Sms-uri de Crăciun, Paști și Revelion

De câţiva ani buni s-a împământenit tradiţia ca la marile sărbători să ne trimitem sms-uri de felicitare unii altora. Un gest frumos care înlocuieşte vechea felicitare pe care o scriam manual şi o trimiteam prin poştă. Totuşi există o problemă... care îi determină pe unii oameni să nu fie aşa încântaţi când primesc aceste mesaje pe telefon.

Ca să vă pot explica mai bine la ce mă refer, voi împărtăşi cu voi un mesaj pe care l-am primit în prima zi a Crăciunului:

"Fie că magia, lumina, leru', sufletul, căldura, spiritul, bla bla bla... Crăciun fericit! "

La prima vedere poate părea un mesaj oarecum blasfemiator... la adresa sărbătorii Naşterii Domnului. La o a doua privire mesajul poate fi luat drept o glumă... şi pentru persoanele mai puţin sensibile poate stârni un zâmbet sau chiar un râset

Eu am înţeles lucrurile într-un alt mod. Pentru mine acest mesaj este un protest faţă de sms-urile de Crăciun gata făcute, copiate, luate de pe internet sau din cărţi... în care nu regăsești nimic personal ci doar vorbe fără un adresant specific. Aceste sms-uri „la cheie”, gata să fie trimise oricând și oricui se asemănă cu o scrisoare de dragoste copiată, în care iubitul nu leagă sentimentele pe care vrea să le exprime, de întâmplări sau detalii concrete din relația cu iubita sa ci bate câmpii la modul general.

Haideți să vă mai dau un exemplu. Ce-ar fi dacă în ziua de Crăciun ați primi de la un prieten/ o prietenă, următorul mesaj:

„Fie ca lumina sfântă a Nașterii Domnului să strălucească în sufletele voastre iar căldura și pacea lui Hristos să vă îmbie inimile spre bucurie, comuniune și îndelungă răbdare!”

E frumos. Dar dacă știi că persoana care-ți trimite acest mesaj nu ți-a vorbit niciodată despre Dumnezeu, sau foarte rar, atunci de unde atâta sensibilitate teologică în mesajele pe care le trimte? Dacă eu știu că prietenul sau amicul care mi-a dat acest mesaj e o persoană insensibilă, care vorbește vulgar și în subiectele noastre de discuție nu am discutat niciodată de Nașterea Domnului, de pacea lui Hristos, de comuniunea în viața Bisericii, atunci cum să cred că așa deodată, în seara de Crăciun, acest om devine atotștiutor și interesat de duhul acestei sărbători, având puterea sufletească de a transmite astfel de sentimente.

Îmi dau seama imediat că e un fals, un mesaj copiat... un mesaj care n-are legătură personală cu cel care trimite, ci e doar un mesaj de complezență, un fel de salut rapid care evită privirea celui salutat. Ba unii îl pot considera chiar o insultă... iată de unde și atitudinea de protest din sms-ul pe care vi l-am arătat mai sus.

De ce insultă?

Pentru că fiecare om preferă un salut sincer, o urare curată venită din sufletul nostru simplu, decât o urare frumos ambalată dar goală, fără plinitatea persoanei noastre.

Dacă nu știi să compui un mesaj frumos, atunci transmite celuilalt câteva vorbe sincere: „Crăciun fericit, Andrei!. Sărbători cu bucurie alături de cei dragi!”

O altă problemă este trimiterea sms-urilor către un grup mare de persoane. Unii trimit același mesaj la toată agenda deodată... și se consideră mulțumiți de ei înșiși că au făcut un gest frumos.

Da, au făcut un gest politicos, dar lipsit de substanță... fără a-l implica personal pe primitor.

Un mesaj reușit, o urare frumoasă cuprinde în cuvintele ei, sau în spatele cuvintelor, ceva din viața ambilor: atât a celui care trimite, cât și a celui care primește.

Decât să dai 200 de sms-uri deodată, în câteva secunde, care să cuprindă un mesaj general, mai bine dai 20 de sms-uri personalizate.

Pentru ca un mesaj să aibă succes e musai să conțină și numele adresantului: „Crăciun fericit, dragă Elena!” va avea un impact sufletesc mult mai mare decât „Crăciun fericit!”

Dacă știi că Elena este și însărcinată și urmează să nască în câteva zile, atunci adaugi și „Naștere ușoară și să ne vedem cu bine!”

Dacă știi că verișorul tău este la munte, atunci te legi de acest lucru când îi faci urarea: „Crăciun fericit, Sorin! Vacanță plăcută! E zăpadă acolo la voi?”. În felul acesta îl inviți la dialog, și te vei bucura când vei vedea că-ți răspunde înapoi.

Nu vi s-a înâmplat să nu răspundeți la unele mesaje primite de Crăciun, Paști sau Revelion? Știți de ce se întâmpla asta? Pentru că în conținutul mesajului nu a fost nimic legat de persoana dumneavoastră... e ca și cum urarea ar fi fost spusă de pe scenă unui public larg. Cei din sală, nevizați în mod direct – personal, ci vizați doar ca grup, nu se vor grăbi să răspundă.

Personalizăți-vă toate mesajele și veți vedea ce diferență mare de feedback (reacție) în atitudinea celui pe care-l urați.

Sms-urile gata-făcute trec adesea nesesizate... și uneori uiți că le-ai primit. Pe când sms-urile personale, care fac apel la ceva concret din persoana ta, acelea sigur ți le vei aminti, și vor lăsa urme în sufletul tău.

Omul e persoană, și vrea să fie tratat ca o persoană și nu doar ca un nume într-o bază de date (fie ea de email, telefon, clienți, etc.).

Această atitudine e valabilă și în viața de zi cu zi, în mesajele, convorbirile, mailurile și toate interacțiunile cu ceilalți oameni: încercați mereu să vă apropiați sufletește de aproapele vostru, chiar dacă e doar client, furnizor, beneficiar al unor servicii, șef, angajat, vecin, prieten, frate, soră, mama, tată, soț, soție, etc. Interesați-vă de viața lor... și vorbiți mai mult despre ei decât despre dumnevoastră... Arătându-vă un interes sincer față de viața lor, se vor simți atrași de voi și vor căuta să păstreze o realație în continuare.

Totul în această lume este personal... și nimic impersonal. Totul este de le Persoană la persoană.

Universul e darul lui Dumnezeu, Treime de Persoane, pentru Om.

Tot ce facem noi în fiecare zi a vieții are la bază atitudinea față de o persoană sau față de un grup de persoane. Toate obiectele care ne înconjoară sunt create de persoane, sunt gândite de persoane... și se adresează altor persoane.

Totul are la baza acțiunea conștientă a unei Persoane...

doamne ajuta.

De ce umblă preotul cu icoana Nașterii Domnului pe la casele noastre înaintea Crăciunului?

De când o mare parte a populației s-a mutat în zonele industrializate, la oraș, comunitățile nu mai sunt așa cum erau odată la sat, unde toți se cunoșteau unii cu alții. Atunci preotul era om respectat, bine văzut, și oamenii treceau cu sfială pe lângă el. Biserica satului era unul din principalele locuri de întâlnire ale sătenilor, iar preotul îi cunoștea pe toți cu deamănântul.

Astăzi preotul paroh dintr-un cartier este cunoscut doar de cei care calcă pragul bisericii parohiale, și conjunctural de alte câteva persoane, în rest el este un străin pentru ceilalți locatari. Iată de ce atunci când preotul vine cu icoana Nașterii Domnului, sau la Botezul Domnului cu aghiazmă mare, există o reticență din partea unor persoane de a-i permite să intre, din mai multe motive.

De când presa aruncă în ochii noștri tot felul de greșeli ale preoților, greșeli care existau și cu ani în urmă, doar că astăzi se fac publice, oamenii care nu merg la biserică au început să fie foarte circumspecți în privința slujitorilor Bisericii, bănuindu-i că-și doresc doar să facă bani.

Venirea preotului din apartament în apartament poate fi înțeleasă de unii ca o modalitate prin care preotul face un ban, neglijând complet aspectul duhovnicesc al acestei vizite. Vreau ca în rândurile următoare să discutăm puțin despre motivația pentru care preotul vine din casă-n casă cu icoana Nașterii Domnului.

Trebuie să știți că acest obicei nu este o invenție bisericească de a mai strânge niște bani, ci are motivații profund dumnezeiești, și este de datoria preotului, dar și a creștinului, de a se bucura cât mai mult de această întâlnire.

Dacă la Bobotează preotul și dascălul vin cântând troparul Botezului Domnului în Iordan și oferă aghiazmă mare creștinilor din casă-n casă, la Crăciun preotul nu oferă nimic fizic, și poate de aceea uneori oamenii nu înțeleg care-i scopul acestei vizite.

În Evanghelia după Matei în capitolul 2 se amintește cum magii, probabil înștiințați în prealabil de îngeri, au venit în Ierusalim să-l caute pe regele iudeilor:

„Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.” (Matei 2,2).

După ce au început a întreba încoace și încolo pe cetățenii Ierusalimului, despre regele ce S-a născut, Irod – actualul rege al Iudeilor la acel moment, află de acest zvon și se tulbură, simțindu-și scaunul amenințat. De fapt Evanghelia precizează că toată populația Ierusalimului S-a tulburat împreună cu Irod:

„Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2,3).

Astfel magii sunt primii vestitori ai Nașterii Domnului Iisus Hristos în lumea întreagă.

Venirea preotului cu icoana Nașterii Domnului împreună cu dascălul său are același scop: de a vesti tuturor oamenilor că S-a născut Hristos, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și vine să ne mântuiască.

Bun, dar noi creștinii știm deja acest lucru, de ce totuși preotul ne anunță acest lucru în fiecare an?

Pentru că sărbătorile Bisericii noastre Ortodoxe nu sunt ocazii de rememorare a unor anumite evenimente istorice ci sunt reactualizări, ca și cum noi am trăi în Ierusalimul anului 1 d.Hr., și abia acum aflăm vestea cea mare a nașterii unui rege al Iudeii.

În Evanghelia după Luca, imediat după Nașterea Domnului, evanghelistul amintește de câțiva păstori care stănd pe câmp și păzindu-și turma lor, au primit vestea Nașterii lui Iisus chiar de la îngeri:

"Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!"

Vă imaginați ce bucurie a fost în sufletele păstorilor! Ce minunăție! Să vină îngerii și să-ți spună că Dumnezeu S-a făcut om, și apoi ei să cânte de bucurie în fața ta... Ce bucurie!

Păstorii au plecat îndată la Betleem să vadă ceea ce li s-a vestit. Ajungând acolo, au vestit Mariei și lui Iosif ce li s-a întâmplat, bucurându-se împreună de prezența lui Dumnezeu printre ei, ca prunc.

Bucuria păstorilor la aflarea veștii Nașterii Domnului de la îngeri, ar trebui să fie și în sufletul creștinilor atunci când preotul le calcă pragul ușii și începe a cânta și a vesti nașterea Domnului!

Preotul în parohie este simbol al prezenței reale a lui Dumnezeu printre oameni. Când preotul îți calcă-n casă atunci Hristos pășește în casa ta! Când preotul binecuvintează pe toți cei ai casei, atunci să știi că Dumnezeu este Cel ce te binecuvintează și dă pace casei tale.

Dar și noi, ca și păstorii pe câmp, primind vestea Nașterii Domnului, mergem la Biserică să ne convingem de ceea ce ni s-a vestit, și acolo ne întâlnim cu Maica Domnului, cu Domnul Însuși, cu îngerii, cu toți sfinții prezenți în Împărăția Cerurilor... și atunci simțim acea bucurie mare, toți împreună, avându-l pe Dumnezeu în mijlocul nostru.

Venirea preotului în comunitate era înainte motiv de mare bucurie și emoție, oamenii gătindu-și casa cât mai frumos, pentru a-L întâmpina chiar pe Dumnezeu. Iată de unde și obiceiul ca de Crăciun să-ți primenești și casa nu numai sufletul.

Venirea preotului este o ocazie de a-i mai spune ce ai pe suflet, de a-i arăta viața ta așa cum este ea... chiar în intimitatea casei tale.

Preotul nu ne vestește doar Nașterea Domnului ci venirea lui Dumnezeu pe pământ, chemându-ne pe toți la mântuire: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Matei 11, 28)

Venirea preotului e un semn al iubirii lui Dumnezeu, Care iese în întâmpinarea fiilor Săi risipitori, oferindu-Le chiar viața Sa, doar doar să se mântuiască.

„În comunitatea rurala tradițională, după momentul cântării troparului Nașterii, preotul binecuvânta alimentele pregătite cu grijă și așezate pe masă, lângă icoane. După ce alimentele au fost binecuvântate pot fi oferite de pomană pentru sufletele celor adormiți, astfel încât și aceștia să se bucure de vestea cea minunată a Nașterii Domnului. Pentru sufletele celor adormiți se pregătesc colăcei, bob fiert, grâu fiert, prune uscate, sărmăluțe de post, precum și fructe, printre care mere și nuci.” (Teodor Dănălache)

Aceste merinde erau date în dar celor săraci. Iată ce frumos se împletesc în viața creștinului român vestirea nașterii Domnului (colindele), rugăciunea, Crăciunul, învierea morților, icoana, milostenia, comunitatea parohială, iubirea, respectul față de preot și toate cele dumnezeiești.

