Postat de admin pe 18 Dec 2009 la 07:00 pm | Categorii: Gheron Iosif Isihastul, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?) Print “… Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă? Din acestea se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea poate să ia şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele despărţite şi să unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi…“. 
Rugaciunea desavarsita a Cuviosului Iosif ca partasie la durerile oamenilor
Am lungi mult cuvântul dacă am voi să descriem toate cele referitoare la acest subiect in viaţa Stareţului nostru. Rugăciunea a fost pentru el un capitol nesfârşit şi principala sa preocupare. I s-a dăruit ei cu totul. Toată viaţa sa, toată dăruirea si râvna sa, toată grija şi strădania sa, toată fiinţa sa le-a dăruit lucrării rugăciunii. Noi, smeriţii, săracii si neputincioşii din fire şi în lucrare, ce vom spune si ce vom descrie din tainele greu de pătruns? Vedeam viaţa lui practică exterioară şi ne minunam de câtă nemilostivire arăta faţă de sine şi ne gândeam mult la aceasta. Insă cine putea să vada sau să descrie lumea sa lăuntrică, suspinele sale tăcute şi celelalte, pe care ziua şi noaptea le aducea lui Dumnezeu? Era cu putinţă ca unele pricini binecuvântate sa-l înduplece să facă oarecare pogorăminte în privinta vreunui lucru practic care îl preocupa. Insă era cu neputinţă să facă pogorăminte în privinţa regulii si duratei rugăciunii. Acrivia şi stăruinţa sa în lucrarea dumnezeiască a rugăciunii dau mărturie de măsura profundă a nevoinţei sale, iar roadele ei erau foarte vădite. După învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, dovada limpede a sporirii unui suflet este rugăciunea neincetată, ca o stare prezentă în el, şi nu ca un rezultat al strădaniei. Şi la duhovnicescul nostru Stareţ am văzut că rugăciunea era grija şi scopul sau principal. Pururea-pomenitul ne învăţa şi neobosit ne arăta valoarea şi bogăţia rodului rugăciunii. Adeseori accentua: „Păzirea cu acrivie a acestei porunci şi această nevoinţă pentru rugăciune vă vor deschide uşa rugăciunii“ sau: „această greşeală vi se va face piedică în rugaciune”. Grija deosebită a Stareţului pentru nevoinţa rugăciunii o poate vedea oricine şi din diferitele sale epistole, pe care le-a publicat iubitul nostru frate, egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu. Stareţul scrie catre un tânăr: „Rugăciunea minţii pentru mine este ca meseria fiecăruia, deoarece o lucrez de mai bine de treizeci şi sase de ani”, adică de când devenise monah. Uşurinţa cu care fericitul Stareţ descrie această preavirtuoasă lucrare – începutul ei, apoi explicarea amănunţită a diferitelor stadii şi stări ce-i urmează, pană şi luminarea şi răpirea, unde ea însăşi îi povătuieşte pe cei ce o lucrează cu râvnă – mărturiseşte măsura sporirii, prezenţa dumnezeiescului Har, precum şi faptul că era stăpân al tainelor şi al insuşirilor rugăciunii. Intr-o altă epistolă, unde descrie însuşirile rugăciunii, spune printre altele: „Luminarea este urmată de curmarea rugăciunii şi de dese contemplaţii, răpirea minţii, încetarea simţurilor, nemişcarea şi deplina tăcere a mădularelor, unirea lui Dumnezeu cu omul întru una”.  Necontenitele sale experienţe erau pacea gândurilor, intrarea în alte sfere duhovniceşti, liniştirea mădularelor, simţământul subţirătăţii, revărsarea de bună mireasmă, lumina cea preastrălucitoare si necreată, cea mai presus de materie. De aceea ne vorbea adesea folosind aceste expresii. Ii era de asemenea caracteristică uşurinţa de a explica felurile ispitelor de pe tot parcursul nevoinţei duhovniceşti şi mai ales a celei practice. Iar aceasta era pecetea si dovada autorităţii veşnice a tradiţiei patristice, care se continuă şi se prelungeşte neîntreruptă şi neschimbată din primele veacuri până în zilele noastre.
Părtăşia sa la durerea tuturor oamenilor pecetluia însuşirea părintească a rugăciunii pline de Har şi adevărată a Stareţului. Simţeam că trăia aceasta cu intensitate şi aproape neîncetat. De multe ori il vedeam că se afundă liniştit în el însuşi şi părea ca nu se mai află lângă noi. Atunci expresia chipului său se schimba şi cu o înfăţişare mâhnită suspina uşor. - Părinte, ce se întâmplă? îl întrebam cu tinereasca noastră curiozitate. - Cineva suferă, fiilor, ne spunea el. Cuvintele sale se adevereau după câteva zile, atunci când primeam o scrisoare în care se relata o oarecare întâmplare. - Părinte, îl întrebam, cum se face că cei ce se roagă intră mai uşor în comuniune cu ceilalţi? Ne miram de aceasta, deoarece vedeam că cei care se roagă îl simt pe aproapele lor şi comunică cu el mai uşor, cu toate că ei – cei ce se roagă – sunt aproape ascunşi şi necunoscuţi. Cu propriile sale cuvinte ne dovedea atunci sobornicitatea rugăciunii, care este principalul purtător al ecumenicităţii. Prin rugăciune se realizează într-un chip mai desăvârşit unitatea tuturor în Dumnezeu, si astfel toate sfârşesc în unirea cu Hristos şi în comuniunea cu Dumnezeu. Când vorbea despre realităţi pe care le „trăia”, era dezavantajat uneori de neputinţa de a se exprima. Nu putea formula trăirile sale duhovniceşti prin termeni mai subtili de teologie. Dar într-un chip foarte atrăgător, pe care i-l dădea libertatea experienţei sale, ne tâlcuia amănunţit fiecare noimă ce este cuprinsă în nevoinţa duhovnicească a vieţii în Dumnezeu, în general, iar în special, în orice era legat de rugăciune. Ne spunea: „Inceputul căii ce duce spre rugăciunea curată este lupta împotriva patimilor. Este cu neputinţă să se facă sporire în rugăciune, atâta vreme cât lucrează patimile. In lupta sălbatică împotriva patimilor, deşi nevoitorul se luptă metodic şi cu râvnă, se întâmplă uneori să-l fure patimile, fie din lipsă de experienţă, necunoscand chipul războiului, fie din neputinţă. Cu toate acestea însă nu este împiedicată prezenţa Harului rugăciunii. Dar atunci când este furat de patimi din nepăsare sau mândria prinde teren, nu mai este cu putinţă prezenţa Harului. Pe măsura slobozirii de patimi, mintea primeşte, prin Har, bărbăţie şi putere în războiul împotriva gândurilor şi stă cu stăruinţă în rugăciune şi, în general, în contemplarea lui Dumnezeu”. Stareţul considera introductive cele de până aici, aparţinând încă părţii practice. El aşeza în stadiul curaţitor al inimii, care urmează luminării minţii, rugăciunea adevărată sau mai degrabă contemplaţia, ca harismă desăvârşită a lui Dumnezeu. Indelungata şi neîncetata trezvie a inimii, provenită din rugăciune, cea mai anevoioasă dintre toate ascezele şi nevoinţele, pricinuieşte înlăuntrul ei (al inimii) o simţire permanentă a rugăciunii. In paralel şi mintea, prin neîncetata sa întristare, dobândeşte fireasca ei luminare, devenind „mintea lui Hristos”. Atunci simţirea lui Dumnezeu rămâne în suflet şi lucrează, ducându-l pe omul cel mic şi limitat în hotarele măreţiei dumnezeieşti. „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toti fii ai Celui Preaînalt”. Şi astfel, ca un întreg atotcuprinzător, îl încape în sine pe aproapele său şi comunică cu el, „plângând cu cei ce plâng şi bucurându-se cu cei ce se bucură”, după cuvântul Apostolului. Ca şi condiţii practice ale rugăciunii necesare fiecărui început bun, mai ales când lipseşte sprijinul unui stareţ experimentat, pururea-pomenitul a urmărit liniştirea, zăvorârea, însingurarea şi cele asemenea. Insă sfârşitul purtător de roadă nu îl atribuia acestora. Esenţa sfinţitului său scop o atribuia întâlnirii sale personale cu Dumnezeu şi a neîncetatei petreceri împreună cu El. Ne spunea: „Omul, străbătând calea prin supunerea şi ascultarea faţă de Dumnezeu, cu credinţă dreaptă, merge spre întâlnirea cu El şi spre neîntrerupta petrecere împreună cu El, iar aceasta este şi se numeşte Teologie”.  Prin strădania pe care am depus-o noi, neînsemnaţii, pentru a exprima cele pe care le-am am auzit şi le-am văzut la pururea-pomenitul Stareţ, intinderea şi măreţia unei desăvârşiri duhovniceşti in Hristos, reamintim că lucrul acesta nu este atât de uşor, nici nu este cu putinţă oricui să-l pună în lucrare. Iar aceasta o spun în chip deosebit din pricina „modei” de astăzi a celor lacomi de a vorbi despre Rugăciunea minţii, despre lumina necreată, despre îndumnezeire şi despre cele asemenea. Oameni nepricepuţi, neiniţiaţi şi fără experienţa credinţei şi a vieţii creştine şi patristice, gândesc în mod greşit, sprijinindu-se mai mult pe cunoaşterea intelectuală decât pe experienţa din trăire. Realitatea creştină nu este nici magie, nici yoga şi nici altă metodă din afară, potrivnică creştinismului. Creştinismul nu este o exercitare a mişcărilor experimentale şi nici creaţia fantezistă a minţii, care să ne provoace un efect, o închipuire sau un simţământ fals, conducând la o părută contemplare a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Se contemplă de departe, ci Se sălăşluieşte în sufletele curăţite şi poate fi simţit prin energiile Sale necreate.
Creştinul adevărat se sprijină dintru început pe porunca lui Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. In acelaşi timp el se întoarce cu toată puterea sa de la tot răul şi de la tatăl lui, diavolul – „cu ură desăvârşită i-am urât pe ei” – şi se sileşte, trup şi suflet, spre punerea în lucrare a acestor porunci. Omul, stăruind cu multă smerenie şi frică în această mărturisire, se întâlneşte cu Dumnezeu, Cel ce i Se descoperă prin Harul Său, cu al cărui ajutor a izbutit acestea. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu,… şi Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locaş la el”, a spus Domnul. Această comuniune cu Dumnezeu o „suferă” adevăraţii creştini şi simt în ei înşişi lucrările înrâuririlor dumnezeieşti, astfel încât în întreaga lor existenţă ei îl aduc pe Dumnezeu, în Care cred şi pe Care îl adoră, ca să locuiască şi să rămână cu ei. „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”. Şi iarăşi: „In ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli de tine Dumnezeul tău”. Am făcut intenţionat această mică abatere de la subiect pentru cei ce nu se roagă şi nu ştiu adevărul credinţei, prin care Harul dumnezeiesc îl cercetează pe omul cel ce crede şi care se pocăieşte în mod corect. Harul dumnezeiesc îl duce „de la moarte la viaţă” şi îi descoperă toate tainele lui, nu în mod simplu, teoretic, ca unui spectator, ci ipostatic şi organic, preschimbându-l „din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”. Punctul de plecare al acestei întregi frumuseţi duhovniceşti este pocăinţa, iar pârghia principală a acestei lucrări este rugăciunea. Iată ce spune referitor la rugăciune marele ascet Macarie Egipteanul în Cuvant despre păzirea inimii: „Capul oricărei virtuţi şi vârful izbânzilor este rugăciunea stăruitoare, prin care şi celelalte virtuţi le vom putea dobândi prin cererea zilnică de la Dumnezeu”. Iar în altă parte spune iarăşi: „Dacă nu vom înceta osteneala rugăciunii şi a nădejdii, nu vom greşi”. In cuvântul despre rugăciune spune din nou: „Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului săvărşindu-se în chip armonios se face mai presus de orice virtute şi poruncă”.  In firea ei rugăciunea ascunde o măreţie negrăită, iar însuşirea ei de a face legătura între Dumnezeu şi făpturi cuprinde posibilităţi nelimitate. Nu ne va ajunge timpul dacă vom încerca să vorbim despre schimbările şi prefacerile sfaturilor şi ale hotărârilor dumnezeieşti, despre înlăturarea dumnezeieştilor ameninţări, despre grăbirea făgăduinţelor, despre uşurarea suferinţelor, despre izbăvirea generală şi în parte, precum se vede din multe locuri ale Sfintei Scripturi. Rugăciunea este, în zbuciumul omenesc, ancora nădejdii neclintite. Dacă aceasta va înceta de pe buzele omeneşti, va veni îndată sfârşitul acestei lumi pământeşti, prin încăierarea tuturor din pricina răului general, deoarece într-adevăr atunci „timp nu va mai fi”.
Rugăciunea era numită de Stareţ limbă a veacului viitor. Dar oare pentru veacul de acum este alta? Câte feluri de limbi şi dialecte nu sunt folosite de către oameni? Dar nici una din acestea nu este adevărată, deoarece nu cunosc adevărul prin excelenţă. Oare la ce folosesc dialectele, dacă nu la exprimarea dorinţelor şi a dispoziţiilor lăuntrice? Ce alt dor sau dorinţă se compară cu dorirea după Dumnezeu şi după veşnicie? Acestea două se realizează prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, iar rugăciunea este mijlocul şi calea către această izbândă. Poate pare apăsătoare stăruinţa noastră asupra subiectului rugăciunii. Dar cunoscând importanţa acestei virtuţi, ca mijloc desăvârşit atât pentru persoane, cât şi pentru întreaga umanitate, insistăm mai mult asupra ei, pentru că toţi ne silim să dobândim îmbunătăţire şi sporire. In timpul ieşirii israeliţilor din Egipt, vedem că s-a produs o rătăcire generală a poporului, lucru ce a atras dreapta mânie a lui Dumnezeu spre pierzarea lor, din care i-a izbăvit în chip minunat rugăciunea. De mai multe ori s-a repetat aceasta în istoria rătăcirii israeliţilor în pustie şi totdeauna au fost mântuiţi prin rugăciunea Proorocului, chiar şi atunci când a început „pedeapsa” pentru nimicirea neascultătorilor. Foarte numeroase sunt exemplele în istoria omenirii care ne încredinţează despre izbăvirea ei, prin rugăciunea oamenilor virtuoşi, de primejdiile ce o ameninţau. In felul acesta se manifestă cele două virtuţi de temelie ale oamenilor duhovniceşti, desăvârşite în Dumnezeu: dragostea şi rugăciunea. Dragostea este esenţa şi firea celor desăvârşiţi, în timp ce rugăciunea o vădeşte. Stareţul ne spunea că la cel ce se roagă cu adevărat simţământul dragostei faţă de aproapele este vădit. Iată cuvintele lui:  „Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să stiţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia“.
Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Insuşi cunoaste. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii. De aici se desprinde urmatoarea concluzie: dacă dragostea este trupul, lucrarea şi puterea ei este rugăciunea. Şi se dovedeşte ca la scară universală, acolo unde se arată neputincioase alte mijloace şi moduri, prin rugăciune se izbuteşte mai bine împlinirea dragostei. Avva Varsanufie arată în cuvintele sale că in generaţia sa trei oameni puteau, prin rugăciunea lor, să liniştească neamurile ce erau în luptă şi, in general, să păzească lumea de distrugere. Alteori vedem că Sfinţii care se rugau risipeau ameninţările primejdiilor, ale foametei şi ale ciumei. Ce fel de lucrare practică sau slujire personală ar fi pricinuit un folos pe potrivă popoarelor şi ţărilor, precum rugăciunea? Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă? Din acestea se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea poate să ia şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele despărţite şi să unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi. Rugăciunea pentru suferinţa omenească, în general, dovedeşte dragoste, precum şi cea făcută pentru luminarea şi întoarcerea celor rătăciţi la pocăinţă şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Insă rugăciunea pentru vrăjmaşi este apogeul desăvârşirii fiinţelor raţionale, a căror „moartea fost înghiţită de viaţă“. Cei ce se roagă pentru vrăjmaşi devin dumnezei după Har şi rămân în această stare, reflectând în firea lor îndumnezeită această însuşire măreaţă, şi se roagă ca „ei înşişi să fie anatema de la Hristos pentru fraţii lor care-i nedreptăţesc”. Acestea sunt şi ultimele cuvinte ale Domnului nostru când era sus pe Cruce şi se ruga pentru cei ce-L răstigniseră. (in: Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Nevointe – Experiente – Învătături, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009) Imagini de la lansarea cartii, la Targul de carte Gaudeamus, nov. 2009  
Legaturi: - O rugaciune de care avem mare nevoie astazi: rugaciunea pentru lume a Cuviosului Paisie Aghioritul
- Rugaciunea Sfantului Siluan Athonitul pentru lume
- E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
- “FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE
- Cuv. Paisie Aghioritul: “Arme” pentru razboiul nevazut al acestor vremi
- Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti
- CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (1)
- CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (2)
- Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh
- Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata
- Sf. Serafim de Virita – o pilda despre puterea rugaciunii pentru aproapele
- Parintele Calciu despre rugaciune
- “Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” - ne raspunde Parintele Rafail Noica
- TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT
- Cu parintele Rafail despre forme, formalism, formare in rugaciune sau despre cum putem striga ca Orbul din Evanghelie in toata vremea
-
- “Doamne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a rezista valurilor suferintei cosmice!”
