<!--[if gte mso 9]>Normal0falsefalsefalseMicrosoftInternetExplorer4<![endif]--> <!--[if gte mso 9]><![endif]--><!--[if gte mso 10]>/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Table Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt;mso-para-margin:0cm;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";mso-ansi-language:#0400;mso-fareast-language:#0400;mso-bidi-language:#0400;}<![endif]-->
Eugen Dorcescu Metafora în Psalmul 79 (80) Cu destulă vreme în urmă, am dedicat, cum, de altfel, se cunoaşte (ori se cunoştea) în mediile academice, multă energie şi pasiune cercetării metaforei. Rezultatul (dincolo de încheierea încheierilor: „havel havalim”, „vanitas vanitatum” „todo es vanidad y dar caza al viento”): o teză de doctorat (Structura lingvistică a metaforei în poezia română modernă, Universitatea din Timişoara, 1975), un număr de lucrări (cărţi sau studii în reviste specializate: Metafora poetică, Editura Cartea Românească, 1975; Embleme ale realităţii, Editura Cartea Românească, 1978, p. 84 – 89; Simbolul artistic în „Cuvinte potrivite”, „Limba română”, 5, 1980 etc.) şi, în cele din urmă, elaborarea unui concept integrat al tropului, a unei perspective globale, expusă sintetic şi explicit (structură formală şi structură semantică), a unui „model”, care s-a clarificat, s-a consolidat şi s-a rotunjit treptat, şi care poate fi găsit, într-o formă stabilă (ca să nu zicem definitivă) în capitolul I, intitulat Metafora poetică, din lucrarea noastră relativ recentă Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, p. 11 – 55. Aşadar, dacă cineva este interesat, poate recurge la această carte, accesibilă şi pe Internet. Reamintim, foarte pe scurt, componentele acestui model metaforic, configuraţia şi dinamica sa. După opinia noastră, metafora este expresia lingvistică a unei identificări ontologice. Structurile ei formale elementare, întotdeauna substantivale, sunt fie coalescente, fie implicate (structuri metaforice simple). Deseori, însă, structurile substantivale contaminează verbul şi adjectivul, construind (ca urmare a unei viziuni artistice coerente) o structură metaforică complexă. Aceasta reproduce „figura”, „forma” a ceea numim, curent, realitate, altfel spus, reproduce „alcătuirea”, „structura” imanenţei: acord activ, neliniştit, viu între substanţă, acţiune, calitate. Fenomenul contaminării verbului şi adjectivului de către substantiv (acord sintactico-stilistic) l-am numit inducţie. Uneori, verbelor şi adjectivelor induse li se adaugă un substantiv grefat, ori mai multe (care, la rându-le, pot induce verbe şi adjective). Grefa e o prelungire (o extensie) a metaforizării iniţiale, o acumulare semantică (nu o contaminare). Aceasta ni se pare a fi schema ideală a metaforei, în ce priveşte structurile formale. Analiza relevă, fireşte, o seamă de abateri de la acest tipar, abateri care, până la un punct, pot fi, ele însele, ordonate: coalescenţe difuze, serii sinonimice, constelaţii metaforice, metafore implicate cu termenul figurat eliptic. Cât priveşte structura semantică, ne oprim la trei mari capitole: personificarea (nonuman – uman), de-personificarea (uman – nonuman) şi transferul ontologic (nonuman – nonuman). Toate trei derivă din releul tutelar identitate – alteritate, particularizându-l în diverse chipuri, aşa cum probează, în desfăşurările ei concrete, analiza componenţială. Avem de