A colinda înseamnă a vesti Nașterea lui Hristos, dar primul care vestește Nașterea Mântuitorului într-o comunitate ar trebui să fie preotul, ca mesager al lui Dumnezeu.

Preotul venea pe vremuri cu icoana Nașterii în ajunul Crăciunului, dar astăzi pentru că parohiile au foarte mulți enoriași la oraș (de ordinul miilor), preotul începe colindatul din casă-n casă cu câteva zile înainte, pentru a putea trece pe la fiecare.

Dacă am sta și ne-am gândi mai mult am afla multe înțelesuri dumnezeiești ale venirii preotului în casa creștinului, așa cum Hristos a intrat în casa lui Zaheu, iar acesta simțind dumnezeirea Lui, s-a pocăit și a zis că va da milostenia jumătate din averea sa și va întoarce împătrit celor pe care i-a nedreptățit.

Nu vă uitați la vrednicia preotului care vă calcă pragul casei, ci bucurați-vă că Hristos este Cel care vă binecuvintează și vă dă din pacea Sa, tuturor!...

doamne ajuta.

Cântări bisericeşti la Naşterea Domnului

Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţa naşte, şi pământul peştera Celui neapropiat aduce; îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc; că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumneeu cel mai înainte de veci.

Fecioara astăzi pe Cuvântul cel mai înainte de veci merge să-l nască în peşteră în chip de negrăit. Dănţuieşte lumea auzind; slăveşte cu îngerii şi cu păstorii pe Cel ce va să Se arate Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.

Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie, lăudaţi-L, popoare, că S-a preaslăvit.

Minune făcând a mântuit pe popor, Stăpânul, uscând oarecând valul mării. Şi din Fecioară născându-Se, ne-a deschis calea spre ceruri. Pe Cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu noi oamenii Îl slăvim.

Fiului, Celui născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci, şi mai pe urmă din Fecioară întrupat, fără sămânţă, lui Hristos-Dumnezeu să-I strigăm: Cel ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti, Doamne.

Toiag din rădăcina lui Iesei şi floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel lăudat, din muntele cel cu umbră deasă. Venit-ai, întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fară de trup şi Dumnezeu. Slavă puterii Tale, Doamne!

Înnoirea neamului omenesc de demult cântând proorocul Avacum, mai înainte o a vestit, învrednicindu-se, în chip de negrăit, a-i vedea întruchiparea; că Prunc tânăr din muntele Fecioarei a ieşit Cuvântul, spre înnoirea popoarelor.

Dumnezeu fiind al păcii, Tată al îndurărilor, pe Îngerul sfatului Tău celui mare, dăruindu-ne pace, L-ai trimis nouă; deci povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, dis-de-dimineaţă venind, Te slăvim pe Tine, Iubitorule de oameni.

Din noaptea lucrurilor întunecatei rătăciri, curaţire eşti, Hristoase, nouă celor ce cântăm acum Ţie cântare cu priveghere, ca unui făcător de bine; să vii dăruindu-ne şi cărare lesnicioasă, pe care, umblând, vom afla laudă.

Petrecând Iona în adâncurile mării, se ruga să vină valul şi să-l aline. Iar eu, rănit fiind cu a tiranului săgeată, pe Hristos, Pierzătorul celor răi, Îl chem degrab să vină, spre a mea alinare.

Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care, lăudându-L Îl mărim.

Cercetatu-ne-ai pe noi de sus, Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevărul: că din Fecioară S-a născut Domnul.

Veseliţi-vă, drepţilor, ceruri bucuraţi-vă, săltaţi munţilor, căci S-a născut Hristos, Fecioara şade, heruvimilor asemânându-se, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Păstorii pe Cel năascut slăvesc; magii daruri aduc Stăpânului; îngerii, cântând, grăiesc: Necuprinsule Doamne, slavă Ţie.

Lăudaţi-L pe El în glas de trâmbiţă, lăudaţi-L pe El în psaltire şi în alăută.

Tatăl a binevoit, Cuvântul trup S-a făcu şi Fecioara a născut pe Dumnezeu om. Steaua vesteşte, magii se închină, păstorii se minunează şi făptura se bucură.

Lăudaţi-L pe El în timpane şi în hore, lăudaţi-L pe El în strune şi în organe.

De Dumnezeu Născătoare, Fecioară, ceea ce ai născut pe Mântuitorul, şters-ai blestemul cel dintâi al Evei; că Maică te-ai făcut bunăvoinţei Tatălui, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Nu suferă taina ispitire; numai cu credinţa toţi să o mărim, strigând cu tine şi zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie.

Lăudaţi-L pe El în chimvale bine-răsunătoare, lăudaţi-L pe El în chimvale de strigare. Toate suflarea să laude pe Domnul.

Veniţi să lăudăm pe Maica Mântuitorului, care după naştere a rămas tot fecioară. Bucură-te, cetate însufleţită a Împăratului şi Dumnezeu, întru care Hristos sălăşluindu-Se, a săvârşit mântuire. Cu Gavriil să lăudăm, cu păstorii să slăvim, strigând: Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Celui ce S-a întrupat din tine, să ne mântuiască pe noi.

Când a fost vremea venirii Tale pe pământ, întâia înscriere a lumii s-a făcut; atunci ai voit să se înscrie numele oamenilor, celor ce au crezut naşterii Tale. Pentru aceea, o astfel de poruncă de la Cezarul s-a strigat, că veşnică împărăţia Ta, cea fără început, s-a înnoit. Pentru aceasta, şi noi aducem Ţie, Dumnezeului şi Mântuitorului sufletelor noastre, în loc de dar de bani, bogăţia teologhisirii celei drept-credincioase.

Şi acum şi pururea şi-n vecii vecilor Amin.

Astăzi Hristos în Betleem Se naşte din Fecioara. Astăzi Cel fără de început Se începe şi Cuvântul Se întrupează. Puterile cerurilor se bucură, şi pământul cu oamenii se veseleşte; magii daruri aduc, păstorii minunea vestesc; iar noi neîncetat strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumenzeu, şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire.
 

Ieslea cu doi prunci

Doi ortodocşi americani au răspuns invitaţiei Ministerului Educaţiei din Rusia de a preda morala creştină în câteva închisori şi orfelinate ruseşti. Aşa au ajuns aceştia, plini de râvnă, şi în aşezământul cu peste o sută de copii abandonaţi (băieţi şi fete) unde l-au întâlnit pe Mişa, orfanul Domnului. Dar să-i lăsăm să-şi depene singuri povestea...

"Era aproape de sărbătoarea Crăciunului, timp potrivit pentru orfani să audă – mulţi dintre ei pentru prima oară – tradiţionala povestire despre Naşterea Domnului. Le-am vorbit despre Maica Domnului şi despre dreptul Iosif, cum au ajuns ei în Betleem şi cum, negăsind alt loc unde să tragă, s-au dus să înnopteze într-un staul, unde în noaptea aceea s-a şi născut Pruncul Iisus, în ieslea vitelor. Copiii şi educatorii stăteau nemişcaţi, sorbindu-ne cu emoţie fiecare cuvânt.

După terminarea povestirii, am dat fiecărui copil câte trei bucăţi de carton, să facă din ele o iesle, oricât de primitivă. Fiecare copil a mai primit şi câte o bucată de hârtie galbenă, din nişte şerveţele pe care le adusesem cu noi, căci în tot oraşul nu se putea găsi nici un fel de hârtie colorată. Urmând instrucţiunile noastre, copiii au făcut fâşii hârtia galbenă, închipuind paiele din iesle. Câteva pătrăţele de stofă din pijamaua pe care o americancă o azvârlise la gunoi, la plecarea din Rusia, au fost folosite drept scutece pentru Prunc. Păpuşi cu chip de copil au fost decupate cu răbdare de pe foile colorate aduse de noi din Statele Unite. Orfanii erau foarte absorbiţi de asamblarea ieslei, iar noi ne plimbam printre ei, gata să-i ajutăm la nevoie. Aşa am ajuns şi la măsuţa lui Mişa, un copil cam de 6 anişori, care tocmai îşi terminase treaba. Uitându-mă la ieslea lui, am tresărit de mirare, căci în ea nu era unul, ci doi copii!

Am chemat îndată translatorul, să-l întrebe pe Mişa de ce erau doi copii în iesle. Mişa şi-a pus mâinile la piept şi a început să ne recite istoria naşterii lui Iisus, cu multă seriozitate şi acurateţe. Acest copil, care tocmai auzise pentru prima dată povestirea biblică de Crăciun, ne-a relatat foarte corect tot ceea ce auzise de la noi, până în momentul în care Fecioara Maria a pus Pruncul în iesle. De aici încolo, Mişa a început să adauge de la el, fabricând un sfârşit propriu al povestirii!

... Atunci, Fecioara Maria a pus pruncul în iesle. Iisus s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă am o casă în care să dorm. I-am spus că nu am mamă, nu am tată, şi nici casă în care să stau. Atunci Iisus mi-a spus că pot să stau cu El. Eu însă i-am răspuns că nu pot sta cu El, pentru că nu pot să-I dau nici un dar, aşa cum I-au dat cei ce au venit să-L vadă. Eu însă îmi doream foarte mult să stau cu Iisus în iesle, şi m-am gândit că I-aş putea ţine de cald şi că ăsta ar fi fost un dar plăcut pentru El. Şi L-am întrebat: < Dacă ţi-aş ţine de cald, ar fi un dar bun pentru Tine? > Şi Iisus mi-a răspuns: <Dacă îmi ţii de cald, ăsta este cel mai mare dar pe care mi-L poate face cineva.> Atunci m-am culcat în iesle, lângă El, şi Iisus m-a privit şi mi-a spus că pot sta pentru totdeauna cu El.

Când Mişa şi-a terminat povestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji. Şi-a acoperit faţa cu palmele, şi-a pus capul pe măsuţă şi a tot hohotit de plâns, zgâlţâindu-şi umerii. Micul orfan găsise, în sfârşit, pe cineva care-I promitea că nu-l va părăsi şi că va fi blând cu el, pe cineva la care ar fi putut sta pentru totdeauna… "

(Material furnizat de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, din Washington D.C.)

De ce era nevoie de o stea, dacă magii ştiau locul naşterii

Dar de ce mai aveau nevoie de stea de vreme ce cunoşteau locul naşterii?

Ca să le fie arătat şi Pruncul. Asta n-o ştiau! Casa nu era mare; iar Mama Pruncului era lipsită de strălucire şi necunoscută. Trebuia, deci, ca steaua să-i ducă chiar la locul unde S-a născut. De aceea, îndată ce-au ieşit din Ierusalim s-a arătat steaua şi nu s-a oprit înainte de a ajunge la ieslea naşterii. Minunea a urmat minunii.

Amândouă erau pline de minune: şi închinarea magilor şi mergerea stelei înaintea lor; erau îndestulătoare să atragă chiar pe cei cu totul împietriţi la suflet. Dacă magii ar fi spus că au auzit de naşterea Pruncului din gura profeţilor sau că îngerii au vorbit cu ei îndeosebi, n-ar fi fost crezuţi; dar aşa, steaua arătată pe cer a închis gura tuturor, chiar a celor mai neruşinaţi.

Mai mult: cînd steaua a ajuns deasupra Pruncului, steaua s-a oprit. Iar ca o stea, cînd să se ascundă, cînd să se arate şi în sfîrşit să se oprească după ce iar s-a arătat, înseamnă că era o stea cu o putere mai mare decît a unei stele obişnuite. Asta a întărit şi mai mult credinţa magilor.

De aceea s-au şi bucurat. S-au bucurat că au găsit ce căutau; s-au bucurat că au ajuns vestitorii adevărului; s-au bucurat că n-au făcut în zadar atîta cale. Atît de mare le era dorul de Hristos! Şi venind steaua s-a oprit chiar deasupra capului Pruncului, arătînd că dumnezeiesc este Pruncul. Oprindu-se, steaua i-a făcut să se închine Pruncului, nu ca nişte simpli barbari, ci ca unii din cei mai înţelepţi dintre barbari. Vezi ce rost mare a avut steaua? în afară de profeţie şi de interpretarea arhiereilor şi căr­turarilor magii au dat atenţie şi stelei.

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia a 6-a la Evanghelia după Matei)

Teologia excepţională a colindelor

Meditaţie a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel rostită la sfârşitul Concertului jubiliar - 2008, organizat la Sala Polivalentă - Bucureşti  COLINDUL SFÂNT ŞI BUN

„Azi cu strămoşii cânt în cor Colindul sfânt şi bun Tot moş era şi-n vremea lor Bătrânul Moş Crăciun"

De ce se cântă colindele în cor?

