față.

Duminica trecută, cu o săptămână înaintea praznicului, am avut Evanghelia Nașterii Domnului. Pe când acum, de praznic, avem Evanghelia confirmării Nașterii Domnului…pentru că Iisus, în cap. 2 de la Matei, e deja născut…și magii vin să îi aducă daruri.

La fel, icoana praznicului comprimă lucruri disparate, care nu s-au întâmplat deodată: venirea magilor, nașterea Sa, îndoiala Sfântului Iosif, venirea păstorilor…și îmbăierea Domnului, după cum observăm în icoana de față.

Iar rațiunea ei cât și a imnografiei praznicului e aceea de a aduce mărturii multiple despre faptul că nașterea Domnului a fost reală, reperabilă istoric și că în El S-au împlinit toate profețiile veterotestamentare.

De aceea referirile la profeții în Evanghelia de dinainte și de după praznicul propriu-zis: pentru ca nimeni să nu aibă dubii asupra faptului că Mesia e Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Și norul de mărturii al Tradiției Bisericii ne arată că această naștere străină, suprafirească, a Răsăritului celui de sus, a făcut să țâșnească în istorie lumina mântuirii.

Tu, Doamne, Lumina lumii, ai venit în lume…ca lumea să învețe de la Tine că totul e cu sens, că totul e important…și că suntem profund responsabili față de tot ceea ce trăim, spunem, facem!

De aceea, dă-ne Tu, Lumina lumii, bucuria de a ne bucura întru Tine, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș)

Cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Talita a încondeiat două schițe de icoană pentru câțiva credincioși ortodocși din Franța. Ni le-a dăruit și nouă, tuturor, ca bucurie duhovnicească. Colecția completă de icoane ale Talitei, le puteți vizualiza la galeria ”Schițe de icoană”

Și fiindcă se apropie Crăciunul vă urăm și noi cu urarea Talitei la trimiterea schițelor: ”Să vă fie inima Cer!”

<!-- {lofimg src="/images/stories/2011/decembrie/schita-de-icoana-header.jpg"} -->   Articole din aceeaşi categorie:

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite înceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.

Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuseun pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

- Ai venit?... Mă bucur... Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu sepoate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc... Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie...

Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului... Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă... Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui...

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj... Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.

Fiţi deci binecuvântaţi!... Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine... Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta...

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice.

Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar dar emoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe frunte:

- Ai temperatură? l-am întrebat.

- Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine...

Aici e o lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu.

E cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!... Şi nu e o farsă mărturisirea mea. În faţa morţii, omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul... Te surprinde poate mărturisirea aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii.

Adevăratul Dumnezeu este Hristos! Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era profund mişcat. Încercam să-l înţeleg, să particip la momentul dramatic pe care-l trăia. A tăcut o vreme. M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în mâinile mele. Mă rugam în inimă... ce aş fi putut să fac mai mult?!

Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă descoperire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a întregului său trecut.

- Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, mi-a spus el după o vreme. Poate că în curând vom fi fraţi în Hristos!

- Să-ţi ajute Dumnezeu! i-am răspuns emoţionat şi m-am ridicat să mă duc la Ion.

Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui era când livid, când congestionat.

Natura mai menţinea totuşi un echilibru vital în el. Ştiam că moartea era prin preajmă; ştia şi el.

- Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de plecare, mi-a spus. Regret însă că mor şi nu văd salvarea ţării...

S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios.

- Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în Dumnezeu!... Acum e târziu pentru mine... Mă sting... Adesea am senzaţia că se face întuneric, apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii, tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le-am văzut aşa toată viaţa! Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decât mine, un vizionar!

- Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat.

- Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. Dumnezeu să te ajute!

- Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine.

Numai Dumnezeu poate să te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit-o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita niciodată!

După o pauză mai lungă, mi-a zis:

- Te rog, spune-i lui Iacov să mă ierte. Am avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e locul lor.

I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit lângă Ion.

- Sunt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în propria sa matcă. Orgoliu? Poate... dar mai degrabă incapacitatea de a cunoaşte adevărul. Acest adevăr m-a revoltat toată viaţa împotriva lui Iisus, dar azi îi descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi întreţine atâta minciună şi ură împotriva adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe care o trăiesc în clipele acestea... Eu m-am opus adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi niciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine!

Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a alinat.

- Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. Minunate sunt căile Domnului!

Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la părintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare.

S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii albaştri s-au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus:

- Ce bine este că te simt lângă mine! Sunt pe cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu-Ocna.

- Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un scaun ca să priveghez.

El însă mi-a zis:

- Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. Să-ţi spun versurile:

Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

Refren:

Lăsaţi-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori!

M-a privit puţin, apoi a adăugat:

- Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale colindului.

Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a retras în sine.

Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii mele. În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat. Timpul trecea domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini, înţelesurile se dezvăluiau adânc, într-un fel de mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în duh îl realizează.

Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cunoştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu Dumnezeu.

Eram deopotrivă de lucid şi de prezent în realitate şi de aceea cred că atunci materia era duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un contrast nu mă tulbura.

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis nimic.

Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le foloseam cu mare economie, numai pentru două-trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre noi.

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atâtde mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.

A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

- Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins.

Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

- Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii.

Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.

Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de prezenţi pe cei ce rămăseseră în viaţă ca şi pe cei ce plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în mine. În starea aceea sufletească am făcut pregătirea de îngropăciune a celor doi.

Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valea. Era vesel, fericit înăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse să se odihnească în noaptea aceea.

După ce am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi mi-a spus:

- Colinda este terminată... Poate versurile acestea vor fi testamentul meu... Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit!

Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciunea, ca oscară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.....

DOAMNE AJUTA....

De fiecare dată când ieşim pe stradă, aproape în fiecare zi, dăm față-n-față cu vreun om necăjit, amărât, obosit, sau ca să folosesc termenul arhicunoscut cu câte un "cerşetor". Dacă ne-am opri un minut şi am analiza oamenii care trec pe stradă şi apoi pe cerşetori am observa contrastul izbitor dintre oamenii necăjiţi şi cei obişnuiţi, iar când spun despre contrastul izbitor dintre cei doi, nu mă refer la felul în care arată, la felul în care sunt îmbrăcaţi ci la comportamentul lor, la mimică lor, la gesturile lor. Răbdarea cerşetorului, care nu primeşte nimic, care stă zi şi noapte acolo este scoasă în evidenţă de grabă omului de rând, căruia lumea îi oferă tot dar nu suficient de repede şi suficient de mult precum şi-ar dori el.

Privirea tristă, dar resemnată, împăcată cu viaţa a cerşetorului scoate în evidenţă privirea nemulţumită, încruntată a omului obişnuit căruia nimic nu îi este pe plac, care este sătul de toate şi de toţi. Liniştea în care se afla un cerşetor scoate în evidenţă agitaţia pe care omul de lângă el o provoacă din cauza stării de spirit negative în care se afla el, deşi aparent nu ar trebui să o aibă, deşi aparent el pare avea tot.

Noi suntem deopotrivă şi oamenii "obişnuiţi", "normali" ai societăţii dar suntem şi cerşetorii. Suntem oamenii care se îmbrăcă frumos, au ce mânca în fiecare zi, au casă, familie, au o maşină, au un serviciu bun, în ochii lumii avem tot ceea ce ne-am putea dori, însă, atunci când lumea din jurul nostru se retrage, atunci când lumea nu este cu ochii pe noi, devenim nişte simpli cerşetori la fel ca şi oamenii necăjiţi pe care-i vedem la colţ de stradă.

Majoritatea oamenilor s-ar revolta când ar auzi că cineva îi face nişte cerşetori, "cum? eu? eu sunt ca şi ăla de pe stradă care nu a făcut nimic toată viaţa? eu fac ceva în viaţă!". Este uşor să spunem aşa, prin rândul de mai sus nu am relatat gândurile cuiva, ci le-am relatat pe ale mele, pentru că de "n"ori + 1 am gândit în acest mod şi am continuat să gândesc în acest fel fără să mă întreb: oare nu greşesc?, fără să am răbdarea să mă opresc pentru un minut şi să analizez situaţia. De ce nu am făcut acest lucru? sincer, nu ştiu, din indiferentă,din mândrie, din tot.

Mă gândesc la o situaţie banală: să spunem că mergem pe stradă şi la 10 metri distanţă vedem un om care vorbeşte urât, care e invidios, care face lucruri rele şi în acelaşi timp mândru de sine, care atunci când îşi dă seama că a fost prins asupra faptului îşi cere iertare dar care peste două-trei zile îl vedem făcând acelaşi lucru, peste o săptămână la fel, până ce într-o zi îl vedem pe jos zicându-ne: "iartă-mă şi dă-mi ceva de mâncare,un ban,o haină,"oare câţi dintre noi ştiind cu ce fel de om avem de-a face i-am dat ceea ce ne-ar cere? Cui i-ar fi milă de el? Nu ştiu ce să spun despre voi, dar mie una nu mi-ar fi, m-aş gândi: "ce om cinic, cum îşi permite să mă ia de proastă? Ce ? Crede că nu ştiu ce fel de om este? Nu ştiu eu oare că face o grămadă de greşeli şi după aceea cere iertare oamenilor dar a doua zi face la fel?"

Probabil dacă aş avea şi o zi proastă i-aş spune ce gândesc cu voce tare.Totuşi, cine s-ar îndura de el, cine i-ar da ceea ce cere deşi îl cunoaşte, îi ştie sufletul, îi ştie greşelile şi fărădelegile? Răspunsul este simplu: Dumnezeu i-ar da, în fond cine e acel cerşetor "nenorocit" care zi de zi greşeşte şi apoi are tupeul să ceară ceva? Noi suntem. În acel tip uman ne încadrăm noi toţi, care zi de zi greşim, nu vorbim aşa cum ar trebui să vorbim cu cel de lângă noi, minţim uneori, suntem mândri, uneori leneşi, alteori invidioşi şi totuşi la sfârşit de zi ştiindu-ne greşelile şi păcatele avem "tupeul" să cerem milă şi multe alte lucruri de la Dumnezeu,cerându-ne iertare iar a doua zi repetând aceleaşi greşeli. Oare dacă Dumnezeu ar avea aceeaşi atitudine ca şi noi în privinţa acelui cerşetor unde ar ajunge omenirea?

Aşa suntem noi, precum acel om, suntem cerşetorii acestei lumi, avem totul, zi de zi greşim, ne cerem iertare când ne dăm seama, iar apoi peste o zi sau două repetăm iarăşi greşelile, ne ştim greşelile, păcatele. Știm cât de mult Îl supărăm pe Dumnezeu şi în ciuda acestor lucruri Îi cerem ajutorul. Ce facem până la urmă? Cerem ajutorul tocmai Celui pe care L-am supărat, ne dăm seama că avem nevoie de ajutor tocmai din partea Celui căruia i-am arătat cât de nemernici putem fi, din partea Celui căruia i-am trădat încrederea de "n" ori cerându-I să ne ierte ca apoi noi să săvârşim aceleaşi greşeli în mod repetat.

Dacă am vedea un cerşetor căruia i-am dat ceva, că în loc să folosească ceea ce i-am dat el risipeşte şi strica lucrul acela, pe viitor i-am mai da ceva? Nu, bineînţeles că nu, dar dacă este să ne analizăm pe noi prin prisma acestei concepţii, Dumnezeu ne oferă mult mai multe lucruri decât le putem oferi noi cerşetorilor, ne oferă sănătate şi nu avem grijă de ea, ne scoate în faţa noastră persoane minunate pe care nu le ştim aprecia şi le pierdem din cauza noastră, ne oferă viaţa, pe care o risipim, şi vede tot ceea ce facem, vede că după toate prostiile pe care le facem, mergem şi Îi cerem mai mult, iar El ne oferă mai mult.

Noi,oamenii obişnuiţi nici măcar nu avem răbdarea unora dintre cerşetori, cerem Lui Dumnezeu tot felul de lucruri şi avem pretenţia să primim pe loc, să ni se ia pe loc suferinţa, să fim fericiţi pe loc, ajungem la disperare şi ne pierdem credinţa dacă vedem că ne-am rugat şi totuşi nu am primit exact în minutul următor ceea ce am cerut, însă răbdarea unui cerşetor este infinită, uneori.

Majoritatea oamenilor se împart în două categorii: cei care dispreţuiesc cerşetorii, alungându-i când îi văd, chiar dacă ei nu cer nimic, ci pur şi simplu stau, şi cei care simt o anumită afecţiune pentru ei, cei care nu pot trece pe lângă un om bătrân, pe lângă un copil sărac, fără să nu le dea ceva şi să nu le zică o vorbă bună. Eu personal nu mă încadrez în categoria întâi, dar nici în a doua, recunosc, de foarte multe ori am judecat cerşetorii în gând, nu am îndrăznit niciodată să ţip la ei sau să îi alung, cred că o fărâmă de milă, căci iubire ar fi prea mult să spun, nu, ci un strop de milă reuşea să îmi pătrundă în inimă şi îmi abţineam cuvintele dure pe care mi le spuneam în gând. Mama mea însă se încadrează în categoria a doua, îmi amintesc şi acum disputele interminabile pe care le aveam cu ea despre cerşetori: "le dai prea mult" sau "tot dai !", "de ce să le dai? tu munceşti pentru banii aceia, dacă vor şi ei, să muncească!, eu fac şcoală, ei de ce nu au putut să facă şcoală pentru a avea un loc de muncă decent?"

În momentele de sinceritate îmi dădeam seama cât de nedreaptă, de mândră şi de imatura eram. Mi-am dat seama că foarte simplu să spui: "ei de ce nu muncesc?", este suficient să vezi că în fiecare zi rata şomajului creşte şi ai răspunsul pe care-l aşteptai: nu au unde să muncească. În sufletul meu îmi dădeam seama că dacă cineva s-ar fi dus să le spună cerşetorilor: mai oamenilor, vă dau un loc de muncă, dacă munciţi, primiţi bani şi vă puteţi întreţine, scăpaţi de frig, de foame,etc, toţi ar fi fost dispuşi să muncească, cu excepţie poate doar cei bolnavi sau prea bătrâni.

Este uşor să spui: "eu fac şcoală, ei de ce nu au putut să facă scoală pentru a avea un loc de muncă şi un salariu cât de cât bun?" - Pentru că poate s-au născut în familii fără educaţie, sărace care i-au trimis la muncă, în loc să-i trimită la şcoală pentru a aduce un ban în plus în casă. Mulţi renunţa la şcoala nu din lene ci din faptul că trebuie să muncească pentru a-şi ajuta familiile şi astfel din cauza faptului că nu au reuşit să facă o facultate, unii nici măcar un liceu nu au cum să spere la un serviciu care să le aducă un salariu bun.

Unii poate s-au născut în familii care nu i-au dorit şi nu le pasă de ei astfel nu vor să-i ajute să facă o şcoală şi să-şi găsească un loc de muncă bun, sau alţii sunt chiar orfani, crescuţi într-un orfelinat, unde oamenilor nu le pasă de ce vor face copiii aceia în viaţă şi ce fel de oameni vor ajunge.

Majoritatea oamenilor care acum au ajuns bătrâni au muncit în societatea de la acea vreme, au avut un anumit loc de muncă, majoritatea în industrie sau agricultura iar pensiile acum nu sunt suficiente (având în vedere că s-au şi redus) cât pentru a se putea întreţine din toate punctele de vedere.

Apoi nu poţi avea pretenţia că un om să-şi aleagă o meserie la care nu se pricepe doar pentru a avea un salariu bun, ideea de bază în a avea un loc de muncă este să fii de ajutor societăţii iar ajutorul acesta îţi este răsplătit printr-un anumit salariu.

În fond dacă ne-ar întreba cineva pentru ce anume acuzăm cerşetorii, ce le-am răspunde? Că-i acuzăm pentru că familiile lor nu au putut să-i întreţină din punct de vedere material şi educaţional şi de aceea nu au putut face şcoală ca să aibă un loc de muncă? Îi acuzăm pentru că unii n-au avut familie sau s-au născut într-un mediu violent din care au plecat şi au ajuns astfel pe străzi? Că cei care au muncit pe vremea comunismului au crezut că la bătrâneţe vor avea bani din care să se întreţină, că nu şi-au pus problema ca în anii următori totul se va scumpi şi lor la bătrâneţe li se vor reduce pensiile?

Nu am crezut niciodată că un cerşetor, un om al străzii pe care întotdeauna în mintea mea l-am judecat, va putea vreodată să îmi zguduie toată mândria din suflet. Astă-vară am fost cu mama plecată la Timişoara cam o lună, în timp ce vizităm oraşul ne-am întâlnit într-una din zile cu o bătrânică, prima dată mama i-a dat câţiva bani iar apoi când am revăzut-o a vorbit cu dânsa, povestea era simplă şi totuşi foarte tristă: pierduse tot, casă îi fusese luată de copiii ei şi vândută, iar apoi cei doi copiii au părăsit-o. Era bolnavă, fusese operată de 2 ori şi nu-i ajungea pensia pentru chirie, medicamente şi pentru mâncare, nu cerşea, doar stătea ziua sperând că oamenii îi vor câte ceva. A fost pentru prima dată când o persoană săracă a reuşit să mă impresioneze profund. Îmi amintesc şi acum ultimele vorbe care ni le-a zis: "Sunteţi îngerii Lui Dumnezeu", cred că a fost cel mai frumos lucru care l-am auzit vreodată şi în momentele în care las mândria la o parte îmi dau seama cât de departe sunt de cuvintele spuse de bătrânică aceea, cât de mult mi-aş dori să fie adevărat ce-a zis, cât de rău mă simt când ştiu că nu e adevărat.

Este interesant cum uneori oamenii vor să-ţi scoată mândria din suflet prin vorbe "mari", dure uneori, şi nu reuşesc, iar dintr-o dată un om simplu reuşeşte să spună nişte cuvinte la care nici măcar nu te-ai fi gândit vreodată, să simţi că de fapt nu meriţi acele cuvinte. De multe ori atunci când încerc să îmi scot mândria din suflet îmi dau seama că nu merit cuvintele care mi le adresează cineva pe care l-am ajutat sau pentru că am făcut ceva, chiar dacă am făcut fapta în sine, pentru că nu tot timpul le fac din dragoste pentru aproape, poate că uneori mă las furată de gândul: "haide să-l ajut numai ca să nu par lipsită de bun simţ  sau răuvoitoare" sau mă las atinsă de mândrie "să-l ajut să vadă că sunt de treabă şi că eu am fost cea care l-a ajutat" şi atunci îmi dau seama că de fapt nu merit mulţumirile şi aprecierile celui pe care l-am ajutat.