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
6 Comentarii »
|
Postat de admin pe 19 Dec 2009 la 12:40 am | Categorii: Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Parinti si invatatori Print 
Postul Naşterii lui Hristos în Betleemul inimiiFiecare posteşte cât iubeşte. Fiecare posteşte cât se iubeşte. Căci cine se iubeşte cu o iubire nepătimaşă şi fără egoism ştie din cercare că postul este maica sănătăţii sufleteşti şi trupeşti. Canoanele şi sfintele rânduieli de post ale Bisericii noastre nu sunt „bariere ruginite” cum susţin unii, dar nici scopuri în sine şi nici obiecte ale adorării idolatre, cum înţeleg alţii. Sfintele Canoane şi sfintele rânduieli de asceză respiră de o integrală şi autentică „libertate a Duhului”. Tocmai de aceea, cartea bisericească de căpătâi care le însumează se numeşte „Pidalion” sau „Cârmă”. Oricine ştie că o cârmă nu este rigidă, ci mobilă. Ea reclamă vigilenţa, înţelepciunea şi îndemânarea cârmaciului pentru a feri corabia de o eventuală zdrobire de stânci. În plan duhovnicesc, sfintele canoane şi sfintele rânduieli ascetice constituie o cârmă duhovniceacă, nişte „bariere elastice”, nu rigide, care, sub îndrumarea bunului cârmaci duhovnicesc, ne oferă posibilitatea ca în spaţiul libertăţii Duhului să ne manifestăm iubirea faţă de Mirele sufletelor noastre, păstrând-o curată şi ferind-o de orice pervertire egoistă. Chiar dacă Postul Crăciunului este pe sfârşite, mă simt dator cu nişte răspunsuri şi explicaţii faţă de creştinii care mi-au adresat anumite întrebări şi şi-au exprimat anumite nelămuriri legate de felul de a posti cât mai corect, cât mai „matematic”, deşi – cu siguranţă – ar trebui să insistăm mai mult pe „matematica unui post duhovnicesc” continuu. O doua perioadă de post ca lungime după Postul Mare (Marea Patruzecime) este Postul Naşterii Domnului, cunoscut şi ca Postul Crăciunului. Şi acest post numără 40 de zile, însă nu reclamă asprimea Postului Marii Patruzecimi. Începe pe 15 noiembrie şi se termină pe 24 decembrie. Sărbătoarea Naşterii după Trup a Domnului nostru Iisus Hristos constituie a doua mare sărbătoare împărătească din calendarul creştin. Până la jumătatea veacului al IV – lea Biserica Răsăritului sărbătorea Naşterea şi Botezul lui Hristos împreună sub denumirea de „Epifania” în aceeaşi zi, pe 6 ianuarie. „Epifania” sau „Teofania” este un plural în limba greacă şi înseamnă „Arătările”, respectiv „Arătările lui Dumnezeu”, desemnând desigur „Arătarea” Domnului ca prunc în peştera Bethleemului şi „Arătarea” Domnului la Iordan la vârsta de treizeci de ani, pentru a primi botezul lui Ioan, dar şi „Arătarea” sau manifestarea Sfintei Treimi în timpul botezului Mântuitorului. Naşterea Domnului ca sărbătoare separată, pe 25 decembrie, a fost adusă în Răsărit din Apus spre sfârşitul veacului al IV – lea. Sfântul Ioan Gură de Aur, care cel dintâi vorbeşte despre sărbătoarea Naşterii Domnului, o numeşte „maică a tuturor sărbătorilor” şi ne informează în anul 386 că „Nu sunt încă zece ani de când ni s-a făcut cunoscută ziua aceasta (a sărbătorii)”. Prin divizarea sărbătorii odinioară unite şi consacrarea celor trei sărbători separate, a Naşterii pe 25 decembrie, a Tăierii-împrejur pe 1 ianuarie şi a Botezului pe 6 ianuarie, s-a creat şi aşa-numita perioadă de „Dodekaimeron” („Cele-12-zile”), adică perioada praznicală de pe 25 decembrie până pe 6 ianuarie. Aşa se face că în felul acesta s-a salvat vechea unitate a celor două mari sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului. Marea importanţă pe care a câştigat-o în conştiinţa Bisericii, odată cu trecerea timpului, noua sărbătoare a Naşterii lui Hristos, evlavia credincioşilor şi în mod deosebit a monahilor, au constituit condiţiile pentru consacrarea postului dinaintea Naşterii Domnului. Cu siguranţă, în acest proces un rol deosebit l-a avut şi postul Marii Patruzecimi (Postul Mare), care anticipează cea mai mare sărbătoare a creştinilor – Sfintele Paşti. Ca şi sărbătoarea, la fel şi postul, ca pregătire pentru întâmpinarea Naşterii Domnului, a apărut la început în Apus, unde acest post se numea „Patruzecimea Sfântului Martin”, deoarece începea de la sărbătoarea acestui sfânt al Bisericii Apusene. Acelaşi lucru s-a repetat şi la noi, unde mulţi numeau Postul Naşterii Domnului „Postul Sfântului Filip”, deoarece începea în ziua următoare pomenirii Apostolului. Primele mărturii istorice, pe care le avem despre postul dinaintea Naşterii Domnului, se urcă în Apus până în veacul al V–lea, iar în Răsărit până în veacul al VI–lea. Dintre scriitorii răsăriteni se referă la el Anastasie Sinaitul, Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Teodor Studitul, precum şi Teodor Balsamon, Patriarhul Antiohiei. Se pare că la început acest post era de o perioadă mică. Teodor Balsamon, care scrie în veacul al XII – lea – şi în consecinţă ne informează despre cele care erau în uz în timpul său -, îl numeşte „epta-imeron” (adică şapte zile). Însă sub înrâurirea Postului Mare s-a extins la 40 de zile şi Postul Crăciunului, dar fără a prelua asprimea celui dintâi. Poate că această notă istorică ar trebui să dea de gândit duhovnicilor care nu împărtăşesc pe credincioşii care nu au postit nu postesc 40 de zile. Să nu uităm că unii – din majoritatea botezată, dar necatehizată – au „dinţii înţelegerii de lapte”, sunt la nivelul „abecedarului” vieţuirii creştine, dar au intenţii bune, nu trăiesc în păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie şi nu cred că avem dreptul de a le rezerva un „Crăciun cu ieslea goală”. Cum ar trebui să postim înainte de Crăciun? Pe toată perioada celor 40 de zile nu mâncăm carne, lactate şi ouă. Dar este permis să mâncăm peşte şi fructe de mare în toate zilele – fireşte, în afară de miercuri şi de vineri – de la început până pe 17 decembrie. De asemenea, dezlegăm la peşte şi de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică în orice zi ar cădea. De pe 18 până pe 24 decembrie, ajunul sărbătorii, este permisă dezlegarea doar la untdelemn şi la vin – desigur, cu excepţia zilelor de miercuri şi vineri, care s-ar întâmpla, şi în timpul cărora ţinem post fără ulei. De asemenea, ar trebui să postim cu mâncare uscată în prima zi de post, 15 noiembrie, precum şi în ajunul praznicului, desigur, în afara cazului în care ar cădea sâmbătă sau duminică. Însă în ultimă instanţă POSTUL înseamnă ÎNDEPĂRTAREA DE ORICE PĂCAT şi asta nu trebuie să uităm!!! Postul adevărat este îndoit: de bucate şi de păcate. Postul bineplăcut Domnului este înstrăinarea de răutăţi. Sfântul Dorotei al Gazei scrie despre post următoarele: „De asemenea, suntem datori să ţinem nu numai rânduiala postului referitoare la mâncăruri, ci să ne abţinem de la orice păcat, aşa încât, precum postim cu pântecele, să postim şi cu limba, ferindu-ne de vorbirea împotrivă, de minciună, de vorbirea în deşert, de batjocură, de mânie şi, în general, de orice păcat pe care-l facem prin limbă. De asemenea, este nevoie să postim şi cu ochii, să nu privim la deşertăciuni. Să nu agonisim îndrăzneală prin ochi. Să nu examinăm cu de-amănuntul pe cineva prin neruşinare. De asemenea, ar trebui să ne oprim mâinile şi picioarele de la orice lucru rău. În acest fel postind cu un post bine- plăcut lui Dumnezeu, ferindu-ne de orice fel de răutate care se lucrează prin fiecare din simţurile noastre, ne vom apropia, precum am spus, de Sfânta Zi a Învierii renăscuţi, curaţi şi vrednici de împărtăşirea cu Sfintele Taine”. Aceste cuvinte ale Sfântului Dorotei despre postul pascal, ar trebui să le scriem cu toţii pe tablele de carne ale inimii şi să le „citim” ori de câte ori începem un post – din nefericire atât de doar general-alimentar – fie el chiar de o singură zi. Asta ca nu cumva să alergăm în zadar, păcălindu-ne că postim aşa cum trebuie, după literă, matematic, dar de fapt, pierzând esenţa şi folosul postului bineplăcut Domnului, sau cum a zis Mântuitorul, strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila… Să nu se întâmple aşa, fraţii mei, cu nici unul din noi, iar pentru aceasta, Tu, Doamne, luminează-ne şi ne învaţă îndreptările Tale. Monahul Leontie 
Cititi si:
- Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi. DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA?
- O, CE VESTE… UITATA! sau: UNDE ESTE HRISTOS DE CRACIUN?
- Maica Arsenia: Cum sa ne pregatim pentru a trai bucuria Nasterii Domnului?
9 Comentarii »
|
Postat de admin pe 19 Dec 2009 la 03:28 am | Categorii: Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Mitropolitul Augustin de Florina, Tâlcuiri ale textelor scripturistice Print 
Sf. Teofan Zavoratul – Predica la Duminica dinainte de Nasterea Domnului (Genealogia Mantuitorului)
*** OMILIE A INALTPREASFINTITULUI MITROPOLIT AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII LUI HRISTOS(MATEI 1, 1-25)„…şi vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21) Iubiţii mei, cât de repede trece timpul! Peste puţin timp vom sărbători pentru încă o dată marea sărbătoare a Naşterii lui Hristos. De aceea, duminica aceasta se numeşte Duminica dinaintea Naşterii lui Hristos. *** Sfânta noastră Biserică a hotărât să se citească astăzi ca Evanghelie începutul sau primul capitol din prima Evanghelie, cea după Matei. Este un catalog al strămoşilor lui Hristos. - Dar a avut strămoşi Hristos?…  Ca Dumnezeu fără început, nu a avut. Drept tată îl are pe Tatăl cel Ceresc. Dar odată ce s-a arătat pe pământ, ca om desăvârşit în afară de păcat, înseamnă că a purtat trup din curatele sângiuri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi s-a născut într-un mod supranatural. Tată pământesc nu are, ci doar mamă. Mama Sa este Preasfânta (Panaghia) noastră. Iarăşi, părinţi ai Preasfintei sunt Ioachim şi Ana, iar părinţii lui Ioachim şi ai Anei sunt alţii şi aşa mai departe. În felul acesta se formează un mare lanţ de strămoşi.
 Primul inel al lanţului strămoşilor lui Hristos este o mare personalitate istorică, Avraam. Lui Avraam, după cum am auzit la Apostol, i s-a făcut o mare făgăduinţă şi anume că din urmaşii săi, din seminţia lui Iuda, se va naşte Izbăvitorul.
Conform acestui catalog, de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri, de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri şi de la strămutarea în Babilon până la naşterea lui Hristos sunt iarăşi paisprezece neamuri (Matei 1, 17). Aproape cincizeci de nume, care nu ne impresionează. Sunt evreieşti şi ni se pare obositor să auzim „a născut…”, „a născut…”, „a născut…”, până ce coboară scara strămoşilor să ajungă la Fecioara Maria, din care s-a născut Hristos. Însă aceste nume, pe care noi acum le ascultăm cu indiferenţă, în acele vremuri creau o mare impresie. Dintre ei unii erau generali, alţii erau conducători, alţii profeţi, alţii patriarhi, alţii împăraţi, alţii bogaţi, alţii înţelepţi precum Solomon, David şi alţii. Acum nu mai impresionează. Ce înseamnă asta? După cum aceste nume au fost uitate, aşa şi toate câte astăzi impresionează şi se aud şi se promovează, după 50-100 de ani cine îşi va mai aminti de ele? Undeva, pe vreo pagină a istoriei, cu litere mici, se va scrie că au trecut pe pământ. Se sting ca focurile de artificii şi ca licuricii. Concluzia? „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecclesiast 1, 2). Zero bogăţiile, funcţiile, zero toate. Un singur lucru rămâne: împlinirea voii lui Dumnezeu.  Dar dacă numele istoriei israelite şi universale şi ale vieţii contemporane se afundă în adâncul timpului, un singur nume rămânea pururea în actualitate, spre pizma demonilor – care? Este acela care a fost dat Dumnezeiescului Prunc. Îngerul, la porunca Domnului, a spus lui Iosif, ocrotitorului Preasfintei: „Şi vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21). Ce înseamnă numele „Iisus”? Nu este elin, este evreiesc şi tradus în elină înseamnă „Mântuitor”. Adică acel copil care se va naşte este Mântuitorul. Vă rog să fim atenţi la numele acesta, „cel mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). De ce s-a numit Hristos „Mântuitor”? Trebuie să dăm o explicaţie.
***  Aici pe pământ, unde trăim de când omul a fost izgonit din Rai, în orice parte, omul este biciuit de diversitatea nereuşitelor şi nenorocirilor, care sunt consecinţele vieţii lui păcătoase. Foamete, sete, lipsă de îmbrăcăminte şi de acoperiş, boli… Acestea sunt nenorocirile, relele, pe care încearcă să le şteargă. Dar există şi altele. Mai există relele naturale. Astfel de rele sunt cutremurul, seceta, inundaţia, incendiul, epidemiile, bolile incurabile precum cancerul şi în cele din urmă moartea. Toate acestea sunt rele groaznice.
Dar nu v-am spus încă nimic. Există ceva mai grav – Dumnezeu să ne lumineze să înţelegem lucrul acesta. Singurul rău care constituie rădăcina a tot răul, a întregii noastre ticăloşii – şi, din nefericire, nu-i dăm importanţa care i se cuvine – în limba Sfintei Scripturi se numeşte păcat. De acolo provin toate relele; cauza este păcatul. Ne îngrozim când auzim de cancer, însă păcatul nu ne provoacă frică. Ne jucăm cu el, precum copiii se joacă de Anul Nou cu jucăriile ce le primesc în dar de Sfântul Vasile. Nu îl luăm în considerare deloc, şi cu toate acestea el biciuieşte umanitatea. Fie ca adulter, şi desfrânare, şi destrăbălare, fie ca îndrăcire a gâtlejului şi îndrăcire a pântecelui, fie ca gelozie şi invidie, fie ca mânie şi supărare şi înverşunare, fie ca răutate şi ură şi răzbunare şi crimă, păcatul, acesta este izvorul a toată ticăloşia. Dacă s-ar putea printr-o minune să se dezrădăcineze acesta, pământul s-ar transforma în rai.  Cine ne va mântui? Şi dacă noi vom tăcea, până şi pietrele vor striga: Unul singur mântuieşte! Desigur, deschizând istoria, oricine va putea să numere vreo 155 de persoane, pe care popoarele, pentru mici servicii pe care aceştia le-au adus, îi numeşte „mântuitori” sau “salvatori”. Aceştia sunt salvatori mici. Salvatorul sau Mântuitorul (prin excelenţă) este Unul singur: Hristos.
*** Dacă cineva îţi face un bine, îl ţii minte, îl consideri binefăcător. Faţă de medic, de pildă, care te-a vindecat, îţi exprimi recunoştinţa. Însă superior tuturor binefăcătorilor este Hristos, deoarece ne mântuieşte de cel mai mare rău, de păcat. Mântuieşte prin Biserica Sa. Este adevăratul Mântuitor – o simţim? Doar cine-şi simte păcătoşenia sa şi spune ca şi vameşul „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13), sau precum fiul cel risipitor „Greşit-am la cer şi înaintea Ta” (Luca 15, 18), sau precum tâlharul, „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42), acela înţelege că Hristos este  Mântuitorul. Şi sigur că nu este suficient doar să spui că este Mântuitorul oamenilor, în general. Trebuie să simţi că este şi Mântuitorul tău personal. Şi Dumnezeu te va învrednici să simţi acest lucru, dacă te vei pleca întru pocăinţă şi vei spune păcatele tale părintelui tău duhovnicesc, dacă te vei mărturisi. Atunci vei simţi că pleacă deasupra ta un munte şi vei simţi faţă de Hristos o adâncă recunoştinţă. Aceasta a simţit-o tâlharul pe cruce, aceasta au simţit-o apostolii, martirii, toţi sfinţii, ca de pildă, Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei. Când îl duceau la Roma ca să-l arunce la fiare, scria despre Hristos: „Iubirea mea se răstigneşte, adică Hristos este iubirea inimii mele”. Mici iubiri mai mişcă astăzi neamul nostru trupesc; doar sexul. Nu-l condamn, Dumnezeu l-a sădit; dar nu ca să stingă toate celelalte iubiri. Neamul nostru, neamul sodomiţilor şi al gomorenilor, nu cunoaşte alte iubiri. Pe drept cuvânt a spus un filosof, că epoca noastră este fără iubire, crudă. Dacă nu-L iubeşti pe Hristos, n-ai înţeles nimic, degeaba ai venit pe pământ. Iubirile frumoase sunt iubirea faţă de ştiinţă, iubirea faţă de patrie, dar mai presus de toate este iubirea faţă de Hristos. În anii de de mult, numele lui Hristos era cel mai dulce lucru. Bunica îl lua pe genunchii ei pe micul copilaş, îl învăţa să-şi facă semnul crucii, iar primul cuvânt pe care-l învăţau să zică era Hristos. Am văzut astfel de exemple. Acum, din nefericire, iubirea dumnezeiască nu numai că s-a stins, dar uneori se preface cu desăvârşire în ură satanică. Când eram predicator în Krevena şi cutreieram pe munţi înalţi, acolo pe unde treceam, aud deodată o înjurătură; pentru prima oară auzeam o astfel de înjurătură. Măi, măi! – zic: Ce este aici? Dracii locuiesc pe-aici? Deci m-am apropiat şi am privit: în spatele unui copac şedea un tată, avea pe genunchii săi un băieţel şi-l învăţa să-L înjure pe Hristos! Dumnezeul meu, încă nu s-au transformat stelele în fulgere ca să cadă în capetele noastre? Unde este iubirea faţă de Hristos? Însă chiar dacă Hristos este înjurat şi necinstit, numele Său va rămâne veşnic. După cum norii negri nu pot să şteargă soarele, aşa înjurăturile nu pot să şteargă numele lui Hristos. Va rămâne în veacul veacurilor, în ciuda demonilor. Doresc ca în ţara noastră să nu se audă nicio înjurătură, ci mici şi mari, bărbaţi şi femei, toţi fără excepţie să spunem: Binecuvântat este Dumnezeu şi preaslăvit este numele Lui; pe Care, copii ai elinilor lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin. + Episcopul Augustin (Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena din Amintaios, 20.12.1987) (traducere din elină de monahul Leontie) 
Cititi si: - O, CE VESTE… UITATA! sau: UNDE ESTE HRISTOS DE CRACIUN?
(…) Dumnezeul ce ni S-a nascut astazi a venit in lume nu ca sa avem ce sa celebram formal si simbolic, nici ca sa ne dea pretext de euforii consumiste, ci pentru nimic mai putin decat ca sa se faca Fratele nostru! Hristos a venit in lume nu doar ca sa ne mantuiasca, ci ca sa ne faca fratii Lui, ca sa ne altoiasca pe trunchiul Sau si sa ne daruiasca Viata din Viata Tatalui. Viata dumnezeiasca adevarata, nu poezie! Viata dumnezieasca adevarata, nu teorie! Viata dumnezeiasca adevarata, nu logoree! Hristos S-a nascut ca noi sa nu mai traim satanei, lumii si noua insine, sa nu mai slujim Nimicului, ci ca sa ne nastem si noi EFECTIV si SIMTIT, in taina Duhului, ca fii ai Tatalui. Scopul Intruparii Lui suntem noi, este nasterea noastra din nou, pentru Imparatia vesnica, prin baia pocaintei! Aceasta este Taina “cea din veac ascunsa” si aceasta este “vestea minunata” ce ni s-au impartasit acum direct din Cer, de Insusi Fiul! Dar cine le mai stie si le mai crede astazi, cine le doreste, cine le primeste? Cine Ii deschide si lui Hristos poarta inimii de Craciun? El este Colindatorul Care, precum in  cantecul sfasietor al lui Tudor Gheorghe, inlacrimat, plapand si tremurand de frig “sta la poarta si nu zice nimica“, asteptand ca cineva sa-I inteleaga Vestea Sa cea ne-lumeasca… si sa-i deschida spre a cina impreuna cu El, in taina inimii! Vom fi noi aceia? (….)
- Criza si salvarea tinerilor traitori in vremea nihilismului
(…) Ce se intampla cu sufletul unui tanar, care in prospetimea lui este insetat de adevar, de absolut, de frumusete? Din pacate, daca a fost amagit sa subscrie la crezul nihilismului, daca s-a strecurat in sufletul lui aceasta otrava, el va incepe sa alunece pe panta razvratirii, a blazarii, a nepasarii, a dementei manifestata printr-un trio ucigator de suflet: sex, droguri, violenta, sfarsind in deznadejdea cea mai de pe urma si de multe ori in sinucidere. De ce anume cred eu ca ar avea nevoie mai mult si mai mult tinerii de astazi?Mai mult decat de orice, mai mult decat de aer, cred ca ar avea nevoie de un strop de dragoste adevarata. Dar si aici apar confuzii, si aici este primejdia unor amagiri care nasc dupa aceea dez-amagiri si lasa sufletele ranite si pustiite. Multe lucruri inteleg oamenii sub numele de dragoste, dar eu cred ca una singura este dragostea adevarata: dragostea Lui Hristos, dragostea cu care a iubit Hristos si dragostea aceea care Il are pe El ca temei al ei. Numai aceasta este nemuritoare, este desavarsita, este de nezdruncinat, este atotcurata, este infinita, in stare sa sature setea fara de masura, setea infinita de dragoste a sufletului unui tanar. (…) (…) Tragedia noastra este ca ne-am format aproape integral intr-o mentalitate trupeasca (acesta este termenul pe care Sf. Ap. Pavel il opune, in epistolele sale, cu deosebire in Romani, cap.8) si ca traim intr-o lume puternic infectata de ceea ce parintele Rafail numeste cu durere “firescul necredintei“. Mai mult, nici in biserica oamenii de astazi nu mai au, in multe cazuri, constiinta Duhului Sfant si, de aici, nici forta nepamanteasca de a ne smulge din moartea in care zacem. “Suntem morti si nu stim ca suntem morti“, spunea parintele Arsenie Muscalu. Iar lumea si patimile noastre cauta sa ne ingroape din ce in ce mai mult. Avem nevoie urgenta sa ne smulgem din aceasta moarte, dar cum? Primul lucru de facut, cred, este sa ne vedem (in profunzime, in detaliu) si sa ne recunoastem starea in care ne aflam. Facand asta, ajungem sa deznadajduim de noi insine. Ceea ce… e foarte bine, oricat ar parea de cinic la prima vedere. Aici este momentul crucial, de ruptura si de aceea DOARE foarte tare. Dar in dureri si numai in dureri se poate naste un om nou duhovniceste. Duhul Sfant este vinul nou care nu sufera sa fie pus in “burdufuri” vechi, de aceea el cere intai curatirea “burdufului” inimii: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinaluntru ale mele”. Iar curatirea inseamna plans, inseamna baia lacrimilor de pocainta. Numai intristarea, dezamagirea si disperarea de noi ne golesc, ne curatesc, ca sa putem primi apoi Duhul. Nu putem imbraca haina noua a Duhului pe un trup murdar. Este ceva apropiat de acea “depresie sanatoasa“ de care vorbeste si psihiatrul american Scott Peck in “Drumul catre tine insuti“, este primirea peste fata a biciului adevarului despre noi, este suferinta care ne face saraci cu duhul (cu duhul nostru) – deci prin care incepem implinirea noilor porunci, a Legii celei noi, a Fericirilor – si care ne da in suflet constiinta nevoii disperate de un Mantuitor“. - Disperarea sfanta cu care trecem abisul greutatilor
- Orbul Bartimeu ne invata sa ne rugam… cu nadejdea disperarii!
- Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata!
- Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste
- Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
|
Postat de admin pe 20 Dec 2009 la 03:10 pm | Categorii: Minuni si convertiri, Sfantul Ioan de Kronstadt, Sfantul Siluan Athonitul Print 
“In privinţa naturii bolilor, aşa cum am mai spus, suferinzii care au avut parte de cele mai multe vindecări au fost posedaţii, nevăzătorii şi alcoolicii. Vindecarea posedaţilor îi impunea părintelui Ioan o extraordinară tensiune rugătoare şi o imensă stăpânire de sine. Demonizaţii pot fi recunoscuţi printr-o extremă agitaţie, manifestată îndeosebi în preajma a tot ce înseamnă sacralitate pentru creştini. Atunci încep să înjure, să profereze blasfemii şi cuvinte murdare, să se crispeze, să facă accese de furie, cu spasme şi convulsii. Uneori, făcând aceasta, vădesc o neobişnuită forţă fizică, împotrivindu-se cu disperare celor care vor să-i apropie de vreun obiect sfinţit. De cele mai multe ori aceşti bolnavi nu ştiu ce spun, iar atunci când îşi recapătă luciditatea îşi dau seama că s-au aflat sub acţiunea unor forţe malefice şi suferă enorm. Când se află în criză li se sluţesc feţele, căpătând o expresie de suferinţă ajunsă la limită, dar şi de repulsie faţă de cei din jur. Psihiatria contemporană nu-şi propune să studieze cauzele metafizice, colaterale, ale unor asemenea boli, dar, în acelaşi timp insistă tot mai mult pe relaţia dintre bolile psihice şi tulburările nervoase şi starea morală a bolnavului. In special se poate demonstra că trufia, egoismul, egocentrismul se află la baza a numeroase tulburări psihice. Observaţiile şi concluziile ştiintei contemporane vin în sprijinul explicaţiilor pe care le dă creştinismul multora dintre aceste boli şi îi fac pe oamenii de stiinta să le privească cu seriozitate şi să recunoască faptul că ele nu contrazic câtuşi de puţin datele ştiinţei. Era firesc ca părintele Ioan să privească aceste fenomene din perspectiva Evangheliei şi să acţioneze ca atare. In literatura care i-a fost consacrată găsim numeroase mărturii despre vindecări de posedaţi, în urma rugăciunilor făcute de el. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, el însuşi s-a referit în mod explicit la asemenea cazuri, care prezentau aceleaşi simptome. Ţinând seama de aceasta ne vom limita la câteva exemple, prezentate pe scurt. Despre una dintre aceste vindecări, care a avut loc la Sankt-Petersburg, la 14 martie 1902, într-o biserică de pe strada Basseinaia relatează preotul I. Ornatski: „De îndată ce auzea bătând pe undeva clopotul vreunei biserici, tânăra ţărancă Feodosia, dintr-un sat din gubernia Tver, se trântea la pământ, răcnea, se zbatea în convulsii. Nu mergea la biserică, sub diferite pretexte, iar dacă nimerea acolo, începeau să se producă în ea aceleaşi simptome morbide în momentele cele mai importante ale Liturghiei. In cele din urmă,  părinţii au decis să ceară ajutorul părintelui Ioan. Au adus-o pe Feodosia în biserica în care slujea părintele Ioan la o Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, când tocmai avea loc împărtăşirea credincioşilor, iar părintele ieşise cu Sfântul Potir în faţa uşilor împărăteşti. Bolnava şi-a închis indata ochii, a început să scoată strigăte îngrozitoare, s-a schimonosit la faţă, se zbătea, încât de-abia puteau să o ţină trei barbati puternici. Părintele protoiereu (pr. Ioan) a întrerupt împărtăşania, a luat-o de mână pe bolnavă, şi-a aţintit privirea asupra ei, spunându-i cu voce aspră, răsunătoare: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos îţi poruncesc, satano, să ieşi afară!” Părintele a repetat aceste cuvinte de trei ori. In biserică se lăsase o tăcere mormântală. Răsuna doar acea poruncă inflexibilă, şi din nou: „Ieşi, ieşi! Ieşi acum, acum!” Totul a durat cam trei minute. Apoi răcnetele au încetat, bolnava, tot cu ochii închişi, respirând greu, s-a lăsat pe mâinile celor ce o ţineau. Părintele Ioan i-a spus de trei ori „Deschide ochii!”. Cu mare greutate bolnava şi-a deschis ochii. Apoi părintele a determinat-o să-şi facă cruce; prima dată s-a închinat cu un vădit efort şi fără chef, apoi în mod liber. Părintele Ioan a întrebat-o: „Cum te cheamă?”. „Feodosia”, a răspuns bolnava. „Mai fă-ţi cruce o dată!” De astă dată Feodosia s-a închinat absolut liber. „Daţi-i drumul, a spus părintele; este perfect sănătoasă.” Când cei ce o ţinuseră i-au dat drumul, părintele i-a propus bolnavei să primească împărtăşania, ceea ce a şi făcut, cu calm şi evlavie. Mai târziu, cineva dintre cei ce fuseseră de faţă l-a întrebat pe părinte dacă se vor mai repeta crizele. Părintele a răspuns: „Nu se vor repeta. S-a vindecat”. De la un anume V. I. Popov, care descrie călătoria făcută în anul 1890, împreună cu părintele Ioan, de la Arhanghelsk la Moscova, aflăm că, după ce s-au oprit pentru puţin timp într-un loc, când erau gata de plecare, cu caii înhămaţi, au apărut doi ţărani care aduceau pe sus o femeie, cu ochii holbaţi, care opunea rezistenţă. I se citea pe faţă o tulburare de nedescris. Au târât-o cu mare greutate până la locul unde se afla părintele Ioan, iar acolo a început să latre. Părintele Ioan şi-a pus mâna stângă pe capul ei, iar cu dreapta îi făcea semnul crucii, spunând rugăciunea „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!” Totuşi femeia lătra din ce în ce mai tare. „Toţi stăteam mai mult morţi decât vii… Părintele părea căzut într-o stare de teribilă transă. I se citea pe faţă o voinţă de neclintit. Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare. Simţeam că se poartă o crâncenă luptă nevăzută. Răcnetele au prins a se domoli. Bolnava a respirat adânc. Dintr-odată şi-a venit în fire, într-o clipă faţa i s-a luminat, a căzut în genunchi cu lacrimi de bucurie la picioarele vindecătorului, făcându-şi cruce şi dând laudă lui Dumnezeu. Am aflat că femeia suferea de şapte ani”. Autorul acestei relatări l-a întrebat mai târziu pe părintele Ioan: „Din ce cauză influenţa demonilor se vădeşte mai cu seamă la «prostime», la oamenii de rând?” „Din îngăduinţa lui Dumnezeu – i-a răspuns – şi poate avea un anumit rol în punerea la încercare a credinţei şi evlaviei poporului nostru; diavolul se arată foarte interesat de oameni cu concepţii religioase; în cazul oamenilor culţi, care de cele mai multe ori nici nu recunosc acţiunea întunecatelor forţe demonice, o asemenea intervenţie n-ar avea nici un rost, fiindcă oricum ei (necredincioşii) sunt in mâinile diavolului“.  Cazurile de vindecare a nevăzătorilor se deosebesc de celelalte prin faptul că părintele Ioan le săvârşea folosind apa sfinţită. Arhiepiscopul Serafim (Boguceavski) relatează, bazându-se pe o mărturie a unor ţărani (Ivanovii), că o rudă a acestora a fost adusă la gara Golut, pe unde trebuia să treacă trenul părintelui Ioan, care acceptase în prealabil să o vadă. Părintele i-a spus bolnavei să-şi scoată pansamentele de pe ochi, apoi a făcut sfeştanie de sfinţire a apei, după care a înmuiat un prosop în apa sfinţită, ştergându-i de trei ori ochii nevăzătoarei. Aceasta a început să strige dintr-odată: „Văd, văd!”, aruncându-se la picioarele părintelui Ioan şi începând să i le sărute. I-au imitat gestul şi ceilalţi membri ai familiei bolnavei, nebuni de bucurie. A trebuit să intervină jandarmii să-i împrăştie.
Un ofiţer în rezervă, A. Snegur, fost colonel de stat-major, povesteşte că în 1870, pe când avea şase ani, mergând cu trenul şi aplecându-se peste fereastra deschisă a vagonului, i-a intrat in ochi praf de cărbune de la locomotivă, vătămându-i mai întâi un ochi, apoi şi pe celălalt. Profesorii Belliarminov şi Tihomirov împreună cu doctorul Mohr sperau să-i salveze, printr-o operaţie complicată, ochiul stâng, cel ce nu suferise arsura. In ajunul proiectatei operaţii, plimbându-se prin parcul Şuvalovskii, copilul bolnav şi tatăl acestuia au întâlnit câteva persoane care îl însoţeau pe un preot. Acesta, despărţindu-se de grup, s-a apropiat, interesându-se de boala copilului. Aflând despre ce este vorba, preotul, cu o mişcare energică, neaşteptată, a rupt pansamentele de pe ochii bolnavului, spunând: „Nu-i nimic! Se va face bine!” „Atunci, continuă povestitorul, mi-a apărut înainte un preot firav, mic de statură, care se grăbea să ajungă din urmă grupul (până atunci nu văzusem nimic). Vederea mi s-a limpezit; aveam să rămân aşa până la sfârşitul vieţii”. Mai târziu a aflat că preotul acela fusese părintele Ioan şi de atunci încrederea familiei în el, inclusiv a capului familiei, care era luteran, avea să nu cunoască margini. Există informaţii şi despre alte multe cazuri de vindecare a nevăzătorilor sau a celor ce sufereau de boli de ochi. Dintre acestea se remarcă cea care aparţine unui muzician, foarte cunoscut la vremea sa, Agrenev Slavianski, despre vindecarea unui tânăr cobzar orb. Acesta cânta şi în corul său, fiind cunoscut şi în calitate de cântăreţ de vechi cântece cu conţinut religios. Cu binecuvântarea părintelui Ioan, Agrenev urma să dea un concert la Kronstadt în folosul familiilor marinarilor de pe vasul militar „Rusalka”, care îşi pierduseră viaţa într-un naufragiu. Părintele îşi exprimase dorinţa să asculte faimosul cor, care urma să dea răspunsurile la Liturghie. I-a plăcut foarte mult cum s-a prezentat corul, pe care l-a invitat să mai participe o dată la Liturghie, când s-a şi produs vindecarea minunată. „După slujbă, relatează Agrenev, l-am invitat pe părinte să vină să-mi binecuvânteze familia şi pe corişti. După un Te-Deum şi o slujbă de sfinţire a apei ne-am apropiat unul câte unul, să sărutăm crucea. L-am dus şi pe orbul Ivan. «De câtă vreme nu vezi?», l-a întrebat părintele. «Din copilărie. Am avut scrofuloză şi n-am mai văzut». «Nu-i nimic, a răspuns părintele, zâmbind; şi eu am fost bolnav de scrofuloză şi nu aud bine. Hai să ne rugăm împreună Domnului». Spunând aceste cuvinte a luat cu o lingură apa sfinţită din castron, şi-a turnat-o în palmă, spălându-i de trei ori ochii lui Ivan, apoi l-a mângâiat, l-a blagoslovit spunându-i: «Domnul se va milostivi de tine; du-te cu Dumnezeu!» Seara am dat un concert. Inainte de începerea concertului a intrat în cabina mea un băiat, căruia i-l dădusem în grijă pe orb, exclamând: «Vede, vede! Ivan vede!» «Cum aşa? Adu-l încoace!» A venit Ivan: «Da, stăpâne, văd! dar cam aşa, prin ceaţă…» Nu mai încăpea nici o îndoială. Ivan stătea înaintea mea, cu ochii deschişi zâmbind bucuros. Acum vede bine de tot, nu are nevoie de ajutor. Dintr-un ins copleşit de tristeţe, cu capul în jos şi cu ochii închişi, Ivan s-a transformat într-un tânăr vesel, vorbăreţ, nu-şi mai ţinea capul plecat, a început să cânte cântece mai vesele”.  Există numeroase mărturii şi despre darul înainte-vederii pe care îl vădea uneori părintele Ioan. Unii se referă la faptul că le zicea pe nume unor oameni pe care nu-i cunoştea sau că altora, întâlniţi ocazional, le prevestea viitorul; unora le prezicea direct sau indirect apropierea sfârşitului; în fine, putea să denunţe relele intenţii şi manifestările de neîncredere ale altora faţă de sine însuşi, fără să-i fi fost aduse la cunoştinţă. Cei familiarizaţi cu experienţa unor persoane cu o intensă viaţă religioasă nu se vor mira de aceste relatări. Istoria „stareţilor” (bătrânilor „îmbunătăţiţi”) din Rusia cunoaşte numeroase asemenea exemple, pe care le întâlnim în viaţa multor sfinţi ortodocşi. Chiar dacă în unele cazuri ar putea fi vorba de nişte coincidenţe, admiratorii părintelui Ioan le considerau întotdeauna fenomene de premoniţie, înseşi aceste interpretări vădind forţa duhovnicească ale celui căruia i se atribuie. Este adevărat că şarlatanii şi falşii profeţi ajung să trezeasca un anumit interes şi pot să determine admiraţia unora, dar aceste cazuri nu aduc nici un folos duhovnicesc şi nici nu pătrund in straturile profunde ale sufletului şi ale existenţei, în genere.
Dimpotrivă, o „înainte-vedere” reală sau doar pusă pe seama unor oameni cum a fost părintele Ioan nu trece fără a lăsa urme adânci, binecuvântate, în sufletul celor care s-au aflat de faţă la petrecerea ei. De pildă, ori de câte ori prevedea sfârşitul iminent al cuiva, părintele Ioan se străduia să-l împărtăşească pe cel pe care îl „vedea” ameninţat de primejdia de moarte. Când îi înmâna cuiva pe neaşteptate o importantă sumă de bani o făcea cu convingerea că îl va salva pe omul acela dintr-o situaţie disperată, fără ieşire. Iar denunţarea scepticismului celor ce nu aveau încredere în el avea drept urmări trezirea şi consolidarea adevăratei credinţe în cei care până atunci dăduseră dovadă de puţină credinţă sau chiar de necredinţă. Darul „înainte-vederii”, asemenea altor manifestări supranaturale, cum ar fi facerea de minuni la sfinţi şi la drepţii lui Dumnezeu, reprezintă, în ultimă instanţă, dovada faptului că în ei este prezentă şi „lucrează” Iubirea dumnezeiască. Pentru a înţelege acest lucru este de ajuns să ne amintim că şi în iubirea pământească există, într-o anumită măsură, o răsfrângere a iubirii cereşti şi se manifestă uneori o „înainte-vedere”. Ştim cu toţii că o persoană care iubeşte cu sinceritate este în stare „să ghicească” dorinţele sau gândurile persoanei iubite. Din numeroasele exemple de „înainte-vedere” rămase de la părintele Ioan ne vom opri la câteva. Astfel, episcopul Ioan Pecerski, într-o comunicare publică făcută la Belgrad, a relatat că profesorul A. I. Alexandrov, care asistase la o sfeştanie celebrată de părintele Ioan într-o casă particulară din Kazan, s-a retras după terminarea slujbei într-o încăpere alăturată. Când cei ce asistaseră la slujbă s-au dus să sărute crucea, părintele Ioan, întorcându-se către camera în spatele căreia se afla Alexandrov, care lăsase uşa întredeschisă, a întrebat cu glas tare: „Dar profesorul de ce nu vine?”. Când acesta şi-a făcut apariţia a continuat: „Ce se întâmplă, vă este frică de cruce? Băgaţi de seamă că n-o să treacă mult timp şi o să daţi dumneavoastră crucea la sărutat!” Curând, profesorul avea să se despartă de soţie, care îl părăsise, şi apoi s-a călugărit. A devenit rectorul Academiei Teologice din Kazan şi chiar episcop. De atunci a început să aibă încredere în părintele Ioan, iar după ce a ajuns episcop s-a îmbolnăvit de o boală gravă şi i-a trimis o scrisoare părintelui loan ca să se roage pentru sănătatea lui. Indată după ce a primit răspuns, s-a însănătoşit. Un caz asemănător a fost prezentat cu aceeaşi ocazie într-o comunicare a protoiereului Feodor Sinkievici. Odată, fiind invitat să oficieze o sfeştanie într-o casă, părintele Ioan şi-a făcut precipitat apariţia, nu s-a salutat cu nimeni şi s-a dus „glonţ”, deşi nu cunoştea casa, în camera în care se ascunsese o femeie necredincioasă care nu voia să asiste la sfeştanie. Părintele Ioan i-a vorbit până când a adus-o la credinţă şi numai după aceea ţinut slujba. Autorul acestei cărţi este în posesia unei scrisori in care o persoană demnă de toată încrederea îi scrie că, fiind student, a nimerit din întâmplare la nişte prieteni în a căror casă părintele Ioan tocmai urma să săvârşească o sfeştanie. Fiindu-i jenă sa participe alături de cei aflaţi de faţă, s-a retras într-o camera unde nu putea fi descoperit. De îndată ce a venit, părintele Ioan, înainte de a începe să slujească, s-a dus la el, invitându-l să ia parte la slujbă.  Cazurile de premoniţie la care ne-am referit mai sus şi altele care vor mai fi fost ar putea să pară, la prima vedere, întâmplatoare sau lipsite de importanţă. In realitate, ele ar putea demonstra însemnătatea unei unanimităţi în biserică, a unei comuniuni în „sobornicitate”, care trebuie să se vădească în primul rând intr-o comuniune în rugăciune. Ştim că părintele Ioan era conşient de necesitatea unei asemenea coeziuni, pentru care milita cu ardoare, suferind ori de câte ori era nesocotită; poate că tocmai aceasta va fi fost cauza acelor premoniţii.