consemnat, în plus, sinteza personificare – de-personificare. În această sinteză vedem mecanismul profund al simbolului artistic. Altfel spus, în definirea noastră, simbolul este expresia lingvistică a unei realităţi antropo-cosmice, a unui anthropos – ergon. Tabloul metaforic propus de noi, în întregul său, ni se pare logic, întemeiat conceptual, suficient de bine argumentat, disociativ (desparte inducţia de grefă), precum şi conform cu alcătuirea şi devenirea lumii create, cu alcătuirea şi devenirea, în timp şi spaţiu, a făpturii. De aceea, îndrăznim a-l crede mai operaţional, mai eficient, în plan hermeneutic, decât cel derivat din viziunea lineară a „metaforei filate”, în raport cu care este citat, mecanic, M. Riffaterre (La métaphore filée dans la poésie surréaliste, în „Langue Française”, 3, 1969). Să se vadă şi Paul Ricoeur, La métaphore vive, Ėditions du Seuil, Paris, 1975. Modelul a fost dedus, extras, prin analiză, din creaţia unor mari autori români: Mihai Eminescu. Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Al Philippide, B. Fundoianu, Mircea Ciobanu etc. Procesul fiind bidirecţional, reversibil, acelaşi model metaforic a fost, ulterior, verificat şi validat, în confruntarea lui cu opera altor şi altor poeţi, aparţinând fie literaturii române, fie altor literaturi, îndeosebi celei franceze şi spaniole. În cele ce urmează, îi vom ilustra configuraţia şi mecanismul, apelând la poezia sublimă a Psalmilor biblici – a unuia dintre ei, cel cu numărul 79 (80). Iată textul, după Biblia sau Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994: Psalmul 79 1. Cel ce paşti pe Israel, ia aminte! Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif, 2. Cel ce şezi pe heruvimi, arată-Te înaintea lui Efraim şi Veniamin şi Manase. 3. Deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mîntuieşti pe noi. 4. Dumnezeule, întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta, şi ne vom mîntui! 5. Doamne, Dumnezeul puterilor, pî- nă cînd Te vei mînia pe ruga robilor Tăi? 6. Ne vei hrăni pe noi cu pîine de lacrimi şi ne vei adăpa cu lacrimi, pes- te măsură? 7. Pusu-ne-ai în ceartă cu vecinii noştri şi vrăjmaşii noştri ne-au batjo- corit pe noi. 8. Doamne, Dumnezeul puterilor, în- toarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mîntui. 9. Via din Egipt ai mutat-o; izgo- nit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea. 10. Cale ai făcut înaintea ei şi ai răsă- dit rădăcinile ei şi s-a umplut pămîntul. 11. Umbra ei şi mlădiţele ei au aco- perit cedrii lui Dumnezeu. 12. Întins-a viţele ei pînă la mare şi pînă la rîu lăstarele ei. 13. Pentru ce ai dărîmat gardul ei şi o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale? 14. A stricat-o pe ea mistreţul din pă- dure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea. 15. Dumnezeul puterilor, întoar- ce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cer- cetează via aceasta, 16. Şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit Ţie. 17. Arsă a fost în foc şi smulsă, dar de cercetarea feţei Tale ei vor pieri. 18. Să fie mîna Ta peste bărbatul dreptei Tale şi peste fiul omului pe care l-ai întărit Ţie. 19. Şi nu ne vom depărta de Tine; ne vei da viaţă şi numele Tău vom chema. 20. Doamne, Dumnezeul puterilor, Întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mîntui. Consemnăm un prim nucleu metaforic în primul verset: Cel ce paşti pe Israel, ia aminte! Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif... În unele ediţii, în locul secvenţei Cel ce paşti apare „Păstorul” (lui Israel) (Pasteur d’Israël, Berger d’Israël, Pastor de Israel, Shepherd of Israel). Termenul propriu, subînţeles, este, desigur, Yahvé. Iar „oaie” (în alte traduceri, „turmă”; troupeau, rebaño, flock), este o grefă (inclusă într-o comparaţie) pe metafora primă („Cel ce paşti” – Păstor). Cursivitatea sensului figurat e ambiguizată de „povăţuieşti”, verb ce se acordă semantic cu termenul propriu corespunzător grefei: Iosif. Pe de altă parte, Israel este depersonalizat de verbul „a paşte”. Echivalenţa Yahvé – Păstor este frecventă în Biblie. Exemplificăm cu celebrul Psalm al Păstorului (22/23) (să se vadă şi Ieremia 23, 3; Iezechiel 34, 12; 1 Petru 2, 25 ş. a.). Acest prim segment metaforic are, cum se vede, o puternică rotire semantică, o ezitare între personificare şi depersonificare ce ne fac a întrezări amplele orizonturi metafizice ale textului sacru. Absolut clasică, însă, de manual, este suita metaforică ce se deschide o dată cu versetul 9. Termenul figurat vie („La vigne, allégorie familière aux prophètes, Is 5, 1 +, La Bible de Jérusalem, p. 1002, notă infrapaginală) are aparenţa unei metafore implicate (poate fi interpretată şi astfel), dar ea este, de fapt, o metaforă coalescentă cu termenul propriu subînţeles (prezent la distanţă: fie înainte de termenul figurat – Israel; fie după acesta: fiul omului, bărbatul dreptei tale). Vie dezvoltă o extinsă ramificaţie de inducţii şi grefe, logic închegate, perfect îndreptăţite din punctul de vedere al înţelesului, o arborescenţă pe care am marcat-o pe text astfel: metafora iniţială – bold; la fel – termenul propriu, plasat, imediat, la final, sau, departe, la începutul psalmului; inducţiile (prime sau secunde, verbale sau adjectivale – italic: grefele – subliniere). Aspectul formal este susţinut de mişcarea continuă a sensurilor, lansată, la debut, pe direcţia semică uman – vegetal. Secvenţa are următoarea înfăţişare: (Israel, Iosif, Efraim, Veniamin, Manase) ...................................................................... 9. Via din Egipt ai mutat-o; izgo- nit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea. 10. Cale ai făcut înaintea ei şi ai răsă- dit rădăcinile ei şi s-a umplut pămîntul. 11. Umbra ei şi mlădiţele ei au aco- perit cedrii lui Dumnezeu. 12. Întins-a viţele ei pînă la mare şi pînă la rîu lăstarele ei. 13. Pentru ce ai dărîmat gardul ei şi o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale? 14. A stricat-o pe ea mistreţul din pă- dure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea. 14. Dumnezeul puterilor, întoar- ce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cer- cetează via aceasta, 15. Şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit Ţie. 16. Arsă a fost în foc şi smulsă, dar de cercetarea feţei Tale ei vor pieri. 