Însă dacă este să lăsăm pentru un minut mândria la o parte, să nu mai fim tentaţi să spunem "eu sunt bun/a pentru că l-am ajutat pe X" ne dăm seama că toţi suntem oameni, că toţi avem nevoie de ajutor, ca de fapt a ajuta este o datorie morală, noi toţi la un moment dat am avut nevoie să fim ajutaţi, ascultaţi,să ne spună cineva o vorbă bună şi că niciodată nu vom putea fi suficient de buni, ca întotdeauna vor exista oameni mai buni, mai darnici, mai milostivi decât noi, că niciodată nu vom putea oferi oamenilor din jur la fel de mult pe cât ne oferă Dumnezeu nouă.

Au trecut 3 luni şi cuvintele acelei bătrânici şi acum, uneori îmi mai răsuna în minte, atunci când fac ceva din mândrie şi nu din iubire, când sunt nedreaptă, când ceea ce fac Îl supăra pe Dumnezeu îmi amintesc de cuvintele sale şi îmi dau seama că am greşit, că ar trebui să mă schimb, să fiu aşa cum i-am dat impresia bătrânicii respective că sunt.....

DOAMNE AJUTA..

”Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14)

Un cântec început de îngeri, care trebuia continuat de istorie.

Cel născut de două ori... s-a născut odată, dar veacurile repetă nașterea Lui, ca o renaștere a lor.

Avem perspectiva istorică.

Pacea pe pământ e condiționată de slava care se dă sau se refuză lui Dumnezeu.

De asemenea și pacea în suflet. Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești, nu se poate constitui decât cu prețul pierderii păcii.

O pace de frică e de fapt o înfrângere a omului. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu, fiindcă aceasta e un bun spiritual și nu poate fi creat sau menținut de arme.

”Oricâte surprize ne-ar aduce viitorul, totuși Iisus nu va fi întrecut niciodată. Credința în El va întineri fără încetare. Toate veacurile vor spune că nu s-a născut printre fiii oamenilor unul mai mare ca Iisus. Pentru mii de ani, lumea se va înălța prin Tine! Steag al contrazicerilor noastre, Tu vei fi semnul în jurul căruia se va da cea mai arzătoare luptă. De mii de ori mai viu, de mii de ori mai iubit după moartea Ta decât când erai pe pământ; Tu vei deveni în așa fel piatra unghiulară a umanității, încât cine are încerca să scoată numele Tău din omenire ar distruge-o până la temelie. Între Tine și Dumnezeu nu este nici o distincție” (Renan, care nega divinitatea lui Iisus).

***

”Iisus a urmat lui Cezar în imperiul lumii.”

”El este acela care dăruiește toate canoanele.”

”Toată puterea vine de la Dânsul și se întoarce tot la Dânsul”

”Pentru Dânsul oamenii s-au iubit și s-au urât; s-au măcelărit și s-au ajutat, au cunoscut extremitățile pasiunii și ale jerfei.”

”Printr-Însul ei (oamenii) au fost alinați, întăriți, mângâiați, exaltați și frământați în toate chipurile. El e mirajul spre care s-au îndreptat legiunile nebune ale Cruciaților. El este logodnicul tainic, care cheamă în fundul mănăstirilor blânda procesiune a fecioarelor.”

”Pentru Dânsul s-a clădit Sfânta Sofia. Catedralele gotice, opera Sfinților Părinți, sistemele de morală și metafizică.”

”Orice gând care nu I-a fost dedicat a fost suspect. De Dânsul a depins soarta științei, a frumosului, a Rațiunii. El este o forță interioară, pe care veacurile n-au putut-o istovi, un vin amețitor al cărui beție n-a luat sfâșit, o lege supremă înaintea căreia totul se pleacă.”

”El a făcut să se creadă totul, să se suporte totul, să se nădăjduiască totul, să se încerce totul. El este marea aventură (îndrăzneală) pe care a încercat-o omenirea.”

”Ce să zicem? Iisus inima oamenilor, Iisus este nesfâșit de mare. El scapă tuturor măsurătorilor obișnuite ale istoriei” (Conchond, care tăgăduia istoricitatea lui Iisus)

***

”Neprihănitul Rege, Soarele Dreptății, Domnul Păcii, Cel pe care Dumnezeu vrea să-L trimită în lume, Cel pe care Profeții îl semuiesc în amurgurile tristeții și ale osândei, Îl văzură coborând pe pământ ca un fulger în plinătatea izbânzii și a slavei; Cel pe care săracii, răniții, hămesiții, batjocoriții, Îl adostau veac după veac, precum iarba uscată tânjește după apă, precum floarea caută soarele și inima alinare; Fiul lui Dumnezeu și al omului, Omul care ascunde pe Dumnezeu în scoarța-I de carne, Dumnezeu care Și-a ascuns dumnezeirea în lutul lui Adam, El este, blândul frate de toată ziua, Care se oglindește potolit în ochii minții ai celor aleși.”

”Amintirea Lui e vie pretutindeni.”

(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile, pag. 57-61)....

DOAMNE AJUTA..

Așa cum v-am anunțat la începutul Postului Nașterii Domnului, am făcut un apel către voi, cititorii noștri, pentru a strânge daruri pentru oamenii foarte săraci. Campania s-a încheiat și suntem foarte mulțumiți de roadele ei, mai ales că e prima dată când facem acest lucru, și nu prea eram siguri dacă vom primi sprijinul vostru pentru câte ne-am propus.

Mântuitorul Hristos ne poruncește să nu ne lăudăm cu milostenia pe care o facem, și să ne ferim de ochii lumii, ca nu cumva să primim laude pierzându-ne astfel răsplata, sau mai rău, pe viitor să facem binele doar pentru slava lumească..

Totuși, pentru că noi comunicăm cu voi prin intermediul acestui site, și pentru că sunt oameni care au contribuit cu daruri la această campanie, este firesc să arătam ce am făcut cu ele și cui le-am oferit. Nu putem să nu dăm o minimă socoteală pentru ajutoarele care ni s-au încredințat spre a ajunge la destinațiile propuse. Așa că ne cerem iertare dacă nu suntem întru totul în duhul Evangheliei.

Pană pe 18 decembrie sau strâns 2.100 de lei, două cutii cu haine, o sacoșă cu jucării, două plapume, două perne și 8 perechi de încălțări. 10 persoane au oferit toate aceste daruri. Toți preferă să rămână anonimi, bucurându-se doar că au putut fi de folos.

Cu banii strânși am cumpărat produse de igienă și dulciuri pentru 50 de tineri orfani din „Centrul de locuințe și sprijin pentru tineri” - Galați. Tot aici am oferit și o parte din hainele și jucăriile primite. Tinerii au fost bucuroși și la final ne-au și cântat câteva colinde.

O altă parte din bani a fost folosită pentru a ajuta Familia Ciuraru, și alte 8 familii care locuiesc în case de lut, asemenea grajdurilor, la marginea cartierului Filești, undeva pe șoseaua de centură a Galațiului. Acestor familii cu mulți copiii de la Filești le-am cumpărat mâncare, fructe și dulciuri. Cât de curând, pentru aceste din urmă familii, vom intreprinde o mini-anchetă socială sub egida asociației ”Ortodoxia Tinerilor”. Sunt multe de spus despre acești oameni și dorim să le facem cunoscute poveștile, necazurile și dramele prin care trec, pentru a-i putea ajuta după puteri.

Le mulțumim tuturor celor care au ajutat pe toți acești oameni și mulțumim lui Dumnezeu că a rănduit lucrurile așa de frumos.

Toți cei care au primit daruri ne-au mulțumit în mod special și s-au bucurat de toate cele primite.

Vă rugăm să ne iertați pentru toate! Și vă spun încă odată, că îmi pare rău că trebuie să vorbim oficial despre ajutorul adus acestor oameni foarte săraci, în loc să ținem în taină, dar suntem nevoiți să facem asta până ce Asociația ”Ortodoxia Tinerilor” va avea întâlniri reale, nu doar virtuale.

Un singur lucru vreau sa vă mai spun: cu cât petreci mai mult timp printre cei săraci ajutându-i cu câte ceva, cu atât îți dai seama că nu faci mare lucru și că ei au nevoie de mult mai mult decât le putem oferi noi. În acest fel te smerești și te gândești că doar Dumnezeu îi poate scoate din starea în care se află.

Echipa de împărțitori a fost formată din Dan, George, Ana, Violeta și cu mine. Fotografiile nu sunt tocmai strălucite, dar ne bucurăm că există și acestea...

DOAMNE AJUTA..

Trăind în cultura modernă, ne găsim prizonieri într-o lume bazată pe relaţia „cauză-efect”. Există o explicaţie fizică a faptului că pentru toate intenţiile şi scopurile, universul a devenit o metaforă, dominând religia şi cele mai personale aspecte ale vieţii noastre.

Ne considerăm agenţi ai schimbării – sau răspunzători pentru multele dezastre care se produc în viaţa noastră. Aceia care „reuşesc” în viaţă, îşi imaginează că sunt stăpânii propriului destin sau cred că au puterea de a-şi alege ce dumnezeu doresc, construindu-şi astfel unul după dorinţele lor.

Pentru cei slabi, robiţi de patimi, genetic malformaţi, mitul alegerii şi puterea libertăţii par ironii fără milă. Nu numai că eşuăm, dar este lansată ideea că eşecul survine din faptul că noi nu ne-am dorit din răsputeri să avem succes. Slăbiciunile noastre devin un blestem, pe când cei binecuvântaţi de soartă se bucură de prosperitate şi de sănătate. Posibilitatea alegerii este un mit, crezut mai ales de cei tineri. Cei mai în vârstă, aproape inevitabil, îl consideră prostesc. Mişcarea „pro-alegere” şi oamenii care sunt de acord cu eutanasierea legală sunt numai consecinţe fireşti ale „libertăţii noastre”. Aceste ultime manifestări ale „libertăţii noastre” reprezintă de fapt libertatea de a ucide şi de a comite suicid, care, desigur, sunt doar iluzii ale libertăţii.

Este o diferenţă, nu chiar întâmplătoare şi uneori subtilă, între aceste concepte moderne de libertate şi alegere – omul ca factor al schimbării – şi înţelegerea ortodoxă tradiţională a lumii şi a rolului pe care libertatea îl joacă în aceasta. La nivelul cel mai simplu, lumea condusă  de principiul cauză-efect (lumea alegerilor noastre benevole) este un loc prea mic pentru Adevărul revelat în Hristos. Dumnezeu nu poate fi descris ca fiind un element într-o lume bazată pe relaţia cauză-efect. El nu poate fi descris ca şi Cauză Iniţială pentru că după şi înaintea Lui nu mai există alte cauze. Domnul nu poate fi limitat la a fi doar Primul în ceva anume – Dumnezeu este unic şi nu există altul.

Dumnezeu Care S-a făcut cunoscut prin Iisus Hristos este pe drept văzut ca şi Creatorul tuturor. Totuşi, cum creează Dumnezeu toate acestea nu este un subiect potrivit pentru cercetare. Cauza şi efectul sunt pur şi simplu insuficiente pentru a-L descrie pe Dumnezeu ca şi Creator. În schimb, un vers interesant din Ieşire oferă o sugestie mai bună pentru a începe să înţelegem rolul pe care alegerile noastre îl au sau nu: Moise I-a ridicat atunci Domnului un jertfelnic şi l-a numit Iahvé-Nissi (Domnul este steagul meu), căci „cu mână tainică îl va bate Domnul pe Amalec din neam în neam”. (Ieşire 17, 15-16).

Mâna tainică a Domnului descrie foarte bine implicarea Sa în lumea noastră – o metaforă ce se repetă în versetele Sfintei Scripturi (înţeleasă în special prin prisma Ortodoxiei).

Un exemplu excelent pentru a observa această metaforă sunt Cei Trei Tineri din Cartea lui Daniel şi continuarea întâmplărilor din Cântarea Celor Trei tineri. Acolo, tinerii credincioşi sunt puşi în faţa poruncii de a se închina la idoli, de a cădea în faţa unui chip pe care regele îl ridicase şi de a-l preaslăvi. Dacă vreţi, această ameninţare este tipică pentru cei care văd lumea doar pe principiul cauză-efect. Puterea este definită ca abilitatea de a-ţi impune propria voinţă. Astfel, Cei Trei Tineri sunt fără putere. Nu pot face nimic împotriva dorinţei regelui. Ameninţarea lui, desigur, îi predă morţii într-un cuptor de foc. Ei refuză, respectând poruncile Domnului şi se încredinţează bunătăţii Sale. Răspunsul lor către rege este unul clasic: Atunci Nabucodonosor, cuprins de tulburare şi de mânie, a poruncit să fie aduşi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; şi au fost aduşi în faţa regelui. Şi răspunzând regele Nabucodonosor, le-a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, adevărat este că voi nu le slujiţi dumnezeilor mei şi că nu vă închinaţi la chipul pe care eu l-am ridicat? Acum dar, dacă sunteţi gata, când veţi auzi glasul trâmbiţei şi al flautului şi al harpei şi al cimpoiului şi al psaltirii şi al armoniei simfonice şi al oricărui alt fel de cântare, veţi cădea şi vă veţi închina la chipul de aur pe care eu l-am ridicat; dar dacă nu vă închinaţi, în chiar ceasul acela veţi fi aruncaţi în cuptorul ce arde cu foc; şi cine este dumnezeul care să vă scoată pe voi din mâinile mele?“. Şi răspunzând Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, i-au zis regelui Nabucodonosor: „Nu e nevoie să-ţi răspundem la aşa ceva. Căci Dumnezeul nostru, Căruia noi Îi slujim, este în ceruri şi El poate să ne scape din cuptorul ce arde cu foc şi să ne izbăvească, o, rege, din mâinile tale. (Daniel 3, 13-17)

Astfel, puterea, precum este definită de lume, este pusă faţă în faţă cu puterea lui Dumnezeu şi cu mâna Sa tainică.

Iar Nabucodonosor i-a auzit cântând laude; şi s-a mirat şi degrab s-a sculat şi le-a zis dregătorilor săi: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?“. Şi i-au răspuns regelui: „Adevărat, o, rege!“ Şi a zis regele: „Eu văd acum patru oameni dezlegaţi, mergând prin mijlocul focului fără ca ceva să-i vatăme; iar chipul celui de al patrulea este asemenea fiului lui Dumnezeu“. Atunci Nabucodonosor s-a apropiat de gura cuptorului ce ardea cu foc şi a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, voi, robii Dumnezeului Celui-Preaînalt, ieşiţi afară şi veniţi aici!“, iar Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. (Daniel 3, 24-26)

În Cântarea celor Trei Tineri mai este adăugată următoarea descriere:

Şi, umflându-se peste măsură, i-a ars pe caldeii ce se aflau în jurul cuptorului. Dar îngerul Domnului se coborâse în cuptor deodată cu Azaria şi cu prietenii săi şi a îndepărtat văpaia din cuptor; mijlocul cuptorului l-a făcut ca şi cum ar fi fost o adiere răcoroasă, un foşnet de rouă, în aşa fel încât focul nu i-a mai atins şi nu le-a pricinuit nici dureri, nici teamă. (Cântarea celor Trei Tineri 24-26)

Deci, precum rugul care ardea şi nu se mistuia pe care l-a văzut Moise în Muntele Sinai sau ca pântecele Fecioarei care a dat naştere lui Hristos şi totuşi a rămas fecioară (şi imaginea se poate multiplica), Dumnezeu lucrează într-un mod care nu poate fi descris. Dacă spunem că El cauzează aceste lucruri – atunci, cuvântul „cauză” are un alt înţeles faţă de cel obişnuit.

Azaria spune aşa în rugăciunea lui:

Să nu ne ruşinezi, ci fă cu noi după-ndurarea Ta şi după bogăţia milei Tale; şi scoate-ne pe potriva minunilor Tale şi dă-i mărire numelui Tău, Doamne! Să fie daţi ruşinii toţi cei ce le fac rău robilor Tăi; acoperiţi să fie de ruşine, lipsiţi de stăpânire şi putere, tăria lor să se sfărâme! Şi să cunoască ei că Tu eşti Domnul,Tu, singur Dumnezeu, slăvit în tot pământul!“ (Cântarea celor trei tineri, 18-21)

Am pus accentul pe „scoate-ne pe potriva minunilor Tale”. Aceasta este o descriere potrivită a felului cum lucrează Dumnezeu. Puterea Domnului nu este o putere care să poată fi comparată cu cea a regelui, este mai mult decât atât. Pentru că oricum ar lucra regele, el NU face toate acestea „pe potriva minunilor”. Astfel de lucrare îi aparţine doar lui Dumnezeu.

Această sintagmă „pe potriva minunilor tale” se regăseşte în Slujba Aghiasmei Mari, folosită la Botez sau la Sfinţiriea Apei, sub forma de „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Spunând asemenea cuvinte asupra apelor Iordanului (precum am văzut într-un pelerinaj în Septembrie) se accentuează prezenţa mâinii tainice a Celui Preaînalt. Pentru că în timpul slujbei sfinţirii apelor ne rugăm ca binecuvantarea dată Iordanului să vină asupra tuturor apelor: „Pentru ca să dăruiască apei acesteia harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului, cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh”. La prima vedere pare ciudat că Îl rugăm pe Dumnezeu să facă Iordanul să fie Iordan. Pr. Alexander Schmemann spune undeva că în Sfintele Taine nu Îl rugăm pe Dumnezeu să prefacă lucrurile în ceva ce ele nu sunt, ci să le facă ceea ce sunt ele cu adevărat. Deci, binecuvântare nu este dată din nou Iordanului, ci în rugăciune, ne este descoperit ce este de fapt Iordanul: o icoană. Este locul prin care evreii traversează pentru a ajunge în Pământul Făgăduinţei. Este locul unde se arată Paştele Domnului – care Se coboară în iad pentru a-i lua pe cei morţi şi a-i duce la Viaţă. O icoană nu este doar un simbol, după sensul modern al cuvântului, ci face prezent în viaţa noastră tot ceea ce reprezintă ea. Astfel, „toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat”(Romani 6, 3). Iordanul şi toate apele astfel binecuvântate sunt o poartă spre Sfintele Paşti.