Colindele se cântă în cor, împreună, în stare de comuniune pentru că persoanele care le cântă, copiii, tinerii sau vârstnicii reprezintă cetele de îngeri care au cântat la naşterea Mântuitorului în Betleem:"Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire" (Luca 2, 14).Colindele se cântă în cor, în comuniune, pentru că ele reprezintă credinţa Bisericii, iar Biserica este adunarea oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi.

Dar colindele se cântă în cor nu numai împreună cu oamenii din vremea noastră, ci şi în cor cu strămoşii, cu generaţiile trecute. Cu alte cuvinte, colindele sunt deodată eveniment contemporan, nou şi tradiţie veche.  Colindele sunt statornicie şi prospeţime. Ele reprezintă legătura vie a credinţei Bisericii şi a iubirii ei faţă de Hristos-Domnul, ca răspuns al oamenilor la iubirea lui Dumnezeu Cel veşnic Care S-a făcut om.

Colindele sunt ecoul popular şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice. În colinde se arată familiaritatea oamenilor cu Dumnezeu - Copilul, cu Pruncul Iisus. Apropierea maximă a lui Dumnezeu de oameni, prin Întruparea Fiului veşnic, îi face pe aceştia să se apropie de Dumnezeu. În colinde se cântă taina lui Dumnezeu Care coboară din ceruri şi vine pe pământ, se naşte din Fecioară într-o peşteră, pentru că Dumnezeu doreşte să sfinţească şi să mântuiască lumea din interiorul ei, cu acordul libertăţii ei. Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului, se sălăşluieşte între oameni. El vine la noi, pe pământ, în casa şi sufletul nostru, pentru ca noi să putem intra în casa cea cu multe locaşuri a Tatălui din ceruri.

Colindele ne arată pe Dumnezeu ca fiind călător, pelerin. El ne caută şi ne cere să-L primim. Iată de ce colindătorii merg din casă în casă, vin spre noi şi ne întreabă dacă îi primim: Primiţi colinda? Primiţi colindătorii?  Această întrebare însemnează de fapt: Primiţi taina iubirii lui Dumnezeu pentru voi? Într-adevăr, atât trăim de intens cât iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri.

Iubirea lui Dumnzeu este deodată spaţiul libertăţii noastre şi aşteptarea răspunsului nostru. Hristos Pruncul pe Care-L cântă colindele este darul lui Dumnezeu Tatăl pentru viaţa lumii (cf. Ioan 3, 16). De aceea, colindătorilor li se răspunde cu daruri, bunătăţii i se răspunde cu binefacere, iubirii lui Dumnezeu i se răspunde cu bucuria recunoştinţei, în mod liber: „Ne daţi, ne daţi, ori nu ne daţi"? - ne întreabă colindătorii la sfârşitul popasului lor în casa noastră.

De ce este colindul sfânt şi bun?

Colinda sau colindul de Crăciun este sfânt, pentru că sfântă este taina minunată pe care o vesteşte, şi anume taina mântuirii lumii. Taina colindelor este taina iubirii sfinte a Stăpânului Atotputernic şi veşnic Care se face rob şi gustă moartea, pentru ca pe oameni să-i elibereze din robia păcatului şi a morţii.

Colindul este sfânt, pentru că este glasul sfânt al Sfintei Evanghelii şi al Sfintei Bisericii extins sau adus în casele şi în sufletele oamenilor, auzit pe străzi şi în familii, în şcoli, în spitale, în orfelinate, în cămine de bătrâni, în unităţi militare, în penitenciare, în instituţii de cultură, la posturile de radio şi de televiziune.

Colindul este sfânt, pentru că el ne binevesteşte taina sfântă a iubirii ca fiind temelia şi lumina vieţii. Colindul este bun, pentru că ne aduce în suflet mult bine: iubire şi pace, speranţă şi bucurie. Dar colindul este bun şi pentru că ne îndeamnă să fim buni, să fim milostivi, să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştrii. De aceea, colindul ne cheamă zicând:

"Acum te las, fii sănătos Şi vesel de Crăciun, Dar nu uita când eşti voios, Române (creştine), să fii bun!"

În încheiere putem spune că totdeauna colindul sfânt şi bun este un mare dar şi o frumoasă lucrare de întărire a credinţei, de sporire a iubirii faţă de Hristos şi faţă de oameni, de înmulţire a bucuriei şi a speranţei. Colindul sfânt şi bun este veşmânt de sărbătoare pentru sufletele celor ce cântă şi lumină caldă pentru inimile celor care îl ascultă.

† Daniel Patriarhul României

(Agenţia de presă Basilica)

Un vis în noaptea de ajun...

După ce copiii au adormit m-am aşezat în fotoliu privind încântată la bradul împodobit de copilaşii mei. Urmăream jocul de lumini şi mă gândeam la treburile făcute peste zi. Cadourile deja erau puse sub brăduţ, aşteptau şi ele cu nerăbdare să fie despachetate. Am ațipit sau nici nu ştiu....o rază de lumina intra pe fereastră şi se aşeză pe o crenguţă de brad. Mă ridic din fotoliu, mă apropii de brăduţ cu ochii aţintiţi spre acea luminiţa şi ce credeţi? Un îngeraş alb ca zăpada, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, se uita drept în ochii mei... Am întins mâinile către el şi cât ai clipi s-a aşezat în palmele mele, era atât de uşor,ca un fulg de nea...

- Ce-i cu tine aici? l-am întrebat.

Din ochişorii lui micuţi şi albaştri au început să cadă lacrimi, le simţeam în palmă, erau atât de calde...iar el suspinând, mi-a răspuns:

- Noi îngeraşii păzitori suntem foarte trişti, în ultima vreme copiii nu ne mai cheamă în rugăciune iar părinţii lor... lăsă capul în jos, iar lacrimile i se împreunau în barba lui micuţă...

Lacrimile au început să cadă şi din ochii mei şi încercând să-i alin suferinţa i-am spus:

- Hai te rog nu mai fi trist, mulţi copii te iubesc şi îi iubesc pe Domnul Iisus Hristos şi pe Măicuţa Lui.

- Da, ai şi tu dreptate, îmi spuse el, dar aceşti copii sunt foarte puţini... iar noi îi iubim pe toţi la fel, nu doar pe cei care vorbesc cu noi!

- Offf! murmură el. Mulţi părinţi au uitat să-i înveţe pe copii adevăratul sens al Crăciunului, au uitat că Dumnezeu iubeşte lumea atât de mult încât L-a trimis pe Fiul Lui să se nască şi să-şi dea viaţa pentru ei, au uitat sau nici ei n-au fost învăţaţi că Naşterea Pruncului Iisus este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu Tatăl vi l-a oferit vouă oamenilor, este darul vieţii veşnice! Cât e de trist...

- Te rog, şopti îngeraşul, scrie despre acest vis, astfel mulţi copii şi părinţi îşi vor aduce aminte că nu ”moşul” e cel pe care trebuie să-l aştepte în seara de ajun. Poate îşi vor aminti cu toţii că nici bradul şi nici cadourile nu vor putea vreodată să le aducă atâta lumină şi pace în suflet cât le-ar putea aduce Pruncul din iesle. Scrie, te rog, poate îşi vor aduce aminte că Iisus Hristos aşteaptă la uşă să intre în casele şi sufletele lor...

Morala: Dragi părinţi, aşa cum ne spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur "lecţiile bune se întipăresc în sufletul copilului cât este încă fraged, nimeni nu le va putea şterge, pentru că, o dată întipărite, se vor întări ca o pecete de ceară." Faceți uz de puterea pe care o ai asupra lui, dar aşa cum trebuie, învăţaţi-vă copiii care este adevăratul sens al Crăciunului.

Iisus Hristos a stat pironit pe cruce pentru păcatele noastre! Fără brad, fără moş, fără miile de luminiţe jucăuşe sufletul nostru trăieşte în continuare dar fără Hristos sufletul se stinge încet dar sigur. Nu omorâţi sufletele copiilor voştri! De Crăciun şi nu numai, fiţi mai buni, mai înţelegători, mai iertători şi mai darnici. Rupeţi din darurile voastre şi faceţi o mică bucurie unui copil sau unei familii nevoiaşe, învăţaţi-vă copiii că este "mai fericit a da decât a lua!"..

doamne ajuta.

La Biserică în dimineaţa de Crăciun

Bucuria nu e ceva impersonal, nu apare şi dispare pur şi simplu, ci bucuria e mereu de la o persoană la alta. Nu există o bucurie în sine, ci totul e personal. Nu există "o bucurie a Crăciunului" de care noi să beneficiem automat în luna decembrie ci bucuria aceasta este chiar relaţia dintre mine şi tine, dintre Dumnezeu şi noi.

Adevărul nu poate fi prins în cuvinte niciodată, ci adevărul e mereu faptă. Astfel atmosfera aceasta deosebită şi sfântă de Naşterea Domnului vine din gestul fiecăruia dintre noi către celălalt.

Bucuria aceasta a Naşterii Domnului este mai întâi dragostea lui Dumnezeu îndreptată către noi toţi, prin iertarea păcatelor şi puterea pe care ne-o dă El făcându-se om. Iar mai apoi această bucurie este răspunsul pe care-l dăm noi lui Dumnezeu, iubindu-i pe cei din familia noaştră, pe prietenii noştri dar şi pe cei necăjiţi sau în suferinţe.

Noi suntem buni pentru că Dumnezeu e bun cu noi, noi dăruim pentru că Dumnezeu ne-a dăruit primul, noi ne iubim unii pe alţii pentru că El ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Tot binele e de la Dumnezeu spre lume şi nu invers. Astfel "bucuria aceasta de Naşterea Domnului" e personală, pentru că e de la Domnul spre noi.

Bucuria Crăciunului vine de la Dumnezeu la noi, vine din Biserică, din casa Lui spre noi.

Dumnezeu ne invită în dimineţa Crăciunului la El acasă, să "luam masa" împreună cu El şi să ne bucurăm unii de alţii. Nu e loc mai frumos pe pământ ca Biserica, nu e bucurie mai mare ca Sfânta Liturghie! Această bucurie se prelungeşte şi după slujbă spre casele noastre, spre inimile fiecăruia dintre noi.

În ce loc mai minunat am putea fi în dimineaţa de Crăciun, decât numai în Biserică!..

doamne ajuta.

Crăciunul anului 1949 la închisoarea copiilor

Anul 1949 se apropie de sfârșit. Aproape 800 de suflete de copii așteaptă sărbătoarea Nașterii Domnului în temnița Târgșorul Nou. Au reușit potrivnicii lui Dumnezeu și această unică ”performanță” din sângeroasa istorie a comunismului, anume să ticluiască o închisoare a copiilor. Copii cu suflete de crin care, pentru atitudinea lor demnă și dârză, au fost condamnați ca ”dușmani ai poporului”, tocmai ei care erau cununa de crini îmbobociți ai neamul. Cu toții trecuseră prin anchetele barbare ale Securității, apoi prin nedreptatea strigătoare la cer din procesele de la Tribunalele Militare, unde au primit sentințe grele, variind de la 2 la 20 de ani de temniță. Cu toții cunoscuseră până atunci și iadul Jilavei, foamea și frigul, iar peste toate acestea erau mistuiți continuu de dorulul părinților și al libertății.

Până în clipa de față doar câteva zeci de elevi și-au vândut sufletul vrăjmașului diavol, în speranța eliberării înainte de termen. Restul, în proporție de 90 %¹, se țineau în continuare tari împotriva reeducării dirijate din umbră de odiosul general Nicolski.

O mică parte din elevii care s-au opus fățiș reeducării au fost închiși în două mici camere de izolare. Ceilalți, în majoritate, se aflau închiși în alt corp de clădire, în alte două camere, imense ca întindere și care comunicau între ele prin uși ce stăteau permanent deschise. Reeducații stăteau și ei într-o cameră a lor, mai mică, dar și această încăpere avea deschidere spre celelalte două camere mari.

Între elevi erau și câțiva condamnați încă de pe vremea regimului Antonescu, arestați tot de pe băncile școlilor. Acum, la Târgșor, aveau deja între 25 și 28 de ani, acumulând între timp o vastă experiență duhovnicească. Printre acești veterani ai temnițelor se numărau și Virgil Maxim, Aurel Stoica, Alupoaie Constantin, Nour Mihai și Tache Rodas, cu toții tineri de mare ținută morală. Primii doi au devenit la Târgșor cei doi poli în jurul cărora elevii au coalizat, pentru a se întări în lupta împotriva reeducării.

Odată cu întrarea în postul Crăciunului, Virgil Maxim, considerat sfântul acestei închisori², relatează în memoriile sale că împreună cu ceilalți elevi a alcătuit un program duhovnicesc special, ”cântând colinde și povestind romane cu temă creștină: Quo vadis, Divina Comedie și altele, [program] aranjat să poată fi împlinit și să nu tulbure sufletește puterile celor mai tineri și neexperimentați. Pentru a putea participa în chip conștient fiecare, în vederea câștigului duhovnicesc, se făcea întâi o pregătire psihologică prin care atenția și voința erau îndreptate spre cele dumnezeiești.