17. Să fie mîna Ta peste bărbatul dreptei Tale şi peste fiul omului pe care l-ai întărit Ţie. Momentul de vârf al evoluţiei semantice este generat de verbul „a desăvîrşi”, în forma (o) desăvîrşeşte (pe ea) („Şi o săvîrşaşte pre ea...”, în inegalabila tălmăcire din 1688 a Sfintei Scripturi). Acest verb (pe care l-am diferenţiat grafic de celelalte) nu se mai adresează strict viei (logica nu îngăduie, decât cu oarecare dificultate, o asemenea asociere), ci, deopotrivă, viei – om (şi omului – vie), adică uneşte, până la indistincţie, personificarea şi depersonificarea. Este o probă clară de geneză a simbolului, în accepţiunea dată de noi acestei noţiuni. De altfel, textele profetice însele, şi nu doar ele, îi conferă viei un atare rol (Isaia 5, 7; Ieremia 2, 21; Iezechiel 19, 10; Osea 10, 1; Matei 20, 1; Ioan 15, 1; Apocalipsa 14, 18 etc.). Nu ne-am propus să aprofundăm, însă, acum şi aici, acest vast domeniu. Ne-am limitat la a semnala contribuţia enunţurilor metaforice la edificarea şi la potenţarea mesajului vehiculat de psalm. Pe de altă parte, toate cele spuse mai sus, în modestul nostru eseu, şi altele, multe, care, fără nici o îndoială, s-ar mai putea spune, şi, probabil, se vor mai spune, cândva, constituie încă o dovadă peremptorie, în cazul de faţă chiar strălucită, că metafora este doritoare şi capabilă de autoreproducere şi de autometamorfoză. În plus, scrutarea metaforelor şi a simbolurilor biblice, cu mijloace profesioniste din unghi stilistic şi lingvistic, nu doar reactivează, ci dau tărie, consistenţă, unor întrebări fundamentale privind relaţia dintre materie şi spirit, dintre spirit şi conştiinţă, privind, cu alte cuvinte, misterul insondabil ce-i leagă pe actanţii marii drame cosmice: Lume – Dumnezeu – Fiinţă umană. 12 mai 2014 Confluenţe Literare, 12 iunie 2014
|
<!--[if gte mso 9]>Normal0falsefalsefalseMicrosoftInternetExplorer4<![endif]--> <!--[if gte mso 9]><![endif]--><!--[if !mso]>st1\:*{behavior:url(#ieooui) }<![endif]--><!--[if gte mso 10]>/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Table Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt;mso-para-margin:0cm;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";mso-ansi-language:#0400;mso-fareast-language:#0400;mso-bidi-language:#0400;}<![endif]--> Eugen Dorcescu Un poet mistic: Blagoie Ciobotin Blagoie Ciobotin, “nume de rezonanţă în peisajul liricii sârbe din România”, cum îl numeşte cunoscutul scriitor Ivo Muncian, mi-a dăruit, mai zilele trecute, două din cărţile sale de poezie, recent apărute: Casa de la rădăcina cuvântului, traducere din limba sârbă şi Potfaţă – Ivo Muncian, Editura Eubeea, Timişoara, 2013 şi Triptic athonit, Tempus, Timişoara, 2013. Semnatar şi al altor numeroase cărţi în limba sârbă, Blagoie Ciobotin a mai publicat, după ştiinţa mea, în limba română, încă un volum de poezie, Litanii, la Editura Hestia, în 2001. Îl pomenesc şi pe acesta, deşi nu reprezintă obiectul nemijlocit al reflecţiilor mele de acum, fiindcă am descoperit acolo, prefigurat, motivul central (sau unul din motivele centrale) ale meditaţiilor lirice cuprinse în cele două cărţi primite în dar. Să pornim, aşadar, cât putem de temeinic, la descifrarea mesajului pe care ni-l adresează preotul – poet (poetul – preot) Blagoie Ciobotin. * Motivul la care m-am referit, şi care împlineşte, cum mă voi strădui să probez în cele ce urmează, un rol decisiv în configuraţia textului este Cina, în semnificaţia duhovnicească, biblică, nou-testamentară a termenului. Iat-o, evocată, pentru început, anticipativ, cum ziceam, în Litanii, sub titlul Cina cea de taină: Omul de lângă mine plânge. Din plânsul lui se naşte viaţa – un firicel invizibil care în Cuvânt ne leagă. Mătănii din boabe de lacrimi susţin Cerul şi pământul. Lacrima, plânsul dragostea, cuvântul – servită este