Icoanele nu cauzează, ci dezvăluie. A cauza ar însemna o înţelegere prin forţe magice (magia în sine făcând parte din lumea modernă - vezi alchimia)

Când neputincioasa înţelegere omenească este pusă faţă în faţă cu măreţia lucrării lui Dumnezeu în lume, voinţa noastră ni se descoperă a fi altceva decât ne imaginam noi. Voinţa este mai degrabă doar o mică parte a naturii umane, care are nevoie în sine de mântuire şi vindecare, decât un element de care depinde schimbarea.

Nu-mi pot dori mai mult mântuirea şi mai puţin învierea.

Degeaba avem voinţă fără să avem voinţă pentru mântuire. Voinţa omenească îşi joacă propriul rol, chiar dacă unul mic, în lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu.

Nu putem fi mântuiţi decât prin mila lui Dumnezeu – chiar şi aşa este nevoie totuşi în această conlucrare şi de râvna sau silinţa noastră. Mica noastră străduinţă poate fi redusă şi la un strigăt de ajutor. La fel ca tâlharul de pe cruce ce spunea „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”.

Nu suntem cei care cauzează schimbarea sau singurii de care depinde schimbarea, ci suntem oameni care au nevoie de schimbare. Lumea relaţiei cauză-efect în care ne imaginăm că suntem oameni puternici (ca Nabucodonosor), nu este de fapt lumea care deţine adevărata putere. Adevărata putere este în mâna tainică a lui Dumnezeu, care l-a trimis pe singurul său Fiu în lume, care S-a întrupat şi a făcut pentru noi ceea ce noi nu puteam face. Noi nu am fi putut intra în Rai şi nici nu am fi putut să ne îndumnezeim. De aceea, El S-a coborât printre noi şi S-a făcut Om, îndumnezeind firea omenească şi oferindu-ne posibilitatea să fim cu El în Rai.

Dumnezeu nu poate fi ales sau consumat ca şi când El ar fi un produs printre alte produse. El nu este o idee sau un slogan în care noi să credem orbeşte. El este Dumnezeul la Care strigăm după ajutor şi Care şi-a arătat dragostea şi ne-a dat nădejdea că vom primi răspuns la slaba noastră rugăciune.

Printre cele mai adevărate aspecte ale modernităţii (chiar dacă sunt în sine mai degrabă produse ale teologiei creştine, decât ale culturii moderne) sunt cei 12 paşi folosiţi la Alcoolicii Anonimi. Primul pas este de a recunoaşte că nu avem nicio putere asupra patimilor care ne înrobesc. Chiar dacă poate părea ciudat, alcoolicul care vrea să renunţe la viciul său, trebuie să înceapă prin a recunoaşte că nu poate face asta singur. Al doilea pas constă în a recunoaşte că „doar o putere mai mare decât a noastră ne-ar putea ajuta”. Aş zice că doar o putere care este diferită de orice altă putere cunoscută de noi până atunci, ne poate ajuta. Al treilea pas este de a te dărui întru totul acelei puteri. Ce este interesant e că milioane de oameni, bărbaţi şi femei, s-au lăsat de patima băuturii, nu datorită voinţei lor, ci pentru că au recunoscut că au o voinţă slabă. Este cea mai apreciată comunitate non-consum din toată cultura noastră – în afară de Creştinismul trăit cum se cuvine.

Nu suntem noi cauzele schimbării, cu toate că fără ea, existenţa noastră ar avea puţină valoare. Schimbarea după care toţi tânjim depinde în final de mâna tainică a Celui Preaînalt, Care ne-a creat, Care ne ţine în viaţă şi ne salvează prin minunile pe care le face. Prin El, slabii devin tari, cei blânzi moştenesc pământul şi cei care plâng, vor râde, în timp ce cei puternici îşi vor vedea sfârşitul.

Din mijlocul focului, auzim Cântarea celor trei tineri, care văd adevărata libertate a creaţiei. Ei nu văd nişte obiecte inerte sau fiare sălbatice forţate prin puterea cuvântului, ci un cor de făpturi recunoscătoare, pline de bucurie, ale căror voci sunt unite în cântecul minunat oferit Domnului a Cărui mână tainică ocroteşte întreaga creaţie:

„Toate lucrurile Domnului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Ceruri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-l şi-L preaînălţaţi în veci!

Îngeri ai Domnului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, ape cele mai presus de ceruri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate puterile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, soare şi lună, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, stelele cerului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toată ploaia şi roua, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate vânturile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, foc şi căldură, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, frig şi văpaie, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, rouă şi chiciură, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, nopţi şi zile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, lumină şi'ntuneric, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, gheaţă şi ger, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, brume şi zăpezi, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, fulgere şi nori, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Tu, pământule, binecuvintează pe Domnul, laudă-L şi-L preaînalţă în veci!

Voi, munţi şi coline, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate răsadurile pământului i, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, izvoare, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, mări şi râuri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, chiţi şi toate cele ce se mişcă în ape, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate păsările cerului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate fiarele şi animalele, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, fiii oamenilor, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, [fiii lui] Israel, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, preoţi, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, slujitori, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, duhuri şi suflete ale drepţilor, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, cei sfinţi şi smeriţi cu inima, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, Anania, Azaria şi Misael, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!, că El ne-a scos din locuinţa morţilor şi din mâna morţii ne-a smuls şi ne-a izbăvit din mijlocul cuptorului de flăcări şi din mijlocul văpăii ne-a izbăvit

Mărturisiţi-vă Domnului, că e bun, că în veac este mila Lui!

Voi, toţi cei ce vă închinaţi Domnului, binecuvântaţi pe Dumnezeul dumnezeilor, lăudaţi-L şi mărturisiţi-L, că în veac este mila Lui!”

(Pr. Stephen Freeman - Cine are puterea de a schimba)

Cu toții am învățat, cu toții știm și cu toții vedem că istoria lumii și trecerea timpului se măsoară după două coordonate simple și clare: ”Înainte de Hristos” (î. Hr.) și ”după Hristos” (d. Hr.) . Există și varianta seculară a acestor două coordonate, altfel spus ”înaintea erei noastre” ( Î.e.n.)  și  ”era noastră” (e.n.) dar lucrul acesta nu schimbă cu nimic evenimentul care a produs împărtirea timpului în două, oricum am face prescurtările: nașterea unui anume Iisus, într-un grajd de vite!

Și orice crez de viață ai avea, nu se poate să nu-ți stea mintea-n loc ca să te întrebi: Cum e posibil ca istoria lumii să fie împărțită în două de  un eveniment atât de banal ca nașterea unui prunc? Cum e posibil ca locul de referință al resetării timpului omenirii să fie un grajd de vite?

E scandalos pentru omul născut în secolul vitezei, în era informației și a super-tehnologiei, să se gândească că trecerea timpului se măsoară în funcție de un eveniment atât de banal. Și nu, nu bisericile, crucile de pe morminte s-au cărțile de cult reflectă cea mai vie prezență a acestui Iisus în timp, ci cotidiana măsură a timpului:

Ceasurile de prin dormitoare, de prin centrele orașelor sau de la mâinile managerilor au ca punct de pornire nașterea acelui Iisus din Betleem.

Laptopurile, serverele, iPad-urile și iPhone-urile la care citim, scriem și lucrăm zi de zi au un ceas care ne arată continuu ziua, luna și anul care au ca punct de plecare nașterea acestui Iisus.

Temporizarea traficului din intersecții, orele de zbor ale avioanelor și cursele navelor maritime sau fluviale, cu datele lor de început și sfârșit sunt în strânsă legătură cu nașterea acestui Iisus.

Programul de serviciu cu, cu ora de venire și plecare, au ca dată de referință nașterea aceluiași Iisus. Până și cartea de identitate a fiecăruia dintre noi, cu data nașterii este în legătură directă cu data nașterii acelui prunc Iisus.

Toți oamenii, fără excepție, fie că ne place sau nu, suntem cusuți de la naștere până la moarte, de firul istoriei care pornește de la acest prunc Iisus. Și toate acestea te fac să te întrebi cum a putut un prunc să schimbe într-atât de mult cursul istoriei încât să reseteze efectiv timpul? Nu au putut să facă o așa grozăvie nici geniile cu inteligența lor, nici bogații cu averea lor, nici împărații cu armatele lor, dar a făcut-o acest Iisus fără școală, fără avere și fără putere. Au tăiat  împărații hotarele lumii cum au vrut, au despicat astronauții bolta cerului, au tăiat oamenii de la rocă până în diamant, numai timpul lumii l-a tăiat în două un prunc. Oricâte surprize a avut omenirea de-a lungul timpului, mai mare decât ruperea și măsurarea timpului prin nașterea unui Prunc nu a fost niciuna.

Cum ar fi putut un prunc să aibe un așa impact asupra omenirii încât i-a despicat  măsura timpului în două dacă nu ar fi fost el însuși din afara timpului și stăpân peste timp? Oricine este în timp se supune implicit timpului și deci trecerii lui care înseamnă: îmbătrânire, moarte, degradare și uitare. Numai acest Iisus sfidează trecerea timpului de vreme ce prezența lui este atât de vie până astăzi, și pe cât trece timpul mai mult pe atât se vede că acest Iisus are Ceva care nu-i din timp. Și acest Ceva este firea cea Dumnezeiască ascunsă în carnea omenească.

Iisus este Veșnicia născută în timp, pentru ca oamenii să aibe timp ca să se nască în Veșnicie....

DOAMNE AJUTA..

Să fie nașterea lui Iisus într-un grajd doar un fapt banal? Doar o coincidență nefericită? Oare nașterea din acest loc să nu aibă și înțelesuri mai adânci?

Grajdul este casa dobitoacelor, a creaturilor iraționale, este locul îmbâcsit de mirosul greu al animalelor și de mizeria lor post-digestivă. De aceea, acel grajd din Betleem a fost portretul duhovnicesc general al omenirii schimonosită de păcat. Prin păcat, omenirea a alungat raiul de pe pământ iar creația s-a umplut de stricăciune și mizerie asemenea unui grajd. Mai mult, omenirea însăși a decăzut într-atât de mult până ce a ajuns la stadiul dobitoacelor. De aceea era nevoie ca Hristos să vină în locul care reprezenta cel mai bine omenirea, și să o scoată, să o curețe și să o ridice de acolo de unde era. Deci, pentru ce s-a născut Dumnezeu Cuvântul într-un grajd?

De la dumnezeiescu Arsenie Boca avem acest înțeles al nașterii Mântuitorului: ”Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti - a lăsat tronul cerului pentru un staul şi vecinătatea îngerilor luminii, pentru vitele din grajd. Probabil - locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ. Numai Dumnezeu o putea face: adâncul smereniei.”

Dar mai sunt și alte înțelesuri:

- Ca să înțelegem că doar atâta iubire și loc a găsit omenirea față de Făcătorul ei, cât să-L primească într-un grajd de vite, după cuvântul Scripturii: ”Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.”

- Ca să înțelegem că lumea aceasta în care trăim noi nu este altceva decât un grajd față de Împărăția lui Hristos Domnul.

- Ca să înțelegem că nu în grajdul acestei lumi ne este locul ci ”în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt”.

- Ca să înțelegem că prin nașterea în timp Hristos vrea să preschime grajdul și sărăcia omenirii în rai prealuminos.

- Ca să înțelegem că grajdul acela întunecos, friguros și neprimitor, în care s-a născut pruncul Iisus era preînchipuirea iadului în care Hristos Domnul avea să se coboare după răstignire și înviere, ca să-i scoată de acolo pe toți oamenii care nu s-au mântuit prin Legea Vechiului Testament dar au nădăjduit în venirea lui Mesia.

- Ca să înțelegem că fără Dumnezeu oamenii își pierd rațiunea, ajungând la stadiul dobitoacelor din grajduri și chiar mai jos, așa cum spune psalmistul: ”Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Psalmi 48:12)

- Ca să înțelegem că omul duhovnicesc se poate naște doar prin lepădarea de sine, așa cum Dumnezeu s-a născut ca om doar după ce s-a lepădat de toată slava dumnezeiască.

- Ca să înțelegem că în mizerie și sărăcie lucie se află tot sufletul în care abia s-a născut Hristos, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în rugăciunea care se citește înaitea Sfintei Împărtășanii: ”Și precum ai binevoit a Te culca in peștera și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet, și în intinatul meu trup.”

- Ca să înțelegem că smerenia Pruncului din iesle este chipul pe care trebuie să-l luăm și noi în lumea aceasta trecătoare.

- Ca să înțelegem că nu este cruce mai grea de dus decât cea a sărăciei în Hristos.

- Ca să înțelegem că purtând jugul sărăciei încă de la naștere Hristos Domnul s-a făcut Apărător al sărmanilor față de nedrepții și nepăsătorii lumii.

- Ca să înțelegem că în ieslea sărăciei s-a născut Măsura de Judecată a întregii lumi de la sfârșitul veacurilor: ”Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintr-aceştia ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25:40)

- Ca să înțelegem că sărăcia trupului este vrednică de a fi miluită pe când cea a duhului este vrednică de a fi osândită: ”Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mînânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.” (Matei 25:41)

- Ca să înțelegem că miluind sărăcia trupească, scăpăm noi înșine de sărăcia duhului, deci scăpăm de osânda Dreptului Judecător.

Dar mai e și asta, că pe măsura trecerii timpului, nașterea lui Iisus într-un grajd, s-a arătat a fi dovada faptului că Pruncul din iesle era mai mult decât un simplu om: N-ar fi putut un om născut în timp să despartă timpul în două decât dacă era născut și în afara timpului, adică din veșnicie...

DOAMNE AJUTA..

De cele mai multe ori încercăm, într-un mod scolastic, să clasificăm păcatele şi patimile noastre omeneşti, gândindu-ne că unele sunt mai mai mari sau mai grave decât altele, uitând de concluzia Sfântului Vasile cel Mare „că nu există păcate mari sau mici ci numai păcate!...” Şi chiar ne resemnăm şi ne consolăm cu gândul că nu avem păcate chiar atât de mari ori atât de multe, nădăjduind cu toţii în marea bunătate, dragoste şi milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor noastre, uitând faptul că El este atotbun şi atotmilostiv dar şi atotştiutor şi, mai cu seamă, atotdrept!...

În dezbaterea şi evaluarea noastră valorică şi axiologică, ce este de cele mai multe ori pur subiectivă şi, mai mult decât atât, răsturnată, ignorăm adevărul şi realitatea că unul din păcatele şi patimile cele mai mari pe care-l săvârşim cu toată îndrăsneala, justificarea, aroganţa şi ignoranţa este păcatul şi patima ipocriziei, a făţărniciei sau a vicleniei, conform căruia: una gândim, alta zicem şi cu totul alta facem ori săvârşim!...

Suntem foarte puternic afectaţi, înşelaţi sau amăgiţi de această cursă şi capcană a duplicităţii, a dedublării care, din păcate, mai devreme sau mai târziu ne va duce la o amarnică dezamăgire, la necazuri şi suferinţe atât pentru noi înşine cât şi pentru ceilalţi fraţi ai noştri!... Constatăm faptul că acest păcat a cuprins pe foarte multă lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual şi că se bazează pe fundamentul machiavelian care susţine că „scopul scuză mijloacele!...” Uităm de indemnurile Mântuitorului dar mai ales de aversiunea Sa faţă de acest păcat, admonestat cu greul apelativ „Vai vouă!...” sau de îndemnul Sf. Ap. Iacov – ruda Domnul, care spune în epistola sa că la noi creştinii „ce este da trebuie să fie da, iar ce este nu să fie nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la diavolul este!...”

Cu foarte multă „abilitate” găsim argumentări şi justificări cum că aşa este diplomatic sau aceasta este politica, uitând de faptul că este bine să avem permanent tărie de caracter şi coloană vertebrală dreaptă, şi la propriu şi la figurat!... Iar consecinţele acestor cauze amăgitoare şi înşelătoare vedem cu toţii care sunt, şi anume: multe dezamăgiri, multă tulburare şi sminteală atotcuprinzătoare!... Suntem, foarte mulţi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem puţin sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!...

Tendinţele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastră interioară, la relativizare spirituală şi duhovnicească, sunt foarte nocive şi mult dăunătoare!... De ce? Fiindcă lipseşte tot mai mult încrederea şi sinceritatea, onestitatea şi consecvenţa faţă de semenii noştri, lucruri, fapte şi virtuţi care abundă şi predomină în vieţile Sfinţilor şi Preacuvioşilor Părinţi ai Bisericii, de-a lungul timpului!...

În aceste condiţii, pentru că ne este sau ar trebui să ne fie teamă de avertismentul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit căruia „Vai de cel prin care vine sminteala!...”, trebuie să conştientizăm faptul că suntem, de foarte multe ori, exemple pur şi simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt într-o acută criză axiologică, lipsă de modele şi exemple demne de urmat, la această dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, într-o mai mare sau mai mică măsură, aducând prin aceste atitudini suficientă întristare, necazuri şi suferinţe!...

Prin urmare, viaţa noastră cotidiană se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” sau confuzia făţărniciei spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa valurilor lumii”. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. De aceea, necazurile (fie ele şi pricinuite de alţii, datorită ipocriziei şi nesincerităţii lor), dacă nu sunt acceptate şi asumate, ele ne dublează greutatea suferinţei, cele abordate şi înţelese din punct de vedere duhovnicesc însă, ne înjumătăţesc necazul şi urmările acestuia, în virtutea pedagogiei divine atotştiuoare şi înţelepte. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine nouă tot ajutorul.

Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Hristos – Care şi El a suferit atât de mult din cauza făţărniciei cărturarilor şi a fariseilor (fără a avea aici pretenţia vreunei comparaţii între personae şi situaţii) - cu nădejdea învierii şi a răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, dar care au suferit şi ei cât se poate de mult, urmând pilda Mântuitorului, adică: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, atât de înşelată şi de înşelătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.

Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor, a necazurilor şi a smintelilor de tot felul, important fiind modul în care ştim şi reuşim să le depăşim!...

Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei şi a sincerităţii autentice, ar putea înclina să creadă că această lume este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim aici plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic sau un fiasco. Privită însă, din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Hristos, indiferent de activităţile şi acţiunile pervertite şi pervertitoare ale unora dintre semenii noştri!...