In aceeaşi scrisoare, în afara mărturiei de mai sus exista si unele aprecieri critice la adresa unor manifestări ale părintelui Ioan împărtăşite de mulţi alţi credincioşi evlavioşi. „Părintele Ioan – scrie autorul scrisorii respective – rostea rugăciunile şi ecfonisele aproape în şoaptă, încât era foarte greu să-ţi dai seama ce spune. Era evident că se ruga tot timpul, dar, deşi rugăciunea era comună, părea că fiecare ne reprezentam doar pe noi înşine”. Dacă comparăm aceste afirmaţii cu multe altele potrivit cărora, dimpotrivă, părintele Ioan ajungea uneori să rostească rugăciunile pe un ton excesiv de acut, ceea ce de asemenea stârnea nemulţumiri, am putea ajunge la următoarea concluzie: în primul rând, că nici măcar oamenii evlavioşi nu sunt în stare să vadă sensul duhovnicesc, dincolo de anumite forme care pot să le displacă şi, în al doilea rând, că ar fi deosebit de periculos dacă modul specific de a sluji al părintelui Ioan ar fi luat drept model şi de alţii. Cel mai bine ar fi dacă majoritatea slujitorilor altarului s-ar ţine de citirea şi de cântarea bisericească aşa cum au fost consacrate de o tradiţie multiseculară, adică fără patos, dar şi fără tărăgănare, desluşit şi cu pătrundere. Scrierile nepărtinitoare despre părintele Ioan, unicele vrednice de a-i perpetua memoria, fie şi cu riscul că la prima vederre ele ar putea să arunce o umbră peste măreaţa sa statură duhovnicească, nu pot face abstracţie de faptul că nu toate rugăciunile făcute pentru însănătoşirea bolnavilor au avut un rezultat pozitiv. Au fost cazuri când aşa ceva nu s-a întâmplat. Un autor anonim, dar dispus să privească lucrurile la rece, fără partis-pris-uri, scria într-o carte apărută încă din 1893: „Am da dovadă de superficialitate dacă am crede că orice bolnav aflat într-o situaţie critică, dacă ajunge să se adreseze părintelui Ioan, rugându-l să se roage pentru el, se va vindeca numaidecât. Ar fi ca şi cum te-ai adresa, la nevoie, unei clinici, sau aşa cum apelează unii la tot soiul de vraci şi şarlatani. Cunoaştem sute de cazuri în care rugăciunile părintelui Ioan i-au salvat pe bolnavi, i-au ajutat pe muribunzi, dar cunoaştem mii de cazuri când unii i-au scris sau s-au dus să-l caute la întâmplare şi nu s-au ales cu nici un ajutor. «Rugaţi-vă, Domnul vă va ajuta după credinţa voastră», obişnuia să spună părintele Ioan, iar rugăciunile le făcea tocmai în acest sens. E limpede că dacă recurgi la rugăciune «din intâmplare» sau ca la firul de pai de care se agaţă un înecat, nu ai de ce să aştepţi un ajutor de la părintele Ioan. Cei, nu din cale-afără de mulţi, care îşi găseau la părintele Ioan o însănătoşire fizică sau morală, erau fie oameni evlavioşi, fie unii care ajungeau sa trăiască o clipă de neabătută şi nezdruncinată credinţă în posibilitatea unei manifestări a puterii lui Dumnezeu, în urma rugăciunilor unor oameni tari în credinţă şi cu o viaţă cucernică”. Necunoscute sunt căile Domnului şi de aceea opinia pe care am prezentat-o nu epuizează toate interpretările posibile. Chiar dacă admitem că motivele pentru care unele vindecări nu s-au produs pot fi puse pe seama părintelui Ioan, nici măcar asta nu-i poate diminua faima de rugător-taumaturg. Fiindcă nici sfintii nu sunt fără de păcat şi de aceea nu pot fi întotdeauna şi în egala măsură propagatori ai harului dumnezeiesc. In scrisoarea de care am amintit mai sus, primită de autorul acestei cărţi, după ce este descrisă capacitatea de premoniţie a părintelui Ioan se relatează cum acesta după sfeştanie a cerut un prosop curat cu care a şters ochii unei fetiţe care suferea de un strabism congenital (era fiica unui anume Karţev, inspector la un liceu de fete de pe insula Vasilevskaia). Nu s-a produs nici o vindecare, ceea ce pe unii i-a dezamăgit, făcându-i să pună la îndoială calităţile de taumaturg ale părintelui. Au fost şi alte cazuri care au ajuns la cunoştinţa autorului acestei cărţi pe cale orală şi care pot fi explicate într-un fel sau altul. In opoziţie cu ceea ce tocmai am spus (ceea ce nu schimbă consideraţia autorului faţă de părintele Ioan) nu putem să nu amintim şi acele relatări de o cu totul altă natură despre contestatarii părintelui, care nu credeau în puterea rugăciunii şi în special care erau dispuşi să o ia în derâdere şi care au ajuns să se facă de ruşine. In multe scrieri consacrate părintelui Ioan sunt amintiţi doi studenţi care l-ar fi rugat pe părintele să se roage pentru sănătatea unui coleg, care de fapt nu suferea de nici o boală, ci se prefăcea bolnav. După vizita pe care i-a făcut-o părintele Ioan, simulantul a paralizat şi nu s-a putut face bine decât după ce toţi trei au făcut dovadă de sinceră pocăinţă. Cazul este relatat în mai multe cărţi apărute încă din timpul vieţii părintelui, care l-ar fi contestat cu siguranţă dacă n-ar fi fost adevărat.  Tot în categoria vindecărilor trebuie trecute şi cazurile de tratare a alcoolismului, precum şi de renaştere duhovnicească a unor oameni care sufereau de tare morale. Am dat câteva exemple în primele capitole ale acestei cărţi. Ar mai trebui să adăugăm că părintele Ioan nu înceta să-i îndemne pe alcoolicii învederaţi să se împărtăşească, dar nu-i lăsa să se apropie de Sfântul Potir decât după o pregătire îndelungată. Avea o rugăciune specială pentru izbăvirea de acest viciu, pe care o citea celor ce voiau să renunţe la alcool. Pentru început, pe unii alcoolici îi trimitea la Casa Dragostei de Muncă. Au fost cazuri când unora dintre ei le-a acordat o mare încredere, aceştia ajungând să ocupe poziţii importante. Interesant e faptul că părintele Ioan nu le impunea alcoolicilor să renunţe cu desăvârşire la băuturile spirtoase.
Există multe relatări despre „dezalcoolizări” obţinute cu ajutorul părintelui Ioan, precum şi de oameni care au renăscut duhovniceşte cu sprijinul său. In multe lucrări apărute este relatată povestea unui bărbat, numit convenţional Piotr Ivanovici, individ orgolios şi brutal, care a trimis după părintele Ioan într-un moment când soţia îi era pe moarte. Ce fel de om era în ce priveşte formaţia sa duhovnicească se poate vedea după cum se exprimase: „Las’ să se roage, fiindcă, oricum, nevastă-mea o să moară, dar dacă se face bine mă fac şi eu credincios”. Părintele i-a răspuns: „La dumneata eu n-am ce să caut”. După ce i-a murit soţia, Piotr Ivanovici, care nu-şi mai găsea locul, s-a decis să se ducă la părintele Ioan, care nu i-a dat dezlegare de păcate, dar i-a citit totuşi o rugăciune. Starea sufletească a lui Piotr Ivanonovici a prins a se limpezi. A insistat să mai fie primit de părintele Ioan, care i-ar fi spus, cu blândeţe: „Poţi să vii la mine şi în fiecare zi, dacă vrei”. In cele din urmă, peste un timp, s-a învrednicit de Sfânta Impărtăşanie. Piotr Ivanovici s-a schimbat cu desăvârşire, s-a hotărât să înceapă o nouă viaţă, întemeiată în principal pe ajutorarea aproapelui. S-a pensionat, consacrându-se educaţiei băiatului şi celor două fete, operelor de binefacere, vieţi bisericeşti, împărtăşindu-se în fiecare lună. Unii dintre vechii săi prieteni au început să-l acuze de bigotism şi făţărnicie, fără a înceta să-i ceară ajutor la nevoie, ştiind că Piotr Ivanovici nu refuza pe nimeni. In limba rusă cuvântul „ciudesnâi” are un dublu înţeles: pe de o parte, desemnează ceva care nu poate fi explicat pe baza legilor naturii, ci prin intervenţia unor puteri supranaturale, adica „minunat”; pe de altă parte, „ciudesnâi” înseamnă şi „frumosul” la superlativ. In cazul de faţă, posibilitatea de a numi cu acelaşi cuvânt doua noţiuni (omonimia) atestă geniul limbii ruse, pentru că se dezvaluie astfel un adevăr profund, pe care îl vom înţelege dacă vom fi dispuşi să recunoaştem această dublă semnificaţie a cuvântului in minunatele evenimente evanghelice şi ale istoriei bisericeşti. Izgonirea demonilor, vindecarea bolnavilor, învierea mortilor, renaşterea sufletelor omeneşti, toate acestea sunt „ciudesnâi” în ambele sensuri ale cuvântului – „minunate” şi „foarte frumoase”, în acelaşi timp. Sunt evenimente în care se manifestă, pe de o parte, acţiunea supranaturală a puterii dumnezeiesti, iar pe de altă parte, supremul triumf al frumusetii, al ratiunii impotriva absurdului, al luminii împotriva tenebrelor, al vietii impotriva morţii, a imperisabilului împotriva perisabilului, al iubirii împotriva urii.  Firesc este ca sufletul creştin al poporului rus, căruia îl este scumpă răsfrângerea luminii cereşti asupra întunericului „lumii acesteia”, să fi tins spre cei pe care i-a considerat făcători de minuni. La rândul său, părintele Ioan de Kronstadt, care s-a numărat printre aceştia, a iubit poporul rus fără să ţină seama de bezna în care zăcea, tocmai pentru această aspiraţie a sa spre acea lumină care era ea însăşi un miracol.
In această minunată atracţie către minune există ceva ca o eternă copilărie, dar şi ceva etern uman. Iubind copiii, părintele Ioan nu putea să nu-şi iubească şi poporul său, cu păcatele sale, cu teribilele sale realităţi, dar şi cu naivitatea sa copilărească. Probabil că tocmai de aceea, trăind laolaltă cu poporul său, care îl făcea deseori să sufere, suferea, la rându-i, împreună cu el, dar în acelaşi timp sorbea puteri proaspete din puterea sufletului poporului său. Acolo unde există setea de minune, cea care este în ultimă instanţă setea de sublim şi de perfecţiune, absolut totul, până la lucrurile cele mai simple şi comune, devine minune, iar minunile se săvârşesc mai lesne ca oriunde”. (Din: Episcopul ALEXANDRU, “Sfantul Ioan de Kronstadt. Viata, invatatura, minunile”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2007) 
*** Sfantul Siluan Athonitul despre Batiuska Ioan de Kronstadt:“Odată, Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultau mărturisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronstadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca a unui înger şi voiai să te uiţi la ea. Astfel, păcatul urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos“. (apud “Ramura inflorita”: Sfântul Siluan Athonitul- despre cum se pierde şi cum se câştigă frumuseţea chipului) 
“Pe părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfânta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare: Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii câte mulţimi veneau după Domnul. Cuvântul Domnului îi atrăgea pe oameni, pentru că era rostit prin Duhul Sfânt şi de aceea el era dulce şi plăcut sufletului. Când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi pe drum s-a apropiat de ei Domnul şi le-a vorbit, inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu [Lc. 24,32]. Şi părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi bine cuvântarea, iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare. (…) O, mare părinte Ioane, tu eşti rugătorul nostru! Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am văzut şi-ţi mulţumesc şi ţie, bunule şi sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lăsat lumea şi am sosit la Sfântul Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Şi acum scriu cu bucurie, că Domnul mi-a dat să înţeleg viaţa şi nevoinţa acestui bun păstor.  E o mare nevoinţa [asceză] să trăieşti cu o femeie tânără şi să nu te atingi de ea. Pot aceasta numai cei ce poartă în ei în chip simţit pe Duhul Sfânt. El este dulce şi biruie iubirea unei soţii drăguţe. Mulţi sfinţi se temeau de apropierea femeilor, dar părintele Ioan, deşi era înconjurat de femei, avea pe Duhul Sfânt, a Cărui dulceaţă covârşeşte iubirea trupească.
Mai adaug şi aceasta: era atât de smerit, că nu pierdea harul Duhului Sfânt, şi de aceea îl iubea atât de mult norodul, iar el ducea minţile oamenilor spre Dumnezeu. Vezi în el puterea Duhului Sfânt? Când citeşti cartea sa Viaţa mea în Hristos, sufletul simte în cuvintele lui puterea harului lui Dumnezeu. Tu zici: „Eu însă o citesc şi o găsesc fără gust”. Dar te întreb: „Oare aceasta nu este pentru că eşti mândru?” Iar harul nu se atinge de inima omului mândru. Părinte Ioane, acum viezi în cer şi vezi pe Domnul, pe Care sufletul tău îl iubea încă de pe pământ. Te rugăm: Roagă-te pentru noi, ca şi noi să iubim pe Domnul şi să aducem roade de pocăinţă care bucură pe Domnul. Bunule şi sfântule păstor, ca un vultur ce zboară în înălţimi te-ai ridicat deasupra marii Rusii şi din această înălţime la care te-a suit Duhul Sfânt Care viază întru tine, ai văzut nevoile norodului tău. Prin puterea Duhului Sfânt ai atras norodul spre Dumnezeu, iar oamenii, auzind din gura ta cuvântul lui Dumnezeu, suspinau şi aduceau pocăinţă fierbinte. O, mare şi bunule păstor, deşi cu trupul ai murit, dar cu duhul eşti împreună cu noi şi, stând înaintea lui Dumnezeu, ne vezi în Duhul Sfânt din cer. Iar noi cu smerenie te cinstim pe tine. (”Între iadul deznădejdii si iadul smereniei”, apud Blogul lui Calin Dragan) 
Legaturi: - 20 DECEMBRIE – CENTENARUL ADORMIRII UNUI MARE SFANT PREOT DE MIR – IOAN DE KRONSTADT (Viata Sfantului)
- Sf. Ioan de Kronstadt despre rautatea celor care otravesc Biserica cu ponegriri, banuieli si osandiri
- Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh
- Sf. Ioan de Kronstadt: Oamenii au cazut in necredinta fiindca s-au lipsit de duhul rugaciunii
- Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis (extrasa din “Profetii si marturii…“)
- Cartea cuprinzand “Ultimele insemnari” ale Sfantului Ioan
- O mărturie minunata a sfântului despre sine însuşi
- Acatistul Sfantului Ioan de Kronstadt
- Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari
2 Comentarii »
|
Postat de admin pe 21 Dec 2009 la 09:01 am | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Marturisirea Bisericii, Parintele Mihail Stanciu, Parinti si invatatori, Tâlcuiri ale textelor scripturistice Print 
Parintele Mihail Stanciu – PREDICA la Praznuirea Sfintilor Parinti dupa trup ai Mantuitorului
*** ARHIM. IOIL KONSTANTAROS: Lectura apostolică la Duminica dinaintea Naşterii Domnului, 20 decembrieNu există pentru om o stare mai înaltă decât Credinţa. Fireşte, când vorbim despre Credinţă, nu înţelegem prin ea doar o acceptare generală a unui oarecare Dumnezeu impersonal, cum poate că mulţi tratează acest subiect. Noi o percepem ca pe o Credinţă într-un Dumnezeu personal, şi desigur Treimic, care în „explozia iubirii Sale”, creează pe om din „nefiinţă”, iar în cele din urmă, în ciuda îndepărtării şi a peregrinării lui, însuşi Creatorul său se face om, pentru a-l face pe om „dumnezeu după har”. Şi este atât de uriaşă adâncimea şi atât de uluitoare înălţimea şi lăţimea capitolului Credinţei, din această clipă a Creaţiei până la sfârşitul istoriei, încât vrând-nevrând fiecare om se va confrunta cu el. Şi sunt atât de multe personalităţile care de-a lungul veacurilor au trăit realitatea acestei Credinţe conştiente, încât de-Dumnezeu-insuflatul apostol, „în mod doveditor” aminteşte câteva nume care luminează acest drum binecuvântat al poporului lui Dumnezeu până în momentul „naşterii lui Hristos”. Şi pentru a arăta în chip viu acest adevăr, împreună cu lectura din Apostol, care ne prezintă marea credinţă a drepţilor din Vechiul Legământ, Sfânta Evanghelie ne descoperă pe strămoşii după trup ai Domnului nostru Iisus Hristos. Cu răsuflarea tăiată îi urmărim în înţelesurile dense ale bogatului text de-Dumnezeu-insuflat pe acei bărbaţi vrednici de minunare, care prin credinţa lor vie în Atotputernicul Dumnezeu, au demonstrat că credinţa şi iubirea în Dumnezeul şi Domnul personal sunt o insuflare uluitoare şi o putere unică, care pot să depăşească şi să învingă orice piedică în drumul vieţii. Cu precădere, unii din aceştia, precum Avraam, David, Samuil, profeţii, Daniil şi cei trei tineri, trebuie să fie modelele noastre şi să ne insufle. Şi va trebui să fim inspiraţi din credinţa lor proverbială pentru că fiecare epocă – deci şi în epoca noastră – Adevărul costă cât nu putem să ne imaginăm… Poate că unii vor pretexta că atunci era o epocă a idolatriei. Da, aşa era atunci, dar poate cineva care se pretinde realist, să nege că şi în epoca noastră modul de viaţă idolatru revine şi este evident în unele situaţii, dar şi foarte perfid în multe altele, de unde nevoia în ziua de azi a unei mai mari râvne şi curaj şi duh de mărturisire a Credinţei Ortodoxe? Să fim sinceri şi să recunoaştem, iubiţilor. Din nefericire, cei mai mulţi dintre credincioşii de astăzi suntem lipsiţi foarte mult de fervoarea credinţei noastre. Chiar dacă astăzi trăim în epoca harului. Chiar dacă suntem mădulare ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, adică ale Unicei Biserici, cu toate acestea suntem atât de mici în faţa acelor oameni mari. Ne clătinăm foarte, foarte uşor şi ne pierdem. Credinţa noastră este în unele situaţii cu totul anemică. Se aseamănă cu o mică flacără care tremură să se stingă şi este gata să dispară. Oare trebuie să aducem exemple? Cu durere să atingem una din rănile noastre puroinde. Există creştini, laici, dar şi clerici (!), care „au cunoştinţa bunei credinţe” şi, desigur, poate că şi cunosc înalta teologie şi patristică şi isihastă, însă care, atunci când vine vremea să trâmbiţeze unicitatea Credinţei noastre, atunci îi vezi că tremură ca „frunzele de toamnă”. Există creştini (?) care, atunci când lucrurile „merg bine”, se prezintă drept adevăraţi fii ai Bisericii. Când însă este nevoie, fireşte, nu să-şi dea sângele lor, ci doar să îşi pună o simplă semnătură pe un text de protest sau de mărturisire, o, atunci!, „leii” mobilizează toate „argumentele lor teologice”, adică argumentele laşităţii, superficialităţii şi ale dezechilibrului duhovnicesc care-i caracterizează, şi printr-o transfigurare ovidiană, se transformă în „iepuri”. Şi îi judecă în continuare pe acei credincioşi care, în ciuda lipsurilor lor (lucru omenesc de altfel), demonstrează însă că în realitate Îl iubesc pe Domnul Iisus Hristos, Îl mărturisesc şi sunt gata să îşi ofere pentru dragostea Lui şi însăşi viaţa lor. Faptul că astfel de oameni – chiar dacă deţin cele mai înalte funcţii bisericeşti – singurul lucru pe care reuşesc să-l facă este să decadă în conştiinţa creştinilor ortodocşi vii, adică să piardă buna-mărturie din afară, nu mai trebuie să-l subliniem. Aceasta este „lumină de Fanar”… («Φως- Φανάρι»…) În punctul acesta să subliniem doar că diferitele folcloruri şi ajururi[1] teologice, şi nu doar mantale, nu reuşesc în niciun caz să acopere căderea şi sinistrul demon al laşităţii, care sălăşluieşte în inimile lor. Desigur laşitatea este vârful icebergului… Şi pentru că s-ar putea ca pricinile acestei situaţii tragice să nu fie atât de clare celor laşi, dar şi mioapelor priviri ecumeniste, este bine să se audă pentru încă o dată, înfricoşătorul cuvânt al cărţii Apocalipsei, care îl mustră pe episcopul de Laodiceea: „Te sfătuiesc să cumperi de la mine aur lămurit în foc ca să-ţi ungi ochii şi să vezi”, ca să-ţi dobândeşti lumina (Apocalipsa 3, 18). Şi, în plus, noi toţi să studiem mai în profunzime cuvântul Celui care ţine cele şapte stele în dreapta Sa şi care păşeşte în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Să fie studiat de către toţi aceia care, deşi par că încep corect, în continuare, din nefericire, se abat din drumul lor, şi acest cuvânt: „Adu-ţi aminte deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă faptele cele dintâi…” (Apocalipsa 2, 5). Dar să ne abatem de la imaginea sumbră a căderii, fraţii mei, şi să ne întoarcem iarăşi privirea spre bărbaţii Credinţei din pericopa noastră apostolică. Să ne veselim de Harisma Mărturisirii. Este atât de mare sfinţenia acestor chipuri, încât textul sfânt demonstrează printr-o singură frază înălţimile uluitoare ale sfinţeniei pe care ele o dobândesc prin mărturisire, mucenicie, asceză şi în general prin toată lupta pentru Credinţă: „(ei) de care lumea nu era vrednică”. Adică: „De aceşti sfinţi bărbaţi nu era vrednică, nici putea să se compare cu ei lumea întreagă”. Şi din adâncuri de veacuri, referitor la această expresie, se aude glasul celui prigonit pentru dreptate şi adevăr, al Sfântului Ioan Gură de Aur: „Chiar dacă ai cerceta lumea întreagă, nu vei găsi mai chinuiţi şi mai slăviţi ca ei”. Cu adevărat cutremurător Adevăr, dar şi cât atinge coardele subţiri ale inimilor noastre!? Şi cât ne mişcă Adevărul dogmatic cu care se încheie sfânta lectură! Toţi aceştia, chiar dacă sunt lăudaţi pentru minunata lor credinţă, nu s-au desfătat încă de slava cea cerească. Pentru că Dumnezeu a rânduit ceva mai bun pentru noi. Să ne desfătăm de răsplata moştenirii veşnice toţi credincioşii împreună, adică şi noi împreună cu ei, după cea de-A Doua Venire a Domnului. Fie ca prin mijlocirile acestor sfinţi şi mari bărbaţi, Domnul, a Cărui naştere peste puţine zile o vom sărbători, să ne dăruiască marele Dar al Credinţei; al Neprihănitei noastre Credinţe Ortodoxe şi împreună cu acesta, ceea ce este nedespărţit de Credinţă, Darul Mărturisirii; acest Dar care îl face pe credincios autentic şi puternic, dar şi vrednic de veşnica Împărăţie. Amin. (traducere din greacă: ierom. Fotie) Nota: [1] Ornamente cu perforaţii (n.tr.). 