După deșteptare și deschidere, folosind timpul în care milițienii erau ocupați cu programul lor până în jurul orelor 9-10, programul nostru cuprindea: rugăciunile și psalmii dimineții, făcute în comun; citirea unui capitol sau unei pericope evanghelice, din memorie; comentariul exegetic al pericopei, actualizarea ei, raportată la persoana proprie, ce ducea la momentul meditației introspective și apoi, firesc, la rugăciunea inimii, cunoscută celor mai vechi în închisoare din scrierile Sfinților Părinți”.³

După terminarea acestei pravile, continuă Virgil Maxim, ”urmau repetițiile colindelor. Copiii erau din toate zonele țării, aveau voci frumoase și învățam cu toții colinde specifice. Între ei, Fulea Ion, de la Sibiu, preoțit după eliberare, încheindu-și viața cu o frumoasă activitate pastorală, era talentat muzician și dirijor, cu simțul armonizării. Colindele erau armonizate și cântate de un splendid cor bărbătesc. Până la amiază fiecare era liber să-și organizeze timpul: se repara lenjeria, care mereu se rupea, fiind putredă, se împleteau ciorapi din fire de pătură destrămată în ascuns, se discuta suflet la suflet, cunoscându-ne reciproc stările intime, legând prietenii care n-au putut fi distruse de nici o vicisitudine a suferințelor.”⁴

Deși Biserica dezleagă de la post pe deținuții din închisori, care nu depind de voința lor, pe cei bolnavi, pe bătrânii suferinzi, pe cei care se află în călătorii și pe mamele care alăptează, acești tineri cruciați ai neamului, înaintau cu râvnă pe calea ascezei, îndrăznind chiar și în acele condiții să postească: ”Era dificil să ținem post material, hrana fiind vegetală, terci, arpacaș, zarzavat; totuși, pentru întărirea voinței rânduiam mai ales miercurea și vinerea amânarea mesei pentru câteva ore.”⁵

Paralel cu programul duhovnicesc al elevilor din cele două camere mari, elevii din camerele de izolare au polarizat și ei în jurul unui alt ”veteran”, pentru a se pregăti de Crăciun.

Luca Călvărăsan, unul din elevii care pătimeau atunci la izolare, va consemna peste ani că ”se apropiau Sărbătorile Crăciunului. Intrasem în Postul Mare. Sufletul nostru era în așteptare. Ne-am strâns sufletește în jurul lui Stoica Aurel, cel mai experimentat dintre noi. Pe timpul guvernării lui Antonescu el a cnoscut viața de lagăr, fiind internat la Moghilev în Transnistria și la Târgu-Jiu. Avea criterii de folosire a timpului zilnic și de o mai bună organizare a rezistenței noastre în fața constrângerilor de tot felul. Cu toții am exprimat dorința să ducem o viață spirituală. Între noi s-a inaugurat o intimitate sufletească. Se țineau prelegeri.”⁶

Fiindcă majoritatea elevilor de la Târgșor făcuseră parte din Frățiile de cruce, unii dintrei ei cunoșteau bine îndreptarul F.d.c și alte texte specifice organizației, astfel încât cei de la izolare au început să le aprofundeze, împreună cu texte ale filozofilor antici și clasici, toate acestea încununate de studierea Noului Testament.⁷

Același pătimitor susține în amintirile sale că ” Exemplul lui Iisus și pildele din Evanghelia Creștină treceau pentru structurarea noastră mai presus de orice, în ele găseam hrana sufletească. Stoica Aurel era cel care avea simțul măsurii în toate și prin el am realizat adevărate momente ale prieteniei prin care ne zideam sufletește unul pe altul, corectându-ne în cuvinte și fapte. Actualizând creștinismul ne aplecam pe amintiri din copilărie în care colindele de Crăciun ne-au fermecat primele clipe ale vieții. În trista cameră în care ne găseam ne pregăteam să întâmpinăm al doilea Crăciun în temniță.”⁸

Pentru elevii din camerele mari timpul a trecut repede iar Virgil Maxim relatează că, ”în Ajunul Crăciunului, programul a fost intensificat prin rugăciuni și tăcere meditativă, avânt ca obiect de adorație Icoana Nașterii în peștera din Betleem, proiectată în inima noastră. Seara am cântat colinde până târziu, în timp ce milițienii ascultau la ușă. Din sat se auzea câte un crâmpei de colind, care ne mărea și mai mult emoția, intuind parcă durerea sufletului românesc, îmbrăcat în durerea Maicii Sfinte, care ”împletea Pruncului Sfânt cununa de trandafiri, care avea să-I fie spini...” Milițienii care veneau din curtea copiilor se mirau că toți cântam colinde.”⁹

La rândul său, fostul târgșorean Victor Roșca consemnează în memoriile sale că în Ajunul Crăciunului, după servirea mesei de seară, ” un grup dintre noi, la inițiativa maramureșenilor, ne-am strâns pe aleea din fața celulei de izolare. Erau aici zăvorâți douăzeci dintre colegii noștri, printre care Luca Călvărăsan, Petre Paraschiv și Nistor Man, și am început să-i colindăm; ”A venit ș-aici Crăciunul / Să ne mângâie surghiunul / Cade alba nea / Peste viața mea / Care-aici se stinge / Cade alba nea / Peste viața mea / Peste suflet ninge,” versuri scrise în pușcărie de Radu Gyr și cântate pe melodia colindei O, ce veste minunată!”¹⁰

În timpul recitării colindului, vestitorii nașterii lui Hristos au fost sesizați de unul din elevii reeducați, care s-a grăbit să raporteze administrației actul de ”indisciplină”, dar până să apară un gardian colindătorii terminaseră deja colindul, pierzându-se liniștiți printre ceilalți elevi din curte, bucuroși că au adus mângâiere colegilor de la izolare.

Nu peste multă vreme, întunericul s-a lăsat de tot și peste întreaga închisoare s-a așternut o liniște profundă. Gheorhe Andreica își va aminti peste ani că ”afară începu să ningă cu fulgi mari și liniștiți. Liniște era și în camere. Nostalgia momentului a pus stăpânire pe toți. Dumnezeu s-a milostivit de noi cu acest peisagiu feeric în seara sfântă a tinereții noastre. Tăcuți și cu ochii înlăcrimați gustam momentul unic al celei mai luminoase nopți pe care o trăisem vreodată.

La capătul opus al curții – exact vis a vis de dormitorul nostru era una din camerele celor izolați. Gardienii tocmai le deschideau ușa acestora ca să iasă la plimbare și să i-a puțin aer în fața camerei lor. Când echipa de gardieni a dat colțul ca să verifice atelierele de reparații – toți băieții au dat fuga la camerele noastre ca să ne colinde.”¹¹

Victor Roșca, martor și el al acestei temerare surprize, consemnează la rându-i că ”după închiderea noastră în celule, elevii din izolare au fost scoși la programul administrativ. Prezența lor în curte era supravegheată cu strictețe de șeful de secție din schimbul de noapte și, adesea, de prim-gardian, ce asista întotdeauna la închidere. În seara aceea, vreo zece elevi din izolare, printre care Nistor Man, Petre Paraschiv, Nicolae Bardac, Vanghelie Vanghelie, Luca Călvărăsan și Alexandru Munteanu, profitând de întuneric, s-au furișat lângă ferestrele celulelor noastre.”¹²

Intenția elevilor de la izolare era de a le răspunde cu aceeași măsură a dragostei creștine confraților care îi colindaseră cu câtva timp în urmă, așa că s-au apucat să-i colinde la rându-le, pe celebrele versuri ale lui Radu Gyr:

”O, brad frumos, ce sfânt păreai / În altă sărbătoare / Mă văd copil cu păr bălai / Și ochii de cicoare / ... / Azi nu mai vine Moș Crăciun / În seara de cenușă / Doar amintirile se strâng, să-mi plângă după ușă / ... / De frigul temniței mă frâng / Sub grele lespezi, mute / Și-mpovărat de doruri, plâng / Pe amintiri trecute / ... ”

Aflându-se în grupul de colindători de la izolare, Luca Călvărăsan relatează că acest colind a fost ascultat de toți elevii, ”atât de nereeducații care s-au îmbulzit la geamuri să ne vadă și să ne asculte, cât și de reeducați. Atunci le-am răspuns cu lacrimile bucuriei făcând ca reeducarea să amuțească iar Numele Domnului să fie vestit. (...) N-am terminat decât pe jumătate colindul când un grup de milițieni, în frunte cu primul gardian Tuia, ne-a asaltat acolo sub fereastră, somându-ne să încetăm colindul. Noi l-am continuat. Ei ne-au îmbrâncit spre camera noastră, care era departe tot, amenințându-ne. Nu ne-am opus dar continuam colindul care s-a pierdut ca un ecou până ce am ajuns la cameră și ni s-a pus zăvorul pe ușă. Totul s-a petrecut sub privirile celor de la fereastra cărora am colindat.”¹³

La rândul său, Gheorghe Andreica, aflat la acea vreme printre elevii colindați, își va reaminti cu emoție cum ” la mulți dintre noi ne-au țâșnit lacrimile... dar cei de afară se grăbeau să termine colindul și să plece înainte de a-i observa gardienii. N-au avut acest noroc. Gardienii au auzit colindul. Au lăsat verificările și acum veneau în fugă ca să-i alunge de la geamuri. Oricât de buni ar fi fost gardienii, dacă Securitatea ar fi aflat că dânșii au tolerat o asemenea ispravă din partea elevilor deținuți, nu le-ar fi fost deloc ușor.

Gardienii au început să-i împingă pe deținuți la geam, iar aceștia se retrăgeau încet cântând. Și nu s-au lăsat până n-au terminat întreg colindul: ”Omătul spulberat de vânt / Se cerne prin zăbrele / Și-mi pare temnița mormânt / Al tinereții mele.”

Cum au terminat colindul, flăcăii au făcut stânga împrejur, luând-o la fugă până în fața dormitorului lo runde s-au încolonat câte doi – ca să poată fi numărați – și apoi au intrat disciplinați în cameră. Nu s-au supărat gardienii pe deținuți. Făcând ultimul rond prin fața dormitoarelor, l-am auzit pe Vițelu, zicându-i lui Moș Dumitrache: ”Era de așteptat că dracii aceștia așa vor face”.”¹⁴

După ce s-a terminat și închiderea tuturor elevilor în celule, cu toții s-au afundat în dorul față de cei ai casei. În acestă atmosferă de melancolie, același martor al evenimentelor relatează că ”noi, cei mai mulți, care am ținut tot postul, ne îndemnam să mâncăm cu grijă și cât mai puțin spre a nu ne deranja stomacurile. (...) Deodată, pe toți ne-a cuprins o stare de extaz. O bucurie fără margini a pus stăpânire pe noi, așa, inexplicabil. Parcă un înger al Domnului a coborât în mijlocul nostru spre a vesti nașterea Mântuitorului. Fiecare pat părea un colț de lume îndepărtat pe care nu l-am mai văzut demult.

- La mulți ani liberi! Striga unul dintr-un colț al marelui dormitor.

- La mulți ani i-am răspuns într-un glas toți ceilalți... Și astfel ne-am strâns mâinile voinicește unul celuilalt.

Chiar și ”tremuricilor” cei plini de spaimă le-a revenit curajul [”tremuricii”  erau elevii care au pactizat cu reeducarea de frică, nu din convingere n.n.]. Chiar și aceștia participau la sărbătoare. Unii dintre ei plângeau de emoție și de amintirea vremurilor de odinioară.

Cântăreții din cor s-au strâns laolaltă la porunca lui Cipi Stoica și am început colindul. N-a fost un colind oarecare, ca altă dată, ci o rugăciune de cinstire a nașterii lui Hristos.

În curtea închisorii, în fața geamurilor marelui dormitor, un gardian ce făcea de pază se plimba gustând din splendoarea acestui spectacol unic în lume. Acest necunoscut va fi singurul martor la judecata de apoi.

Colinzile s-au terminat și s-a făcut miezul nopții. Din capătul dormitorului, glasul puternic al lui Tudoroiu – buzoianul – a început să intoneze cunoscutul imn ”Cu noi este Dumnezeu”. Ca la comandă, toată lumea s-a întors cu fața spre răsărit în poziție de drepți, și din sute de piepturi a răsunat acest imn ca o rugăciune către Dumnezeu...

După miezul nopții am luat-o cu colindul din cameră în cameră căci comunicau între ele. Am colindat mai întâi în camera mică din stânga, apoi în camera ”atelierelor” și iată-ne ajunși în dormitorul reeducaților. (...)

Cipi Stoica – cu un zâmbet în colțul gurii – a întrebat:

- Primiți colindători?

- Primim, primim au strigat în disperare ”tremuricii” de sus de pe priciuri ca nu cumva să ne răzgândim.

Aceștia erau într-un moment de exaltare când au reușit să alunge frica de care erau stăpâniți. (...) Mulți din turma cea fricoasă au plâns în timpul colinzilor. Dar după ce noi am părăsit acest dormitor blestemat, și-au plecat din nou capetele în fața tartorilor marxiști.