Aşa stand lucrurile, trebuie să realizăm faptul că ispitele şi necazurile noastre pot face rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, spălând-o cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mântuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă, ori de vreo sminteală oarecare. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”

Aşadar, constatăm şi de aici faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi în fondul ei intrinsec) extrem de rafinată, de nobilă, de autentică şi de neipocrită, pe care puţini o mai ştim astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre cele fariseice şi acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

DOAMNE AJUTA..

În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David,ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (Luca 2;1,3-7).

Iubiţi fraţi creştini,

Prima întrebare când vorbim despre Naşterea Domnului este aceasta: de ce a venit Fiul lui Dumnezeu în lume şi mai ales, pentru ce a venit? A venit deoarece nimeni nu putea să oprească şi să ridice pe oameni din alunecarea lor în prăpastia păcatului şi a pervertirii firii umane, această putere aparţinând doar Creatorului; precum noi suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru cineva drag nouă, cu atât mai mult Dumnezeu.

Nașterea lui Hristos nu a avut loc întâmplător în vremea aceea, sau în locul acela. Întru El s-au împlinit profeţiile vechi testamentare despre Mesia. Până la Fecioara Maria nu a fost femeie vrednică să-l poată purta în pântece pe Mântuitorul şi prin care El să poată veni în lume.

Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, a ales să vină şi să se nască nu în palatul împăratului, nici măcar într-o o casă obişnuită, ci în un grajd (atât de mare era căderea oamenilor); nu în porfiră şi mătăsuri, ci în iesle pe fân. Astfel, El a arătat că Împărăţia Lui nu este aici sau de aici, dar mai ales a arătat că El nu are de-a face cu păcatele şi ticăloşiile prezente în lumea aceasta; de aceea, El a ales întru cele simple și smerite să vină, întreaga natură ascultându-L şi slujindu-L ca pe Stăpânul ei: boii işi aduceau suflarea călduroasă pentru a-L încălzi, steaua şi-a arătat lumina sa peste Prunc, şi lucrul cel mai dureros -pentru evrei - neamurile lumii (simbolizate prin magi) au venit să-i se închine Mântuitorului, pe când evreii... l-au răstignit. Evanghelistul Ioan spune tot în acelaşi context: Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. (Ioan, 1:11).

Dar ne întrebăm, pe dreptate, daca ar fi venit Hristos Iisus în lume ca fiul Cezarului, nu ar fi fost mai mult cinstit şi respectat şi astfel religia creştină s-ar fi impus mai uşor? Ba da, dar ar fi fost inutilă o astfel de venire deoarece nu ar fi fost primită cu inima deschisă de poporul roman, ci din teamă şi slugărnicie faţă de Cezar.

Pentru a întelege cât mai mult din bucuria acestei sărbători, să ne punem în situaţia poporului evreu care aştepta de mii de ani un Mântuitor, şi de abia acum apărea... Situaţia se poate asemăna cu cea a unui om în primejdie de înec, şi în timp ce se tot scufundă (cu deznădejde) apare o mână salvatoare.

Lucrul cel mai important pentru noi este acesta: Naşterea Domnului a avut loc acum 2000 de ani, insă de atunci și până la sfârșitul veacurilor El caută loc în inima fiecăruia dintre noi să se nască. Dacă până acum am fi învinuit evreii pentru respingerea Mântuitorului, acum vine vremea noastră: îi dăm întreaga noastră fiinţă, inimă sau doar un colţişor( şi acela, doar le necazuri valabil) sau şi mai rău, poate nimic?

De aceea, noi vă dorim ca să se nască Hristos Mântuitorul şi în inimile voastre, căci odată născut şi crescut, El vă va fi singurul Prieten care nu vă va părăsi nici o clipă; El nu vine doar la Paşti şi Crăciun, ci zi de zi, minut de minut, şi vă umple inimile de bucurie şi de nădejde încât nimeni şi nimic nu vă va mai putea întrista. De aceea, repet: Fie ca Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos să se nască şi să crească şi în inimile voastre îndurerate, întristate şi mai ales însingurate, Amin.

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh...

DOAMNE AJUTA.....

Nașterea unui om nou (I)

Nașterea Veșnicului în timp, Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de ființă, prunc în brațele Fecioarei, nu poate rămâne un fapt divers în finele timpului. Nașterea lui Iisus nu e un fapt care să poată fi ros cu dintele timpului, un fapt sortit învechirii.

Cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare și mai apropiat de noi.

Cel născut de două ori, odată din veșnicie și a doua oară în timp, a antrenat veșnicia în timp, încât veacurile repetă Nașterea Lui, ca o renaștere a lor. Timpul inevitabil se învechește: numai veșnicia e nouă și mereu aceeași. Cu veșnicia a învăluit Iisus viața

”... Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are Viață; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are Viață” (I Ioan 5, 11-12)

Deși smerit, Iisus nu e ca vreunul din oameni - chiar dacă aceștia ar fi culmile omului, ca să cârpească cu petece de circumstanță zdreanța fericirii omenești, Iisus făurește o nouă ordine spirituală în om.

Iisus însuși S-a integrat naturii omenești.

De aceea El e mereu viu: și în Sine ca Ființă supremă, și e viu și întru noi ca Viață veșnică și posibilitate nesfârșită a desăvârșirii.

”Nu știți că Hristos Iisus este întru voi? afară numai dacă nu sunteți creștini, netrebnici” (II Corinteni 13,5)

”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni 2,20)

”Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip întru voi” (Galateni 4,19).

Deci, cum spune Clement Alexandrinul ”Dumnezeu S-a făcut O, ca de la Om să învețe cum se face omul dumnezeu după Har”

Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veșniciei lui Iisus, răsfrânt în afară în chip simplu din toată ființa sa.

Fiindcă Iisus, Omul Cerului, S-a țesut pe Sine în firea omenească, de aceea Se impune El tuturor oamenilor și tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea câte unii să scape de El.

Iisus cere istoriei decizii existențiale.

Iar istoria s-a arătat neputincioasă din primele zile ale lui Iisus ca Om între oameni.

Și așa a rămas până în zilele noastre și poate că va mai rămâne. Prin faptul că Iisus S-a țesut destinului omenesc și prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se explică de ce istoria omului e așa de zbuciumată și veșnicia lui așa de hărțuită și mușcată de șerpii îndoielilor și de scorpionii contrazicerilor.

Așa se explică de ce ”pentru Iisus oamenii s-au iubit și s-au urât; s-au măcelărit și s-au ajutat; au cunoscut extremitățile pasiunii și ale jerfei. De Dânsul a atârnat soarta științei, a frumosului și a rațiunii. El este forța interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi” (Conchond).

”Amintirea Lui e vie pretutindeni. Pe zidurile bisericilor și în școli, pe vârful clopotnițelor și al munților, pe troițele drumurilor, la capătul paturilor și al mormintelor. Distrugeți frescele bisericilor, luați icoanele din altare și de prin case, viața lui Iisus umple muzeele și pinacotecile. Dați foc liturghierelor, ceasloavelor și cărților de rugăciuni^*: Îi veți descoperi numele și cuvintele în toate cărțile cărturarilor. Chiar și cei ce-L blesteamă nu fac decât să mărturisească, fără voie, prezența Lui.”

Răsunetul tuturor oamenilor mari ai lumii a încetat odată cu zilele lor; și cine se mai gândește să moară pentru faima lor postumă? Dar după mii de ani, iată că numai în jurul lui Iisus își pun oamenii și astăzi problema pe viață și pe moarte ca în primele zile.

Numai Cineva, mai viu ca oamenii și care e cu adevărat un ideal nemincinos al omului, fiindcă ”El e același: ieri, azi și va fi în vecii vecilor”.

Și astăzi, ca și în ziua Nașterii Sale, unii Îl iubesc și alții Îl urăsc. Oamenii sunt antrenați, unii într-o patimă pentru patimile Lui și alții într-o patimă pentru misiunea Lui.

Unii sunt în Destinul lui Iisus, alții fără Destin și fără Sens.

Deci dacă întrebarea ”Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile și cere fiecărei generații un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o vestire cu Îngerii, într-o propăvăduire cu Apostolii, într-o mărturisire cu Mucenicii și cu toți Sfinții, și într-o afirmare cu toată creștinătatea a două milenii:

”Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”. - Saltul permanent al fiecărui cosmos din îndoiala omenească în certitudine dumnezeiască.

Dacă cineva a ajuns la siguranța aceasta și o poate acoperi cu viața, în acela S-a născut Iisus, naștere care-i deschide zarea veșniciei încă fiind în veacul acesta.

Cu Iisus se naște și explicața omului și explicația lumii.

(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile, pag 53-56)

---

DOAMNE AJUTA..

Din păcate, sinuciderea Mălinei Olinescu ne obligă să reluăm subiectul ”sinuciderea”, ca să conștientizăm și să ne ferim de tot ceea ce duce la decepție și disperare, antecamere ale sinuciderii. La televizor tot auzim că Mălina a plecat în ceruri, că Mălina cântă împreună cu îngerii, că Mălina e undeva acolo sus. Dar adevărul este dur, iar Sfinții Părinți ai Bisericii noastre atenționează că sinucigașii ajung în iad, fără nicio speranță de a mai ieși de acolo. Poate că dacă Mălina mi-ar fi fost soră n-aș fi vorbit cu atâta ușurință de sălășluirea în iad a sufletelor celor care-și iau viața, dar acest adevăr trebuie spus tare și răspicat pentru a-i conștientiza pe cei care sunt bântuiți de gândul sinuciderii.

Acum câteva seri m-a sunat mama să-mi spună ca fratele ei are mari probleme, că visează tare urât, că nu mai poate dormi, că se zvârcolește în somn și se trezește foarte speriat, și că vrea să cheme preotul ca să-l ajute. Mama l-a întrebat dacă a făcut ceva grav de pătimește așa de rău. El i-a răspuns că: „am făcut prostia vieții mele, dar nu-ți pot spune”. Eu și mama am tot încercat să intuim ce ar fi putut face. Unchiul meu este căsătorit, are un copil, locuiește la țară și fiind perioada butoaielor pline de vin ne tot gândeam la fel și fel de variante.

Ne-am gândit că a făcut ceva împotriva legii, dar dacă ar fi fost asta s-ar fi aflat repede în sat și n-ar fi scăpat nepedepsit. Apoi ne-am gândit că și-a înșelat soția, dar parcă ”prostia vieții mele” denota ceva și mai grav decât asta.

Însă aseară, mama îmi spune la telefon că de fapt nu cu mult timp în urmă fratele ei se aruncase în fântâna din curtea casei pentru a se omorî. Dumnezeu a rânduit ca să fie salvat chiar de soția și copilul lui. S-a lovit la cap, dar acum e bine, sănătos. Totuși, suferința și mustrările de conștiință pe care le trăiește după această faptă sunt de nesuportat.

Îi spunea mamei mai de mult că vrea să se omoare, dar nu-l credeam în stare de așa ceva pentru că unchiul este un bărbat puternic și impunător, dându-ne impresia că necazurile vieții nu îl pot dărâma așa ușor. Nu vreau să intru în detalii în privința motivațiilor pentru care a făcut acest gest ci vreau să vă subliniez că acum îi pare tare rău și spune cu mare durere în suflet că „Am făcut prostia vieții mele”. Tot el îi spunea mamei că „Parcă simțeam așa o forță care mă împingea să mă omor...”

Iată cum un om care nu mergea la biserică, un om care se scălda inconștient în patimile acestei lumi, a ajuns să strige în gura mare după un preot. Un necredincios așteaptă iertarea și vindecarea lui Dumnezeu, dată prin preot, ca pe cel mai de preț lucru al vieții lui.

Mă doare sufletul pentru unchiul meu, dar pe de altă parte mă minunez cât de Bun este Dumnezeu și cât de frumos l-a salvat prin mâinile celor dragi ai lui, dându-i o a doua șansă, la o viață nouă, fără de păcat.

Ce mă frapează la fratele mamei este câtă părere de rău are în acest moment pentru gestul pe care l-a făcut, și cât de mult se rușinează de fapta sa. În timpul somnului unchiul gustă din iadul în care ar fi ajuns dacă ar fi murit. Coșmarurile și teama care-l cuprind noaptea sunt stări pe care Dumnezeu le îngăduie ca să le trăiască pentru a conștientiza că iadul este real și că acolo ar fi ajuns dacă nu ar fi fost salvat.

De obicei, oamenii care eșuează să se sinucidă își doresc să încerce iară și iară până vor reuși, totuși stările pe care le are unchiul în somn sunt avertismente puternice menite să îi îndepărteze mintea de la astfel de gânduri.

Rușinea mare pe care o trăiește vine din faptul că l-a salvat chiar soția și copilul lui, pe care el i-ar fi părăsit murind. Și cum iubirea este singura care poate alunga furtuna de gânduri negre din sufletul unui om copleșit de tristețe, aș dori să conștientizăm că gandurile de sinucidere nu prind rădăcini doar atunci când ne lovesc necazurile vieții precum boala, pierderea locului de muncă sau a locuinței, ci ele încep să obsedeze și să hărțuiască pe cel deznădăjduit mai ales atunci când acesta trăiește într-un mediu lipsit de iubire.

De aceea este și vina noastră că oamenii din jurul nostru ajung să se sinucidă: n-am vorbit cu ei îndeajuns, nu i-am iubit destul, nu ne-am rugat împreună cu ei lui Dumnezeu, nu i-am pomenit la Sfânta Liturghie, nu i-am dus în fața unui duhovnic, nu i-am îmbrățișat destul...

Sunt convins că ”siguranța că totul va fi bine” este sentimentul care lipsește cel mai mult oamenilor care vor să-și pună capăt zilelor. Cine s-ar mai sinucide dacă ar simți/ar pregusta sentimentul că totul va fi bine, indiferent de disperarea momentului? Dar cum ar putea simți un om disperat acest sentiment decât prin afecțiunea continuă a celor dragi? De aceea, când cineva se sinucide, aproape toată familia are o vină! Și vina aceasta se observă cel mai bine din compasiunea profundă pe care oamenii din jur o arată brusc, abia post mortem, deși aceeași compasiune ar fi putut-o arăta când cel disperat încă mai era în viață, fapt care ar fi putut evita drama sinuciderii.

Tot pe fondul lipsei de iubire a celor dragi se naște ispita/îndreptățirea celui care dorește să recurgă la suicid: măcar prin moartea sa să atragă atenția/compasiunea pe care nu a primit-o până atunci și pe care și-a dorit-o atât de mult.

Revenind la drama care ne-a motivat să dăm curs acestor gânduri, obsevăm că la fel ca în atâtea alte cazuri, Mălina Olinescu s-a sinucis impulsionată și de exemplul altor oameni care au recurs la acest gest, iar în cazul acesta este vorba de exemplul Mădălinei Manole. Cătălin Geambașu, prietenul cel mai bun al Mălinei, povestea cum Mălina spunea că ”eu voi urma după Mădălina”.

Din acest motiv Biserica Ortodoxă condamnă foarte dur sinuciderea, pentru ca oamenii rămași în viață să nu vadă în acest gest o soluție. Sinuciderea unui om este o invitație la suicid pentru alții care, în aceeași disperare fiind, preiau exemplul suicidului pentru că este mai ușor de urmat decât lepădarea de sine și calea pocăinței. Astfel, un sinucigaș stârnește în jur efectul de domino al sinuciderilor.

Sfinții Părinți spun că fiecare faptă rea făcută de noi e o slăbire a voinței, e o înrăire a noastră. Apoi răul din noi lasă putere diavolilor, care ne vor dirija cum vor spre a ne stimula apetitul pentru gustul morții. Așa ajung oamenii la lipsa ”poftei de viață” adică la deznădejde și depresie. Iar părintele Ilie Cleopa ne învață că ”deznadejdea este pierderea încrederii în bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învățătura Sfântului Nicodim Aghioritul. Urmările deznădejdii duc pe om la a douasprezecea treaptă a pacatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda. Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinței, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunarii și a lipsei unui duhovnic bun.”

Făcând o paralelă, putem observa că așa cum un duh rău la chinuit pe regele Saul din pricina păcatelor sale, ca în final Saul să-și pună capăt vieții (Regi I, 31:4), tot așa păcatele făcute de unchiul meu au adus acea ”forță” străină în sufletul lui spre a-l determina să se omoare, și tot păcatele au dat libertate diavolilor care au semănat acea  ”neliniște permanentă” în sufletul Mălinei.

Dar singura cale a ieșirii din deznădejde/depresie/disperare a fost, este și va fi pocăința, adică lepădarea de omul cel vechi din noi și înoirea minții, a sufletului și a întregii vieți prin credința în Hristos Domnul.

Așa cum Hristos Domnul s-a născut în sărăcia unei peșteri reci și murdare pentru a da vindecare celor în boală, nădejde celor fără de nădejde, putere celor slabi, iertare celor păcătoși și înviere celor morți, tot așa Hristos Domnul așteaptă să fie primit prin credință pentru a se naște în sufletul rece și bolnav al omului disperat, ca să-i poată da iertare, nădejde, putere, vindecare și înviere la o viață nouă, plină de bucurie.

Cu toate acestea, știm că există mulți creștini care se scandalizează de poziția categorică a Bisericii față de sinucigași însă nu este cazul să ne lăsăm ispitiți că am putea fi mai milostivi decât Dumnezeu, așa încât să inventăm erezia unui ”purgatoriu al sinucigașilor”.

Sigur că ne cutremurăm de frică când ne gândim că sinucigașii nu mai au iertare în veac, oricât de multe lucruri bune vor fi făcut în viață, dar să nu uităm că și Iuda, apostolul și prietenul Mântuitorului, deși s-a căit de fapta sa, totuși și-a pus capăt zilelor iar Mântuitorul i-a și prevestit soarta: ”Că Fiul Omului merge precum este scris despre El; dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului. Bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut.” (Marcu 14:21)

Iar astăzi, în aproape toate bisericile, la scena Judecății de apoi, Iuda este pictat în iad, alături de Satan, ca luare aminte.

Așadar, ceea ce avem de făcut în cazul sinucigașilor este să zicem ca Arhanghelul Mihail, după ce o parte din îngeri au căzut din ceruri: ”să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”... cuvinte care se rostesc la fiecare Sfântă Liturghie...

DOAMNE AJUTA..

De la început vă spun că simpla împărţire a oamenilor în graşi şi slabi este un păcat, pentru că e un mod de a reduce persoana umană doar la aspectul trupului, sufletul şi frumuseţea interioară fiind puse pe locul doi, sau mai rău, neluate în seamă.