Nu exista comentarii »
|
ARHIM. MIHAIL STANCIU SI ARHIM. IOIL KONSTANTAROS – predici la Duminica dinaintea Nasterii DomnuluiPostat de admin pe 21 Dec 2009 | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Marturisirea Bisericii, Parintele Mihail Stanciu, Parinti si invatatori, Tâlcuiri ale textelor scripturistice Print
Parintele Mihail Stanciu – PREDICA la Praznuirea Sfintilor Parinti dupa trup ai Mantuitorului
***
|
Biserica Nasterea Domnului din Betleem Biserica Nasterea Domnului din Betleem este unul dintre cele mai importante locuri crestine de inchinare. Aceasta biserica a fost ridicata pe locul pesterii in care S-a nascut Mantuitorul Hristos. De asemenea, Biserica Nasterea Domnului este si una dintre cele mai vechi biserici crestine din lume pastrate pana astazi. Biserica Nasterea Domnului din Tara Sfanta se afla in partea de rasarit a orasului Betleem, la opt kilometri de orasul Ierusalim. Complexul ce o inconjoara, acoperind aproximativ 12.000 metri patrati, include in afara de basilica propriu-zisa, o manastire ortodoxa, una catolica si una armeana. 
Nasterea Mantuitorului Hristos este relatata in Evangeliile Apostolilor Matei si Luca. In pofida micilor diferente, care intaresc veridicitatea celor relatate de cei doi, amandoi Evanghelistii afirma faptul ca Hristos S-a nascut in Betleem si a crescut in Nazaret. 
Evanghelistii mentioneaza doar faptul ca Fecioara Maria L-a nascut pe Hristos intr-o "iesle". Nu se afirma clar daca locul acesteia era intr-o "pestera" sau intr-un "staul". Insa, la mai putin de un secol distanta, Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, cat si Protoevanghelia lui Iacov mentioneaza cuvantul "pestera". Aceasta nu este nici o contrazicere, caci, dupa cum era obiceiul in acea vreme, casele sa ridicau in fata pesterilor care se gaseau in zona, astfel incat pestera sa poata fi folosita drept staul pentru animale. 
Prima mentionare a pesterii din Betleemn, cinstita drept loc al Nasterii Domnului Hristos, apare in scrierile Sfantului Iustin Martirul si Filosoful, datand din jurul anului 160. El a identificat intaia oara grota ce se afla sub biserica drept pestera sfanta, locul Nasterii lui Hristos. Spre intarirea acestuia vine si traditia, cu mentionarile gasite in scrierile lui Origen si ale lui Eusebiu, acestea datand din secolul al III-lea. 
In anul 326, Sfantul Imparat Constantin si maica sa, Sfanta Elena, au hotarat ridicarea unei biserici deasupra pesterii. Aceasta prima biserica a Nasterii Domnului, inchinata la data de 31 mai 339, avea un plan octogonal si era pozitionata chiar deasupra pesterii. In centrul acesteia, o gaura larga de 4 metri, inconjurata cu o balustrada, oferea o privire de ansamblu a pesterii. Din aceasta perioada se pastreaza inca bucati impresionante si insemnate din mozaicul ce acoperea in intregime podeaua bisericii. Fericitul Ieronim a trait si lucrat in Betleem din anul 384, iar mai apoi a fost inmormantat intr-o pestera de dedesubtul bisericii. 
Biserica ridicata in perioada Sfantului Constantin cel Mare a fost distrusa de catre imparatul Justinian in anul 530, pentru a putea ridica, in locul ei, o biserica mult mai incapatoare. Biserica ridicata de imparatul Justinian este cea care se vede si astazi. Persii au crutat Biserica Nasterii in timpul invaziilor din anii 614 deoarece, conform legendelor, acestia au ramas profund impresionati de o reprezentare a Magilor care s-au inchinat Pruncului, aducand daruri. Reprezentati in scena Nasterii Domnului, magii de la rasarit erau imbracati in haine persane - magii erau calatori tot de origine persana. 
Acest lucru a fost mentionat si in cadrul unui Sinod tinut la Ierusalim in secolul al IX-lea. Mentionarea a fost folosita de catre participanti in demonstrarea utilitatii si folosului reprezentarilor religioase. Musulmanii nu au indeplinit decretul lui Hakim, dat in anul 1009 privind daramarea tuturor monumentelor crestine, deoarece, din vremea lui Omar (639), acestora li s-a oferit si permis, spre slujire, folosirea unuia dintre transeptele Bisericii. 
Cruciatii au cucerit Ierusalimul la data de 6 iunie 1009. Imparatii Baldwin I si Baldwin II au fost incoronati in acest loc. Intr-o atmosfera de totala intelegere, francii si bizantinii au contribuit impreuna la redecorarea in intregime a interiorului Biserica Nasterii. Aceasta actiune s-a intins intre anii 1165-1169. Evenimentul este mentionat intr-o inscriptie de limba greaca, pastrata in transeptul de nord. Biserica Nasterea Domnului a fost neglijata uneori, pe perioade mari de timp. Aceste perioade de neingrijire au fost cele in care au domnit otomanii Mamluk si Ottoman, dar, din fericire, Biserica Nasterii nu a fost afectata prea mult, si nici daramata. 
Cea mai mare parte din marmura existenta in acea vreme in Biserica Nasterea Domnului a fost scoasa de turci si folosita la zidirea si impodobirea Templului de pe Munte, aflat in Ierusalim. Alta incercari prin care a trecut Biserica Nasterea Domnului sunt cutremurul din 1834 si incendiul din 1869, care au distrus mobilierul de lemn al pesterii. Cu toate acestea, biserica a supravietuit tuturor incercarilor naturale sau umane la care a fost supusa. In anul 1847, furtul stelei de argint care marcheaza exact locul Nasterii Pruncului Hristos, a dus la o criza internationala ce a cuprins in intregime Locurile Sfinte. Aceasta criza a dus, in cele din urma, la Razboiul din Crimeea (1854-1856). 
La fel ca si la Biserica Sfantului Mormant, si aici, parti din Biserica Nasterea Domnului se afla sub controlul diferitelor confesiuni crestine. In anul 1852, grija Biserica Nasterii s-a incredintat mai multor centre crestine. Astfel, biserica se afla in grija romano-catolicilor, a armenilor si a grecilor ortodocsi. Grecii se ingrijesc, cu precadere, de intretinerea in buna stare a Pesterii Nasterii. Usa pocaintei - o usa de mici dimensiuni incrustata in zidul gros de piatra al Bisericii Nasterii - a fost facuta si amplasata in zid in perioada otomana, cu scopul de a impiedica pe necredinciosi sa intre inauntru calare. De asemenea, aceasta usa, pe langa faptul ca obliga pe oricine sa descalece de pe cal, obliga pe vizitator si la o plecare a capului in semn de cinstire a locului. Un motiv bun poate fi si acela al unei mai bune aparari in cazul unui atac al musulmanilor. 
Aceasta usa a fost plasata in locul unei alte usi mai vechi, din perioada cruciadelor, care era mult mai mare. Marginile usii celei mari se pot observa inca deasupra celei mici. Tot aici se mai pot observa si marginile usii patrate pe care o detinea Biserica Nasterii in momentul zidirii ei de catre imparatul Iustinian. Nava incapatoare se pastreaza intacta inca de pe vremea Iustinian, cu toate ca tavanul a fost supus unor restaurari de-alungul secolelor al XV-lea si al XIX-lea. Coloanele din piatra lustruita, majoritatea dintre ele fiind luate din biserica initiale a lui Constantin - secolul al XIV-lea. 
Naosul basilicii este impartit in cinci nave longitudinale separate de patru randuri de coloane, in stil corintic, cate 11 in fiecare rand. Pe ele sunt pictati Apostolii Domnului, cu numele scrise in latina si greaca. 
Dintre cele 44 de coloane ale navei, 13 pastreaza inca picturi de pe vremea cruciatilor, infatisand mai multi sfinti si pe Maica Domnului cu Prucul. Starea acestora nu este una foarte buna, datorita timpului si metodelor de iluminat ale bisericii, insa, cu atentie, se pot observa bine. 
Fragmente foarte calitative de mozaic mural, datand din anii 1160, impodobesc ambele laterale ale navei. Fiecare laterale avea trei registre - lucru stiut dintr-o descriere a Biserica Nasterii datand din anul 1628. Registrul de mozaic de jos ii infatisa pe inaintasii lui Iisus; registrul de la jumatate cuprindea informatii legate de sinoadele locale si ecumenice; registrul de sus infatisa o serie de ingeri intre ferestrele bisericii. Numele artistului care a lucrat la acest mozaic, Basilius Pictor, apare la picioarele celui de al treilea inger din dreapta, pe peretele nordic al navei. 
Usile-trapa din podeaua actuala acopera sectiuni din mozaicul original al Bisericii Nasterii. Acest mozaic acoperea, la inceput, intreaga podea. Fragmentele care se pastreaza infatiseaza figuri geometrice, pasari, flori si alte motive geometrice. 
Niste usi similare acestora din podea acopera un alt mozaic pastrat din vremea lui Constantin. Acestea se afla in transeptul de nord si acopera un alt mozaic din secolul al IV-lea, care demonstreaza faptul ca biserica lui Constantin avea o absida octogonala. Aceste usi se deschid, uneori, la cerere. 
O fantana baptismala de forma octogonala a fost gasita in absida sudica. Aceasta dateaza din secolul al VI-lea si face parte din biserica lui Iustinian - initial, aceasta era localizata langa marele altar. Odata cu mutarea ei de langa altar, in perioada renovarilor cruciate, au aparut si numeroase legende. Astfel, se spune ca in aceasta fantana a cazut steaua magilor, sau ca din ea au fost adapati caii magilor, sau ca are o oarecare legatura cu David. 
Lacasul are trei altare: unul central si doua mai mici aflate in absidele laterale. Din aceste abside se coboara in Pestera Nasterii Domnului, propriu-zis o mica grota naturala, situata chiar sub altarul central. Marele altar din capatul estic, alaturi de cel din partea sudica, apartin grecilor. Altarul principal infatiseaza ochilor un frumos iconostas ortodox. Catapeteasma este impodobita cu ingeri, icoane si candele aurite. 
In partea nordica a marelui altar se afla altarul armean al celor Trei Regi, inchinat celor trei Magi care si-au legat caii in apropiere. Armenii mai au un altar si absida nordica, inchinat de asta data Fecioarei Maria. Pestera Nasterii Domnului - o grota rectangulara aflata dedesubtul bisericii - este punctul de maxim interes si cinste al intregii biserici. In acest loc se ajunge coborand treptele ce pornesc din absidele laterale. Aceasta grota a fost cinstita ca loc al Nasterii lui Hristos inca din secolul al II-lea. 
Steaua de argint incrustata in piatra marcheaza chiar locul in care a fost asezat Hristos. Inscriptia in limba latina de pe marginea stelei de argint spune urmatoarele: "Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est." ("Aici S-a nascut Iisus Hristos din Fecioara Maria - 1717"). 
Steaua de argint este strajuita de cincisprezece candele care ard in permanenta. Dintre acestea, 6 apartin grecilor, 5 armenilor si 4 latinilor. 
Podeaua pesterii este pavata cu marmura. Tot mobilierul pesterii dateaza de dupa incendiul din anul 1869; exceptie fac doar portile de bronz ale intrarii de sud si ale celei de nord. Acestea dateaza din vremea lui Iustinian - secolul al VI-lea. 
Din pestera pornesc alte trepte ce duc intr-o capela laterala - Capela Ieslei - detinuta de romano-catolici. Langa aceasta se pastreaza unele fragmente de mozaic datand din secolul al II-lea, asemenea si unele capiteluri de coloane. Pentru mai multe imagini cu Biserica Nasterea Domnului din Betleem - vizitati Galeria de imagini - Biserica Nasterea Domnului - Betleem. 
|
Obiceiuri de Craciun in Bucovina Toate sarbatorile si praznicele crestine ne vorbesc despre unele evenimente sau fapte din viata Mantuitorului sau despre viata celor drepti. Praznicul Nasterii Domnului are o importanta deosebita, fiind sarbatoarea familiei, a parintilor, a bunicilor si in special a copiilor. In cele ce urmeaza vom arata, succint, cum au inteles bucovinenii Nasterea lui Hristos si ce obiceiuri au consacrat acestui eveniment devenit una dintre cele mai mari sarbatori ale crestinatatii. Cea mai veche denumire a sarbatorii este aceea de Craciun, cuvant care inseamna creatie, descoperire, facere. Din legendele crestine populare aflam ca Mos Craciun era sotul Craciunesei, femeia care a gazduit-o pe Maica Domnului pentru a-L naste pe Iisus. De frica barbatului, Craciuneasa i-a oferit Maicii Domnului doar ieslea din grajd. Dupa nastere, toata gospodaria lui Craciun a fost invaluita de lumina, incat acesta, intorcandu-se acasa, a crezut ca este vorba de un incendiu. Dar, minune, fetele lui Craciun, schilodite de el, erau perfect sanatoase, avand mainile la loc si vederea recapatata. In semn de recunostinta, Craciun a luat un sac plin cu mere, nuci si covrigi pe care le-a impartit copiilor din sat, de aici tragandu-se datina darurilor de Craciun si a Mosului cu sacul. In Bucovina, Craciunul este sarbatoarea care se pastreaza, poate, mai mult decat in alte parti, fara mari abateri de la traditie. In preajma Craciunului, se recupereaza sau se restituie lucrurile imprumutate prin sat, deoarece se considera ca nu este bine sa ai lucruri imprumutate pe durata sarbatorilor de iarna. In ziua de Ajun, femeile obisnuiesc sa ascunda fusele de la furca de tors sau sa introduca o piatra in cuptor, crezand ca indeparteaza, in acest fel, serpii din preajma gospodariei. In dimineata aceleiasi zile se obisnuia, pana de curand, ca femeia sa iasa afara, cu mainile pline de aluat, sa mearga in livada si sa atinga fiecare pom zicand: "cum sunt mainile mele pline cu aluat, asa sa fie pomii incarcati cu rod la anul". Craciunul este un minunat prilej pentru infrumusetarea interioarelor taranesti, gospodinele punand, acum, sub stresini diverse plante aromate (ochisele, minta creata, busuioc, maghiran), plante ce raman expuse acolo o perioada indelungata din anul viitor, aspect ilustrat si in textul unei colinde bucovinene: " Streasina de busuioc, Sa va fie cu noroc.
Streasina de maghiran, Sa va fie peste an. Streasina de minta creata, Sa va fie pentru viata. Streasina de bumbisor, Sa va fie de - ajutor, La fete si la feciori Si noua de sarbatori." Datinile de Craciun sunt pregatite cu mult inainte, odata cu Postul Craciunului (15 noiembrie), cand incep sa se constituie cetele de colindatori si se invata colindele ce vor fi rostite in timpul marii sarbatori. In Bucovina, colindatul este nu numai o datina ci, prin modul de organizare, a devenit o adevarata institutie, cu legi si reguli specifice. Copiii si tinerii se intrunesc, din timp, in grupuri de cate 6 persoane, pentru alcatuirea viitoarelor cete, selectia facandu-se in functie de categoria sociala, afinitatile personale, calitatile morale sau gradele de rudenie. Tot din timp se alege si conducatorul cetei - numit vataf, calfa sau turc - ce trebuie sa fie un bun organizator, sa aiba autoritate asupra tinerilor, sa aiba o conduita morala ireprosabila si sa fie un bun dansator. Repetitiile pentru insusirea colindelor se fac fie la casele tinerilor din ceata, fie la biserica, fie in cadrul sezatorilor, singurele manifestari socio-comunitare permise in Postul Craciunului, fie, mai nou, la caminul cultural. Poate cel mai important moment in derularea sarbatorii Craciunului este seara de ajun, atunci cand se pregateste o masa speciala, numita "masa de ajun", si incep colindele. Pregatirea mesei de ajun incepea in primele ore ale diminetii, cand gospodinele coceau colacii "rotunzi ca Soarele si Luna " si un colac special, numit "Creciun", frumos impodobit, impletit in forma cifrei opt, colac ce se pastra pana primavara, pentru a fi folosit in practicile inceputului de an agrar. Tot acum erau preparate douasprezece feluri de mancare de post (grau pisat si fiert, prune afumate fierte, bob fiert, sarmale cu crupe, ciuperci tocate cu usturoi, bors de bureti, fasole fiarta si "sleita" etc), precum si mancaruri din peste. Bucatele erau asezate pe masa din "casa cea mare", dupa ce pe aceasta se asternea cea mai frumoasa fata de masa. Uneori, sub fata de masa se punea fan, peste masa se petrecea un fir de stramatura rosie, legat sub forma de cruce, iar pe colturile mesei se asezau maciulii de usturoi. in mijlocul mesei se aseza un colac rotund iar in jurul sau se ordonau douasprezece farfurii in care se aflau cele douasprezece feluri de mancare. Seara, dupa trecerea preotului cu icoana, intreaga familie se primenea si se aseza la aceasta masa.