Cina. Ceasul nouă deasupra pământului bate. Remarcăm, în poziţie cheie, şi prezenţa Cuvântului (a Logosului), acesta fiind, de fapt, lexemul dominant şi tema tutelară a Litaniilor. Revenind la cele două volume amintite, regăsim Cina cea de taină în Casa de la rădăcina cuvântului, la pagina 31: În camera fără plafon coborî cerul. Masa e pusă. Viaţa era deja împărţită. Ei se privesc unul pe celălalt, El se împarte pe Sine. Cine înmoaie cu mine în moarte, veşnic va trăi. Vom nota că tensiunea sporeşte, de data aceasta, şi că perspectiva mistico-existenţială se adânceşte. Dar saltul, importantul salt, sub raport ideatic, imaginativ, emoţional şi estetic, ba chiar şi sub raport teologic şi existenţial, pe care îl realizează, între timp, de la Litanii la Triptic athonit, poezia lui Blagoie Ciobotin este acela de la măreţia şi sublimul Cinei celei de taină (Matei 26, 26) la dramatismul Cinei figurate în Apocalipsa 3, 20: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Autorul nu face trimitere directă, explicită, la acest celebru verset, dar cititorul cât de cât deprins cu cercetarea Scripturii o va identifica numaidecât. Această Cină de pe urmă (“Bujorul miroase/ pe masa Cneazului Lazăr – / cina de pe urmă”), această Cină a unei aşteptări neliniştite, înfrigurate, încărcate de speranţă, de zbucium, de disperare, copleşită de un teribil mister, este invocată de două ori în cuprinsul Tripticului athonit. Mai întâi, la pagina 38: Întotdeauna mai pune o farfurie în plus, o lingură, o furculiţă, un scaun aproape de masă tras. Întotdeauna, lasă uşa ne-ncuiată. Nu te teme de prădători, de cei care vor da peste tine. Dar teme-te întotdeauna la cină singur să rămâi – iar El la altă uşă să bată. Apoi, la pagina 45, unde găsim chintesenţa însăşi a Prezenţei deocamdată absente, a Prezenţei hipnotice, intens şi vital râvnite: Pe nimeni la uşă ochii nu zăresc. Şi totuşi, sufletul aşează pe masă încă o farfurie. (Să se observe: cel ce aşază pe masă încă o farfurie nu este “omul de pământ”, ha’ adham, ci sufletul lui!). * Aici, în această odaie virtuală, în această imaginară (dar cât de reală!) chilie, şi acum, în “timpul cel fără de timp” (p. 19), în acest prezent etern, veghează, priveghează, noapte şi zi, poetul mistic, individul mistic în general. De fapt, vegează, şi priveghează, alături şi împreună cu el, orice creştin, adăstând, cu totală încredinţare, de două milenii, cea de a doua venire a Domnului. Originalitatea poeziei lui Blagoie Ciobotin constă, din unghi tematic şi problematic, tocmai în conştientizarea, în reconştientizarea, acestei stări de fapt, anume: statutul creştinului, locul lui în timp şi în spaţiu, în coordonatele fizice şi morale ale lumii. Din acest cronotop vizionar, sinteză între imanenţă şi transcendenţă, creştinul priveşte, judecă, evaluează întâmplările, înfăptuirile, căderile şi înălţările, slava deşartă, deşertăciunile veacului. El, creştinul, este dincolo de toate acestea, în ciuda faptului că nu refuză să le aparţină. Precum se întâmplă, de pildă, în “Sfânta Grădină” a Muntelui Athos, unde “pretutindeni aerul a mir amiroase” şi icoana Edenului nu a încetat să existe: Ca într-un carusel vremurile vin şi trec. În îmbrăţişarea albastră a mării, pe Sfântul Munte dăinuie prezentul. Pe de altă parte, “timpul cel fără de timp”, “ochiul uscat al vremii”, “gheaţa timpului şi a lumii” ne pot duce cu