În ce mă privește pe mine, atenția toată mi-am îndreptat-o asupra celui mai mare tartor al reeducării Stoian Ion zis ”prostovanul”. Acesta nici măcar nu și-a ridicat ochii înspre noi. Juca șah sau table la parterul unui prici. În jurul lor numai mizerie: Boarfe și pături mototolite aruncate alandala parcă anume pentru a demonstra cât de mult disprețuiesc și această sărbătoare creștină...

Târziu, spre dimineață, cinstirea sărbătorii s-a încheiat cu o scurtă cuvântare a lui Ion Rociu – învățătorul din Groși. Ne-a vorbit despre tradiții care sunt ca pâinea de scumpe. Apoi ne-am culcat.”¹⁵ În acea noapte de Crăciun, tinerii mărturisitori consumaseră entuziasmul pe un an întreg.

În dimineața primei zile de Crăciun deschiderea programului a întârziat mai mult de o oră, prilej de nerăbdare și neastâmpăr pentru vlăstarii Mântuitorului Hristos. În jurul orei 9, Moș Dumitrache, unul din vechii gardieni încă nepervertit de ”lupta de clasă”, îi anunță pe elevi că în curând va sosi directorul Spirea Dumitrescu în inspecție, îndemnându-i totodată pe elevi să îi cânte directorului ”la moș ajun”. Pe loc elevii au organizat un cor lângă ușă, locul cel mai potrivit pentru o întâmpinare surpriză.

Între timp, înainte de a ajunge în camerele elevilor, directorul îl observă în curte pe Luca Călvărăsan, scos de la izolare pentru a se aproviziona cu apă de la ciușmea. ”M-a oprit pe mine - își amintește pătimitorul - și mi-a zis că noi, cei de la izolare, am comis acte de dezordine în seara precedentă. În acel moment au apărut dinspre bucătărie și Stoian Ion și Cobzaru Iosif, [doi dintre elevii reeducați n.n.]. Stoian s-a repezit la mine să mă lovească spunând: Domnule Director acest bandit, ca și toți aceștia de la Izolare, au manifestat în fața ferestrelor de la camerele noastre, cântând colinde legionare de Radu Gyr și tulburând atmosfera de reeducare. Cerem să fie pedepsiți și să ni se asigure ordinea pentru a putea să ne continuăm reeducarea. ”De ieri seara și până acum închisoarea răsună de colinde legionare” a spus Stoian, căutând să mă lovească la care eu m-am apărat.”¹⁶ Atunci, la un semnal al directorului, un grup de milițieni a năvălit peste Luca Călvărăsan și Bardac Nicolae, conducându-i la celulele de pedeapsă sub loviturile grele de cizme.

În tot acest timp marea majoritate a elevilor se aflau înăuntru, pregătiți pentru inspecție, dar mai ales pentru a-l colinda pe director: În sfârșit - își amintește Gheorghe Andreica - ”iată-l pe nea Spirică intrând solemn și elegant lăsând o dâră de parfum îmbătător în urma lui. I s-a cântat: ”Bună dimineața la moș ajun”, ”Din an în an” și ”Mulți ani trăiască”.

Corul a cântat din tot sufletul ”Mulți ani trăiască” pentru director și pentru gardieni care erau atât de oameni față de călăii cu care am făcut cunoștință înainte de a ajunge la această închisoare. Apoi s-a făcut liniște. Directorul a urcat tacticos pe scenă, și-a dres glasul și a început cam astfel:

- ”La mulți ani partid iubit”.

- La mulți ani ție puternice Stalin.

- La mulți ani ție armată sovietică eliberatoare și în veci biruitoare.

De alături Mitică Grad a zis în șoaptă:

- Fi-ți-ar pomelnicul de râs și eroii de plâns!

Dar nea Spirică continua patetic:

- Nu mie. Nu nouă celor de aici ne transmiteți acest ”la mulți ani” ci altora: Partidului iubit și guvernului! Marelui Stalin! Nemuritorului popor sovietic!”¹⁷

După terminarea acestei demonstrații de fidelitate față de partid, tinerii au rămas dezamăgiți de atitudinea directorului. Rezultatul colindului nu a fost cel așteptat dar totuși, în ciuda neplăcerilor create, Virgil Maxim mărturisește că ”ziua Crăciunului am petrecut-o până la amiază în unda dulce a clopotelor, citind din Sfânta Evanghelie Nașterea Domnului la cei trei evangheliști sinoptici și cântând colinde. Iar Dumnezeu ne-a adus bucurie materială. Căci în poporul nostru creștin-ortodox este obiceiul ca la marile praznice, femeile, în special, să aducă celor săraci, bolnavi sau întemnițați prinosul dragostei lor, după cuvântul Mântuitorului:”Bolnav și în temniță am fost și ați venit la Mine”(...)

Ne-au scos milițienii la poarta mare, spre stradă, să primim darurile. Condiția pusă de popor administrației a fost să dea cu mâna fiecărui deținut ofranda. Moș Dumitrace și Vițel zâmbeau. Ei învățaseră credincioasele femei cum să vorbească cu conducerea închisorii. Am primit fiecare din mâna femeilor, înlăcrimate la vederea atâtor copii, oborul dragostei lor pentru suferința noastră, simbol al împreunei participări la actul penitenței în Numele Domnului Hristos. Le-am răspuns cu lacrimile bucuriei.”¹⁸

Crăciunul anului 1949 a fost unul de pateric, dar dacă această sărbătoare a constituit o înălțare a elevilor până în preajma raiului, la închisoarea Pitești, Crăciunul anului 1949 a fost o prăbușire a studenților până la poarta iadului.¹⁹ ”Dacă elevii din Târgșor ar fi știut ce se întâmpla cu studenții la Pitești, atât seara cât și ziua de Crăciun ar fi petrecut-o în post și rugăciune.”²⁰ Dar n-au știut sărmanii de aceste grozăvii, după cum nici nu bănuiau că mulți dintre ei aveau să fie transferați, nu peste multă vreme, la Canal, la Pitești și Gherla, intrând în plinul reeducării prin tortură continuă. De aceea, rânduise Dumnezeu ca acel Crăciun să fie un ultim fagure de miere înaintea unui drum plin de durere.

(Sursa: Fericiți cei prigoniți)

Nașterea unui om nou (II)

Nașterea unui om nou (I)

Nașterea Veșnicului în timp, Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de ființă, prunc în brațele Fecioarei, nu poate rămâne un fapt divers în finele timpului. Nașterea lui Iisus nu e un fapt care să poată fi ros cu dintele timpului, un fapt sortit învechirii.

Cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare și mai apropiat de noi.

Cel născut de două ori, odată din veșnicie și a doua oară în timp, a antrenat veșnicia în timp, încât veacurile repetă Nașterea Lui, ca o renaștere a lor. Timpul inevitabil se învechește: numai veșnicia e nouă și mereu aceeași. Cu veșnicia a învăluit Iisus viața

”... Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are Viață; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are Viață” (I Ioan 5, 11-12)

Deși smerit, Iisus nu e ca vreunul din oameni - chiar dacă aceștia ar fi culmile omului, ca să cârpească cu petece de circumstanță zdreanța fericirii omenești, Iisus făurește o nouă ordine spirituală în om.

Iisus însuși S-a integrat naturii omenești.

De aceea El e mereu viu: și în Sine ca Ființă supremă, și e viu și întru noi ca Viață veșnică și posibilitate nesfârșită a desăvârșirii.

”Nu știți că Hristos Iisus este întru voi? afară numai dacă nu sunteți creștini, netrebnici” (II Corinteni 13,5)

”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni 2,20)

”Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip întru voi” (Galateni 4,19).

Deci, cum spune Clement Alexandrinul ”Dumnezeu S-a făcut O, ca de la Om să învețe cum se face omul dumnezeu după Har”

Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veșniciei lui Iisus, răsfrânt în afară în chip simplu din toată ființa sa.

Fiindcă Iisus, Omul Cerului, S-a țesut pe Sine în firea omenească, de aceea Se impune El tuturor oamenilor și tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea câte unii să scape de El.

Iisus cere istoriei decizii existențiale.

Iar istoria s-a arătat neputincioasă din primele zile ale lui Iisus ca Om între oameni.

Și așa a rămas până în zilele noastre și poate că va mai rămâne. Prin faptul că Iisus S-a țesut destinului omenesc și prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se explică de ce istoria omului e așa de zbuciumată și veșnicia lui așa de hărțuită și mușcată de șerpii îndoielilor și de scorpionii contrazicerilor.

Așa se explică de ce ”pentru Iisus oamenii s-au iubit și s-au urât; s-au măcelărit și s-au ajutat; au cunoscut extremitățile pasiunii și ale jerfei. De Dânsul a atârnat soarta științei, a frumosului și a rațiunii. El este forța interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi” (Conchond).

”Amintirea Lui e vie pretutindeni. Pe zidurile bisericilor și în școli, pe vârful clopotnițelor și al munților, pe troițele drumurilor, la capătul paturilor și al mormintelor. Distrugeți frescele bisericilor, luați icoanele din altare și de prin case, viața lui Iisus umple muzeele și pinacotecile. Dați foc liturghierelor, ceasloavelor și cărților de rugăciuni^*: Îi veți descoperi numele și cuvintele în toate cărțile cărturarilor. Chiar și cei ce-L blesteamă nu fac decât să mărturisească, fără voie, prezența Lui.”

Răsunetul tuturor oamenilor mari ai lumii a încetat odată cu zilele lor; și cine se mai gândește să moară pentru faima lor postumă? Dar după mii de ani, iată că numai în jurul lui Iisus își pun oamenii și astăzi problema pe viață și pe moarte ca în primele zile.

Numai Cineva, mai viu ca oamenii și care e cu adevărat un ideal nemincinos al omului, fiindcă ”El e același: ieri, azi și va fi în vecii vecilor”.

Și astăzi, ca și în ziua Nașterii Sale, unii Îl iubesc și alții Îl urăsc. Oamenii sunt antrenați, unii într-o patimă pentru patimile Lui și alții într-o patimă pentru misiunea Lui.

Unii sunt în Destinul lui Iisus, alții fără Destin și fără Sens.

Deci dacă întrebarea ”Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile și cere fiecărei generații un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o vestire cu Îngerii, într-o propăvăduire cu Apostolii, într-o mărturisire cu Mucenicii și cu toți Sfinții, și într-o afirmare cu toată creștinătatea a două milenii:

”Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”. - Saltul permanent al fiecărui cosmos din îndoiala omenească în certitudine dumnezeiască.

Dacă cineva a ajuns la siguranța aceasta și o poate acoperi cu viața, în acela S-a născut Iisus, naștere care-i deschide zarea veșniciei încă fiind în veacul acesta.

Cu Iisus se naște și explicața omului și explicația lumii.

(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile, pag 53-56)

Nașterea unui om nou (I)

Ca să ne dăm seama de semnificația cosmică pe care o are Nașterea din Betleem, o integrăm între marile referințe ale lui Dumnezeu la întreaga creație.

Patru mari intervenții ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicație și un Sens. Acestea sunt următoarele:

a) Creația lumii,
b) Potopul ei,
c) Întruparea Mântuitorului și
d) Sfârșitul lumii.

Intervențiile stihiale, după pricipalele Sale definiții. Astfel:

De două ori Dumnezeu este ”iubire”.

Și de două ori ”sfârșit”.

”Iubire”:

- la zidirea făpturii;
- la refacerea făpturii prin Hristos.

”Sfârșit”:

- la potop;
- la sfârșitul lumii.

Ordinea ”istorică” a faptelor lui Dumnezeu e următoarea:

I. Creația lumii - văzute și nevăzute - din iubire și după definița: ”Eu sunt începutul și sfârșitul” (Apocalipsa 1, 8). Deși preștia totul, dar văzând cât s-a înmulțit răutatea oamenilor, ”I-a părut rău și S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facerea 6,6) și a zis: ”Sosit-a înaintea feței mele sfârșitul a tot omul” (Facerea 6, 13). Așa ”s-au deschis toate izvoarele adâncului și cataractele (cascadele) cerului” (Facerea 7,11) și a fost:

II. Potopul. Dumnezeu Și-a dezlănțuit ”căința”.

Din nou fața lui Dumnezeu este iubire:

”Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul. Cel ce crede într'Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele c Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata, aceasta este: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele.” (Ioan 3, 16-19)

E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea.

De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică, și aceasta se naște pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de cer, în inimile oamenilor. Aceasta e a treia referință stihială a lui Dumnezeu la creație.

III. Întruparea lui Dumnezeu între oameni.

Deci astăzi se despică istoria omenirii în două și se începe cu numărare timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului și spre sfârșitul lui.

Nașterea lui Iisus în istorie o cumpănește între început și sfârșit. De altfel numai Întruparea Mântuitorului și e un fapt absolut istoric, fiindcă începutul și sfârșitul creației numai Dumnezeu le știe. Lumea și veacurile sunt un interval al existenței cufundat în eternitate. Limitele lumii, de atingere cu Dumnezeu, începutul și sfârșitul, nu mai sunt în știința omului.

Nașterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria de sensul veșniciei.

”Din Betleem” - spunea profetul - are să vină Acela ”a cărui obârșie e dintru început și se suie până în zilele veșniciei” (Miheia 5,1). ”Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14)

Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuia continuat în istorie.

Pacea pe pământ e condiționată de slava care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea și pacea în suflet are aceeași condiție.

Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești, nu se pot constitui decât cu prețul pierderii păcii; - ceea ce e de fapt o înfrângere, sau mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente a construcțiilor fără Dumnezeu.

Pacea de frică, e o reală pierdere a păcii.

Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun duhovnicesc, care nu poate fi creat sau menținut de arme.

Dar nici nu S-a atins bine Dumnezeu de țărâna făpturii omenești, și țărâna din Ierusalim s-a și cutremurat și a pus mâna pe sabie să se apere de Împăratul păcii.

Nu tot așa însă s-au purtat păgânii. Cei trei Prinți, înțelepți și magi ai răsăritului I se închină, Îi depun aur la picioare în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar in calitate de preoți Îi aduc smirnă și tămâie ca jertfă adevăratului Dumnezeu.

Dacă pe jidovi^* i-a cutremurat și înspăimântat numai nașterea Mântuitorului, și I s-au arătat dușmani, reprezentanții păgânismului în schimb I se închină (chiar de la naștere) ca unui Împărat și Dumnezeu.

Paradoxală primire I-au făcut oamenii: unii cu iubirea, alții cu ura.

De altfel și Iisus i-a nedumerit de la început. A lăsat tronul cerului pentru un staul de vite și tovărășia îngerilor luminii pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit cerul cu stele se naște într-o iesle:

- Probabil - locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ.

- Cea mai aspră mustrare a trufiei omenești.

Numai Dumnezeu o putea face: adâncul smereniei.

(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile)

De ce s-a născut Hristos în sărăcia lucie a unui grajd?

Să fie nașterea lui Iisus într-un grajd doar un fapt banal? Doar o coincidență nefericită? Oare nașterea din acest loc să nu aibă și înțelesuri mai adânci?

Grajdul este casa dobitoacelor, a creaturilor iraționale, este locul îmbâcsit de mirosul greu al animalelor și de mizeria lor post-digestivă. De aceea, acel grajd din Betleem a fost portretul duhovnicesc general al omenirii schimonosită de păcat. Prin păcat, omenirea a alungat raiul de pe pământ iar creația s-a umplut de stricăciune și mizerie asemenea unui grajd. Mai mult, omenirea însăși a decăzut într-atât de mult până ce a ajuns la stadiul dobitoacelor. De aceea era nevoie ca Hristos să vină în locul care reprezenta cel mai bine omenirea, și să o scoată, să o curețe și să o ridice de acolo de unde era. Deci, pentru ce s-a născut Dumnezeu Cuvântul într-un grajd?

De la dumnezeiescu Arsenie Boca avem acest înțeles al nașterii Mântuitorului: ”Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti - a lăsat tronul cerului pentru un staul şi vecinătatea îngerilor luminii, pentru vitele din grajd. Probabil - locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ. Numai Dumnezeu o putea face: adâncul smereniei.”

Dar mai sunt și alte înțelesuri:

- Ca să înțelegem că doar atâta iubire și loc a găsit omenirea față de Făcătorul ei, cât să-L primească într-un grajd de vite, după cuvântul Scripturii: ”Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.”

- Ca să înțelegem că lumea aceasta în care trăim noi nu este altceva decât un grajd față de Împărăția lui Hristos Domnul.

- Ca să înțelegem că nu în grajdul acestei lumi ne este locul ci ”în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt”.

- Ca să înțelegem că prin nașterea în timp Hristos vrea să preschime grajdul și sărăcia omenirii în rai prealuminos.

- Ca să înțelegem că grajdul acela întunecos, friguros și neprimitor, în care s-a născut pruncul Iisus era preînchipuirea iadului în care Hristos Domnul avea să se coboare după răstignire și înviere, ca să-i scoată de acolo pe toți oamenii care nu s-au mântuit prin Legea Vechiului Testament dar au nădăjduit în venirea lui Mesia.

- Ca să înțelegem că fără Dumnezeu oamenii își pierd rațiunea, ajungând la stadiul dobitoacelor din grajduri și chiar mai jos, așa cum spune psalmistul: ”Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Psalmi 48:12)

- Ca să înțelegem că omul duhovnicesc se poate naște doar prin lepădarea de sine, așa cum Dumnezeu s-a născut ca om doar după ce s-a lepădat de toată slava dumnezeiască.

- Ca să înțelegem că în mizerie și sărăcie lucie se află tot sufletul în care abia s-a născut Hristos, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în rugăciunea care se citește înaitea Sfintei Împărtășanii: ”Și precum ai binevoit a Te culca in peștera și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet, și în intinatul meu trup.”

- Ca să înțelegem că smerenia Pruncului din iesle este chipul pe care trebuie să-l luăm și noi în lumea aceasta trecătoare.

- Ca să înțelegem că nu este cruce mai grea de dus decât cea a sărăciei în Hristos.

- Ca să înțelegem că purtând jugul sărăciei încă de la naștere Hristos Domnul s-a făcut Apărător al sărmanilor față de nedrepții și nepăsătorii lumii.

- Ca să înțelegem că în ieslea sărăciei s-a născut Măsura de Judecată a întregii lumi de la sfârșitul veacurilor: ”Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintr-aceştia ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25:40)

- Ca să înțelegem că sărăcia trupului este vrednică de a fi miluită pe când cea a duhului este vrednică de a fi osândită: ”Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mînânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.” (Matei 25:41)

- Ca să înțelegem că miluind sărăcia trupească, scăpăm noi înșine de sărăcia duhului, deci scăpăm de osânda Dreptului Judecător.

Dar mai e și asta, că pe măsura trecerii timpului, nașterea lui Iisus într-un grajd, s-a arătat a fi dovada faptului că Pruncul din iesle era mai mult decât un simplu om: N-ar fi putut un om născut în timp să despartă timpul în două decât dacă era născut și în afara timpului, adică din veșnicie...

doamne ajuta.

Steaua (deosebită) care i-a condus pe magi la Hristos

Steaua care i-a condus pe magi n-a fost una din stelele cele multe, dar, mai bine spus, după părerea mea, n-a fost nici stea, ci o putere nevăzută, care a luat chip de stea, se vede în primul rând din mer­sul ei. Nu este vreo stea care să meargă pe cer cum a mers steaua aceasta; noi vedem că şi soarele şi luna şi toate celelalte stele merg de la răsărit la apus; steaua aceasta, însă, mergea de la miază­noapte la miazăzi, că aşa se află Palestina faţă de Persia.

În al doilea rând, şi din timpul în care s-a arătat putem vedea că steaua aceasta n-a fost una din multele stele. Nu se vedea noaptea, ci ziua-n amiaza mare pe cînd strălucea soarele; putere pe care n-o au nici stelele, nici luna; că luna depăşeşte în strălucire pe toate celelalte stele, dar cînd se ivesc razele soarelui, se ascunde îndată şi dispare. Steaua aceasta, însă, prin mărimea strălucirii sale, a biruit şi razele soarelui; strălucea mai tare decît ele; lumina mai puternic, deşi era atîta lumină.

În al treilea rînd, se vede că nu era una din celelalte stele, pentru că apărea şi apoi iarăşi dispărea. Pe drumul pînă în Palestina steaua se arăta conducînd pe magi; cînd au ajuns în Ierusalim s-a ascuns; <!--more Continuare-->apoi iarăşi, cînd magii au părăsit pe Irod, după ce-i spuseseră pricina pentru care veniseră şi au plecat, steaua iar s-a arătat; şi acest lucru nu poate fi mişcarea firească a unei stele, ci a unei puteri înzestrate cu o raţiune deosebită. Nici nu avea un drum propriu; mergea cînd magii trebuiau să meargă; cînd stăteau ei, stătea şi ea; slujea tuturor celor de trebuinţă.

Era ca stâlpul cel de nor din pustie: oprea şi scula tabăra iudeilor atunci cînd trebuia. în al patrulea rînd, se vede bine că nu era o stea precum celelalte din chipul în care a arătat locul unde s-a născut Pruncul. Că n-a arătat locul rămînînd sus pe cer - de altfel nici nu putea să le arate locul de rămînea sus -, ci 1-a arătat pogorîndu-se jos. Ştiţi doar că locul era atît de mic cît putea încăpea o colibă, dar mai bine spus, cît putea încăpea trupul unui prunc; iar o stea obişnuită nu putea să arate un ast­fel de loc pentru că o stea stă la o înălţime foarte mare şi nu poate să arate un loc atît de mic, nici să-1 facă cunoscut celor care vor să-1 găsească. De lucrul acesta poţi să te încredinţezi uitîndu-te la lună; deşi este cu mult mai mare decît stelele, totuşi pare că este aproape de toţi locuitorii lumii răspîndiţi pe o întindere atît de mare de pămînt. Spu­ne-mi, te rog, cum ar fi putut steaua să arate locul aşa de îngust al ieslei şi al colibei de n-ar fi părăsit înălţimea aceea, de nu s-ar fi pogorît jos şi n-ar fi stat chiar deasupra capului Pruncului? Acest lucru îl lasă evan­ghelistul să se înţeleagă cînd spune: „Şi iată steaua mergea înaintea lor, pînă a venit şi a stat deasupra unde era Pruncul".

Iată, dar, cîte pricini ne arată că steaua aceasta nu era una din mul­tele stele ale cerului şi că ea nu s-a arătat potrivit legilor care guver­nează creaţia văzută.

Aş putea fi întrebat:

-   Dar pentru care pricină s-a arătat steaua?

-   Ca să mustre nesimţirea iudeilor şi să le ia orice cuvînt de apărare pentru nerecunoştinţa lor. Pentru că Cel născut avea să pună capăt vechii vieţuiri, pentru că avea să cheme întreaga lume la închinarea Lui - că avea să fie închinat şi pe apă şi pe uscat -, de aceea chiar de la înce­put deschide neamurilor uşa, voind să instruiască pe ai Săi prin cei străini. Pentru că iudeii n-au ţinut seamă de profeţii lor, care necontenit le vorbeau de venirea Lui, Dumnezeu a făcut să vină nişte păgîni, dintr-un pămînt îndepărtat, să caute pe împăratul născut printre ei, şi astfel să afle iudeii din gura perşilor ceea ce nu voiseră să afle de la pro­feţi; şi astfel să se convingă de naşterea lui Hristos, de vor fi oameni cu judecată; dar de se vor împotrivi, să fie lipsiţi de orice apărare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia 6 la Evanghelia după Matei)

Cine se naște în Betleem?

”Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14)

Un cântec început de îngeri, care trebuia continuat de istorie.

Cel născut de două ori... s-a născut odată, dar veacurile repetă nașterea Lui, ca o renaștere a lor.

Avem perspectiva istorică.

Pacea pe pământ e condiționată de slava care se dă sau se refuză lui Dumnezeu.

De asemenea și pacea în suflet. Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești, nu se poate constitui decât cu prețul pierderii păcii.

O pace de frică e de fapt o înfrângere a omului. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu, fiindcă aceasta e un bun spiritual și nu poate fi creat sau menținut de arme.

”Oricâte surprize ne-ar aduce viitorul, totuși Iisus nu va fi întrecut niciodată. Credința în El va întineri fără încetare. Toate veacurile vor spune că nu s-a născut printre fiii oamenilor unul mai mare ca Iisus. Pentru mii de ani, lumea se va înălța prin Tine! Steag al contrazicerilor noastre, Tu vei fi semnul în jurul căruia se va da cea mai arzătoare luptă. De mii de ori mai viu, de mii de ori mai iubit după moartea Ta decât când erai pe pământ; Tu vei deveni în așa fel piatra unghiulară a umanității, încât cine are încerca să scoată numele Tău din omenire ar distruge-o până la temelie. Între Tine și Dumnezeu nu este nici o distincție” (Renan, care nega divinitatea lui Iisus).

***

”Iisus a urmat lui Cezar în imperiul lumii.”

”El este acela care dăruiește toate canoanele.”

”Toată puterea vine de la Dânsul și se întoarce tot la Dânsul”

”Pentru Dânsul oamenii s-au iubit și s-au urât; s-au măcelărit și s-au ajutat, au cunoscut extremitățile pasiunii și ale jerfei.”

”Printr-Însul ei (oamenii) au fost alinați, întăriți, mângâiați, exaltați și frământați în toate chipurile. El e mirajul spre care s-au îndreptat legiunile nebune ale Cruciaților. El este logodnicul tainic, care cheamă în fundul mănăstirilor blânda procesiune a fecioarelor.”

”Pentru Dânsul s-a clădit Sfânta Sofia. Catedralele gotice, opera Sfinților Părinți, sistemele de morală și metafizică.”