Cina avea un caracter ritual, inainte de a se aseza la masa, toti membrii familiei ingenuncheau pentru rugaciune, dupa care capul familiei invoca spiritele mortilor, ce erau invitate sa participe la ospat, si hranea simbolic vitele din gospodarie, chemandu-le pe nume si aruncand peste cap cate putin din cele douasprezece feluri de mancare. Familia se aseza si se ridica in acelasi timp de la masa, in semn de deplina intelegere si comuniune. Exista interdictia de a se consuma in intregime cele douasprezece feluri de mancare, resturile fiind pastrate pe masa pana la Boboteaza, cand erau puse in hrana animalelor sau erau asezate intr-o farfurie in fereastra, alaturi de un pahar cu apa, pentru indestularea spiritelor mortilor. Obiceiul mesei de Ajun, ce are intelesuri profunde si definitorii pentru lumea rurala traditionala, formata din plugari si pastori, se mai pastreaza, izolat, in satele de munte din Bucovina. Colindatul, insa, moment culminant al Craciunului, s-a pastrat cu multa acuratete in majoritatea comunitatilor bucovinene. Datina este deschisa de catre copii, care, in jurul pranzului, in grupuri mici, incep colindul, trecand, pe rand, pe la toate casele. In trecut, micii colindatori, inainte de a pleca sa vesteasca Nasterea lui Iisus, se strangeau in cete pentru a-si cere iertare unii de la altii. Colindele rostite de Craciun sunt considerate ca cele mai vechi forme literare, la noi fiind atestate inca din Evul Mediu. Redam mai jos o colinda veche culeasa din satul Udesti: "Sculati, sculati mari plugari, Ca va vin colindatori Pe la patru cheutori. Cheutoarea de la vale A aprins o lumanare. Lumanarea s-a aprins Sfanturoaica s-a deschis. O Isuse, prea Hristoasa, Ramai gazda sanatoasa". Rasplata traditionala a micilor colindatori consta in colacei, mere, pere si nuci dar in zilele noastre gazdele ofera mai ales bani si dulciuri. Odata cu lasarea intunericului, satele sunt animate de colindele cetelor de flacai care strabat ulitele, de la un capat la altul al satului, pe intreg parcursul noptii. Tinerii se imbraca si astazi in costume de iarna traditionale, cu sumane sau cojoace, si au caciulile impodobite cu mirt si muscate. Seful cetei are caciula impodobita cu panglici multicolore, ca semn distinctiv. Pana catre mijlocul secolului al XX-lea, acompaniamentul colindatorilor se realiza doar cu fluierul si ciurul (o toba confectionata special pentru acest eveniment), pentru ca mai tarziu sa se generalizeze acompaniamentul cu fanfara sau cu instrumente muzicale moderne. Dupa inceperea colindelor de noapte, oamenii considera sarbatorile incepute. Colindatorii pornesc de obicei de la casa sefului de ceata, trec pe la primarie si pe la preot, dupa care colinda intregul sat. Exista, insa, comunitati in care se organizeaza numai o singura ceata de feciori, casele fiind colindate pe rand, fara prioritati. Ajunsi in curte, fara a rosti vreo formula de cerere a permisiunii, flacaii incep sa colinde. De la hiperbolizarea casei, a curtii si a activitatii gospodarului, repertoriul colindelor abordeaza subiecte diferite, care surprind, in mod alegoric, realitati cunoscute. Colindele nu folosesc versuri satirice ci numai urari de sanatate si de bun augur. In credinta localnicilor, colindele se rostesc pentru indepartarea diavolului si purificarea spatiului, de aceea se considera ca este mare pacat daca cineva sta cu poarta incuiata in noaptea ajunului de Craciun. Dupa rostirea colindei la fereastra, flacaii sunt invitati in casa, sunt ospatati si rasplatiti. Atunci cand sunt insotiti de muzica, in casele cu fete, are loc o mica petrecere, fata fiind prima scoasa la joc de catre seful cetei sau, dupa caz, de catre flacaul care o simpatizeaza in mod deosebit. In unele localitati (Solea, Poieni - Solea, Partestii de Sus, Cacica, Doroteia), concomitent cu cetele de colindatori se deplaseaza cetele de mascati - "babe si mosnegi" - care prin joc, gesturi si dialog transmit, in viziune proprie, principiul fertilitatii, ca un preambul al Anului Nou. Daca in ziua si in noaptea Ajunului de Craciun doar copiii si flacaii umbla cu colinda, incepand din ziua Craciunului (25 decembrie) si incheind cu Boboteaza, gospodarii sunt cei care colinda pe la vecini, rude sau prieteni. in unele sate se intalneste si colinda bisericii, numita "colinda batrana", alcatuita numai din oameni casatoriti, care aduna, cu aceasta ocazie, fonduri banesti pentru biserica. Spre deosebire de Anul Nou sau de alte sarbatori, in noptile Craciunului nu se intreprind nici un fel de practici magice. Din dimineata de 25 decembrie incepe colindatul cu steaua. Mersul cu steaua presupune asocierea copiilor in grupuri de cate trei. Ei au ca recuzita o stea confectionata dintr-o vesca de sita cu raze din sipci de lemn, totul fiind imbracat in hartie colorata. Pe cap copiii poarta coroane de hartie iar cantecul de stea se compune din troparul Nasterii Domnului. Cantarea face referiri la efortul depus pentru gasirea pruncului Iisus si contine unele reflectii filozofice asupra vietii pamantene. In unele sate, de la Craciun pana la Anul Nou, pot fi vazuti si irozii, grupuri formate din personaje biblice: craii Baltazar, Gaspar si Melchior, Irod imparat, preotul Ozia, ingerul si ciobanul. Este, de fapt, o forma de teatru popular care se remarca prin seriozitatea temei tratate precum si prin vestimentatia socanta si atragatoare.
|
Originea cuvantului Ler in limba romana  Un cuvant cu etimologia inca discutata in limba romana este ler, despre care s-au formulat variate ipoteze, angajand mai mult domeniul imaginatiei decat al documentarii lingvistice. Amintim ca Miron Costin, M. Gaster si Al. Cihac considerau ca ler provine din slavul lel (= zeul Cupidon). Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Gh. Sincai, C. Saulescu, At. Marienescu, G. Missail, Gr. Toeilescu si A. D. Xenopol deduceau cuvantul respectiv din Aurelian, iar I. G. Sbiera considera ca ler reprezinta pe Lar al saturnaliilor romane ele la 23 decembrie. Ar. Densusianu deriva pe ler din latinul liber = Jupiter Liber ("Jupiter Daruitorul"), iar B. P. Hasdeu din Lar Dominus, si se intreba: "sa fie Aurelianus sau mai curand Valerianus ?, sa fie el slavicul Lei - Cupidon (Chiac), ori si alt ceva" ? Gr. Cretu il deriva din "lera-ne Doamne, de maru, care ar reproduce sfarsitul din Tatal Nostru latinesc : Libera nos (Domine) de malo", iar Bl. N. Voronca presupunea ca ler reprezinta pe larii, patronii Romei. In 1901 bucovineanul preot-profesor Dimitrie Dan a reluat problema originii cuvantului ler im limba romana si a publicat consideratiile sale in "Noua revista romana" (vol. III, nr. 26, pp. 85-91), sustinand ca ler provine din invocatia cultica, de origine ebraica, Halleluiah (Domine) ("laudati pe Domnul"), trecut in limba ilatina : Alleluia si in slava Alilughiia, care avea sa fie primit in limba romana, prin filiera slava, Aliluia, dupa secolul al X-lea . In 1920, acad. Al. Rosetti a reluat ipoteza formulata de Dimitrie Dan si a justificat-o lingvistic a fi cea mai indreptatita, aratand ca ler in limba romana deriva din forma latina alleluia, cu rotacizarea lui -l- intervocalic, fenomen fonetic petrecut in epoca daco-romana. In limba romana cuvantul este pastrat sub doua forme pana astazi, in special in Moldova, cum a fost consemnat si de Dimitrie Cantemir : Ler, Aler Domnul. Rezulta ca forma ler nu este decat o prescurtare a formei aler. Cuvantul ler este folosit cu precadere in colindele romanesti si il intalnim in stanga Dunarii, pe toata aria daco-romana, dupa cum il intalnim si in onomastica in antroponimie : Leru, Lerescu, precum si ii toponimie: Leresti (com. in jud. Muscel), iar de aceasta comuna este legat si un joc de brau : lereasca. Cuvantul alleluia, cum a aratat acad. Al. Rosetti, este intrebuintat in cantecele religioase slave in mod identic ca in colindele noastre romanesti, in care il intalnim pe ler si, fapt important, alleluia se intalneste, cu aceeasi intrebuintare, si in Franta, ca in Ile, Vilaine, Normandia, Gasconia si in Bretania , aceste constatari "fac legatura intre alleluia si ler". Trebuie admis, mentiona acad. Al. Rosetti, ca pe teritorii diferite, autorii colindelor religioase au lucrat la fel, introducand pe alleluia in productiile lor. Faptul este explicativ, dat fiind continutul religios al colindelor si intrebuintarea acestui cuvant in psalmi si in cantecele de inmormantare (prohod). Cu timpul, cuvantul ler, ajungand neinteles in popor, a fost personificat si, de la Ler, Doamne, s-a ajuns la ler imparat. Etimologia cuvantului ler formulata de Dimitrie Dan si acad. AL Rosetti este considerata cea mai justificata lingvistic si ea a fost insusita in DEX : "Cuvant care apare ca refren in colinde, carora le da un anumit colorit eufonic (Var. leroi, leroloi, larul, lerului). Probabil lat. (Ha)llelu (iah, Domine)". In ultimul timp au aparut doua articole in care se contesta documentarea etimologica adusa de Dimitrie Dan si acad. Al. Rosetti, considerand ca "este gresita". Primul articol este semnat de C. Rupa, Shakespeare si folclorul romanesc, in "No Tracii" (an. XIX, nr. 183, ianuarie 1990, pp. 8-12), care propune o alta explicatie. Autorul trimite la lumea celtilor si a influentei lor asupra geto-dacilor si pune cuvantul romanesc ler in legatura cu Lair, in alte ortografii Llyr, zeul marii si al furtunii, protectorul navigatiei la celti. Stravechiul lair din saga celtica, "devenit prin adaugarea unei dentale protetice laird, ce semnifica "domn, stapan" si, nu la urma, "stapan suprem, zeu". In concluzie, autorul spune ca refrenul colindelor noastre, lerui, ler, se traducea, foarte probabil, prin "(Dumne)zeule, Doamne", "Doamne, Doamne" etc., fiind o invocatie careia superstratul latin i-a subliniat sensul cu anafora "Doamne", rezultand "lerui, ler, Doamne". "In acest context, explicatia lui Dimitrie Dan - preluata si de dictionare este gresita. Ler nu provine din canonicul (Ha) llelu (iah Domine), ci invers, locutia crestina s-a suprapus pe o invocatie balcanica precrestina: Hailerui, Doamne, Hoja lero dolerije" (p. 11). Se poate justifica noua ipoteza, in numele careia se contesta punctul de vedere oficial admis in lingvistica romaneasca despre originea etimologica a cuvantului ler ? Mai intai, intr-o limba, coincidentele lexicale nu justifica si etimologii inrudite. DA (DictionarulAcademiei Romane), mentionat (p. 163), retine un ungurism-germanism, ler, in Transilvania, cu sensul de "frigatoare, cuptorul de la masina de gatit" care nu are nici o legatura cu cuvantul romanesc ler, decat o simpla coincidenta, dupa cum o coincidenta este si intre romanescul ler si personajul lui Shakespeare, Regele Lear, adus in discutie de C. Rupa, ca si cu personajul mitic celtic Lair-Llyr. Nu poate fi infirmata cu aceasta ipoteza fictiva documentarea lingvistica adusa de Dimitrie Dan si acad. Al. Rosetti. Al doilea articol a aparut in "Revista de lingvistica si stiinta literara", nr. 4 (130), iulie-august, 1990, revista Institutului de limba si literatura al Academiei de Stiinte a R.S.S. Moldova, Chisinau. Autorul, Dr. Leonid Kuruci," se ocupa in Taina cuvintelor si de cuvantul Lerui, ler (pp. 74-76), care afirma ca "Ler este o reminiscenta din boliarin - formula de adresare permanenta stapanului casei, preamarit ca boier". "Asadar, nu acceptam interpretarea folcloristilor romani, dupa care Ler ar fi o reminiscenta a lui Aleluia" (D. Dan si acad. Al. Rosetti) (p. 76). Autorul crede ca ler este forma prescurtata a lui "boleren", cuvant imprumutat din slava bulgara (sec. IX-XIII), si afirma : "Iata cum ne inchipuim noi aceasta transformare treptata prin sincopare : boler in belerim-velerim, uneori si volerom, voilerim veler Ier". "Consideram ca aceasta sincopare in cazul lui ler s-a produs de mult, inca inaintea folosirii cuvantului boier de munteni si moldoveni ca termen social, venit odata cu organizarea statului si aparitia terminologiei legate de ierarhia clasiala (= de clase sociale, n.n.)" (p. 75). Termenul boier in limba romana este din bulgara - boljarinu, pl. boljare-, mag. bojar, care nu a pastrat pe -l-. Ca sa fi putut avea loc "sincoparea" in limba romana din boljarinu, cu pastrarea lui -l- inainte de folosirea insasi a cuvantului in fonetismul limbii romane, este o supozitie in afara normelor lingvistice ale unei limbi. Fata de noile ipoteze expuse, se impune, inca o data, precizarea etimologiei cuvantului ler in limba romana. Ebraicul Halleluiah, folosit ca un refren de lauda in psalmi si in cantarile liturgice, a fost transcris mai intai din ebraica in limba greaca : alliluia in Septuaginta, sec. III a.Hr. Termenul respectiv este folosit si in Noul Testament : alliluia (Apoc. 19, 1-6). In traducerile latine - incepand cu Itala din sec. II, inlocuita cu traducerea lui Ieronim din sec. IV, Vulgata, devenita normativa in Biserica latina - termenul a fost transcris alleluia, care a ajuns si pe teritoriul fostei Dacii romane prin raspandirea crestinismului in limba latina. In perioada daco-romana (sec. II-VI, VII) are loc transformarea lui alleluia in aleruia, prescurtat alerui, aler, prin ro-tacizarea lui -l- intervocalic, ca in solem = soare, felem = fiere, molam = moara, iar prin afereza lui a initial neaccentuat ajunge leruia, in forma prescurtata : lerui, ler. Pentru afereza lui a initial neaccentuat, "fenomen caracteristic pentru romana, in opozitie cu celelalte limbi romanice", mentionam ca justificare si alte cuvinte de origine latina in limba romana din perioada daco-romana, ca : raie din aranea, toamna din autumnus, boboteaza din apa-boteaza, prier din aprilis, etc. De retinut si un alt aspect al cuvantului ler in limba romana. El se pastreaza pe toata aria daco-romana din stanga Dunarii, pe cand in aromana, in dreapta Dunarii, nu-l intalnim, dovada ca nu are nici o legatura de origine bulgara, sustinuta de Dr. Leonid Kuruci. Este o proba certa ca populatia romanica din stanga Dunarii, care foloseste cuvantul ler din epoca formatiei sale ca popor roman si crestin, confirma adevarul afirmat de Vasile Parvan : "Romanismul si crestinismul nostru sunt nascute si crescute in chip firesc : incet si trainic in Dacia lui Traian, si nu sunt de abia mai tarziu "imigrate" din alte tinuturi". Cuvantul ler ne dovedeste vechimea colindelor noastre religioase din epoca daco-romana (sec. II-VI, VII), incepand din secolul al IV-lea.
|
Craciunul - trecerea de la paganism la crestinism Sarbatoarea Nasterii Domnului, cunoscuta in popor si sub denumirea de Craciun, nu a fost praznuita de la inceput pe 25 decembrie. Pana in a doua jumatate a secolului al IV-lea, Nasterea Domnului a fost serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Craciunul a fost sarbatorit pentru prima data separat de Botez, in jurul anului 375, pe 25 decembrie, in Biserica din Antiohia. Ziua de 25 decembrie a fost introdusa ca data de serbare a Nasterii Domnului si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, in prima jumatate a secolului al V-lea. Cu timpul, s-a generalizat in intreaga crestinatate. Numai armenii sarbatoresc si astazi Nasterea Domnului la 6 ianuarie, odata cu Botezul Domnului, ca in vechime. Prin serbarea Craciunului pe 25 decembrie, a fost posibila si inlocuirea cultului inchinat lui Mithra, zeul soarelui. Sarbatoarea pagana era legata de solstitiul de iarna, 22-23 decembrie, considerata a fi momentul in care se naste Soarele, numita Dies natalis Solis Invincti - Ziua de nastere a Soarelui nebiruit. Sunt istorici si liturgisti care sustin ca sarbatoarea Nasterii Domnului a existat inaintea celei pagane. Acestia sustin ca Aurelian, a introdus in anul 274 sarbatoarea inchinata lui Mithra, ca o incercare de a inlocui Craciunul. Ei tin seama de marturiile provenite din arhivele romane, care indica data de 25 decembrie ca data a recensamantului imperial la care Fecioara Maria si Dreptul Iosif au participat. In troparul praznicului, Hristos e numit "Soarele dreptatii”, "Rasaritul cel de sus": "Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii Lumina cunostintei; ca intru dansa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie.” Noi suntem obisnuiti sa vedem soarele iesind parca din pamant si apunand in acelasi fel. Dar e cazul sa privim acest rasarit altfel, caci e un "Rasarit de sus”. Prin acest rasarit, lumea primeste lumina neinserata, lumina pe care intunericul nu o mai poate cuprinde. Este cazul sa retinem ca Hristos nu este luminat, caci nu este creat. El nu simte lumina venind de la altcineva, caci El insusi este Lumina. De aceea mormantul Sau a ramas gol, semn ca firea omeneasca a fost creata sa se impartasesca de lumina, nu de intuneric. Nasterea Domnului nu a inlocuit doar sarbatorea pagana inchinata lui Mithra, ci si Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care faceau parte din sarbatorile de iarna. Initial, Saturnalia era celebrata intr-o singura zi, pe 17 decembrie. Cu timpul, sarbatoarea s-a extins, ajungand sa dureze o saptamana intreaga. La Saturnalii, orice respect fata de lege si moralitate disparea complet. Sarbatoarea era un prilej pentru sclavi sa sa manance, sa bea si sa se distreze impreuna cu stapanii. Pentru ca vine sarbatoarea Craciunului e cazul sa reamintesc ca Dumnezeu Se intrupeaza si ramane Dumnezeu. Nu a avut trup aparent si a unit in Sine, firea umana cu cea divina intr-un mod neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit. Din iubire. Sa nu uitam ca iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos, e mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu, dupa cum spunea Parintele Arsenie Boca.
|
Ce reprezentam in icoana Nasterii Domnului? Icoana Nasterii Domnului este una din reprezentarile cel mai des intalnite, insa, a ramas necunoscuta in simbolismul ei. Desi ne-am inchinat in fata ei de multe ori, putini sunt cei care au observat ca Icoana Nasterii Domnului este impartita in trei registre. Primul registru simbolizeaza lumea cereasca, al doilea unirea dintre divin si uman, iar al treilea umanitatea.
In primul registru, sus, apare bolta cereasca. O singura raza rasare din ea, descoperindu-ne ca Dumnezeu este unul in fiinta. Raza se desface in trei, aratandu-ne ca in Dumnezeu sunt prezente trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, toate participand la mantuirea omului. Raza de lumina dumnezeiasca ajunge pana spre capul Pruncului Hristos. Pe la mijlocul ei, raza formeaza o stea.
In partea de sus, in dreapta compozitiei, in afara pesterii, un inger vesteste Nasterea Domnului unuia sau mai multor pastori. In partea opusa a compozitiei sunt mai multi ingeri, iar sub ei, trei magi, venind calare, aducand daruri. Magii nu au aceeasi varsta. Unul este tanar, altul matur si un altul batran, ceea ce ne descopera ca mesajul adus de Hristos se adreseaza intregii omenirii.
In al doilea regitru este reprezentata Maica Domnului, stand pe o hlamida purpurie, culoarea imperiala bizantina, simbol al faptului ca este „Imparateasa ingerilor“. Mama isi priveste pruncul, iar prezenta sa arata ca Hristos nu a avut un trup aparent, ci unul real. Acest registru nu este pur uman, caci este reprezentat si pruncul. Pruncul Hristos nu este infasat in scutece, ci invelit in giulgiu si asezat intr-o racla din piatra, elemente care anticipeaza moartea Domnului de mai tarziu.
Amintim ca trecerea pe pamant a Logosului intrupat s-a petrecut intre doua pesteri: cea din Betleem (locul nasterii Sale) si cea din Ierusalim (locul inmormantarii Sale). Pestera simbolizeaza lumea cazuta in pacat, caci locul din pestera este unul intunecat, unul lipsit de lumina. Acesta este un motiv pentru care Hristos nu ramane in mormant, semn ca nu acesta este locul de odihna al firii omenesti.
Daca privim cu atentie icoana Nasterii Maicii Domnului, observam ca cele mai apropiate de prunc sunt animalele. Aceste doua animalele reprezinta profetia lui Isaia (1, 3): "Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu ma cunoaste; poporul meu nu ma pricepe“.
In al treilea registru este prezent Iosif, mai mult indoielnic decat credincios celor descoperite. El asculta cuvintele unui batran, care potrivit apocrifelor ar fi Thyrreos - personificarea diavolului. Acest batran ii vesteste lui Iosif ca o fecioara nu poate naste, ca acest lucru e contrar legilor firii. Invoca drept exemplu toiagul pe care il poarta: un toiag uscat, nu poate inmuguri. Sunt si icoane in care Fecioara Maria nu priveste spre Prunc, ci spre Iosif. Rolul acestei priviri ar fi acela de a-i inlatura indoiala lui Iosif.
Tertulian, scriitor bisericesc, care a trait in a doua jumatate a secolului al II-lea si prima jumatate a secolului al III-lea, a spus ca dupa cum Adam a fost facut dintr-un pamant feciorelnic, tot asa Hristos trebuia sa Se nasca dintr-o mama fecioara. Si dupa cum Eva era fecioara cand a primit cuvantul mortii, tot astfel se cuvenea ca Maria sa fie fecioara spre a-L primi pe Cuvantul vietii.