Persoanele cu o greutate mai mare decât media de greutate a celor din jur sunt automat catalogate ca graşi, şi beneficiază de un tratament diferit.

De multe ori "slabii" asociază obezitatea cu boala, persoanele grase cu persoane care au probleme medicale. Exista un soi de dezgust în comportamentul nostru fata de graşi şi grăsuţi.

În copilărie eram destul de plinuţ şi copiii râdeau de mine adesea: "Grasul pompasul mătura cu nasul" sau îmi ziceau "gogoaşă". Când era vorba să joc fotbal eram ultimul ales în echipa sau nu eram ales deloc. Eram considerat de umplutură, mai mult ca să întregesc numeric echipa; mă puneau în poarta pentru că acolo nu trebuia să știu mare lucru.

Exista o întreaga percepţie greşită despre persoanele supraponderale care se dezvolta încă din copilărie. Părinții au un rol foarte important în felul în care copilaşii vor percepe pe viitor astfel de persoane. Şi totul începe de la micile glumiţe şi răutăţi...

De când e lumea a fost aşa dar în vremurile pe care le trăim graşii şi grăsuţii au o viața şi mai grea, marketingul şi mass-media promovând un tipar al trupului perfect, trasând liniile în care ar trebui să se încadreze frumuseţea. Ori noi știm că fiecare creatură a fost făcută frumoasa de Dumnezeu, şi doar percepţia noastră îngustă şi păcătoasă ne face să catalogăm că "urât" un animal, un peisaj sau o persoană.

Fiecare om percepe frumuseţea în mod diferit, şi cu cât este mai apropiat de Dumnezeu, şi inima lui se umple de Duhul Sfânt. cu atât începe să iubească şi să aprecieze chiar şi cele mai mici făpturi ale creaţiei. Un om cu viață sfânta se va comporta întotdeauna cu mare delicateţe cu aproapele său, evitând pe cât de mult să-l deranjeze prin vorbe şi gesturi. Sfântul vede pe omul de lângă el ca unul ce este chip al lui Dumnezeu, indiferent câte păcate sau defecte fizice ar avea.

Ori dimpotrivă, omul păcătos nu se dă înapoi să jignească, să fie răutăcios prin remarcile sale. A fi mai gras nu e un defect fizic, şi în multe cazuri nu este o nici o problemă medicală, ci e doar un tipar prin care noi îi apreciem pe oamenii din jurul nostru.

În epoca renascentistă marii artişti ai lumii pictau femei plinuţe în tablourile lor, pentru ca acesta era felul în care percepeau ei frumuseţea.
Percepţia frumuseţii este strâns legată de percepţia sexualităţii.

Psihologii spun că atunci când ne întâlnim cu o persoană de sex opus, în primele secunde ne raportăm sexual fata de ea: ne uitam la faţă, la trup, la îmbrăcăminte, la atitudine, la vârsta, la starea socială şi punem imediat verdictul în mintea noastră: îmi place sau nu-mi place. În primele secunde ale întâlnirii stabilim în mintea noastră dacă persoana din faţă ni se pare atractivă sau nu.  Pentru că trăim într-o lume a imaginii, fiind asaltaţi de peste tot de ea, ne-am format involuntar o percepţie despre frumos, educată în mare parte de televiziune, internet şi presa scrisă. Astfel bărbaţii consideră frumoasa o femeie care arăta în linii mari ca vedetele de televiziune şi femeile de pe coperta revistelor glossy.

Când întâlnesc o femeie mai plinuţă, percepţia lor îngustă despre frumuseţe, îi face s-o definească în mintea lor ca neatrăgătoare. Am auzit băieţi spunând despre fete mai plinuţe: "e frumoasă la față..", adică "îmi place, mi-e dragă, dar corpul ei nu se încadrează în termenii de frumusețe ai societății, și nu pot ieși cu ea, pentru că vor râde de mine alții".

Grașii și grăsuții sunt discriminați atât la nivel profesional cât şi la cel personal. Mai mari şanse profesionale va avea un bărbat înalt cu statura atletică, decât unul gras şi mai mic de statură.

Atitudinea noastră denigrantă la adresa persoanelor mai plinuţe le crează multe complexe și frustrări. Grașii și grăsuții simt zi de zi că sunt tratați altfel, și că anturajul îi marginalizează. Femeile şi bărbaţii mai plinuţi îşi găsesc mai greu un partener şi îşi fac mai greu o familie, şi toate acestea din cauza prejudecaţilor din mintea noastră păcătoasă.

Totuşi izolarea parțială pe care o simt din partea societății îi ajută pe grași și grăsuni să-și dezvolte abilități extraordinare, pe care ceilalți nu le au. De exemplu, o fată mai plinuță e mult mai deschisă, mai puțin rușinoasă, mai sociabilă, mai aplecată către aproapele, încercând să compenseze deficitul de imagine pe care-l au ceilalți despre ea. O astfel de persoană e mai stăpână pe sine, mai puțin emotivă, și mai cerebrală aș putea spune. Și asta se întâmplă poate pentru că, în lipsa unui partener, încearcă să-și reprime partea sentimentală , compensând pe partea profesională, încercând să-și arate abilitățile în diverse domenii.

Frumuseţea unui om vine din sufletul lui...

Şi grașii și grăsuțele sunt frumoși la trup, doar că nu suntem noi destui de frumoşi la suflet că să-i vedem.

Discriminarea persoanelor mai plinuţe este la fel de reală ca discriminarea rasială sau etnică. Sfântul Apostol Iacob spune în Sfânta Scriptură că tindem uneori să favorizăm prin atitudinea noastră persoanele mai bogate, acordându-le mai multe importantă:

"Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară, Iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele, n-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene?" (Iacob 2, 2-4)

Discriminarea grașilor și grăsuților e așadar o judecată cu socoteli viclene, străina de poruncile și iubirea lui Dumnezeu.

Ar trebuie să ne intereseze mai puțin motivele pentru care o persoană a ajuns să fie mai plinuță, și să ne preocupe mai mult atitudinea noastră la nivel mental față de ea.

Eu cred că e o patimă, pentru că am auzit adulți vorbind urât chiar și de copiii mai grăsuți. Am încercat să analizez ce percepție are Sofia, fetița noastră de 3 ani, față de astfel de persoane, mai ales că la grădiniță are o colegă mai grăsunică, Adriana.

Adriana e pentru sofia o fetiță la fel ca și celelalte, nefiind cu nimic mai prejos. Niciodată n-a spus nimic de ea, pentru că în mintea ei nu este definită această caracterizare meschină: gras-slab.
Deși am scris acest articol, și eu sunt infectat de această patimă, dar mă chinui să-mi controlez atitudinea și să nu mai judec.

Un creștin vede lume altfel, fiind inspirat de percepția adevărată asupra realității înconjurătoare pe care ne-o inspiră chiar El, Adevărul, Hristos Dumnezeu.

Oare Dumnezeu îi împarte pe oameni în grași şi slabi?..

DOAMNE AJUTA.-

Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una – dialog duhovnicesc şi de suflet ziditor, cu Preacuviosul Părinte Ieromonah Savatie Baştovoi...

- Preacuvioase Părinte Savatie, regretaţi ceva?

- Da, desigur.

- Ce anume regretaţi?

- Îmi pare rău că nu am făcut ceea ce ar fi trebuit să fac. Mă refer, bineînţeles, la binele pe care aş fi putut să-l fac. Dar mai mult decât toate regret că nu m-am ridicat la demnitatea cuvenită în faţa celor care mă iubesc şi m-au iubit.

- Nu vă pare rău că v-aţi călugărit?

- Nu, asta nu. Niciodată.

- Credeţi că suntem datori celor care ne iubesc? Oare dragostea nu trebuie să fie dezinteresată?

- Da, dragostea adevărată este întotdeauna dezinteresată. Şi tocmai pentru asta trebuie să o preţuim. Acest preţ este demnitatea noastră. Trebuie să ne ridicăm la măsura aşteptărilor celui care ne iubeşte. Să căutăm şi să întreţinem dragostea. Dragostea se împlineşte atunci când este reciprocă, iar această reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care mă refer.

- Călugăria v-a adus vreo satisfacţie deosebită?

- Călugăria îţi descoperă viaţa dintr-un unghi la care un om obişnuit nu are acces. Am văzut şi am trăit lucruri pe care sunt convins că nu le-aş fi cunoscut niciodată dacă rămâneam „în lume”. Cu toate acestea, călugăria nu este un culcuş şi nici măcar un turn în care te stabileşti. Este o continuă strădanie de a escalada un munte. Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte.

- Este greu să fii călugăr?

- Foarte greu, dar merită.

- Nu aţi crezut dintotdeauna în Dumnezeu: aţi crescut în casa unui propagandist al ateismului ştiinţific. Pe când eraţi copil, la ce argumente apela tatăl dvs. pentru a vă convinge că Dumnezeu nu există?

- Făcea uz de nişte argumente tipice. Mai întâi: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decât nişte vapori. Pe urmă: pe proorocul Iona n-ar fi putut să-l înghită o balenă, deoarece gâtiţa acesteia nu este mai largă decât un pahar de două sute de grame. Pe urmă, faptul că în corabia lui Noe n-ar fi putut să încapă toate vietăţile din lume. Cam atât, în mare. Dar cred că, înainte de toate, m-a convins autoritatea tatălui, ca pe orice copil. El credea că Dumnezeu nu există şi această credinţă a lui se baza pe astfel de argumente.

- Acum, că aţi ajuns călugăr şi preot (ieromonah), aţi găsit răspunsul la aceste întrebări?

- Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin raţionamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu şi plin de iubire care poate să intre în viaţa ta şi să te învăluie aşa cum te învăluie mireasma unui parfum.

- Aţi putea să mă convingeţi că Dumnezeu există?

- Nu.

- Dar aţi vrea?

- Vreau şi nu vreau. Vreau pentru că asta îl face pe om fericit şi nu vreau pentru că nu-mi place să-L discut pe Dumnezeu în sensul că există sau nu există. El e prea mare şi, mai ales, prea plin de iubire ca să fie nevoie să-L discut în faţa unui pământean. Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit.

- Şi totuşi, cum aţi ajuns la credinţă?

- Nu vreau să vorbesc despre asta. Este ca şi cum m-aţi întreba cum mi-am sărutat prima dragoste.

- Apropo de dragoste. Cum aţi putut să renunţaţi la toate cele lumeşti?

- Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul „ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala. Nici în jocul de cărţi nu intri fără să plăteşti şi cu cât miza e mai mare, cu atât taxa de intrare e mai mare. Când eram copil, jucam şi eu cărţi la club şi prin beciuri ca Pavel Stratan şi chiar dacă pierdeam mai de fiecare dată, jocul în sine mă captiva şi astfel uitam de pierderi. În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.

- Vă vedeţi des cu părinţii, fraţii, prietenii?

- Depinde. Cu tata s-a întîmplat să nu mă văd şapte ani. Ne-am întâlnit nu demult, fără mare entuziasm din partea lui. Cu mama şi fraţii m-am văzut mai des. Am o soră, avocat în Iaşi, şi un frate, student în acelaşi oraş. În afară de tata, care nu suportă să mă vadă în negru, am cu toţii o relaţie normală.

- În ce relaţie sunteţi cu mama?

- Într-o relaţie de cea mai mare dragoste. Pentru mine, mama a fost şi este dragostea întruchipată. Când eram mic, tata mă trimitea să aduc buruian la porc sau să fac alte treburi, nu grele, dar obligatorii. De multe ori, fugeam la joacă cu băieţii, la furat cai sau la scăldat şi veneam tocmai noaptea. Mama făcea treaba în locul meu şi zicea că eu am făcut-o. Pentru aceasta şi pentru alte atâtea lucruri o voi iubi toată viaţa.

- Aţi făcut şcoala de pictură pentru copii pe timpul sovieticilor şi Liceul de Artă la Iaşi. După ce v-aţi călugărit, aţi predat iconografia la Seminarul Teologic din Chişinău. Ce părere aveţi despre scandalul iscat împotriva icoanelor în România, în anii trecuţi?

- Lupta împotriva icoanelor nu este nouă, deşi a început o dată cu instituţionalizarea creştinismului. În Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte împotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decât dogmatic, desigur, deşi împăraţi ca Leon Isaurul au încercat să dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclaştilor bizantini au fost preluate mai târziu de către protestanţi. În Imperiul Bizantin, ca şi în zilele noastre, convieţuiau creştini, musulmani şi iudei. Spun musulmani şi iudei, deoarece doar aceste două religii neagă reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit şi dintr-o nevoie politică de a-i împăca pe toţi. Iudeii şi musulmanii au dreptate în acest sens, deoarece icoana este posibilă doar după întruparea lui Dumnezeu, întrupare în care ei nu cred. În Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a întrupat în Iisus Hristos, El poate fi pictat în firea Sa omenească, dumnezeirea rămânând nevăzută şi cu neputinţă de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt,  prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine  o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor.

- Aţi practicat sportul?

- Da, am făcut tenis de masă. Era singura distracţie în sătucul în care am copilărit. Tata mi-a luat palete bune, vietnameze, şi m-a învăţat să joc. Am fost chiar campion raional vreme de câţiva ani la competiţiile între elevi.

- Când eraţi în clasa întâi, tata v-a dat bani ca să vă cumpăraţi două perechi de mănuşi de box. V-a plăcut boxul?

- Da, mi-a plăcut, dar n-am mers prea departe cu pugilismul. Am rămas la pumnelile pe care  le făceam în scârta cu fân.

- Care sunt filmele dumneavoastră preferate?

- „Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu Jack Nicolson şi „Andrei Rubliov” al lui Tarkovski.

- Sunteţi autorul unui roman despre copilăria sovietică, roman ce va apărea în vara aceasta la Editura „Polirom” din România – „Iepurii nu mor”. Ce sugerează acest titlu?

- Este un roman scris în anii studenţiei mele la Timişoara care a şi fost publicat la Braşov, dar care a avut o circulaţie restrânsă. Este imperiul văzut cu ochii unui copil. De-a lungul cărţii, ca o ţesătură de păianjen, revine o discuţie absurdă dintre Lenin şi Felix Edmundovici în care răsună frânturi de lozinci, care în mintea copilului se transformă în fantasme de eroism sau de teamă. La un moment dat, faptul că iepurii nu mor devine la fel de evident ca şi dăinuirea Uniunii Sovietice. Există oameni care încă mai cred că iepurii nu mor.

- Vă  gândiţi des la moarte?

- Da.

- De ce? Vă este frică?

- Şi da, şi nu, dar asta mă face să fiu om. Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.

- În altă ordine de idei, aş dori să continuăm dialogul nostru de suflet cu o întrebare care cred eu că frământă pe mulţi dintre tineri, şi nu doar pe tineri, şi anume: De ce Evanghelia, de ce Iisus Hristos prin viaţa Lui, prin cuvintele Lui ne sminteşte pe noi?

- Iisus Hristos de multe ori şi-a atenţionat ucenicii, şi prin ei pe noi, că El este sminteală. Spune Iisus Hristos: „Fericiţi cei care nu se vor sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Aceasta o spune, vedem şi în Evanghelia lui Ioan, după ce le vorbeşte despre Taina Bisericii, despre jertfa Sa, când le spune ucenicilor că ei de acum nu vor mai mânca mana pe care au mâncat-o părinţii lor, cea care s-a coborât din cer, ci vor mânca Însuşi Trupul şi Sângele Lui. Atunci, ne spune Ioan că mulţi dintre iudeii care erau de faţă s-au smintit şi chiar dintre ucenicii Lui s-au întors şi au plecat (Ioan 6, 66). Astfel încât Iisus Hristos Îl întreabă pe Petru: „Petre, ce faci? Nu pleci şi tu?”. Şi spune (Petru): „Nu, unde voi pleca? La Tine sunt cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68). Şi atunci Iisus Hristos le spune: „Fericiţi cei care vor crede cuvintele acestea şi vor face. Fericiţi cei ce nu se vor sminti întru Mine”. Aşa că, dintru bun început Iisus Hristos este sminteală lumii. Pentru că ceea ce ne aduce El ne scoate pe noi din comoditatea noastră, din ceea ce am fost obişnuiţi. Ne scoate pe noi din noi înşine pentru a ne face asemenea Lui, pentru ca noi, prin moartea noastră, pe care de bună voie o îmbrăţişăm în Botez, să ne îmbrăcăm în Învierea Lui. Şi aceasta este o mare sminteală, pentru că este cu totul străină nouă şi „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului celui vechi nu s-au suit” toate acestea (I Corinteni 2, 9), motiv pentru care el se sminteşte.

- Aţi spus că Iisus Hristos ne este străin. Totuşi cei mai mulţi dintre noi suntem botezaţi, suntem oameni care mărturisim pe Iisus Hristos sau spunem că noi suntem credincioşi, suntem creştini. Cum adică Iisus Hristos ne este străin? Ce înseamnă că ne este străin?

- Ne spune Iisus Hristos că după roadele lor îi veţi cunoaşte. Să ne uităm la faptele noastre, la reacţiile noastre şi vom înţelege că Cel pe care zicem că-L mărturisim, de fapt ne este străin nouă, pentru că ceea ce a smintit pe iudei, pe vechii oameni, care nu primiseră încă harul Botezului cel care ne deschide ochii cei duhovniceşti „spre înţelegerea evangheliceştilor propovăduiri”, aşa cum ne rugăm înainte de Evanghelie în Liturghie. Ceea ce smintea pe omul vechi, ne sminteşte şi pe noi. Ne sminteşte viaţa noastră duhovnicească, viaţa noastră bisericească, care începe din altar, care începe din potir, pentru că uitaţi-vă câtă vâlvă şi zâzanie se face în Biserică pe marginea împărtăşaniei, de parcă aceasta ar fi un subiect de discuţii în biserică, de parcă în Liturghie nu ne rugăm „ca toţi cu o gură şi cu o inimă” să slăvim pe Dumnezeu, ca toţi să fim un cuget. De unde s-au luat discuţii pe astfel de teme? Înseamnă că noi suntem în afara Duhului lui Dumnezeu şi ceea ce mărturisim în Liturghie nu trăim în fapt pentru că, cu multă seninătate mergem în Liturghia în care ne rugăm „ca toţi cu o gură şi cu o inimă să mărturisim” şi ieşim afară şi ne certăm şi facem cu totul altceva şi prin asta dovedim că noi nu mărturisim ceea ce este în Liturghie. Dar asta nu înseamnă că nouă ne este Liturghia străină? Dar dacă ne este Liturghia străină, nu ne este străin şi Cel care este Marele Liturghisitor şi jertfă, Iisus Hristos? Atunci semnele şi faptele noastre ne arată că Iisus Hristos este marele străin care încă nu a fost primit cum se cuvine de către noi, de către cei din Biserică care spunem că-L mărturisim pe El. Nu mă refer la cei care încă nu au aflat despre venirea Lui.

