Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face. Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea: mergerea la biserică în duminici şi sărbători, spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii, participarea la masluri, să crezi şi să te foloseşti de cele 7 taine ale Bisericii, să spui şi altuia de Domnul Hristos, să te lupţi cu răbdare să ajuţi pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului, să cinsteşti sfinţii şi pe Maica Domnului cu prinoase, să cinsteşti sfintele icoane şi să le ai în casă, să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi să-ţi faci semnul Sf. Cruci drept, pe faţă.

Creştinul adevărat se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, nu suferă păcatul, se roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni.

Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţa în Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot face cât de multe fapte, dacă nu sunt facute în numele Sfintei Treimi, al lui Dumnezeu şi al credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite. Luaţi seama, să ştiţi toate acestea, ca să nu se ostenească cineva în zadar.

Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic şi purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup. 

Ierod. Visarion Iugulescu

Postez mai jos o povestioara care m a impresionat mult.Sper sa aiba acelasi efect si asupra d voastra.

◦.¸¸.◦ † ◦.¸¸.◦Cu mulți ani în urmă, într-un sat din țara noastră [Grecia] trăia un tânăr care de mic dorea să devină ascet. Existau, însă, unele piedici. Era neștiutor de carte, greoi la vorbă, domol și cu îndatoriri familiale.

Abia la vârsta de patruzeci de ani a reușit să-și împlinească dorința sfântă, ascunsă în sufletul lui. A plecat din satul său și, peregrinând din loc în loc, a poposit pe o insuliță pustie, unde a găsit un bătrân ascet care i-a umplut inima și a devenit ucenicul lui.

Cu uimire urmărea cum, atunci când se ruga, bătrânul strălucea în întregime, cu deosebire când implora și spunea cu lacrimi: “Doamne, miluiește-mă!”.

Bătrânul ascet era și acesta neștiutor de carte, dar sfaturile sale erau prețioase și pline de înțelepciune și întreaga lui strădanie duhovnicească se concentra asupra unui singur lucru: cum să-l învețe și pe ucenicul său să se roage cu “Doamne, miluiește-mă!”.

Bătrânul ascet era și acesta neștiutor de carte, dar sfaturile sale erau prețioase și pline de înțelepciune și întreaga lui strădanie duhovnicească se concentra asupra unui singur lucru: cum să-l învețe și pe ucenicul său se se roage cu “Doamne, miluiește-mă!”.

În ultima zi a vieții sale, bătrânul ascet a dăruit ucenicului rasa sa făcută din fire de păr și pe jumătate ruptă, s-a întins pe jos, și-a făcut semnul crucii și rostind de trei ori “Doamne, miluiește-mă!”, “Doamne, miluiește-mă!”, “Doamne, miluiește-mă!” cuviosul lui suflet s-a urcat la cer.

După adormirea și înmormântarea bătrânului său, ucenicul a trăit cu desăvârșire singur pe insulă ca ascet isihast, într-o peșteră, urmând același tipic de rugăciune și canoane, pe care-l preluase de la bătrânul său. Astfel, a trăit treizeci de ani, fără să întâlnească vreodată un om.

Dar, odată cu trecerea anilor, cu vorba greoaie și cu atitudinea domoală care-l caracterizau, a început să încurce cuvintele Rugăciunii și, rugându-se, zicea: “Doamne, nu mă miluiește!”. Inima lui, însă, era în întregime dăruită lui Dumnezeu, de aceea lacrimile-i curgeau din abundență din ochii îmbătrâniți, când, zi și noapte, se ruga cu smerenie și cu zdrobire de inimă, repetând de mii de ori: “Doamne, nu mă miluiește!”.

Într-o zi de primăvară o corabie a acostat lângă insulița lui. Unul dintre pasagerii corăbiei era tocmai episcopul acelei eparhii. Ca să-l bucure și ca să-l mulțumească, căpitanul corăbiei l-a luat și l-a adus pe insuliță ca să se plimbe pe jos. Au zărit o cărăruie pe care au urmat-o și au ajuns în fața unei peșteri, din interiorul căreia se auzea rugăciunea îndurerată a ascetului care spunea necontenit “Doamne, nu mă miluiește!”.