gândul, eventual, şi măcar în parte, tot spre Apocalipsă, mai exact, la capitolul 10, versetele 6 – 7 din această carte a Noului Testament: “…că timp nu va mai fi. Că, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor”. Într-adevăr, atunci, la “plinirea vremii”, Cel aşteptat va sosi, locul liber de la Cina apocaliptică va fi, în sfârşit, ocupat şi fericirea insului statornic în credinţă, nădejde şi dragoste va fi deplină, desăvârşită. * Dar ce face eul empiric, ce face eul liric până în clipa aceea, până în “ziua aceea”? Cum îşi petrece durata, cum dă sens vieţii sale, cum îşi găseşte locul sub cer (sub “Cer”) şi pe pământ? El, trăitor pe terra, alungat din Eden, “autoexilat în Cuvânt,/ nevoitor în tăcere”, aşa cum se autodefineşte? Mai întâi, îşi asumă, cu luciditate şi împăcare, singurătatea, condiţia de fiinţă (şi conştiinţă) obligată să îndure, un răstimp oarecare, “umbrele vremurilor păgâne”: …Singurătatea este ca un cancer care macină fiinţa ascunsă sub masca mucegăită a lumii. Pierdut în tine însuţi cărarea spre Cuvânt devine un labirint, devine un mormânt din care trebuie să învii… La fel procedează şi părinţii “Pustiei”, străini şi ei de “pustiul lumii”, de “lumea cea neagră”, monahii ce-I slujesc neîncetat lui Dumnezeu şi mijlocesc pentru semeni, dat fiind că duhul (şi harul) (duh e totuna cu vânt – termen dominant, gr. pneuma, ebr. ruah), dat fiind că duhul şi harul, aşadar, par a fi fost retrase din arealul unde ne zbatem “înrămaţi de propria noastră demenţă”: “Ce ne mai rămâne/ dacă şi vântul pleacă/ din această pustă,/ din această vale umedă/ şi mlăştinoasă?”). Ce ne mai rămâne, ce dăinuie, dincolo de orice ruină şi orice rătăcire? Rămân monahii de la Muntele Athos, rămân toţi monahii şi toţi nevoitorii, precum, spre exemplu, “Sfântul” (Sfântul Sava) de la Baziaş sau Arsenie Boca, în preajma şi sub lumina cărora stăruie în rugăciune, fireşte, şi credincioşii de rând: Cu şiragul de mătănii ce li se scurge printre degetele noduroase monahii Athoniţi sfărâmă întunericul lumii. Uneori, drept răsplată pentru multa şi trudnica pocăinţă, “Cerul coboară în sufletul descătuşat,/ dezbrăcat de umbra lumii”. Alteori, însă, presiunea ambianţei non-duhovniceşti, “cursul lumii demente” devin de nesuportat. Şi atunci, strigătul, gâtuit, sufocat, al fiinţei capătă accente de-a dreptul tragice, în simplitatea şi sinceritatea lor: Cetatea e toată în vervă. Ciorile zburdă sub cer. Mă simt ca într-o conservă. O gură de aer, atâta doar cer. Tabloul social – istoric nu e încurajator. Dimpotrivă, asupră-i pare a domni “Îngerul morţii”, probabil acel Abaddon (ori Apollion) din Apocalipsa 9, 11: “Cadavrele umflate stau rânduite/ În cuierul timpului mâncat de viermi…Trecutul devine-un viitor sinistru…”. Dezastrul comunitar se repercutează asupra individului pios, contemplativ, care se roagă, se întreabă, aşteaptă, îşi scrutează rostul şi identitatea. “Bujorul” (termen dominant) este simbolul însuşi al istoriilor, şi al istoriei, însângerate: Bujorul – floarea ofilită, cu sângele petalelor rescrie istoria. Ca o culme a deznădăjduirii şi a destrămării de sine, poetul ne zugrăveşte căutarea propriului chip şi a acelei asemănări primordiale, căutare mărturisită în două din cele mai tulburătoare şi mai stranii poeme ale acestui periplu liric. Este vorba de Bocet 17 şi de Chipul din fereastră. Îl reproducem pe cel dintâi: Într-o oglindă