- Ce înseamnă ca toţi să fim una?

- Ca toţi să fim una înseamnă să nu mai avem nevoie de cuvinte străine, înseamnă ca cele pe care le cântăm în psalmi şi în toate slujbele noastre să spună totul pentru noi şi despre noi, ca aceste cuvinte să ne reprezinte pe noi pentru că socotesc că sunt cuvintele, unicele care ar trebui să le rostim, după cum şi Apostolul Pavel ne spune că: „Cei cu inimă bună să cânte în psalmi” (Iacov 5, 13), „Vorbiţi între voi în psalmi şi în cântări”, în aşa fel încât ele ne vor unifica, după cum unul este Dumnezeu Cel care a insuflat aceste cuvinte şi după chipul acestui Dumnezeu. Dacă vom ajunge ca aceste cuvinte să ne reprezinte pre noi, aşa cum pre El îl reprezintă, una vom fi. Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Iisus Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una.

- Este tare greu să fi una în cugetul tău. Noi suntem tare împrăştiaţi şi mă gândesc acum la cuvântul pe care-l aflăm tot din Evanghelie, de la Iisus Hristos, când îi spune Martei că una trebuieşte, un singur lucru trebuieşte. Care este acel lucru de căpetenie pe care noi trebuie să-l căutăm fiecare în parte?

- Socotesc eu că trebuie mai întâi să ne aplecăm asupra noastră. De ce zic asta? Pentru că drept ar fi ca noi mai întâi să ne îndreptăm cugetul către Dumnezeu. Mai întâi să iubim pe Dumnezeu „din tot cugetul şi din toată inima noastră”, dar lucrul acesta este străin nouă, pentru că noi nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu. Şi anevoios este omului păcătos să se ridice la această cunoaştere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos că asemenea acesteia (porunci) şi nu mai mică, este porunca de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dacă tu însuţi pe tine nu te cunoşti. Dar dacă tu pe tine nu te cunoşti, cum te poţi iubi? Şi atunci, de asta zic, că iarăşi începutul este să ne aplecăm asupra noastră, şi aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău şi-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea şi pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Şi dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greşeşte nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei faţă de aproapele. Şi acest început al dragostei faţă de aproapele este un început al dragostei faţă de Dumnezeu. Şi iată cum cunoscându-ne pe noi înşine, cunoscând că noi suntem ceea ce suntem, noi îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că până şi „întunericul la el este lumină”. Până şi întunericul acesta din noi devine lumină atunci când îl descoperim şi-L vedem şi ni-L asumăm.

Asta zic eu că este primul lucru care trebuieşte, acel „unu care trebuieşte”, acel unu care devine toate mai târziu, pentru că neasumându-ne pe noi nu facem nimic. Iisus Hristos a venit şi ne-a smintit tocmai prin faptul că ne-a propus să ne asumăm pe noi înşine, să fim noi înşine, căci până la aceasta a fost legea care te învăţa ce trebuie să faci, care-ţi dicta, care-ţi poruncea ce trebuie să faci. Şi această lege te făcea pe tine şi tu te făceai asemenea acestei legi şi erai scutit de truda de a te descoperi şi lucra pe tine însuţi. De aceea oamenii în această căldicime, omul vechi, omul trupesc întotdeauna cere reguli care să-l scutească pe el de responsabilitate. Şi astăzi vine: „Părinte da cum să mă rog? Da cât să citesc?” Vrea o praviluţă exactă, fixă, care să-l elibereze pe el de răspundere, de responsabilitate, care să-l scoată pe el din coşmarul asumării de sine, pentru că acesta este un iad pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm la început. Iisus Hristos face această sminteală şi vine şi spune iudeilor că în două porunci stă de fapt toată legea şi proorocii, şi acestea două până la urmă sunt una: „Iubiţi-vă unii pre alţii!”. Aşa că una singură trebuieşte, uitându-ne la păcătoşenia noastră să ne-o asumăm. Şi aceasta este ce a spus Iisus Hristos Sfântului Siluan: „Ţine mintea în iad” - adică cunoaşte că eşti iad, dar „nu deznădăjdui!”. A ţine mintea în iad înseamnă a te întoarce în tine însuţi şi a cunoaşte cine eşti, că tu de fapt, că tot omul este iad. Dar nu deznădăjdui pentru că Dumnezeu până la iad s-a pogorât. Şi unde nu este El?... şi ne poate ridica şi de acolo! Aceasta una singură trebuieşte.

- Preacuvioase Părinte Savatie aţi spus că pentru a cunoaşte pe Dumnezeu trebuie mai întâi să ne cunoaştem pe noi înşine. Eu cred că tocmai aici este problema cea mai delicată. Cum putem noi să ne cunoaştem pe noi înşine? Cum putem noi să ne vedem păcătoşenia noastră, să ne vedem urâţenia sufletului nostru? Cu ce ochi? Că ochii noştri de cele mai multe ori sunt astupaţi, cum se spune, cu o foiţă de aur, la unii poate de plumb.

- Cu ochii noştri care în Botez s-au deschis, sunt acoperiţi, deşi sunt acoperiţi, dar tocmai uitându-ne la noi înşine, va cădea această placă. Va cădea. Dar cum o vom deschide şi mai bine? Ceea ce descoperim în noi înşine să spovedim Domnului, să spovedim preotului, duhovnicului şi cerând puterea lui Dumnezeu de a vedea altele şi de a lupta cu ele. Pentru că omul păcătos, prin păcatele sale, îşi ştirbeşte încet-încet şi limpezimea dăruită lui şi ascuţimea dăruită lui de Botez, astfel încât pecetea pe care o primim noi se acoperă încet, ca orice altă pecete peste care cade praful, peste care cade orice altceva. Dar ea poate fi curăţită. Poate fi curăţită. Şi socotesc că spovedind nu ceea ce scrie în cărţi că ar fi un mare păcat, ci ceea ce-l mustră pe el, atunci în ceasul în care se află el, cu păcatele lui, cu necunoştinţa şi orbirea lui, fie că astăzi nu înţelege că curvia este un păcat sau orice altceva, dar a înţeles şi a simţit că n-a făcut bine când a greşit faţă de mama lui, sau faţă de orice altceva, sau a furat.

Spovedeşte ceea ce ai simţit tu şi ceea ce tu ai considerat că este păcat şi Domnul te va învăţa şi îţi va deschide ochii şi pentru altceva. Dar să nu facă un mare efort de a-şi forţa mintea să considere păcat ceea ce Duhul încă nu i-a descoperit lui. Că şi acesta este un drum spre împietrire şi spre falsificarea vieţii noastre duhovniceşti în care deschizând cărţile de spovedanie ajungem să numim păcate pe care noi încă noi nu le-am simţit. În acest fel îmi aduc aminte de o întâmplare a unui tânăr de la noi de acolo, un „novy russki”. A vrut să se spovedească şi intră la părintele. Spovedania asta a făcut-o altcuiva pe urmă. Şi spune: „Părinte vreau să mă spovedesc”. Zice: „Bine, dar te-ai mai spovedit vreodată?” Zice: „Nu”. „Du-te şi ia o foaie de acolo cu păcate”. La noi la pangar sunt foi cu listă cu păcate. Şi tânărul s-a întors şi a plecat. Şi spune apoi asta altcuiva: „Măi, eu aveam ceva să-i spun lui Dumnezeu. Ce-mi dă mie foaia aia?”. Şi el a înţeles mai bine ce este spovedania decât preotul. Pentru că el avea „ceva anume” să-i spună Domnului. Acest „ceva anume”, care poate să fie o ciudăţenie de spovedanie, nu după carte, dar care îl frământa pe el îi va descoperi inima lui, o va limpezi şi Domnul îi va da vederea altora, dar să-şi urmeze glasul lăuntric şi aşa să crească întru acest glas, care este glasul Duhului Sfânt din Botez, care strigă în multe inimi dintre tinerii noştri botezaţi, care fac păcatele şi trăiesc în lumea asta, dar au Botezul asupra lor. Şi mulţi care vin după asta la Iisus Hristos spun: „Eee, de câte ori întorcându-mă de la discotecă să mă culc simţeam că parcă nu-i chiar bine ce fac eu”. Acest care-ţi pare ţie „nu chiar bine”, du-te şi spune-l.

La un părinte bun, un prieten, vin doi tineri care spovedesc: „părinte noi am făcut legământ ca să nu mâncăm de frupt (dulce) atunci şi atunci. Uite am încălcat. Vino şi dezleagă-ne!”. „Dar voi ce mai faceţi?” Ei trăiau în curvie liniştiţi, fără să bage de seamă. Dar acest legământ l-au încălcat şi au simţit că au greşit. Şi părintele zice: ”Am văzut curăţenia lor”. Ei nu şi-au dat seama, dar au socotit şi au simţit ce este păcat. Domnul, socotesc şi cred, că pentru aceasta, pentru blagoslovenia şi pentru dezlegarea spovedaniei lor, au aflat şi altceva şi socotesc că-i va îndrepta pe calea cea bună. Aşa să facem şi noi. Să ne apropiem. Să ne apropiem de Iisus Hristos, ascultând de glasul care suflă în noi, smintitor de multe ori pentru regulile pe care le avem noi. Dar este un glas care duce spre Iisus Hristos.

- Cum trebuie, pentru că aţi amintit de spovedanie, este bine să ne pregătim pentru spovedanie, sau pur şi simplu atunci când simţim, aşa cum spuneaţi, atunci când ne mustră conştiinţa să mergem la părintele duhovnic. Sau mai trebuie să facem şi altceva mai mult decât atât?

- Eu socotesc că este bine să te duci să spovedeşti ceea pentru ce te mustră cugetul. Aşa am trăit-o şi aşa am văzut că rodeşte bine. Pentru că eu făcându-mi spovedania ca frate (de mănăstire) întru început, având şi experienţa scrierii de mai înainte, m-am trezit odată după ce mi-am tocmit spovedania: „Măi, părintele o să-mi rupă spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am şi eu, s-o trag la xerox, că aşa o spovedanie extraordinară cum am făcut-o eu poate folosi şi la alţii să-i înveţe cum să se spovedească”. Foarte uşor, şi de fiecare dată când îmi făceam spovedania de acasă, cădeam în ispită, căci glasul cel străin îmi spunea: „Vai ce frumos te pocăieşti, vai cum ai putut s-o vezi şi pe asta, şi pe asta ai văzut-o, şi pe cealaltă, vai, dar acum nu te mândri şi spune: părinte m-am mândrit în timp ce-mi făceam spovedania şi chiar şi acuma când spun cad în slavă deşartă”.

Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.

Aşa făceau şi părinţii noştri. Nu ne putem închipui în ceata Sfântului Pahomie cel Mare, care avea peste 7.000 de călugări că veneau toţi cu spovedanii de-astea de două ceasuri. Închipuiţi-vă ce este că până astăzi n-ar fi avut voie să moară toţi călugării aceia, pentru că n-ar fi terminat toţi de spovedit de atunci până acum, că astea durau sute de ani, dac-ar fi aşa. Înseamnă că ei îşi spuneau gândurile lor: asta am greşit părinte, asta am gândit, un gând, două, nu multe, dar mai des, mai bine. Decât să faci o spovedanie la cinci luni în care să-i povesteşti istorii şi biografii, autobiografii, mai bine du-te la părintele tău şi spune-i: părinte asta mi-o fost şi asta, şi îi uşurezi şi lui munca şi ţie obsesia că uiţi păcatele. Nu uiţi. Dacă te spovedeşti o dată pe an mai uiţi. Dar eu zic că nu greşeşti dacă te duci când te mustră cugetul şi spui: „Părinte asta am făcut”. Când merge părintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l găseşti că este totdeauna ocupat, dar tu când l-ai găsit spune-i: am făcut aşa şi aşa. Domnul să blagoslovească. Şi când vii atunci la spovedanie nu mai eşti mustrat că l-ai uitat. Tu ai spus-o părintelui şi în dezlegarea pe care o primeşti, acolo sub epitrahil, se numără şi toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau în oricare alt loc. Aşa că socotesc că bine face cel care-şi cercetează duhovnicul când intră în maşină şi când vede că iese din biserică şi îi spune un cuget dacă-l mustră, bine va face decât să le poarte cu sine.

- Da. Ce-i de făcut însă cu împietrirea inimii? Pentru că mulţi dintre noi ne simţim în această stare de împietrire. Ne simţim că nu ne putem deschide nouă, nu ne putem deschide duhovnicului, nu ne putem deschide faţă de Iisus Hristos în rugăciunea noastră. Ne simţim aşa cumva opaci faţă de toţi şi faţă de toate. De ce se ajunge la împietrirea inimii?

- Pentru părăsirea vieţii bisericeşti, pentru călcarea cu bună ştiinţă a poruncilor lui Iisus Hristos. Împietrirea survine mai ales atunci când omul ştiind ce este păcatul, de bună voie calcă şi nu spovedeşte. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te şi spune. Du-te acasă şi plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună ştiinţă. Vei ajunge în împietrire şi te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este. Să nu facem lucrul ăsta, pentru părăsirea poruncilor Domnului, pentru despărţirea de viaţa bisericească, lăsăm rugăciunea. Nu mai citim rugăciuni, nu mai citim psalmi, nu ne mai rugăm deloc, nu ne cercetăm duhovnicul, amânăm spovedania şi întâlnirea cu duhovnicul sub diverse chipuri, cum am şi spus: „Ei, am văzut că duhovnicul nu are timp, ei, ca n-am găsit un moment prielnic să-i spun tot”. Dar spune-n drum! L-ai prins de mânecă? Zii! Nu lăsa! Spune-i: părinte şi-aşa, şi-aşa, şi-aşa... Şi te-ai uşurat. Aşa că, pentru asta vine împietrirea. Şi încet-încet tot printr-o spovedanie sinceră a toată împietrirea asta: „Uite ce-am făcut. M-am ruşinat; părinte; atunci sau n-am ajuns, după aia am făcut aşa”- cu inimă simplă. Să nu ne provocăm lacrimi la spovedanie care nu ne vin atunci. Să spunem aşa cum este. Iată, părinte, asta şi asta şi asta am făcut. Şi atunci părintele dezlegându-te: „Ia şi începe din nou şi nu mai fă alea!”. Apucă-te şi puneţi un progrămel de rugăciune sau fii în rugăciune. Să nu lăsăm rugăciunea din viaţa noastră duhovnicească din care ne hrănim, ca să nu cădem în împietrire. Că după ce-am căzut în împietrire greu ieşim, greu. Dar aşa încet-încet, punându-ne program, puţină muncă şi cercetarea duhovnicului. Cine-şi părăseşte duhovnicul - de acolo vine toată suferinţa. Cine ajunge să se ruşineze de duhovnic sau să fugă cu vicleşug de el – „of ce bine că părintele nu are timp, că de fapt nu eram pregătit” - să n-avem gânduri de astea! Este un gând viclean de la vrăjmaşul şi în aşa fel va lucra încât tu mai des o să vezi că părintele n-are timp şi spui: „dar, părinte, sunteţi obosit, poate vin data viitoare”. Nu da tu sfaturi duhovnicului! Spune-i ce ai de zis. Aşa că, pentru asta ne vine împietrirea. Mai aproape de duhovnic, mai aproape de rugăciune, mai aproape de Dumnezeu!

- Da. O altă meteahnă, aş putea spune a multora dintre noi, este şi cea a lenii duhovniceşti. Când nu ai chef, cum se spune, n-ai chef de nimic şi de nimeni, n-ai chef de rugăciune, de Dumnezeu, n-ai chef să mergi la Biserică. Ce înseamnă asta?

- Asta înseamnă că am fost luaţi în braţe cu totul de cel care este împotriva lui Dumnezeu. Iarăşi pricinile sunt cam aceleaşi. Toate au un început şi începutul ăsta, da este lenea, este uitarea, este nepăsarea. Noi întâi uităm cine suntem şi la ce suntem chemaţi şi ne legăm cu lumea aceasta şi cădem în faptele ei. Dar după ce am căzut în faptele ei ne cuprinde o lene, aşa încât cu anevoie ne mai întoarcem la celelalte. Şi dacă zăbovim mai mult în această lene ne cuprinde deznădejdea de a ne mai întoarce la celelalte şi atunci glasul ne şopteşte că mai bine am continua astea ale lumii, măcar o bucurie să avem. Aşa că omul, iarăşi din uitare, din nepăsare şi din lene cade, dar lenea îi vine pentru că nu este profund, nu se apleacă asupra sa ca să-şi aducă aminte de moarte, ca să-şi aducă aminte de ceea ce este el şi atunci s-ar nevoi ceva mai mult şi atunci ar lăsa lenea, uitarea, uitarea de sine şi ascultarea de glasul lumii acesteia cu toate prostiile ei. Să nu ne prea amestecăm in cele ale lumii pentru că este un duh de mare trândăvie care se propovăduieşte le televizor, la radio, cu toate reclamele astea, o mare trândăvie şi curvie şi deşertăciune, dar în primul rând trândăvia asta deşartă: „Du-te... vai... reclame... merg la mare, merg la munte”. Dar din care bani mergi tu la mare şi la munte? Asta nu gândeşti tu atunci. Dar începe a visa deşertăciunile acestea şi stă în patul lui şi trândăveşte pentru că îl arată pe ăla la televizor care trândăveşte la fel ca el şi cade în duhul lumii, în duh de trândăvie ucigaşă, care să nu-l îmbrăţişăm. Toată comoditatea asta a lumii occidentale care se înfăţişează în reclame nu este nimic altceva decât o hrănire şi o întreţinere a trândăvirii care este în noi, în om, în omul leneş şi în graşi, cum este în psaltire: „Mâncat-au şi s-au închinat toţi graşii pământului, înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se coboară în pământ” (Psalmul 36, 27). Gras nu numai în sens biologic, dar aşa ne îngrăşăm noi şi ne săturăm noi de toată spurcăciunea lumii asteia. Şi să ne mai ferim de ele, dacă tot suntem ai lui Hristos şi ne-am osebit în ceata lui. Să ne mai ferim de televizoarele astea, de porcăriile care ne stau în cale, de pretutindeni care ne asaltează şi atunci socotesc că vom mai scăpa şi de lenea asta, ca să ştim, să nu uităm ai cărui duh fii suntem, cum spune Mântuitorul: „Suntem fiii Duhului lui Hristos” care n-are nimic amestec cu lumea aceasta. Şi aşa încet-încet scăpăm: „Depărtează-te de rău şi fă binele!” (Psalmul 36, 27). Înainte de a face binele cel bisericesc, duhovnicesc, să ne depărtăm măcar de răul lumii acesteia, osebiţi-vă şi atunci să înaintăm. Dar până nu vom ieşi din răul lumii cum vom putea lupta cu lenea, cum ne vom putea ruga, dacă suntem acolo, în mijlocul lor. „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în scaunul pierzătorilor n-a şezut” (Psalmul 1, 1). Fericiţi toţi cei care iau în serios acest cuvânt şi îl fac.