In partea dreapta este redata scena imbaierii pruncului. Din marturiile episcopului Arnulf, pelerin la Betleem in secolul al VII-lea, reiese ca langa pestera in care S-a nascut Hristos, exista o cuva de piatra, care potrivit traditiei ar fi cea in care a fost spalat Pruncul dupa nasterea Sa. Si in evangheliile apocrife ale lui Iacov si Matei, se vorbeste despre doua femei, Salomeea si Zelemi, chemate de Iosif pentru a o asista la nastere pe Sfanta Fecioara. Aceasta scena a spalarii Domnului a provocat multe controverse, uneori lipsind din reprezentarea Nasterii Domnului. Se credea ca redarea acestui episod, ne-ar face sa credem ca Hristos a fost un simplu om. Insa, daca intalnim aceasta scena, ea are rolul de a intari adevarul fundamental mantuirii: Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, ceea ce nu a fost asumat, nu poate fi mantuit. Asa ne putem explica de ce zugravii au ales sa reprezinte si aceasta scena.
Cert este ca scena imbaierii pruncului Hristos, nu se regaseste la Dionisie din Furna in "Explicarea artei bizantine“ sau in "Erminia picturii bizantine“, desi alti doi zugravi, Manuil Panselinos si Teofan Cretanul, admirati de Dionisie, includ scena in reprezentarile lor.
In Apus, apar mai multe inovatii in redarea Nasterii Domnului: Pruncul apare dezbracat si nu infasat in scutece, pestera a fost inlocuita cu o constructie facuta de om, Iosif apare langa Prunc, sunt introduse mai multe animale, incat Prucul Iisus abia mai poate fi vazut.
In concluzie, putem spune ca Icoana Nasterii Domnului este o teologie in imagine, caci ea reda prin culoare si face prezent ceea ce Evanghelia ne descopera prin cuvant.
|
Locul Nasterii Domnului – marturii din primele secole Pelerinii primelor secole la Betleem Atunci cand, la inceputul secolului al IV-lea, ia nastere marea miscare a pelerinajelor catre Palestina, Betleemul se afla in fruntea locurilor vizitate. In a sa Demonstratie evanghelica, scrisa catre 312, Eusebiu de Cezareea observa ca pelerinii Ierusalimului se indreapta si spre Betleem, „pentru a-i cunoaste locurile" (sa evidentiem, in treacat, aceasta dorinta de a se instrui, pe care o intalnim frecvent la vizitatorii din secolul al IV-lea). Aceasta miscare nu va inceta in timpul secolelor urmatoare, Betleemul aflandu-se atat de aproape de Ierusalim si, de asemenea, in sfera lui de influenta. Acesti pelerini ai Betleemului nu sunt insa cei dintai, intrucat in prima jumatate a secolului al III-lea, Origen insusi trecuse pe aici, unde vazuse pestera si ieslea, si intrucat, dupa marturia lui Iustin, in prima jumatate a secolului al II-lea, aici era prezentata o pestera in care era plasata Nasterea lui Hristos. Se pare, totusi, daca ii dam crezare Sfantului Ieronim, ca intr-o anumita perioada, o padure sacra inchinata lui Adonis s-ar fi aflat in apropierea pesterii si ar fi indepartat vizitatorii. In orice caz, abia incepand cu secolul al IV-lea va capata importanta valul vizitatorilor acestui loc, si nu numai. Imparateasa Elena Intre primii vizitatori ai Betleemului se distinge Elena, mama lui Constantin, venita in Palestina in anul 327 (data este controversata: ar putea fi primavara anului 325) sa viziteze Locurile Sfinte. Motivatiile pelerinajului intreprins de Augusta sunt multiple: pe langa motivul oficial - lucrarea harurilor pentru triumful imparatului „crestin" -, putem presupune o dorinta reparatorie pentru drama casnica ce indoliase de curand familia imperiala (sotia si fiul lui Constantin, ucisi la ordinul acestuia); sa retinem, cel putin, ca Elena mai avea ca misiune supravegherea lucrarilor de constructie intreprinse la locurile sfinte din porunca fiului ei. In acest context, mai multi istorici din vechime i-au atribuit initiativa zidirii bazilicii Nasterii Domnului din Betleem. Nu trebuie, fara indoiala, sa exageram rolul imparatesei, caci constructia bazilicii din Betleem nu este decat un element al unui plan apologetic de ansamblu, care viza ridicarea unor somptuoase biserici pe locurile Nasterii Domnului, ale Patimii si Invierii (Martyrium si Anastasis), ale Inaltarii (Eleona) -ilustrand astfel cele trei afirmatii ale Crezului: s-a nascut, a patimit si a inviat, s-a urcat la ceruri. Pelerini din secolul al IV-lea Pelerinul din Bordeaux da seama, in anul 333, despre stadiul de avansare a acestor constructii constantiniene. El este primul care semnaleaza la Betleem bazilica Nasterii Domnului. Mentioneaza, de asemenea, mormantul lui David (caruia ii alatura pe lesei, Solomon si pe trei tovarasi de arme ai lui David), un mormant pe care il vor semnala, timp de mai multe veacuri, vizitatorii Betleemului. In ce o priveste pe Egeria, ea s-a dus la Betleem de mai multe ori in timpul sederii sale in Orient, din 381 pana in 384; din nefericire, o fila din manuscris a disparut, aceea care descria ceremoniile de Boboteaza desfasurate in biserica numita Campul Pastorilor si in cea a Nasterii Domnului. Ea ne aduce in alta parte o informatie interesanta cu privire la celebrarea la Betleem, la 18 mai, a unei sarbatori in cinstea Sfintilor Inocenti. Se pare ca, inca de pe vremea sa, era obiceiul sa fie aratate, intr-o biserica din partea locului, relicvele acestora din urma. O iesle de argint La doar cativa ani mai tarziu, Sfantul Ieronim se va instala la Betleem impreuna cu Paula si Eustochium, scumpele sale fiice spirituale, unde va ramane pana la moartea sa in anul 420. El evoca adeseori in scrierile sale pestera Nasterii Domnului. Sa-l ascultam descriind simtamintele Paulei la vederea acestei pesteri: „O ascultam jurandu-mi cum contempla cu ochii credintei pruncul infasurat in scutece si scancind in ieslea lui, magii adorandu-l pe Dumnezeu, steaua care stralucea deasupra, Fecioara Maria, tatal infietor purtandu-se prevenitor, pastorii dand fuga de cu noapte pentru a vedea ce se intamplase [...], pruncii macelariti, Irod si furia lui. Pe Iosif si Maria fugind in Egipt. Amestecandu-si lacrimile cu bucuria, striga: «Bun gasit, Betleeme, casa a painii, unde s-a nascut painea cea coborata din cer»...". De altfel, Ieronim ne vorbeste indelung despre iesle, mahnit de faptul ca aceea de la inceput, o iesle de lut, a fost inlocuita -sau mai degraba, fara indoiala, acoperita - cu o iesle de argint: „Ah, macar de mi-ar fi dat sa vad aceasta iesle unde s-a odihnit Domnul! Dar, vai!, dintr-un simtamant de veneratie pentru Hristos, noi am dat la o parte ieslea de lut, spre a-i pune in loc una de argint. Cu cat mai de pret era pentru mine cea data la o parte! Argintul si aurul sunt bune pentru pagani; aceasta iesle de lut era mai pretioasa pentru credinta crestina!". Ieronim mai cunoaste la Betleem mormantul lui David, iar in imprejurimile lui, Campul Pastorilor, unde acestia isi pazeau turmele atunci cand au primit solia ingerilor. Situat in apropierea turnului Ader, unde si patriarhul Iacov le pascuse pe ale sale, acest loc ii inspira lui Ieronim una din acele dezvoltari in care exegeza tipologica amesteca fara sa clipeasca mai multe texte biblice, nu fara a strecura discret o trimitere la mitologia clasica: „in vreme ce pastorii isi pazeau oile, au gasit Mielul Domnului, cu lana curata si neprihanita care a fost umezita de roua cereasca, in vreme ce tot pamantul era uscat, el, al carui singe a ridicat pacatele lumii si, imprastiat pe usorii usilor, a pus pe fuga pierzatorul din Egipt". Toate aceste texte ale lui Ieronim traduc iubirea lui pentru aceste locuri, despre care marturiseste si alegerea amplasarii mormantului sau, chiar la intrarea in pestera. Calugari si eremiti In secolul al V-lea, putini pelerini ai Betleemului ne-au lasat amintirile lor. Eucherius (daca il putem data din aceasta epoca) a fost uimit de micimea satului, imprejmuit de un zid de incinta scund si lipsit de turnuri. Semnaleaza si el ieslea si stralucitoarea ei racla din aur si argint. Aceasta este epoca in care multi calugari se instaleaza in desertul Iudeii, aflat foarte aproape. Nu departe de sat, pe o colina, Teodosios si tovarasii sai se asaza intr-o pestera pe care o socotesc ca fiind cea in care magii au facut popas, pe drumul de intoarcere de la Ierusalim catre tinutul lor. Se intemeiaza si o manastire la Kathisma, intre Ierusalim si Betleem, nu departe de mormantul Rahelei, pe locul in care se presupune ca Fecioara Maria ar fi sezut cu ocazia sosirii sale la Betleem. Bazilica lui Iustinian... Secolul al VI-lea este o epoca importanta pentru Locurile Sfinte din Betleem. Bazilica lui Constantin, distrusa in anul 529, in timpul unei revolte samaritene, este reconstruita la putin timp dupa aceea, din ordinul lui Iustinian, dupa un plan usor diferit de cel dinainte, dar la fel de somptuos; este bazilica pe care o mai putem vedea si astazi la Betleem. Aceasta reconstructie este insotita si de punerea in valoare a locului: astfel, atunci cand pelerinul din Piacenza il viziteaza prin anii 560-570, declara ca este un loc minunat. Sa-i dam cuvantul: „Se afla aici pestera in care s-a nascut Domnul si in care se gaseste ieslea impodobita cu aur si argint; luminile stralucesc aici zi si noapte. Gura pesterii este foarte strimta. Sfantul Ieronim, un preot, a sapat stanca la intrarea in grota, facandu-si acolo un mormant, unde a si fost asezat". In afara de bazilica Nasterii Domnului, el a vazut si un alt sanctuar, asupra caruia marturia lui este de mare insemnatate: „La o jumatate de mila de Betleem, intr-o mahala, sunt doua morminte unde odihnesc David si Solomon; i se spune locului «Sfantului David». Copiii pe care Irod i-a dat mortii- isi au aici mormantul; odihnesc in el toti laolalta, il deschizi si le vezi osemintele", in sfarsit, pe drumul dinspre Ierusalim, pelerinul nostru mai vazuse mormantul Rahelei si locul in care sezuse Fecioara, cu izvorul care aparuse la ruga ei. ... crutata multumita magilor Catre aceeasi perioada, in indepartata-i Galie, Grigore de Tours culegea mai multe povestiri ale pelerinilor in Orient: prin el cunoastem existenta, in bazilica Nasterii Domnului, a unui put supranumit „al Fecioarei" si virtutile miraculoase ce ii erau atribuite. Cei care priveau in acest put, se povesteste, din clipa in care aveau inima curata, puteau vedea acolo steaua care le aparuse magilor, alunecand de la un perete la altul. Oricum ar sta lucrurile in cazul acestei legende pioase, sa observam ca toti vizitatorii puteau cel putin vedea aceasta stea pe un mare mozaic parietal care reprezenta Adoratia magilor. Acest mozaic a salvat biserica de la distrugere in anul 612: atunci cand persii au invadat Palestina si i-au jefuit rand pe rand sanctuarele, au crutat numai bazilica Nasterii Domnului, fiindca ii vazusera in ea pe magi reprezentati in vesminte persane. Episcopul galic Arculf Sa incheiem aceasta privire de ansamblu asupra pelerinilor din vechime cu episcopul galic Arculf, venit din Galia in a doua jumatate a secolului al VII-lea, intr-o epoca in care arabii cucerisera Palestina. Si el a remarcat caracterul modest al Betleemului si meterezele lui fara turnuri; a vazut pestera, impodobita toata cu marmura, de unde relicvariul ieslei pare sa fi disparut, caci fundul pesterii este numit in vremea aceea iesle; a vazut o scaldatoare in care ar fi fost imbaiat pruncul Iisus si in care pelerinii isi spalau fata; a mai vazut biserica cu mormantul lui David si o alta cu cel al Sfantului Ieronim (care a fost deci deplasat); o alta biserica, in sfarsit, pe Campul Pastorilor, unde erau chiar aratate mormintele a trei dintre ei! Cu timpul, dupa cum se vede, legenda Betleemului s-a imbogatit, lucru care va continua si de-a lungul secolelor urmatoare. Caci atractia micii cetati nu va slabi si multi vor fi cei care vor raspunde invitatiei lui Ieronim, de a veni aici pentru „a intra in cortul sau si a venera locul pe unde i-au calcat pasii".
|
Legatura dintre Nasterea Domnului si Invierea Sa, in iconografie La “plinirea vremii”, in pestera din Betleem, Fiul, nascut din veci din Tatal, S-a intrupat din Fecioara Maria. “Lumina care straluceste in intuneric” - pe care intunericul nu a cuprins-o - “ S-a facut trup si S-a salasluit intre noi”. Lumina din acea sfanta noapte care va radia peste veacuri, risipind intunericul din lume si stralucind in sufletele celor care il vor primi pe Hristos, nu este nimic altceva decat lumina pascala caci, bucuria adusa de Nasterea lui Hristos, trimite la cea a Invierii Domnului. Este bucuria abolirii mortii. “Hristos Se naste ca sa mantuiasca neamul nostru” Hristos Se naste, si portile iadului se cutremura deoarece, odata cu Nasterea lui Hristos, se implineste cea mai veche profetie mesianica: "Dusmanie voi pune intre tine si intre femeie, intre samanta ta si samanta ei; aceasta iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul". (Facere 3,15) In decursul vietii ei, omenirea are de luptat cu raul, sub toate formele lui; in sfarsit va iesi invingatoare din aceasta lupta, datorita Omului fagaduit de Dumnezeu. Cel care il va supune pe diavol, doarme acum in iesle. Legatura dintre Nasterea Domnului si Inviere, consta in implinirea planului iconomiei mantuirii: “Hristos Se naste ca sa mantuiasca neamul nostru”. Aceasta relatie stransa dintre cele doua mari praznice ale Bisericii este exprimata remarcabil atat in imnografie cat si in iconografie. Cand ascultam aceasta stihira de la Vecernia din 23 decembrie, ascultam deja un cantec pascal, comemorand deja marele si tainicul eveniment al Invierii Domnului: “Pregateste-te Beltleeme, ca s-a deschis Edenul; impodobeste-te Efrata, ca se innoieste Adam si Eva impreuna cu el; ca blestemul s-a dezlegat, mantuirea in lume a inflorit si sufletele dreptilor bine se impodobesc, aducand cantare, ca un dar plin de sarg, in loc de mireasma, si primind mantuire sufleteasca si nestricaciune. Ca, iata, Cel ce urmeaza sa se culce in iesle, mai inainte porunceste sa savarseasca duhovniceasca cantare cei ce canta neincetat: Doamne slava Tie!” Edenul este deschis. Hristos vine, si plinatatea mantuirii se manifesta: “blestemul s-a dezlegat, mantuirea in lume a inflorit”. Deja putem gusta slava din noaptea Invierii, care ne descopera deplin, cum Hristos care cu “moartea pe moarte calcand”, daruieste viata celor din morminte. Daca vom compara reprezentarile iconografice ale celor doua praznice - Nastere si Inviere – vom remarca, de asemenea, multe asemanari, ce subliniaza legatura dintre acestea. Sa luam doua exemple reprezentative: icoana traditionala a praznicului Nasterii Domnului, si icoana Coborarii la iad.  
In centrul icoanei Nasterii dupa trup a Domnului se afla o pestera, in interiorul careia se afla Maica Domnului, impreuna cu pruncul Hristos. Scene multiple, amintite in Evanghelii, sunt prezente impreuna: ingerii canta cantari de lauda; magii si pastorii aduc daruri; cerul Ii aduce inchinaciune printr-o stea; dobitoacele Il vegheaza minunandu-se in tacere. Registrul de jos subliniaza piatra de poticnire a Intruparii. Scena din dreapta arata spalarea pruncului de catre moasa si ajutorul ei. Ea ne spune ca Hristos S-a nascut ca orice alt copil. Scena din stanga il infatiseaza pe Iosif care, observand spalarea copilului, este cuprins din nou de indoieli despre fecioria consoartei sale. El este ispitit de diavol care-i sugereaza ca daca pruncul ar fi fost cu adevarat dumnezeiesc, nu S-ar fi nascut in chip omenesc. Maica Domnului este in centru, si cum sta inclinata, priveste la Iosif ca si cum ar incerca sa-l ajute sa treaca dincolo de indoieli si ispite. Pozitionata astfel, langa icoana Pogorarii la iad, o asemanare a constructiei este evidenta. Si in icoana Coborarii la iad este o parte intunecata in centrul acesteia. Ingerii participa la ambele evenimente. In fiecare scena, lumea este chemata la centralitatea vietii in Hristos: la fel cum pastorii si magii au fost martori ai Nasterii lui Hristos, la fel patriarhii si dreptii Vechiului Testament au fost martori ai Invierii. Un numar mare de sensuri teologice sunt inscrise in icoana traditionala a Nasterii Domnului. Intunecimea pesterii in care s-a nascut Hristos, infatiseaza cuvintele Sfantului Ioan: ” Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o. (Ioan 1;5)” – “Si Cuvantul S-a facut trup si S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar.”(Ioan1,14). Intunecimea pesterii reprezinta starea lumii, intoarsa de la comuniunea cu Dumnezeu, prin pacatul omului. Important, de asemenea, este faptul centralitatii Maicii Domnului in cadrul icoanei. Nascatoarea de Dumnezeu este reprezentata astfel nu pentru a atrage atentia de la Hristos, caci intreaga icoana este inchinata Lui, slavei Intruparii Sale, dar pentru a proclama ca intruparea Fiului, reprezinta un act pentru si in umanitate. Hristos vine “intru ale Sale” (Ioan 1;11), si, prin venirea Sa, reinnoieste nu doar ceea ce este al Sau, ci ceea ce este al nostru. Chenoza nu inseamna o cadere a lui Dumnezeu din dumnezeirea Sa, ci un mod de a intari firea omeneasca dinlauntrul ei. Aceasta este taina exprimata in Canonul din Duminica de dinaintea Nasterii Domnului: “Cel mai inainte de veci S-a nascut din Tatal, mai presus de cuget, mai pe urma din Fecioara S-a intrupat, precum Insusi stie, vrand sa innoiasca omenirea cea stricata de sfatul sarpelui celui viclean ” (Canonul Inaintepraznuirii, Oda III) Din Fecioara, Fiul a luat trup, “precum Insusi stie”, deoarece “a vrut sa innoiasca omenirea”. Innoirea omului este innoirea firii umane. Firea noastra iesise prin pacat din adevarata existenta si ramasese intr-o existenta imputinata, mincinoasa si bolnava. Pentru noi, si in starea noastra, a venit Fiul lui Dumnezeu ancorand in Sine intai firea omeneasca pe care a asumat-o, apoi, prin comuniunea cu El, pe toti cei care primesc aceasta impartasire - de El si cu El. Mormantul - iesle a vietii
Pe de alta parte, pestera nu se deosebeste de mormant. In acelasi sens putem afirma ca ieslea din Betleem nu se deosebeste de un sicriu. Este "Nasterea Domnului", sau "Punerea in mormant?” Icoana face, in acest fel, legatura intre aceste doua evenimente: Hristos Se naste, Hristos moare, caci numai astfel Hristos inviaza. Numai astfel omul poate avea o noua viata. Acest lucru devine si mai evident atunci cand icoana Nasterii este comparata cu o alta icoana a Invierii, ce infatiseaza femeile mironosite, venind a treia zi, la mormantul lui Hristos. In aceste icoane, Nasterea si Invierea sunt infatisate aproape la fel, amandoua purtand profunde semnificatii teologice.  