Înaintând, episcopul a văzut un bătrân ascet numai piele și os, cu ochii înfundați în orbite, îngenuncheat și strălucind în întregime, care se ruga și plângea.

Cu multă reținere, episcopul a încercat să-i spună că rugăciunea lui nu este corectă, și că trebuie să spună: “Doamne, miluiește-mă!”.

Ascetul s-a necăjit crezând că, timp de treizeci de ani, și-a făcut rău sufletului și a izbucnit în lacrimi, rugându-l pe episcop să-l învețe să spună corect rugăciunea. Acela, cu cucernicie, s-a străduit, destul de mult timp să-i obișnuiască limba să spună “Doamne, miluiește-mă!”.

Plecând episcopul, bătrânul ascet l-a însoțit până la malul mării, repetând împreună cu el “Doamne, miluiește-mă”, ca să nu uite.

Corabia a plecat și ascetul o urmărea cu privirea spunând, fără încetare “Doamne, miluiește-mă!”. N-au trecut cinci minute și ascetul a uitat pe “Doamne, miluiește-mă”, s-a zăpăcit și s-a încruntat!

- Și acum, ce mă fac?, a zis și a izbucnit în lacrimi.

În deznădejdea lui, aruncă deasupra apei mării rasa zdrențuită și păși pe ea spre corabie.

- “Fantoma, fantoma…”, strigară speriați pasagerii corăbiei.

În strigătele lor, episcopul s-a urcat pe punte și l-a văzut pe ascet strigându-i:

- Ce să spun? Cum să spun, Preasfințite episcop?

Foarte tulburat, episcopul i-a răspuns:

- Cum ai spus până acum, așa să spui și de acum înainte! Aceea este cea mai bună rugăciune pentru sufletul tău. Iartă-mă și fă și pentru mine o cruce! [Mitropolitul Pantelimon de Chios, Cartea vieții, Pireu, 1987, p. 25].

Limba inimii ascetului vorbea și când glasul inimii vorbește, celelalte limbi nu au nici o importanță pentru Dumnezeu. “Doamne, nu mă milui!”, zicea, dar inima lui întoarsă în întregime spre Hristos, vorbea limba cea cerească către Acela care era Mântuitorul său, viața și lumina lui.

(Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos, Rugăciunea în lume, EDITURA BIZANTINĂ, 2009)

Cei care se mândresc cu faptele lor bune şi nu au credinţă în Dumnezeu se aseamănă cu oasele morţilor îmbrăcate în haine frumoase, dar care nu îşi dau seama de frumuseţea lor. La ce-i foloseşte sufletului să fie îmbrăcat în fapte bune, dacă el este mort? Faptele trebuie făcute pentru Dumnezeu, cu nădejdea dobândirii Împărăţiei cereşti. Pentru cine te nevoieşti, dacă nu pentru Cel care are să-ţi dea toate darurile? 

Pentru ca omul să poată mânca, el trebuie să fie viu. Dacă omul este mort, el nu mai poate primi mâncare. Tot aşa, pentru a trăi veşnic, omul are nevoie de credinţă în Hristos, credinţă care se hrăneşte şi cu fapte bune. Cine nu crede în Hristos, chiar de ar avea fapte bune, nu poate dobândi Împărăţia cerurilor. Pe când fără fapte, omul poate dobândi viaţa veşnică, dacă are credinţă vie. O să vă dovedesc lucrul acesta în continuare. 

Tâlharul care a fost răstignit împreună cu Hristos a câştigat raiul numai prin credinţa lui. 