- Cuvântul este foarte important, important să avem cuvintele lui Iisus Hristos, dar iată, părinte, ce vedem, dar mai ales ce auzim vorbindu-se e parcă contrariul, şi anume vorba asta in zeflemea, sau ironia care o întâlneşti la tot pasul şi la oamenii din biserică şi la oamenii care nu sunt în biserică. Ironia asta nu perverteşte puterea cuvântului şi nu te dispreţuieşte pe tine cel care ironizezi sau pe care ironizezi?

- Trebuie mare atenţie cu ironia pentru că uneori ne folosim de ea, pentru că mai bine dacă vrem să ironizăm să ne învăţăm de la Iisus Hristos. În unele locuri a făcut-o şi el pentru că oamenilor s-a adresat şi le-a zis: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Adică, voi care vă credeţi drepţi, n-am venit pentru voi, staţi liniştiţi - a ironizat. Dar uitaţi-vă scopul este mântuitor. Dar noi ironizăm pentru a ne pune pe noi în valoare, pentru a ne arăta ascuţimea minţii noastre. Că noi ne-am arătat că, vai, mai ştim şi asta şi asta şi l-am batjocorit pe celălalt de lângă noi, l-am ucis, l-am ucis, pentru că nu l-am spus pentru a-l zidi. Atunci aceasta nu este de nici un folos. Să fim cu mare băgare de seamă pentru că într-adevăr toate glumele, toate ironiile pe care le facem ne deşartă cuvintele de sens, de puterea lor pe care o au şi ajungem în nimic, ajungem noi înşine o ironie, încât nici noi nu mai ştim cine suntem de fapt. Aşa că, să nu ajungem la asemenea cuvinte pentru că ceea ce vorbim socotesc că şi suntem.

- Preacuvioase Părinte Savatie, o altă problemă a vremurilor noastre este împrăştierea minţii. De ce ajunge omul în situaţia aceasta şi ce e de făcut ca să se adune întru sine, să-şi facă rânduială din nou în minte?

- Am mai zis, eu cred că prima treaptă, şi asta ne-o spune David, asta ne-o spune Scriptura, este să ne îndepărtăm de la rău. Înainte de a încerca a face binele, acest mare bine care este în neîmprăştierea minţii, când neîmprăştierea minţii vine din regăsirea şi restabilirea integrităţii noastre ca făptură care suntem alcătuiţi din trup şi din duh şi când duhul stăpânitor îşi reia locul lui cel drept în alcătuirea noastră, când nu se mai împrăştie devine ceea ce este el, devine puternic, devine stăpânitor. Aşa că până a ajunge la acest mare bine trebuie să ne îndepărtăm de răul în care ne aflăm, în mijlocul căruia trăim şi zăcem, răul lumii acesteia din care şi noi facem parte pentru că şi noi suntem în lumea aceasta şi mai ales noi suntem lumea aceasta. Să nu uităm să ne îndepărtăm, am zis simplu vorbind, de la toate lucrurile astea care nu ne aduc nici un folos. Primul lucru să întrebăm la ce ne folosesc şi zic aici ceasurile pe care le petrecem la televizor. Întreabă-te la ce-ţi folosesc şi dacă nu le găseşti vreo utilitate, nu mai fă. Când te duci încolo sau încoace, întreabă-te de ce mergi şi unde mergi şi până la urmă care este finalitatea. Nu este nici o finalitate. Nu le mai fă şi adună-ţi tu timpul tău, fii stăpân pe timpul tău. Tot timpul ăsta umple-l cu ceva, dă hrană bună minţii, pentru că mintea ta cu ce o vei hrăni, aceea va fi, că este ca o moară, dar este şi liberă şi are puterea de la Dumnezeu, ca dovadă a nemuririi şi stăpânirii sufletului nostru, are puterea de a umbla într-o clipită: acuma-i la stele, acuma-i la mare, acuma-i la capătul lumii, acuma-i la un om sau la celălalt. Are flexibilitatea şi puterea de a umbla unde vrea. Ăsta este sufletul nostru şi socotesc că acolo unde este mintea noastră, acolo este sufletul nostru, şi acolo unde este sufletul nostru suntem noi. Aşa că să fim cu băgare de seamă. Tocmai din această cauză cu atâta asprime vorbesc Părinţii despre împrăştierea minţii, tocmai din această cauză Iisus Hristos ne spune că cel care a fost cu mintea după o femeie a şi păcătuit cu ea, tocmai pentru că mintea noastră este din sufletul nostru şi unde umblă mintea noastră acolo sufletul nostru şi noi întregi suntem. Din cauza asta ce hrană dăm minţii noastre, mintea noastră are puterea şi însuşirea de a se mula după toate ce le vede şi le trăieşte atunci să scoatem din ea toată spurcăciunea, să nu mai hrănim pentru că noi înşine avem destulă spurcăciune, care va hrăni mult timp mintea noastră în aşa fel încât nu o vom putea stăpâni, chiar de ne vom duce în pustie. Ce să mai zic dacă noi tot timpul hrănim cu cele din jurul nostru. Să scoatem cât putem toată prostia televizoarelor. După asta, cu oamenii deşerţi să nu ne mai întâlnim, să n-avem amestec cu oamenii deşerţi care nu ne vorbesc nouă cele bune, care caută deşertăciunea lumii acesteia, pentru că la fel ca şi ei vom fi. „Cu cel înţelept, înţelept vei fi, cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel îndărătnic te vei îndărătnici”. Şi asta o vedem noi. Oamenii răi, prieteşugurile rele strică obiceiurile bune, spune Apostolul Pavel. Dar era o zicală încă de la grecii vechi, aşa încât să urmăm acest drum şi aşa să ne regăsim pe noi şi să avem confort psihologic, duhovnicesc pentru a ne păzi mintea noastră în cele bune hrănind-o în locul hranei vechi cu cuvinte din Sfânta Scriptură.

Să citim Sfânta Evanghelie zilnic, să citim din Psalmi, să citim din tâlcuirile la Sfânta Evanghelie, pentru că nevoie este minţii păcătoase şi minţii robite de patimi să înţeleagă cuvântul Evangheliei. Să citim tâlcuirea Părinţilor care au făcut-o pentru noi, cei mai greoi la minte. Şi aşa hrănindu-ne mintea, făcând prietenii duhovniceşti cu oameni duhovniceşti, în primul rând apropiindu-ne de duhovnic, fiind mai des în Biserică, dar şi acasă în Scriptură, dar încet, încet osebindu-ne, însingurându-ne, în aşa fel încât şi mintea noastră urmând voinţei noastre se va unifica şi va ajunge la neîmprăştierea, cea care nu este altceva decât distrugere şi această împrăştiere este moarte sufletului, descompunerea sufletului, aşa cum putrezirea trupului este descompunerea trupului, aşa împrăştierea minţii este descompunerea şi ceea ce ar putea fi putrezirea sufletului, a duhului nostru. Să nu lăsăm viermişorii ăştia să ne ia, ci să-i smulgem şi să-i aruncăm, să-i băgăm la oţet sau la ce ştim, care este postul, nevoinţa, toată asprimea şi în aşa fel ne vom salva duhurile noastre şi cu alifia împărtăşaniei, ele îşi vor reveni şi vor fi vii.

- Da aşa este. Însă ne atrage atenţia Sfântul Serafim şi Cuviosul Siluan, mai aproape de noi, că şi postul şi nevoinţa şi privegherile nu-s decât mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Vreau să vă întreb, părinte, pentru că resimt lucrul ăsta la tot pasul, în mine, la cei de lângă mine: De ce creştinul, fie creştinul ortodox, nu mai caută Duhul Sfânt, nu-l cunoaşte pe Duhul Sfânt.

- Tocmai pentru că, am zis, oamenii s-au amestecat cu lumea şi cu faptele lumii acesteia şi-n loc să ducă biserica în lume - „Cu pace să ieşim” - în loc să ducă ei duhul păcii pe care îl primim de la Iisus Hristos în Sfânta Liturghie, să-l ducă-n lume, au adus lumea în biserică. Şi în acest fel ne-am încălzit aşa de binişor cu toată spurcăciunea lumii, încât neavând învăţători care să ne spună că nu aceasta este vieţuirea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, am luat de bună şi am considerat că ăsta este creştinismul, dar creştinismul este ceva mult mai adânc, mai răscolitor. Aşa că dacă oamenii au ajuns să nu mai caute pe Duhul Sfânt, este pentru că socotesc că ceea ce au ei este suficient, şi că ce fac ei este chiar creştinismul şi viaţa bisericească. Dar se înşeală amarnic. Pentru că sunt mulţi aşa, da sunt mulţi aşa, dar Ioan Gură de Aur atunci când a fost întrebat: „Dar ce noi nu ne vom mântui? Numai călugării cei din munţi?”. Şi Ioan Gură de Aur cu multă ironie duhovnicească le spune: „Dar cine-a zis că toţi se vor mântui?”. Aşa şi noi, să nu cădem în ispita autosuficienţei, că ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru început, să lăsăm la o parte sfinţii, să lăsăm la o parte Sfânta Evanghelie şi să nu cădem în ispita de a spune: „Aceasta a fost cândva, astăzi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturală ne impune un alt fel de trai şi de a vedea lucrurile şi credem că şi Biserica este timpul să se adapteze şi să nu mai fie aşa de închistată”. Aşa că din cauza ispitei acesteia prosteşti, oamenii ajung să nu mai caute pe Duhul Sfânt şi ajung să-şi irosească viaţa. Se ostenesc, se scoală dimineaţa, merg la biserică, măcar singura osteneală pe care o fac, dar o fac degeaba pentru că nu ştiu de ce o fac. Aşa că să ne întoarcem, să lepădăm prostiile astea de la noi şi să primim Evanghelia şi sfinţii chiar dacă noi vedem că nu facem ceea ce citim, vedem că ne mustră ceea ce citim, şi chiar dacă nu vrem să începem a face, dar măcar să nu spunem: „Astea-s prostii din patericuri, poveşti, aşa ceva nu se poate face”. Dar să spunem: „Eu nu pot face, dar fericiţi cei care au făcut. Rugaţi-vă pentru mine, sfinţilor Macarie, Arsenie, care puteaţi să staţi în stările astea. Eu nu pot”. Dar cinsteşte pe Sfinţii lui Dumnezeu. Nu da cu piciorul, aşa încât ajungi pe la facultate şi sunt profesori care spun că patericurile astea-s invenţii. „Cum nu poate face aşa? Ce-s cu proştii ăia că or stat în Lavra la Pecerska şi s-or închis aşa? Oare Dumnezeu vrea aşa ceva?”. Bine tu nu poţi face asta, dar nu huli. Şi zic, este un bun început că „duhul umilit şi smerit Dumnezeu nu-l va urgisi”. Nu zic acuma ca toţi să ne apucăm să facem, bine ar fi, dar totuşi Dumnezeu nu ne-a cerut să stăm pe stâlpi. Este adevărat că nu ne-a cerut să stăm pe stâlp, e adevărat că nu ne-a cerut să stăm zece ceasuri în picioare. Toate astea sunt adevărate şi nimeni nu ne cere şi nici până astăzi nu le cere. Omul le-a făcut de bună voie, dar să nu-l hulesc pe cel care le-a făcut. Când am văzut că Dumnezeu a binevoit în el, îi văd moaştele, mă închin la ele, să nu hulesc Duhul Sfânt, chiar dacă eu nu voiesc să fac (urmez) asta. Şi este un bun început şi socotesc că Dumnezeu va căuta la inima smerită. Asta-i viaţa. Şi Dumnezeu dă Duhul Sfânt, Cel pe care nu-l caută creştinii noştri, pentru o astfel de atitudine decentă măcar, cuvioasă. Pentru că este moştenirea Bisericii la care tu mergi, moştenire de mii de ani şi dacă tu aşa de uşor o calci în picioare, de ce mai mergi la biserica asta? Dacă socoteşti că ea 2000 de ani a greşit, de ce mai mergi la ea?

- Aţi pomenit de Sfinţi şi îmi vine în acum în minte un cuvânt de la Cuviosul Paisie Aghioritul, un sfânt al zilelor noastre, care spunea că mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre ca să se nevoiască. La ce credeţi că făcea referire Cuviosul Paisie?

- Tocmai la starea pe care am descris-o, că a intrat duhul lumesc în Biserică, că ni se vorbeşte despre împărtăşanie ca despre un pericol pentru viaţa noastră. „Vă împărtăşiţi şi o să vă îndrăciţi” - auzi astfel de expresii de la preoţi. „Să nu se împărtăşească aşa des să nu se îndrăcească”. Şi astfel de nebunie care bântuie în minţile noastre, timpul nostru şi cu adevărat este o mare nevoinţă să faci cele ale Domnului astăzi în Biserică şi să rabzi toată tensiunea celor îndreptaţi cu antenele lor de nici nu ştiu cum să-i numesc, care te văd şi cum ai păşit, cum te-ai întors: „Ăsta-i ăla care se împărtăşeşte, ăsta-i ăla care ce l-o apucat, se roagă noaptea. Sunt nebuni ăştia. Ăsta e aşa...” socotesc că asta este o nevoinţă ca să rabzi toate, să vezi toate astea, să duci durerea asta în inima ta pentru că este Biserica pe care a lăsat-o Hristos oamenilor, este Biserica pe care Iisus Hristos a agonisit-o cu scump sângele Său. Şi această Biserică ce-am făcut noi dintr-însa şi ce facem? Durerea pe care o duci în vremurile noastre, tocmai pentru vederea a ceea în ce trăim este nevoinţa la care cred că se referea Sfântul Paisie Aghioritul. Pentru că, cu adevărat, şi aceasta este mai mare, ne spun părinţii, decât toate nevoinţele şi pustniciile celor vechi, care trăind într-un oarecare confort bisericesc erau păziţi de episcopii care făceau sinoade în care luau nişte hotărâri bune, în care erau atâţia sfinţi adunaţi la o grămadă în toate pustiile, pe care noi îi cinstim acuma. Şi îi cinstim: cei 20.000 de mucenici. Mă gândesc acum să vină o prigoană, de unde scoatem noi 20.000 de mii de mucenici? Vă daţi seama ce vremuri. Nu zic că erau mai bune, dar se vede că era altă atmosferă. Nu zic că era o Biserică mai bună, era o atmosferă care noi astăzi n-o mai avem şi vieţuirea astăzi ni se socoate nouă nevoinţă desăvârşită şi suficientă dacă nu vom cârti, dacă nu ne vom sminti şi dacă nu ne vom ridica împotriva Bisericii şi nu ne vom osebi de adunarea din care facem parte, cu toate smintelile acestei adunări, că mulţi au ispita de a se osebi văzând păcatele preoţilor şi ale ierarhilor, cad în ispita de a se osebi şi de a face biserică aparte. Şi avem din astea.

Dar cei care înfruntă şi rabdă cu smerenie şi cu rugăciune şi cu dragoste, tot ceea ce noi facem şi cei din jurul nostru, această nevoinţa pe care mulţi sfinţi poate şi-ar fi dorit-o şi de aceea socotesc că trăim un timp care nu este lipsit de sfinţi. Avem mulţi sfinţi pe care nu-i cunoaştem, tocmai pentru că trăim în vremea în care sfinţii nu sunt cinstiţi, pentru că dacă Sfântul Simeon Noul Teologul şi l-a cinstit deodată, încă nu murise bine părintele lui duhovnicesc, Simeon a şi început să-i facă slujba. Noi astăzi avem mulţi sfinţi printre noi şi moaştele de acuma le ştim, şi totuşi nu cinstim şi spunem: „Numai nu sfinţi la noi astăzi, noi suntem cei mai mari sfinţi. Cutare, cutare şi cutare. Noi vă arătăm etalonul sfinţeniei... domn profesor şi aşa mai departe”. Aşa că este un timp în care trebuie mare nevoinţă în care să rabzi cu înţelepciune.

- Cum vedeţi vremurile astea pe care le-aţi descris şi caracterizat atât de bine? Seamănă ele cu vremurile de pe urmă, cu vremea cernerii?

- Fără îndoială că este o vreme a cernerii. Văd toţi şi ne spun şi părinţii noştri care-i mai avem şi bătrânul meu Selafiil (trecut între timp la cele veşnice) şi Părintele Rafail Noica mi-a zis că a fost în Sfântul Munte Athos la Părintele Iosif Vatopedinul (născut şi el între timp, în viaţa cea cerească şi veşnică) şi acelaşi lucru spune, că nu mai este vremea pentru a lucra nimic. Este vremea pentru a ne ruga şi a ne păzi, a aştepta, pentru că fără îndoială este vremea cernerii şi fiecare dintre noi să se simtă în această sită care-l clatină de colo în colo. Iaca-iaca o gaură prin care poate cade şi tot ne ridicăm iarăşi şi iarăşi, pentru că se cerne şi noi vedem pe noi înşine şi pe fraţii noştri câţi cad din Biserică, câţi cad în plasele lumii acesteia. Şi fiecare dintre noi ştie şi cunoaşte astfel de oameni. Aşa că se ne rugăm şi să ne păzim. Este vreme grea, este vremea libertăţii în care fiecare este lăsat să facă ceea ce vrea şi de va voi să facă bine, bine va face, dar va voi să facă rău, rău va face, nu-l opreşte nimic. Înainte erau legi care-l opreau. Acuma legile se ridică chiar şi a lumii acesteia pentru că se îngăduie lucruri pentru care mai înainte se făcea puşcărie (nota autorului: cum ar fi avortul, homosexualitatea şi pedofilia. În Republica Moldova, de exemplu, vârsta permisă a relaţiilor sexuale liber consimţite a coborât de la 16 la 13 ani, ş.a.), acuma iată nu se mai face şi cred că încet-încet se vor ajunge la libertăţi şi mai mari încât cine va voi să facă rău îl va face şi cine va voi să facă bine, va face, după cum avem şi în Sfânta Scriptură la Apocalipsă: „Cine vrea să se spurce, mai spurcă-se şi cine să se sfinţească, mai sfinţească-se”. Aşa că şi pe noi Dumnezeu să ne ajute să vedem în care parte mergem, veghind asupra noastră înşine să lucrăm pentru că liberi suntem şi de la Dumnezeu şi de la oameni să lucrăm ce vrem.