”Orice gând care nu I-a fost dedicat a fost suspect. De Dânsul a depins soarta științei, a frumosului, a Rațiunii. El este o forță interioară, pe care veacurile n-au putut-o istovi, un vin amețitor al cărui beție n-a luat sfâșit, o lege supremă înaintea căreia totul se pleacă.”

”El a făcut să se creadă totul, să se suporte totul, să se nădăjduiască totul, să se încerce totul. El este marea aventură (îndrăzneală) pe care a încercat-o omenirea.”

”Ce să zicem? Iisus inima oamenilor, Iisus este nesfâșit de mare. El scapă tuturor măsurătorilor obișnuite ale istoriei” (Conchond, care tăgăduia istoricitatea lui Iisus)

***

”Neprihănitul Rege, Soarele Dreptății, Domnul Păcii, Cel pe care Dumnezeu vrea să-L trimită în lume, Cel pe care Profeții îl semuiesc în amurgurile tristeții și ale osândei, Îl văzură coborând pe pământ ca un fulger în plinătatea izbânzii și a slavei; Cel pe care săracii, răniții, hămesiții, batjocoriții, Îl adostau veac după veac, precum iarba uscată tânjește după apă, precum floarea caută soarele și inima alinare; Fiul lui Dumnezeu și al omului, Omul care ascunde pe Dumnezeu în scoarța-I de carne, Dumnezeu care Și-a ascuns dumnezeirea în lutul lui Adam, El este, blândul frate de toată ziua, Care se oglindește potolit în ochii minții ai celor aleși.”

”Amintirea Lui e vie pretutindeni.”

(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile, pag. 57-61)

Naşterea Mântuitorului sau reînnoirea lumii, nicidecum sfârşitul ei

Alarmarea globală cu privire la presupusul sfârşit al lumii pe 21 decembrie 2012 agită iarăşi conştiinţele celor care încă nu şi-au precizat clar crezul în viaţă. Nimic neobişnuit în acest tip de manipulare socială, deşi tactica folosită are toate simptomele desacralizării postmoderne.

Dar faptul că această dată este asezată în proxima vecinătate a praznicului Naşterii Mântuitorului nu poate fi întâmplătoare în intenţia susţinătorilor. De fapt, chiar zvonacii şi propagandiştii noii date ale venirii Apocalipsei cunosc mai dinainte că aceasta nu va fi la data stabilită de ei, dar asocierea ei cu Crăciunul se vrea o clătinare puternică a semnificaţiei celui din urmă.

Logica e simplă, dar rezultatul e tragic. Faptul că sfârşitul nu va veni pe 21 decembrie vrea să inducă ideea că nici Naşterea lui Hristos prăznuită peste doar câteva zile, pe 25 decembrie n-a fost reală. Prin urmare, în aritmetica binomului început-sfârşit sau naştere-moarte se ajunge simplist la concluzia: dacă sfârşitul n-a venit, atunci nici Hristos nu s-a născut.

Recunoaştem că acest tip de logică funcţionează şi chiar foarte bine. Credem că ea va afecta multe conştiinţe ale contemporanilor noştri. Dar mai ştim un lucru: valabilitatea ei se înscrie doar în dreptul celor care de frica morţii îşi fură din taina vieţii şi pentru că nu cred în nimeni şi nimic, găsesc încă un motiv să nu creadă în continuare („Cine e nedrept să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat să se spurce încă. Cine este drept să facă dreptate mai departe. Cine se sfinţeşte mai sfinţească-se încă” Apoc. 22, 11).

Acestui soi de necredinţă şi acestor calcule fără chibzuinţă li s-au dat dedemult răspunsul, după cum în timp li s-au verificat îndoielnica veridicitate. O simplă trimitere la o altă dată a sfârşitului lumii fixată în urmă cu doar un deceniu este mai mult decât suficientă pentru a demasca impostura. Toate se lovesc neîndoielnic de cuvintele Mântuitorului cu privire la inutilitatea eforturilor umane în direcţia calculelor apocaliptice: „Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36).

În ceea ce ne priveşte pe noi cei puţini/mulţi care ştim în cine credem, noi aşteptăm să vină Crăciunul, cel puţin la fel cum aşteptăm sfârşitul lumii. Cu atenţie, cu maximă încordare, cu nespusă taină. După îndemnul Mântuitorului astfel de momente-eveniment se înscriu în rândul tainelor ce depăşesc puterea de cuprindere a omului, astfel încât mai mult ele ne trăiesc pe noi decât le putem trăi noi pe ele. De aceea, suntem îndemnaţi: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42). Prin urmare, din perspectivă teologică orice eveniment viitor este anticipat în prezent, Astăzi (Evr. 3, 13). Adică, în limitele unei singure zi – care este o nouă şi unică zi – este cazul să trăim la prezent relaţia cu Dumnezeu, relaţie despre care anumite zile deosebite de prăznuire ale anului sunt doar bune prilejuri la care suntem invitaţi să reînnoim anamnetic temelia credinţei noastre. Astfel, am putea firesc muri înainte de venirea sfârşitului lumii, după cum firesc am putea prăznui Crăciunul în cer, nu ieri, nu mîine, ci Astăzi.

Animaţi de această vie conştiinţă a unui prezent continuu în faţa Ziditorului nostru trăim aceste zile ale lunii decembrie 2012 fără disperare, ci dimpotrivă cu aşteptare sfântă întru întâmpinarea Naşterii Mântuitorului. Dincolo de emoţiile exterioare prilejuite de cadouri şi brazi împodobiţi suntem tainic încrdinţaţi de adevărul retemeluirii şi reînnoirii lumii odată cu întruparea Mântuitorului. Şi întrucât Naşterea Mântuitorului este singurul fapt „nou sub soare”, care reaşează universul pe temeliile lui autentice, ne primenim şi noi fiinţa de duh şi trup cu acest Adevăr în fiecare an, în fiecare zi, în fiece clipă.

Acest fapt nu-i teorie, nici iluzie, nici speculaţie. Este Taina care ne cuprinde real pe toţi cei care ne oferim drept ofrandă mintea, simţirea, voinţa şi inima pentru a fi înoite întru Naşterea Lui. Mintea - pentru a ne întări credinţa în Adevărul întrupării Lui, simțirea - prin colinda sfântă de Naşterea Fiului, voinţa - primind dragostea smerită a Celui ce voieşte să se facă asemenea nouă întru toate. Iar inima oferindu-se drept peşteră sărăcăcioasă a sălăşluirii Pruncului, va înnoi întreaga noastră fiinţă schimbând slabele noastre puteri, care se grăbesc spre moarte cu imbolduri harice roditoare de bucurie sfântă, neostentativă, smerită, dar adâncă cât toată Taina Celui întrupat.

De aceea, noi stăruim în aşteptarea venirii Lui care, fie pe norii Cerului (Mt. 24, 30), fie în ieslea Betleemului (Lc. 2, 4-7) va desăvârşi în har neputinţele noastre, cu nădejdea că putem zice deodată: Vino Doamne Iisuse! (Apoc. 22, 20) şi Hristos Se naşte slăviţi-L; Hristos din ceruri întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ înălţaţi-vă [...] (Catavasiile naşterii Domnului). În rest, tăcerea să ne fie mântuitoare ştiind preabine că glasul închis spre afară se deschide adânc înăuntru...

doamne ajuta.

Naşterea Domnului în cele 4 Evanghelii

Naşterea Domnului în Evanghelia după Matei

"Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".

Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.

Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel".

Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua.

Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.

Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul.  Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.  Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.

Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.  Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.  Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu".

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.  Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt".

După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului.  Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.  Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema."

Naşterea Domnului în Evanghelia după Marcu

Sfântul Evanghelist Marcu nu vorbeşte despre naşterea Domnului ci începe direct cu botezul Domnului Hristos în Iordan.

Naşterea Domnului în Evanghelia după Luca

"În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.

Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor.

Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.  Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut.

Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de

Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese."

Naşterea Domnului în Evanghelia după Ioan

Sfântul Evanghelist Ioan nu vorbeşte despre naşterea Domnului ci are un prolog extraordinar despre naşterea din vecie a Fiului din Tatăl.

<!-- .day-date -->

Parintele Constantin Coman despre genealogia dupa trup a Mantuitorului

“R. Radulescu: Parinte profesor Constantin Coman, inainte de Craciun avem ca fragment evanghelic, intreg capitolul intai din Evanghelia de la Matei, care ne ofera sirul inaintasilor lui Hristos, pe linie omeneasca, incepand cu Avraam. Este un sir lung de 36 de neamuri, multe nume, unele mai cunoscute, altele mai putin cunoscute, dar despre toate se vorbeste in Vechiul Testament, in diferite imprejurari. Vreau sa va intreb ce merit au aceste personaje, care fac parte din asa numita genealogie a Mantuitorului Hristos? Au vreun merit personal sau doar calitatea ca s-au nascut in acest neam?

Pr. Coman: Nu au nici un fel de merit. Sau, ma rog, vor fi avut unii si merite, dar nu pentru meritele lor sunt pomeniti aici, ci pur si simplu pentru ca fac parte din arborele genealogic al Mantuitorului Hristos. Daca meritele ar fi fost criteriul genealogiei lui Hristos, nu ar fi aparut numele unor personaje negative, chiar rau famate, cum sunt femei desfranate, adulterine sau femei de alt neam. Pe de alta parte sunt si regi, personaje importante, incluse aici pentru ca sunt inaintasi, parintii si stramosii pe linie omeneasca ai Mantuitorului Hristos. Intentia declarata a Sfantului Evanghelist Matei este sa confirme, prin aceasta genealogie, ca Hristos a fost om cu adevarat, ca S-a nascut dintr-un neam anume, dintr-o familie anume. Pentru a se confirma acest lucru este dat sirul genealogic, care urca pana la Avraam, si care trece sigur si prin David si prin Iuda, despre care vorbesc profetiile vechi-testamentare referitoare la Mesia. Se confirma implicit profetiile mesianice ale Vechiului Testament.

R Radulescu: Mantuitorul Hristos vine dintr-un neam care are si drepti si pacatosi, vine in aceasta lume, de fapt, care are nevoie de El. Lumea are si oameni buni si oameni rai, dintotdeauna a fost asa. Hristos Dumnezeu nu se jeneaza de aceasta lume care nu-L asculta. Acesta este marele mister al Nasterii Domnului. Dar vreau sa va intreb, parinte profesor, ati spus ca exista si personaje neiudaice in genealogia Domnului. Sa tragem concluzia ca, de fapt, in genealogia Mantuitorului se inscrie nu numai un neam, adica El are inaintasi din toate neamurile?

Pr. Coman: Pentru iudei avea sa fie o mare, inexplicabila si neplacuta surpriza, faptul de a descoperi in arborele genealogic a lui Mesia reprezentanti ai altor neamuri si, mai mult decat atat, personaje condamnabile din punct de vedere moral. Pot fi multe motivele pentru care Dumnezeu ingaduie insinuarea acestor eroi negativi in genealogia celui mai important personaj dat de poporul ales, Mesia. Inainte de orice, aceasta are menirea de a confirma asumarea de catre Fiul lui Dumnezeu prin intruparea firii umane reale, a fapturii in starea ei concreta, care include in mod obligatoriu caderea si pacatul. De altfel, aceasta este ratiunea insasi a intruparii, eliberarea omului din robia pacatului si a mortii.

Intre motive se numara, cu siguranta, sanctionarea cea mai dura a trufiei poporului ales („…spulbera ingamfarea iudeilor!“, comenteaza Sf. Ioan Gura de Aur), dar si a infidelitatilor repetate ale acestui popor in relatia cu Dumnezeul sau. Imaginea si pozitia privilegiata, in care investise atat de mult poporul ales, sunt rau şifonate prin aceste neasteptate descoperiri.

Este si o lectie in limbaj dumnezeiesc, ce anticipeaza cutremuratoarea lectie a rastignirii Fiului lui Dumnezeu de catre acelasi popor ales. Dumnezeu recupereaza pozitiv cele mai mari caderi ale poporului Sau. Incestul lui Iuda, adulterul regelui David – personaje grele in genealogie – devin semne ale deschiderii universale a iconomiei dumnezeiesti si porti de intrare a neamurilor in genealogia Fiului lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur ne da cea mai frumoasa erminie:

„-Ce faci omule? imi vorbesti de istoria unei impreunari nelegiuite? (se refera la Iuda si Tamara) - Si ce-i cu asta? Daca as face genealogia unui om vestit, de buna seama ca as trece sub tacere astfel de stramosi. Dar cand fac genealogia lui Dumnezeu intrupat, trebuie nu numai sa n-o ascund, ci s-o spun in auzul tuturor, spre a arata puterea lui Dumnezeu si purtarea Sa de grija. Ca pentru asta a venit Hristos pe pamant, nu ca sa fuga de ocarile noastre, ci ca sa le nimiceasca. Dupa cum nu ne minunam ca a murit, ci pentru ca a fost rastignit – desi rastignirea era o ocara. Dar cu cat a fost mai de ocara, cu atat L-a aratat mai iubitor de oameni. Tot asa trebuie sa spunem si despre nasterea Lui. Nu este drept sa ne minunam numai ca a luat trup si S-a facut om, ci ca a voit sa aiba astfel de neamuri, ca nu I-a fost rusine de pacatele noastre.” [1]

Sfantul Evanghelist Matei preia, in lectura proprie, acest aspect inedit al genealogiei si-l pune in evidenta, pentru faptul ca-i slujea cum nu se putea mai bine obiectivelor Evangheliei sale: mustrarea propriului popor pentru ingratitudinea si orbirea de care daduse dovada, pe de o parte, si sanctionarea exclusivismului iudaic, prin deschiderea universala a Evangheliei, pe de alta parte.