Sutaşul Corneliu a făcut multă milostenie şi s-a rugat mult, dar nu L-a cunoscut pe Hristos. Şi pentru că faptele fără credinţă sunt goale, preabunul şi dreptul Dumnezeu i-a trimis aceluia un înger, care i-a spus: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu (Fapte 10, 4). Poate că sutaşul Corneliu s-a întrebat: „Dacă rugăciunile şi milosteniile mele au fost primite de Dumnezeu, de ce anume mai am nevoie acum ca să fiu drept?” Iar îngerul l-a lămurit: Trimite bărbaţi la Iope şi cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeşte şi Petru. El este găzduit la un om oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă este lângă mare. Acesta îţi va spune ce să faci (Fapte 11, 13-14). Dacă sutaşul Corneliu s-a mântuit prin cele ce i-a spus Petru, înseamnă că nu i-au fost de ajuns faptele sale bune pentru mântuire. Mai avea nevoie şi de credinţă. 

Se spune despre un filosof închinător la idoli că intrând în casele unui mare dregător şi văzând pereţii îmbrăcaţi în marmură strălucitoare, tavanul poleit cu aur şi podeaua acoperită cu covoare scumpe, s-a întors spre stăpânul casei şi l-a scuipat în ochi. Când a fost întrebat de ce a făcut asta, el a răspuns că nu era cu putinţă să scuipe în altă parte, deoarece casa era împodobită atât de strălucit, aşa că a fost nevoit să-l scuipe pe stăpân în ochi. 

Vezi, dar, că ajung de râsul lumii cei care se îngrijesc numai de lucrurile materiale şi stricăcioase şi că sunt dispreţuiţi pentru aceasta de semenii lor. Şi pe bună dreptate, pentru că atunci când împodobeşti pereţii şi podeaua, nu te mai îngrijeşti de sufletul nemuritor şi îl laşi îmbrăcat în zdrenţe, flămând şi rănit, pradă fiarelor celor înţelegătoare. În acest caz, nu eşti tu vrednic să fii osândit? Nu eşti vrednic de râs şi de plâns? 

Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă îţi pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi. Şi dacă toată lumea ar fi a ta, dacă ai fi stăpân peste tot pământul, chiar şi dând tot ce ai, nu ai putea cumpăra un suflet. 

Chiar de ai purta nu una, ci o mie de coroane împărăteşti şi ai fi stăpân peste multe trupuri sănătoase, atunci când trupul tău este lovit de o boală ce nu cunoaşte vindecare, poţi să dai întreaga ta împărăţie, şi nu vei căpăta din nou sănătatea. Dacă nu poţi face asta pentru trup, o să poţi pentru suflet? 

Dumnezeu ne-a dat două mâini, două picioare, doi ochi, două urechi, astfel încât dacă una păţeşte ceva, să ne slujim de cealaltă. Dar dacă pierdem sufletul, de unde mai găsim altul? 

Sufletul stăpânit cu totul de o patimă poate cu uşurinţă să spună şi să facă cele care pricinuiesc mânia lui Dumnezeu, pentru că el a devenit sclavul unui alt stăpân, care îl obligă să facă cele potrivnice Domnului său. 

Sufletul cuprins de deznădejde în privinţa mântuirii nu este departe de nebunie. După ce dă frâiele mântuirii în mâinile poftelor iraţionale, aleargă fără reţinere peste tot unde se află păcatul, până când se scufundă în adâncurile pierzaniei veşnice. 

Când sufletul se obişnuieşte cu păcatul, care este nemilos, boala sa iese la suprafaţă şi este văzută de toţi. Dar aşa cum porcul, atunci când se tăvăleşte în noroi, este mulţumit şi nu mai simte mirosul murdăriei, la fel şi omul, când este robit de obiceiul cel rău, nu-şi mai dă seama de mirosul greu al păcatelor sale, pentru că se obişnuieşte cu ele. Şi aşa cum pământul peste care aruncăm seminţe este cu neputinţă să dea roade dacă nu este udat, la fel se întâmplă şi cu sufletul, care nimic bun nu rodeşte, oricâte cuvinte i-am spune noi, dacă el nu a fost mai întâi udat cu apa vie ce izvorăşte din Sfintele Scripturi. Ce creşte pe pământul care nu este cultivat? Spini şi buruieni. Ce creşte în sufletul care nu este cultivat duhovniceşte? Fapte necurate şi viclene. Cu cât un pământ este mai puţin cultivat, cu atât cresc buruieni mai multe şi mai sălbatice. Cu cât sufletul este mai puţin cultivat, cu atât este cuprins de patimi mai sălbatice, înmulţindu-se păcatele sale, care îl duc la moarte. 