- Aţi spus că este vremea de rugăciune. Ori spuneaţi mai înainte, constatăm şi noi că totuşi omul nu-şi face vreme de rugăciune. Cum poate totuşi omul acesta al veacului XXI care putem să-l caracterizăm ca omul cu agendă plină, are o agendă în fiecare zi, cumva impusă de context sau el şi-o umple şi spune nu mai am timp. Dimineaţa nu am timp că de abia mă pot trezi, seara sunt frânt de obosit. Totuşi cum se poate ruga? Există o şansă, o posibilitate, o alternativă pentru omul prins în atâtea lucruri să se roage. Şi cum să se roage?

- Fără îndoială, de aceea am şi zis, oamenii aceştia cu agenda plină, îi vedem stând la televizor câte două ceasuri, patru ceasuri, cinci ceasuri, fără să bage de seamă şi zic destul îi este să scoată televizorul şi timpul ăla de la televizor. Un ceas, jumătate de ceas pe zi să se roage şi socotesc că, cu timpul vom vedeam că avem mult mai mult timp pentru rugăciune. Sunt o mulţime de lucruri pe care noi le putem scoate din viaţa noastră fără ca viaţa noastră să devină mai săracă. Şi dacă vom umple aceste goluri lăsate de lucrurile deşarte cu o rugăciune, viaţa noastră va fi şi mai plină şi vom avea şi limpezimea de a alege şi de a cunoaşte ce trebuie să facem în toată ziua, aşa fel încât nu vom mai avea nevoie de agendă, vom şti ce trebuie să facem şi nu va mai fi împrăştierea asta. Din cauza împrăştierii omul are nevoie de toate astea. Să cunoască mai bine ce are de făcut. Dar asta şi prin rugăciune, puţină rugăciune. Să nu lase chiar nimic. Dimineaţa dacă s-a sculat, nimeni nu-i spune să facă jumătate de oră de rugăciune. Cinci minute, dar trei minute, dar un minut să spui: „Binecuvântat eşti Dumnezeul nostru”. Să facă o închinăciune din toată inima lui, să-i facă o spovedanie: „Doamne lumea aceasta o aleg în loc de Tine, că iată te las şi ies în lume, şi iarăşi nu mă rog. Binecuvintează Tu toate intrările şi ieşirile mele şi cunoaşte cine sunt eu şi neputinţa mea şi ajută-mă să ies odată din toate astea în care mă aflu”. Destul îi este lui jumătate de minut de va face o spovedanie de-asta din inima lui şi va ieşi, socotesc că Domnul şi peste zi îi va trezi suspinul ăsta în inimă şi seara când ajunge să spună: „Doamne toată ziua am dat-o lumii acesteia şi în deşert am cheltuit ziua că am putut să stau cu un om la vorbă două ceasuri şi în stradă m-am întâlnit cu unul şi jumătate de oră am vorbit. Nici nu am băgat de seamă cum o trecut, dar Ţie nici trei minute nu ţi le dau, pentru că aşa sunt eu. Caută spre mine, învaţă-mă, ajută-mă să ies odată şi odată şi să nu mor aşa”. Zii aşa şi fă cruce la pat cu toată neputinţa ta, cunoscându-ţi smerenia, nu ascunzându-te de Dumnezeu cu ruşine îngâmfată ca Adam, că „vai iar nu-mi fac pravila”. N-o vrut Dumnezeu pravilă de la tine, dar spune ce-ai mai făcut, zii ce mai simţi şi cere binecuvântare peste tine. Nu te ruşina.

Nu zi că Domnul nu mă va binecuvânta pe mine care nu-mi fac pravila. Cere şi Domnul te va binecuvânta şi când vei cunoaşte asta, vei suspina şi vei plânge şi vei binecuvânta pe El şi aşa încet vei ajunge să simţi nevoia să mai stai cu acest Dumnezeu bun şi iubitor de oameni care toate ţi le iartă şi te aşteaptă cu blândeţe adâncă şi înduioşătoare, pe tine cel care nu-i acorzi nici o importanţă şi vei sta cu El şi atunci aceasta nu va mai fi o problemă şi astfel de întrebări vor dispărea, că Duhul te va învăţa ce este rugăciunea. Asta să facem. Lăsaţi, scoateţi de tot pravile din mintea voastră dacă ele vă împovărează şi vă despart de Dumnezeu şi „mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui”. Faceţi asta dimineaţa, seara şi de câte ori vă aduceţi aminte de El şi El nu ne va uita.

- Preacuvioase Părinte Savatie, credinţa noastră este o credinţă a bucuriei şi cu toate astea vedem că marea majoritate a creştinilor noştri sunt aşa mai posaci, mai posomorâţi, trişti aş putea spune. Cum poate un creştin, sau ce trebuie să facă ca să redescopere bucuria credinţei în Hristos, bucuria vieţii în Hristos?

- Trebuie să-l cunoască pe Hristos şi să nu mai trăiască în închipuirile minţii sale, ca şi aseară când a afirmat cineva că „în Ortodoxie eu deznădăjduiesc, mă duc la alte confesiuni”…. Asta pentru că n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu ştii în care Biserică mergi şi de ce mergi acolo, pentru trândăvirea şi trăirea, înţepenirea în mintea noastră, în formele noastre, ne apropiem de biserică pradă de aceste forme.

Să-l cunoaştem pe Iisus Hristos Cel care a sfărâmat legea pentru a ne da nouă vremea harului şi a dragostei şi dacă şi aşa te împovărează şi oboseşti şi nu-ţi este de nici un folos, încearcă şi fă ceea ce vrei tu să faci. Cum vrei să te rogi? Vreau aşa că uneori părinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeşte mai bine din psalmi. Fă ceea ce-ţi este în duh. Azi aşa, mâine aşa şi vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaşte pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roagă-te şi mergi, mergi cum ştii. Să nu cazi! Cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Aţi luat un duh al slobozeniei, un duh al libertăţii. Numai că libertatea voastră să nu fie spre păcat, spre plinirea patimilor trupeşti”.

Aşa că în acest duh al slobozeniei trebuie să umblăm. Citiţi. Eu văd, creştinii noştri nu citesc deloc, sau foarte rar, Epistolele lui Pavel, Epistolele Apostolilor care ne învaţă viaţa duhovnicească şi bisericească. Asta sunt Epistolele: felul de-a ne ruga, felul de-a ne purta, felul de-a posti, cum postim, cum facem. Ne spune Apostolul Pavel: „Cine posteşte pentru Domnul posteşte, cine nu posteşte pentru Domnul nu posteşte”, cine face una, dar vezi cugetul tău ce spune. Fă înainte de a face un lucru înţelegere cu Dumnezeu, un legământ: „Doamne Tu ştii că mă duc la omul acesta sau că gust din această mâncare, dar asta ca să nu-l supăr pe el”. Dar vezi cugetul tău. Dacă aşa este în cugetul tău fă-o, dar nu te mai tulbura şi orice alt lucru de la oameni care nu mai fac legământ cu Dumnezeu, dar cu cărticelele de sfaturi duhovniceşti pe care le citesc şi atunci suferă, pentru că într-un loc scrie aşa, dar în alt loc scrie aşa. Şi de ce părintele cutare zice aşa, dar părintele aşa, pentru că sunt în duhul libertăţii, cel al noului legământ. Unul are dreptate şi celălalt are dreptate, dar tu ce alegi? Problema este de tine. Tu, cine eşti? Care sfat ţi se potriveşte ţie? Tocmai, iarăşi ne întoarcem, pentru că nu te cunoşti pe tine, suferi, pentru că nu ştii care sfat să alegi, pentru că nu ştii cine eşti tu. Aşa că să ne întoarcem la noi şi vom avea bucurie, mergând cu mai multă îndrăzneală, îndrăzneală pe care am avut-o în lume, până la a veni în Biserică când am lăsat-o la poartă şi am îmbrăcat toată uscăciunea asta, care este străină de Ortodoxie. Asta nu este Ortodoxie. Nu aşa a fost Biserica. Am moştenit acum câteva secole, tocmai de care nu ne sunt proprii nouă şi vin şi se bat cu pumnul în piept şi zic: „Uite ăştia aduc modernism şi ne calcă nouă ceea ce ne-or lăsat părinţii noştri. Da părinţii noştri ne-or lăsat, avem de două sute de ani toată moştenirea asta, uscăciunea asta”.

Să ne întoarcem la Sfânta Evanghelie, la Sfinţii Apostoli, la slujbele noastre bisericeşti. Dacă le vom citi, vom fi mai atenţi la Liturghie, chiar şi la Vecernie şi la rugăciunile care le avem. Sunt minunate şi să ne învăţăm din ele. Să mai citim din Sfinţii Părinţi, din Ioan Gură de Aur, din Grigorie de Nyssa, din toţi care-i avem. Să nu-i lăsăm. Ortodoxia are o mare bogăţie. Nu se termină prin a învăţa să pui lumânare în partea dreaptă sau în stânga. Nu s-a terminat Ortodoxia cu un carneţel din ăsta. Aşa fac ăştia cu sectişoarele lor care fac cursuri şi într-o lună eşti propovăduitor, poţi să vesteşti Evanghelia la toată lumea. Dar la noi nu se termină. Noi toată viaţa avem ce învăţa, avem o moştenire, avem Sfânta Scriptură. Să le cercetăm şi socotesc că de acolo multă bucurie vom trage. Vom căpăta libertatea pentru că autorităţile la care vom face referinţă nu vor fi părintele cutare sau cutare, vor fi Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile şi mai presus de toate, Iisus Hristos. Dar pentru că nu ştim Scriptura, nu citim, pentru că nu ştim, atunci ne poticnim în diferite sfaturi şi practici care le vedem în jurul nostru şi ele atunci când nu se potrivesc sufletului nostru suferim şi nu avem cu ce să ne apărăm. Nu avem replică, pentru că noi am fost obişnuiţi şi trăim într-o lume în care întotdeauna trebuie să ai o replică. Gata trebuie să ai un as în mânecă. Aşa că asul în mânecă îl vom avea dacă vom citi şi vom cunoaşte şi vom fi mai odihniţi, dar nedespărţiţi de duhovnic, ca duhovnicul să acopere toate. Şi dacă vrei să ai bucurie, roagă-te Domnului ca să-ţi dea un duhovnic pe bucuria inimii tale, pe voia inimii tale, căci aceasta ne învaţă şi aceasta este duhovnicie. Aşa făceau părinţii, se duceau şi-şi căutau duhovnic şi se lipeau de duhovnic. Nu veneau şi nu erau mâhniţi aşa, nu erau obligaţi să se spovedească la cineva anume. Aşa că să ne întoarcem la ceea ce este Biserica şi să nu mai rămânem în mustrările noastre de cuget că nu ne sunt de folos.

- Preacuvioase Părinte Savatie aţi spus la un moment dat că în zilele noastre Sfinţii nu mai sunt cinstiţi. Însă tot în dialogul nostru aţi spus că există sfinţi printre noi şi credem că există şi pentru aceşti sfinţi, ştim că Dumnezeu ţine lumea şi ne ţine şi pe noi în viaţă. Acum aş vrea să vă întreb, este o întrebare poate personală: De ce sfânt sau sfinţi sunteţi Sfinţia voastră mai apropiat şi ce folos aveţi din această apropiere, această legătură pe care o aveţi cu aceşti Sfinţi?

- Mai întâi cu Apostolul Pavel şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur, apostolul pentru învăţătura dragostei şi a libertăţii, Pavel care ne-o dă atât de clar şi de limpede şi cu atâta putere, pe înţelesul nostru, dacă vom citi Epistolele vom găsi. Pentru că a fost iubit şi a iubit pe Iisus Hristos. Şi pe Ioan Gură de Aur pentru Liturghie şi pentru că este în acelaşi duh şi de acelaşi legământ şi prietenie cu Pavel, pentru că-i avem şi împreună îi cinstesc pentru Liturghie şi pentru dragoste, şi pentru pogorământul şi înţelepciunea cu care au lucrat cu păcătoşii, care reieşea din dragostea pe care-o aveau şi dragostea era de la Iisus Hristos, care a venit să ne mântuiască pe noi, pentru jertfa cu care s-au jertfit pentru Biserică şi pentru aproapele lor, şi pentru că ceea ce au vorbit au şi făcut şi ne sunt nouă pildă tuturor. Socotesc că strălucesc în Biserică marii noştri luminători şi nu în zadar Iisus Hristos ne-a lăsat Liturghia de la Ioan, în felul în care el ne-a potrivit-o. Acesta este mare, mare sfânt şi stâlp al Bisericii dacă Iisus Hristos a binevoit ca jertfa Lui să fie adusă aşa cum a rostit-o şi a trăit-o în inima lui Ioan, în multe locuri. În primul rând. După asta mulţi călugări: Antonie cel Mare, Sfinţii Părinţi din Pateric, Antonie, Pahomie sau alţii pe care-i pomenesc cu multă dragoste. Mai am şi câţiva Sfinţi nebuni (pentru Hristos): Sfântul Simeon cel nebun, Alexie, Andrei cel Nebun, toţi sfinţii ăştia, Moise Arapul, toţi sfinţii ăştia mari, am o mulţime, mai ales din cei care de multe ori, stau şi mă gândesc, lumea îi lasă la o parte, pentru că pe Sfântul Ioan puţini îl cinstesc, deşi merg la Liturghia lui. Tocmai pentru că ne-am ferit de Liturghie îl pomenim dar nu ştim cine a fost şi ce-a făcut. Sfântul Apostol Pavel, da Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel îi prăsnuim vara şi atunci mergem la multe hramuri. Dar nu-i citeşte nimeni Epistolele. Sfinţii pustiei şi Antonie, şi toţi sfinţii, puţini le ştiu. Avem alţii câţiva, dar eu i-am iubit şi m-or ajutat în toată viaţa mea şi în tot ceea ce fac şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni i-a lăsat şi pentru învăţătura pe care ne-au lăsat-o ei şi felul de-a înţelege drept Biserica şi Evanghelia, moştenire fără de care eu nu ştiu ce-ar fi fost astăzi dacă n-am fi avut pe Pavel care să ne tâlcuiască viaţa noastră bisericească, şi pe Ioan să o ducă mai departe şi pe toţi care din duhul lor şi duhul lor, pentru că este acelaşi duh al lui Iisus Hristos, trăiesc în lumea asta.

- Dintre Sfinţii şi Părinţii contemporani care vă sunt cei mai apropiaţi de suflet?

- Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, pentru că este acelaşi duh, de fapt e acelaşi şi alţii nu prea ştiu eu mulţi. Dar mai întâi de toate, părintele meu, pentru că eu socotesc că e un părinte mare şi un sfânt al lui Dumnezeu deopotrivă cu sfinţii cei care sunt în ceruri şi ca unul trecut printre ei e bătrânul meu Selafiil, pe care-l iubesc deşi pentru mulţi este sminteală pentru că oamenii au încetat să mai trăiască duhovnicia aşa cum trebuie. Fiecare dacă-l va vedea pe duhovnicul său ca pe un sfânt, ca pe cei din ceruri, nu va greşi, dimpotrivă bine va face şi dacă va lua cuvântul lui ca din gura lui Dumnezeu. De aceea o zic cu toată dragostea şi că asta mi-i părintele unul dintre sfinţii care trăiesc astăzi şi pe care eu îl cinstesc şi mulţumesc lui Dumnezeu de binecuvântarea de a mi-l fi dat în cale şi cel mai mare dintre toate darurile care mi le-o dat Dumnezeu este că mi l-a dat pe părintele Selafiil care să mă binecuvinteze şi să mă călăuzească. Cel mai mare dar al nostru să-l ştim este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc care să ne nască în duh, căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care mult vorbeşte despre duhovnicie că aşa cum în viaţa trupească nimeni nu se poate naşte fără un părinte (trupesc), în viaţa duhovnicească tot nimeni nu se poate naşte fără un părinte (duhovnicesc). Cine s-a născut, în duhul s-a născut, pentru că un părinte care avea duh le-a dat acest duh şi i-a născut. De aceea cel mai mare dar este, spune Sfântul Simeon, cred ca chiar mai mare decât Botezul, căci mulţi s-au botezat, dar neavând călăuzitori s-au pierdut, deşi pare smintitor, dar acesta este botezul cel adevărat şi naşterea în duh adevărat este de la părintele duhovnicesc, spune Sfântul Simeon, care nu este altceva sau ceva mai mult decât Botezul, dar reiese din el şi împlineşte şi împreună lucrează pentru că aşa este Biserica şi Iisus Hristos nu ne-a lăsat Botezul fără duhovnic şi duhovnicii fără botez. De aceea asta zic şi mulţumesc lui Dumnezeu. Şi alţii am văzut, am ştiut, dar lumea se sminteşte să audă de sfinţi printre noi. Dar mai sunt alţii pe care eu îi cinstesc, dar despre care încă, poate nu pot spune.

- Preacuvioase Părinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care vă mulţumesc in mod deosebit, dorindu-vă să aveţi în continuare perte de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, aş vrea să vă întreb dacă cineva dintre cei care ne citesc aceste rânduri, ziditoare de suflet, şi-ar pune întrebarea şi v-ar pune întrebarea în duh: „Ce să fac părinte ca să mă mântuiesc?”. Ce aţi răspunde?

- Iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi te vei mântui!...

DOAMNE AJUTA..