A se retine, in plus, faptul ca nu pomeneste nici o alta femeie, decat pe cele care puncteaza acest aspect: pe Tamara, care naste pe Fares si Zara din legatura incestuoasa cu socrul ei, Iuda; pe Batseba, femeia adulterina, sotia lui Urie heteul, care-i naste lui David pe Solomon; pe Rahab desfranata si pe Rut moabiteanca. Aceasta deschidere universala punctata in genealogie, este dezvoltata apoi de Sfantul Matei, dar mai ales de Sfantul Evanghelist Luca, in cea de-a treia Evanghelie. El insusi de neam grec, pagan asadar, Luca adreseaza Evanghelia sa celorlalte neamuri. Si Luca face o genealogie (cap. 3), genealogia lui, insa, nu va merge numai pana la Avraam, ci pana la Adam, care este parintele tuturor neamurilor.

R Radulescu: Si are o privire retrospectiva.

Pr. Coman: Chiar si genealogia, pe care Sfantul Evanghelist Matei o face pana la Avraam, este recuperata in erminia Sfantului Apostol Pavel, in dimensiunea ei universala, prin interpretarea care il considera pe Avraam parinte nu numai al iudeilor, ci al tuturor celor credinciosi. Avraam a primit mostenirea nu pentru lege, ci pentru faptul ca a fost credincios, L-a crezut pe Dumnezeu, I s-a incredintat atunci cand a fost chemat din pamantul parintilor sai, atunci cand a primit fagaduinta ca sotia sa varstnica ii va naste un fiu, atunci cand a fost solicitat sa-si sacrifice propriul si unicul fiu, pe Isaac… Credinta il face pe Avraam parinte al tuturor celor credinciosi, al poporului celor credinciosi. Daca ar fi sa se imparta lumea in doua, atunci am avea de o parte poporul lui Dumnezeu, adica poporul celor credinciosi in Dumnezeu, si poporul necredinciosilor. Asadar, poporul ales este, in cele din urma, poporul format din cei credinciosi. De aceea Avraam este, in erminia Sfantului Pavel, si apoi in erminia ulterioara a Bisericii, parintele celor care cred, parintele tuturor credinciosilor (Rom. 4,12).

R Radulescu: Asadar, o alegere nu neaparat de sange, ci de duh. Parinte profesor, textul evanghelic din duminica dinaintea Nasterii Domnului, ne aminteste cum s-a intamplat nasterea lui Hristos. Iosif este inspaimantat de vestea ca Fecioara Maria, pe care el o avea in grija, ca logodnica lui, poarta in pantece un fiu. Hristos Dumnezeu alege sa vina in lumea noastra, a oamenilor, intr-un mod neconventional. Este vorba despre o fecioara care era logodita, nu era casatorita. Putin socant modul acesta pentru mentalitatea omeneasca! De ce face Dumnezeu acest gest scandalos?

Pr. Coman: Sunt multe ratiuni, dintre care cele mai multe de nepatruns cu mintea omeneasca, din moment ce tin de voia si planul lui Dumnezeu! Ce stim sigur din istorie este ca Dumnezeu preintampina de fiecare data tendinta omului de a absolutiza lucrurile, situatiile ce tin de lumea creata, pentru ca nu cumva, absolutizand lucrurile lumesti si pamantesti, sa le confunde cu realitatea ultima si sa se aseze intr-o suficienta de sine care-l exclude pe Dumnezeu din calcule. Maniera in care, uneori, sunt exceptate, eludate sau suspendate institutiile umane consacrate, legile care functioneaza in lume, chiar si cele date de Dumnezeu Insusi, tine de aceasta pedagogie dumnezeiasca.

Singura realitate absoluta este Dumnezeu, lumea creata este relativa, contingenta, dependenta si omul trebuie sa evite ispita si amagirea suficientei acestei lumi si a sa. Aceasta amagire este intretinuta de absolutizarea binelui lumesc, a institutiilor si a conventiilor omenesti bune, indatinate. Institutia familiei este o astfel de institutie, pe care, iata, Dumnezeu o excepteaza.

Alta ratiune, cea mai importanta, de fapt, din cele pe care le putem noi patrunde, ar fi aceea conform careia, zamislirea si nasterea Fiului lui Dumnezeu Insusi, nu se putea desfasura in chip natural. Ele se intampla intr-un chip exceptional, minunat. Familia este cadrul in care se zamislesc si se nasc copii in chip natural. Nasterea din fecioara, lucru asupra caruia insista aproape exclusiv Sfantul Evanghelist Matei, confirma acest mod minunat, dincolo de granitele firii, in care se zamisleste si se naste Fiul lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur, comentand, indeamna staruitor pe cititor sa nu iscodeasca mai mult cu mintea:

„Nu merge mai departe cu iscoditul! Nu cauta mai mult decat spun cuvintele evanghelistului! Nu te intreba cum a lucrat Duhul cel Sfant aceasta zamislire din Fecioara! Daca nu ne putem explica chipul in care se plasmuieste copilul cand se naste in chip firesc, cum putem sa ne explicam, o nastere savarsita prin minunea Sfantului Duh?… Nici Arhanghelul, nici Matei n-au putut sa spuna ceva mai mult, ci doar ca S-a nascut de la Duhul Sfant. Dar cum de la Duhul Sfant si in ce chip, nici unul din ei nu ne-a explicat. Nici nu era cu putinta.” [2]

Proorociile vechi-testamentare vorbesc si ele despre nasterea din fecioara a lui Mesia. „Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu.” (Matei 1,23) Prin urmare, exista o iconomie dumnezeiasca diacronica, care face ca lucrurile sa fie intr-o oarecare consecventa. Proorociile si fagaduintele, timpul fagaduintelor, pe de o parte, consecvent cu timpul implinirilor, pe de alta parte. Proorocul Isaia prooroceste ca Mesia Se va naste din fecioara si iata ca Se naste din fecioara. Lucrul acesta este esential pentru calitatea umana a Mantuitorului Hristos, ca Se naste nu din concupiscenta, nu prin zamislire naturala, ci se naste pe cale supranaturala, tainica, misterioasa, cum ne spune Sfantul Evanghelist Matei, prin zamislire de la Duhul Sfant. El nu ne da prea multe amanunte despre nastere si nici despre zamislire. Mai multe amanunte ne da Sfantul Evanghelist Luca, si despre una, relatand evenimentul Bunavestirii, si despre cealalta cu pastorii, cu ingerii. El vrea sa spuna un singur lucru, anume ca tot ceea ce se intampla la Nasterea lui Hristos este de la Dumnezeu. Zamislirea si nasterea se desfasoara sub imediata si nemijlocita interventie dumnezeiasca. De aceea este prezent si amintit Duhul Sfant, de aceea este prezent si ingerul care gestioneaza absolut totul. I se arata lui Iosif, il incredinteaza, ca nu cumva sa faca gesturi necugetate…

R. Radulescu: Parinte profesor Coman, mai sunt cateva zile pana la Craciun, cum ar fi bine sa fie petrecute aceste zile?

Pr. Coman: Pe langa ceea ce stie aproape toata lumea, privitor la intampinarea marii sarbatori a Nasterii Domnului nostru, as recomanda oarecare reculegere, trezvie, „venire in sine”, asezare, liniste, lucruri ce se pot obtine prin articularea vointei, prin mai mult sau mai putin post, prin spovedanie, prin participare la slujbele Bisericii, prin recuperarea pacii si impacarii in relatiile de familie, in relatiile cu prietenii, cu vecinii…

Dincolo de toate aceste lucruri, as adresa ascultatorilor dumneavoastra, conationalilor nostri, gandul sa mediteze un pic mai adanc cu astfel de prilejuri. Este o sarbatoare foarte mare, ne intalnim unii cu altii, ne facem bucurii, ne facem daruri unii altora. Toata lumea marcheaza sarbatoarea. Este o participare generala la sarbatoare, desi, in grade diferite de intensitate si in moduri diferite. Toti suntem cuprinsi de sarbatoare! Dar ne intrebam de ce este o sarbatoare atat de mare, totusi? Unde este temeiul atentiei generale care inconjoara aceasta sarbatoare? De ce este cuprinsa lumea intreaga de aceasta sarbatoare? Temeiul este intr-un fapt esential, este in faptul Nasterii Fiului lui Dumnezeu, este in faptul intruparii lui Dumnezeu Insusi. Temeiul este in faptul ca exista un Dumnezeu, exista un Dumnezeu care a facut pentru oameni demersuri esentiale, pentru ca sa existam noi oamenii si pentru ca sa ne izbavim de propriile noastre caderi. Intre aceste demersuri este si cel de a trimite in lume pe unicul Sau Fiu. Stiu ca aceste cuvinte tulbura un pic linistea. Oamenii s-au obisnuit sa transforme totul intr-un prilej de relaxare, de bucurie grosiera, usuratica, frivola uneori…

Gravitatea si adancimea evenimentului sarbatorit ne cheama la mai multa sobrietate si la mai multa adancire in rosturile existentei. Ne plac colindele, ne plac obiceiurile, ne plac felicitarile de Craciun, spectacolele… Toate acestea nu ar avea, totusi, nici un sens si nici un temei, daca nu ar exista realitatea Nasterii lui Hristos. Daca Hristos S-a nascut cu adevarat – si S-a nascut cu adevarat, altfel nu ar fi existat o traditie de doua mii de ani atat de bogata, atat de consecventa si atat de raspandita-, trebuie sa ne intrebam cine este Hristos si ce raportare trebuie sa avem noi fata de El! Altfel, daca nu ne intrebam, ramanem intr-o zona superficiala, intr-o zona de suprafata, in care vom si trai. Indemn, asadar, sa luam seama la temeiul lucrurilor, la sensul lor adanc. Sa ne intrebam de ce se intampla ele, de ce este Craciun, de ce este Pasti, ce se intampla duminica, etc! Cultura noastra este una care consuma realitatile exterioare, fara sa se mai intereseze de sensul acestor realitati.

R Radulescu: Pentru a ajunge la acel adanc, despre care vorbiti parinte profesor, ne ajuta lectura? Ce recomandati in sensul acesta?

Pr. Coman: As putea recomanda multe, pentru ca exista o literatura extraordinar de bogata teologica si duhovniceasca. Ar putea cineva sa citeasca, cu mai multa atentie zilele acestea, Evanghelia dupa Luca sau Evanghelia dupa Matei, ca sa-si improspateze istoria despre Hristos. Ar putea, daca este mai staruitor, sa citeasca din Comentariul sau Omiliile Sfantul Ioan Gura De Aur la Evanghelia dupa Matei, care, desi scrisa in secolul al IV-lea, este o carte absolut mobilizatoare. As putea sa recomand, pentru ca am foarte proaspata in minte, cartea intitulata Adame, unde esti?, publicata de Editura Bizantina. O carte despre pacat si despre pocainta, scrisa extraordinar de accesibil omului contemporan, care se adreseaza constiintei de sine a omului. As recomanda toate cartile semnate de parintii nostri duhovnicesti, Parintele Cleopa, Parintele Paisie, Parintele Sofian, Parintele Arsenie, Parintele Teofil, ca si parintii greci atoniti: Gheron Iosif, Parintele Paisie, Parintele Porfirie… , care consemneaza marturii contemporane ale unor oameni, care au trait o viata inchinata exclusiv lui Dumnezeu si au facut personal experienta unirii cu Dumnezeu. Ar afla din ele de ce acesti oamenii s-au lepadat de ofertele acestei lumi, pentru a trai inchisi intr-o manastire si ce bucurie au avut si cum si-au implinit ei sensul existentei traind intr-o chilie si lepadandu-se de toate bucuriile acestei lumi. N-ar fi putut sa-si intemeieze un astfel de demers, daca n-ar fi trait si n-ar fi simtit ca la celalalt capat exista o chemare si o implinire reala in raportarea si in relatia lor cu Dumnezeul cel adevarat. Toate aceste carti dau marturie despre faptul ca Dumnezeu nu este numai o idee, nu este doar o realitate distanta, cu care ne vom intalni cand vom muri, ci este un personaj viu, [o Persoana vie], cu care putem intra acum in legatura, de la care putem beneficia de multe daruri duhovnicesti cum spunem, care ne umplu sufletul, care ne aseaza intr-o liniste reala, intr-o pace reala cu noi insine si cu oamenii din jurul nostru, intr-o bucurie profunda…”