Ce lucru curios! Cu toţii urmăresc cu sufletul la gură evenimentele trecătoare ale acestei vieţi scurte, dar la viaţa ce va să fie nici nu le trece prin cap să se gândească. La ospeţe şi prilejuri de îndulcire a trupului mereu sunt primii, dar sufletele lor le lasă să se usuce de foame duhovnicească. Se îngrijesc de trup şi îl înfrumuseţează, însă sufletul le este indiferent. Când se îmbolnăveşte trupul, cheamă doctorul, cumpără medicamente şi cheltuiesc o grămadă de bani, până când se vindecă. Însă atunci când sufletul lor se îmbolnăveşte de boala aducătoare de moarte a păcatului, nu fac nimic. Şi cel mai trist este faptul că, deşi îl îngrijesc cum nu se poate mai bine, trupul lor moare, iar sufletul este osândit la iadul veşnic. 

Şi pentru că îmi pare atât de rău de întunecimea gândului oamenilor şi de nebunia lor, aş vrea să am o voce atât de puternică, încât să ajungă până la marginile pământului, şi după ce m-aş urca pe cel mai înalt multe de pe pământ, să strig la toate popoarele şi neamurile, la fel ca proorocul David: Fiii oamenilor, până când grei la inimă? (Ps. 4, 2). Mă doare şi sufăr pentru ce-aţi ajuns. Da, plâng, pentru că ştiţi prea bine că Dumnezeu este îndelung răbdător şi vă aşteaptă să vă îndreptaţi, în loc să vă pedepsească după dreptate, şi cu toate acestea, nu vă îndreptaţi. 

Nu trebuie să plângem pentru cel care se zvârcoleşte de durere, atunci când doctorul îi cauterizează rănile, pentru că după durerea pricinuită de ardere va urma vindecarea rănilor sale. Să plângem pentru cel care zace în pat, fără nici o îngrijire din partea vreunui medic, pentru că rănile sale se vor infecta, ceea ce îi va aduce moartea. La fel, în cazul unui suflet rănit de păcat, nu trebuie să ne pară rău atunci când Dumnezeu îi trimite pedepse, pentru că prin acestea, el dobândeşte vindecare. Să plângem şi să jelim acele suflete care păcătuiesc fără să primească nici o pedeapsă, pentru că le aşteaptă pedeapsa veşnică. 

Cel care îşi curăţă sufletul de păcat şi îl împodobeşte cu virtuţi se face pe sine casă pentru Hristos. Şi cine este mai fericit decât acela care Îl are în el pe Hristos, Care este Izvorul vieţii, al bucuriei şi al nemuririi? 

Omul care este închis pentru ucidere este cuprins de supărare, mai ales în ziua când este luat din închisoare şi dus la judecată. Iar la sfârşitul procesului, când se ridică pentru ca să audă hotărârea de condamnare, el împietreşte de frică şi se aseamănă unui mort. La fel este şi cu sufletul: atunci când săvârşeşte păcate în această lume suferă şi se mâhneşte. Şi cu atât mai mult va suferi şi se va teme atunci când va fi luat din această lume şi dus dinaintea înfricoşătorului tron de judecată al Domnului, unde va da socoteală pentru faptele sale. Din această pricină se teme şi tremură atunci când vede că se apropie ceasul să plece din trupul său. În cealaltă viaţă, fiecare păcat pe care l-a săvârşit va ieşi la iveală şi îl va osândi fără milă. 

Să ne îngrijim, aşadar, de sufletul nostru nemuritor, să căutăm mai degrabă cele cereşti, decât cele pământeşti, cele nestricăcioase, decât cele stricăcioase, de care să dea Domnul nostru Iisus Hristos să ne învrednicim cu toţii.