spartă chipul mi se oglindeşte. Privirea zdrenţuită caută pupila şi licărul pierdut. Sub streaşina frunţii umbrită de vreme, ochii se-ngrămădesc. Gura cea strâmbă oare va mai putea rodi cuvinte drepte? În cioburile chipului cubist frica se-ncuibează: oare va recunoaşte Cerul hidoşenia aceasta, când lutul cărnii sfâşiate se va risipi în brazde? Interogaţia săgetează dureros înseşi rădăcinile fiinţei. Şi, om fiind, om din trup, suflet şi duh, ca şi aproapele său, misticul, poetul mistic, se lasă pradă “dorului” (Sâmbăta Paştilor, 2013; Bocet 13) şi “lacrimilor” (passim): Poate doar lacrima împietrită ca un munte să-mi spele sluţenia din suflet. Lacrima, doar lacrima. Sau, mai ales: Seara târziu când îmi zăvorăsc poarta să nu mi se furişeze în casă negrele neguri, mă opresc şi ascult şuierul timpului şi al neliniştii războindu-mi-se prin vene. Şi plâng. Acest splendid poem, intitulat Plânset, din volumul Casa de la rădăcina cuvântului, se prelungeşte, în Triptic athonit, cu 20 de Bocete, care, programat sau nu, adaugă Apocalipsei, un al doilea model scripturistic pentru scrierile lui Blagoie Ciobotin, anume Plângerile lui Ieremia. Şi aici, ca şi acolo, păstrând, desigur, toate diferenţele şi toate distanţele cuvenite, descoperim, de fapt, incompatibilitatea genezică între eu şi universul teluric. Tânjirea fără leac a sufletului arată că, în esenţa sa, el nu aparţine lumii acesteia: Mi-e dor de toate cele ce sfinte odată au fost, de toate ce încă îşi mai au un rost. Mi-e dor de Cerul ce e atât de departe. Mi-e dor de cerescul ospăţ ce din potir la toţi se împarte, la Cer să ne aducă pe toţi. Mi-e dor. Atât mi-e de dor! * Aşa se face că eremitul îşi întoarce, iar şi iar, privirea şi gândul spre Cer (reper perpetuu), spre Eden (figurat de Muntele Athos), spre Cuvânt, aşa se face că revine, mereu şi mereu, la locul “cinei de pe urmă”, aşa se face că, ieşit, parcă, din spaţiu şi timp, ar voi, cu orice preţ, şi cu nemărginită smerenie, să se mângâie: Chiar dacă-mpărăţia pământeană s-a făcut praf şi pulbere, rămânem în aşteptarea Împărăţiei Cereşti. Şi chiar se mângâie, în cele din urmă, fiindcă are revelaţia ultimă, definitivă, salvatoare, revelaţia libertăţii hristice, a non-dependenţei totale, a desprinderii de orice iluzorii avuţii, ba chiar şi de sine însuşi : Ne purtăm doar crucea şi nimic altceva. Nici traistele colorate, nici cântecele de jale, nici jocuri nebune, nici beţiile, nici orgiile. Nici leagănele goale, nici icoane făcătoare de minuni. Doar Crucea cuvântului muribund o purtăm în conştiinţă. Şi încă: Al Tău este pământul şi sufletul nostru al Tău oftat este! Menirea celui ce scrie? A poetului – preot, a preotului – poet? Misiunea lui? Darul lui de har? Acum, la capătul drumului, la capătul iniţierii în solitudinea absolută a existenţei, s-au lămurit, s-au limpezit şi ele: Tăcerea – Iubirea – Cerul, Iată fresca zugrăvită în suflet. Atât mi-a mai rămas, Şi asta dăruiesc. Ce ar mai putea înnădi vreun comentariu, erudit sau doar simpatetic, la această emblematică încheiere? Multe, fără nici o îndoială. În ce mă priveşte, însă, traseul hermeneutic pe care mi l-am propus se opreşte aici. Vor urma altele, cu siguranţă. Fiindcă Blagoie Ciobotin mi se pare a fi un poet mistic în toată puterea cuvântului şi în toată cuprinderea unei atare încadrări. Timişoara, 1 aprilie 2014; Confluenţe Literare, 1 aprilie 2014
|
|
|