Hristos se naste intr-o iesle de forma identica cu cea a unui sicriu; iar in icoana Invierii, mormantul nu se diferentiaza de iesle. Numai pacatul a unit nasterea de moarte. Prin pacat a intrat deci moartea in lume si stim, ca tot cel ce se naste, trebuie sa si moara. Intruparea lui Hristos, transforma insa mormantul intr-o imagine a vietii. In icoana Invierii, sicriul, mormantul, sunt facute iesle, care reprezinta inceputul unei noi vieti - viata vesnica in Imparatie. Aici putem observa relatia unica intre aceste doua mari sarbatori, si anume mantuirea oferita prin Intruparea Domnului. Noi, prin pacatele noastre, am transformat nasterea intr-o sursa a mortii. In aceasta realitate, Hristos intra deplin, si, prin acest fapt, sterge urmarile pacatului. Prin Nastere, Moarte si Inviere, El a plinit o mare taina: prin faptul ca si-a pus viata Sa pentru noi, locul mortii - mormantul- este transformat in iesle a vietii. In acest fel, icoanele ne amintesc faptul ca Nasterea lui Hristos este o sarbatoare pascala si o infrangere a pacatului. Betleemul primeste "adevaratul pom al vietii" In Duminica de dinaintea Nasterii Domnului, se canta la Canonul Utreniei: “Minunate, infricosatoare si uimitoare taine! Domnul slavei a venit pe pamant si a intrat in pestera, saracind cu trupul, cautand sa cheme iarasi pe Adam, si sa izbaveasca pe Eva din dureri.” Iata cum ridicarea lui Adam si a Evei din iad, imaginea centrala a icoanei Invierii, este aratata deja in Duminica de dinaintea Nasterii Domnului. Acesta este cu adevarat rodul venirii lui Hristos. Acesta este motivul pentru care imnele arata legatura dintre pestera din Betleem si Eden, casa primului om: “Gateste-te Betleeme ca s-a deschis Edenul pentru toti; infrumuseteaza-te Efrata ca pomul vietii a inflorit in pestera din Fecioara. Pentru ca pantecele aceleia s-a aratat rai intelegator, intru care este dumnezeiescul pom, din care mancand vom fi vii si nu vom muri ca Adam. Hristos Se naste ca sa ridice chipul cel cazut ma inaite.” (Troparul Inaintepraznuirii) Mai mult decat simpla intoarcere in Eden, Nasterea lui Hristos, deschide omului posibilitatea de a avea o mai mare comuniune cu Dumnezeu: accesul la “adevaratul pom al vietii”, necunoscut pana acum in Eden, Hristos Insusi. Hristos aduce omului o innoire a vietii: adevarata viata cunoscuta in Eden, acum in masura deplina. Inomenirea Fiului lui Dumnezeu reasaza omul cazut in starea lui dinainte de cadere. Facandu-Se om, murind si inviind prin natura omeneasca pe care Si-a asumat-o, Logosul a unit din nou si pentru totdeauna elementele separate: trupul si sufletul. Astfel, dupa cum moartea a intrat in lume prin greseala unui singur om, tot asa prin Invierea lui Hristos viata ne-a fost redata. Dimensiunea ascetica a praznicului Nasterii Domnului Raspunsul omului, asa cum observam din cele doua praznice, ce sunt unite asemenea unuia, atat din punct de vedere al imnografiei, cat si al iconografiei, trebuie sa fie unul, asceza. De aceea, ambele praznice sunt precedate de perioade de post. O cale a straduintei, a luptei, a efortului. Edenul este redeschis: calcam din nou prin Rai. Ce trebuie sa facem aici? Sa repetam pacatul protoparintilor? Ori sa luptam impotriva falselor promisiuni ale patimilor si sa gustam din fructul vietii vesnice oferit prin Intruparea Fiului? Aceasta este dimensiunea ascetica a Nasterii Domnului, despre care imnele marturisesc: ”Sa mergem credinciosilor, sa intampinam pe Ziditorul, Cel ce vine pe pamant, rasarind din Fecioara: cu curatie sa ne luminam, cu fapte bune sa stralucim, cu frica si cu bucurie sa ne gatim a privi cu ochii mintii pe Hristos, ajuns Prunc, care ne indumnezeieste pe noi, oamenii, din milostivirea cea mare.” (Inaintepraznuirea Nasterii Domnului) Nasterea lui Hristos cheama creatia la despatimire si dobandire a virtutilor: “Toata intinaciunea cea din patimi lepadand, cu vrednicie sa luam cunostinta curata de venirea lui Hristos, pentru ca vine sa poarte trup fara intinare si sa daruiasca tuturor, prin Duh, dumnezeiasca innoire.” (Inaintepraznuirea Nasterii Domnului) Atat timp cat nu vom urma indemnul ascetic al acestui praznic, vom ramane in afara lui. Insa, cand vom gusta bucuria nevointei venite prin purtarea crucii, si prin ea, bucuria Invierii, atunci ne vom afla si in pestera din Betleem, cantand impreuna cu ingerii:
”Intelepciunea cea ziditoare vine acum; norii cei prorocesti se deschid; harul insenineaza cerul; Adevarul a rasarit; Inceteaza vorbele cele intunecate ale umbrei; Poarta Edenului s-a deschis. Adame, dantuieste; Ziditorul nostru, Dumnezeu, de bunavoie se naste om”. (Stihira Laude - 21 decembrie)
|
Jocul Ursului Jocurile cu masti din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare si pastorale de traditie multimilenara, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Referitor la aceste vechi obiceiuri, Mircea Eliade sustine: "Asemenea ceremonii sunt inca populare in Balcani, in Romania mai ales, in timpul celor 12 zile din Ajunul Craciunului, pana la Boboteaza. La origine, acestea erau ceremonii in legatura cu intoarcerea periodica a mortilor si comportau tot felul de masti animale – cal, capra, urs (...)" Numarandu-se intre obiceiurile de iarna in intreg spatiul romanesc, dar mai ales in Bucovina, Jocul Ursului se mai practica si astazi in foarte multe sate. Cultul ursului - atestat din cele mai vechi timpuri
Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetatorii confirmand existenta unui cult al acestuia, inca din paleolitic. Mai mult, cercetarile antropologilor efectuate la Polul Nord, in Siberia, in Scandinavia si in nordul al Americii, au dus la concluzia ca in sanul tuturor culturilor existente aici, ursul reprezinta un animal sacru. Popoarele uralo-altaice ale Eurasiei septentrionale pana in Alaska, il considerau drept spirit al padurii, suprem stapan al energiilor cosmice, simbol al fecunditatii. De asemenea, multe popoare indo-europene au, cu privire la urs, o serie de derivate folclorice si mitologice ce ni s-au pastrat pana astazi. In limbile indo-europene, pentru urs este utilizat in limba greaca cuvantul "arktos (de unde numele Arctic pentru a desemna Polul Nord). In limba latina – "ursus”, in celta – "art” iar in sanscrita: "rksa”. In alte limbi de provenienta indo-europeana sunt utilizate perifraze. In limba germana: "bjorn”, "bear”... pentru brun, de culoare bruna. In slava, si in rusa: "medvedi”, "mancatorul de miere”.
Cultul ursului la geto-daci Cultul ursului era prezent si la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Chiar numele Zalmoxis, confirma faptul ca ursul era un animal totemic al dacilor (zalmo=piele si olxis=urs).
Potrivit lui Romulus Vulcanescu, "numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului si al soarelui, in ipostaza lui umana, un purtator de piele de urs, nu atat in sensul de nebrida, cat de masca-galee, alcatuita dintr-un cap de urs, folosita in ritualurile si ceremoniile ce tineau la daci de cultul stravechi al ursului carpatic.” La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii pamantului. Pentru ca e un animal pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatia Ursa Mare si Ursa Mica, care devin Carul Mare respectiv Carul Mic. Ursul este perceput ca cel care regleaza anotimpurile, potrivit propriului sau ritm de hibernare, si, de asemenea, potrivit constaletiei sale, Ursa Mare, a carei pozitie pe firmament este legata de succesiunea anotimpurilor. Relatiile dintre urs si cele doua constelatii au dat loc la numeroase produse mitice, care evoca tema transformarii dupa moarte, in astre, tema intalnita mai ales in mitologia greaca. In mitologia romaneasca ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice (protectoare), terapeutice si meteorologice. Mai demult, exista chiar credinta ca un nou nascut, daca era dat cu grasime de urs pe corp, la prima spalare, castiga forta si norocul ursului. Cei bolnavi sau speriati erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii, sau se mai obisnuia ca cei debili fizic sau bolnaviciosi sa fie "botezati”, capatand numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor si mortii, ritualul fiind unul diferit de cel crestin. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii erau folositi pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de calcatul ursului (erau ursi dresati special pentru a face masaj cu picioarele).
La romani, calendarul popular i-a inchinat ursului mai multe zile, una dintre acestea fiind cea din 1 august, zi cunoscuta ca Impuiatul ursilor, moment din care aceste salbaticiuni incepeau sa se imperecheze. Inainte, aceasta zi era tinuta in special de catre crescatorii de animale, dat fiind faptul ca ursul incepea sa devina agitat, nervos si ataca cirezile de vite sau alte animale domestice. Pentru bunul mers si ferirea animalelor de furia ursilor, ziua de 1 august era petrecuta printr-o abtinere totala de la activitatile lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande imbelsugate. O alta sarbatoare arhaica dedicata acestui animal este Sambata Ursului ( a 3-a sambata din Postul Mare ), cand in popor se crede ca toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat in zonele folclorice de munte ale Romaniei, ursul e numit familiar Mos Martin. Jocul Ursului - obicei de Anul Nou
Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in satele bucovinene, caci se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a Romaniei. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai putin in cele montane. Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului, in special la Sadova si la Fundu Moldovei.
Jocul cu masti de urs simbolizeaza moartea si reinvierea naturii. Mihai Coman, in Bestiarul mitologic romanesc, afirma: “In colindul cu Ursul, animalul moare si invie, intr-o dramatizare simbolica a mitului renasterii naturii/cosmos (…) Astfel, rostogolirea ursilor in cerc, batutul si moartea ursului, apoi invierea miraculoasa ca si urcarea acestuia pe bata (toiag), redau in chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, candva, stateau sub semnul acestui animal, capabil sa invinga iarna si sa vesteasca primavara.
Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. Cea mai arhaica forma de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acesta masca s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obtinerea costumului din paie, se rasucesc franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtatorului, acesta ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei. Masca initiala din paie era aruncata in foc pentru a arde, simbolizand astfel moartea si renasterea vegetatiei, odata cu trecerea anotimpurilor. In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos. Cetele de ursi pot fi independente dar, de regula, ele alcatuiesc un nucleu ceremonial in cadrul grupurilor complexe de mascati (Malanca, Benzile, Partiile etc.) Ceata ursilor este condusa de un capitan fiind compusa din: ursi, ursari, irozi, mascati si tobosari. Ursii sunt jucati de persoane imbracate in blana de urs impodobita cu tinte, curele si canafi mari rosii.
Ursarii sunt cei care conduc ursii printr-un lant legat de capatul ciomegelor ce se prinde apoi de capul ursului. Tobosarii dau ritmul jocului prin tobele gigantice prinse de trunchi pe care le bat cu doua bete de lemn. Dupa executarea numerelor din timpul dansului, ursii se misca independent, simuland viata lor libera in mijlocul naturii, se iau la tranta, fac tumbe, simuleaza chiar atacul asupra persoanelor din asistenta. Jocul Ursului - urare Ursii de Anul Nou alunga demonii din case si ograzi si ureaza (ei si ursarii lor…) un an fericit – colindul-uratura avand caracter augural si propitiatoriu. Merge roata pravalita.
Buna seara gospodari! Na! Na! Na! Martine Na!
Venim cu ursul din deal, Joaca, joaca, nu mai sta!
Daca bine si voiti Foaie verde de bradut,
Ursul nostru sa-l primiti! Ursul meu cu doi puiuti,
Na! Na! Na! Martine, na! Foaie verde de dudau,
Nu te da, nu te muia, Ursul meu de la Bacau
Ca pun mana pe nuia, A venit la dumneavoastra
Si nuiaua-i de rachita, Ca sa joace-o ursareasca
Hai, Martine, la pamant, Na! Na! Na! Martine, na!
Si asculta-ma ce-ti cant! Nu te da nu te muia!
Cand erai mai mititel Joaca, joaca, ursule,
Erai tare frumusel, Ca s-or coace murele,
Dar de cand ai crescut mare, Mai tare te-i ingrasa
Ma dai jos de pe picioare! Si prin case vei juca.
Na! Na! Na! Martine na! Salta, salta tot mai sus,
Mai intoarce-te asa! Ca si anul care-i dus!
Joaca, joaca, Mos Martine, Ia apleaca-te in jos,
Ca-ti dau miere de albine Sa saluti gazda frumos!
Joaca, joaca tropotit Foaie verde de secara,
Ca tiganul la prasit! Sa iesi ursule afara!
Ursul meu din Spania Foaie verde de stejar
L-am adus cu sania! Sanatate, gospodari!
Joaca, joaca, urs nebun, La anu’ si “La multi ani!”
Ca de nu-ti fac pielea scrum! Sursa: crestinortodox.ro
|
Obiceiuri de Craciun - Craciunul si taierea porcului Obiceiuri de Craciun - Taierea porcului
La Craciun, porcii se taie in ziua de Ajun, in intaia zi de Craciun sau chiar intr-a doua, cum se intampla prin unele sate din jud. Tecuciu. Prin jud. Muscel sunt sate prin cari porcii se taie intre Craciun si Sf. Vasile, pazindu-se ca ziua de taiere sa nu fie Lunea ori Vinerea, mai cu sama cand ramane prasila de porci in urma. Altii,- satenii obriciti, - nu taie porcii decat dupa Sf. Vasile, ca sa nu zaca de lingoare. Prin unele sate din jud. Dolj, porcii se taie de cu noapte, asa ca pan' la ziua totul sa fie gata. Cand injunghe porcul, cel ce-l taie, ca si cei dimprejur, isi fac cruce cu sange, ca sa fie sanatosi si rosii peste an, si zic: - La anul si la multi ani cu sanatate !. In ziua aleasa, dis de dimineata incep sa se auda prin sat tipatul, guitatul sau guetul porcilor. Toata partea barbateasca din casa,- si pe unde nu-i decat barbatul, se ajuta cu cineva din vecini, - sar si prind porcul, il culca pe o parte, iar unul care-i mai mester, ii infige cutitul in gat, in asa fel incat pielea sa nu se spintece decat atat cat este latimea cutitului. In launtru, varful cutitului se primbla cam de un lat de palma, ca sa se taie bine vinele si sa se scurga in totul sangele. La taiere nu trebue sa stea nimeni prin prejur dintre acei cari sunt milosi din fire, caci se crede ca porcul moare cu mare greutate ; carnea unui asemenea porc nu va fi buna. Pe porc sa nu-l vaiete nimeni, sa nu-i zica "saracul", caci aceasta supara pe Dumnezeu : - Dumnezeu a lasat ce-a lasat: sa fie Craciunul satul ! Femeile mai ales lipsesc. Cel ce taie porcul, nu trebue sa criste,- sa scrasneasca, sau sa stranga din dinti, ca sa nu iasa carnea porcului tare si sa fiarba cu anevoie. Prin unele sate din jud. Neamt, pe unde porcii se taie in ziua de Ignat, se aduna la taiatul porcilor mai multi oameni, da'ntre ei e unul mai bun, de pe a carui mana carnea se fragezeste. Aduna. paie, gateje si tuleie de haldan, cu cari fac foc. Apoi, c-un juvat, scot porcul din cotet si acel care e bun de mana, il taie. Unii ii vara cutitul la inima; altii ii taie gatita sau inghititoarea. Dupa ce porcul a murit, se gateste de parlit. Se aduc doua radacini, doua reteveie sau doi butuci, se pun aproape unul de altul la un pas si peste ele se pune porcul culcat pe-o parte. Gospodina vine indata si ii smulge parul de pe coama,- de pe gat si de pe spinare,- si daca este destul de mare, parul se smulge si de pe coaste, - facandu-l apoi manunchiuri: Acest par va fi folosit la facerea bidinelelor sau va fi vandut. Prin jud. Muscel, ca sa nu se stinga samanta porcilor, manuchele de par astfel smulse se leaga, se moaie in sangele porcului si apoi se pun la pastrare. Pe-alocuri, picioarele porcului se leaga inainte de a fi asezat la parlit. Dupa asezarea porcului, se da foc paielor, ciocanilor sau pusderiei de desubt, ca sa se parleasca parul; Prin unele sate din jud. Valcea, cand se aprinde focul sub porc, se pun intr-insul si cateva graunte de tamaie, ca sa fuga Diavolul departe. Focul se intretine mereu, dar intr-o masura potrivita, ca sa nu fie prea puternic, caci fiind "prea tare", arde nu numai parul ci si pielea sau soriciul porcului, ajungand astfel la slanina, care se topeste si curge in foc. Parul arzand, se face scrum; acest scrum este dat jos de pe porc cu un bat, ca sa se descopere partile neparlite spre a se papai si acelea. Cand o parte s-a parlit, focul se muta in cealalta parte, sub pantece, pe spinare, gat, picioare si celelalte parti ale porcului, cu multa bagare de sama, pana cand nu mai ramane nici un fir de par. Daca din greseala a plesnit pielea in vreun loc, acolo se uda indata cu apa rece, ori mai adesea se freaca cu omat, ca sa nu se arda si mai tare. De caldura, gazele din porc se umfla si pielea se intareste. In chipul acesta, porcul este curatit de par, insa saricul, doricul, cioriciul sau soriciul ii este negru de rapan sau de scrum. De aceea, ca porcul sa se curate de aceasta negreta, se muta pe un strat curat de paie, sau pe niste scanduri,- cum ar fi scoartele caralor, - se uda bine cu apa calda si astfel, dupa ce se inveleste bine cu saci, toale sau alte lucruri, se lasa ca sa se moaie. Asupra acestui lucru, iata ce inseamna Ion Creanga in Amintirile sale : "La Craciun, cand taia tata porcul, si-l parlia, si-l oparia, si-l invalia iute cu paie, de-l inadusii, ca sa se poata rade mai frumos, eu incalecam pe porc deasupra paielor si faceam un chef de mii de lei". Cand se socoteste ca pielea s-a muiat bine, gospodarul incepe sa o rada cu cutitul, dupa care o clateste cu apa calda ; si tot astfel, iar se rade si iar se spala, pana cand pielea ramane curata si galbena. Dupa aceasta se pregateste alt strat de paie, dar mai ales alte scanduri, pe cari porcul se pune cu pantecele in jos. Acum incepe grijitul, curatitul, cinatuitul, ciopatitul sau periatul. Intaiu i se face porcului in frunte o taietura cu cutitul in chip de cruce, zicandu-se ca si la facerea semnului Sf. Cruci : - In numele Tatalui, al Fiului si al sfantului Duh, Amin ! In unele parti din jud. Teleorman, dupa ce i se face crucea in cap, se presara cu sare, crezandu-se ca numai astfel ii fuge sufletul din cap. Prin jud. Muscel, dupa ce-i taie picioarele, si i le aseaza pe pantece, i se face porcului la ceafa, in dreptul sirei spinarii, o taietura in chip de cruce pe care altul o presara cu sare urand celor de fata: - Sa mancati porcii sanatosi ! Prin jud. Roman, crestatura, in, forma de cruce se face la spate, si se presara cu sare, ca sa fie carnea bine primita, de Dumnezeu, daca dintr-acel porc se va da de pomana,- si ca sa nu se strice . Dupa aceasta i se taie porcului coada si urechile si se dau copiilor, cari asteapta prin prejur. - "Mie are sa-mi deie coada porcului s-o frig, zice Creanga. Si intr-adevar, daca porcul este batran, coada are sub soric si o catime de carne, care nu se poate manca cruda. De aceea copiii ieau aceasta coada, o scrijala cu cutitul din loc in loc si apoi o pun pe jaratec. Dupa ce o frig, o impart intre dansii. Tot astfel fac si cu urechile porcului batran. Daca insa porcul este tanar, purcel, godac, godacel, grasun, grasunel, urechile i le mananca cu totul si tot astfel fac si cu coada, dupa ce o strujesc de pe oase, ramanand astfel in mana cu conul de soriciu numai. Prin unele parti se crede ca daca se da copiilor cari se scapa, noaptea in pat cu udul, sa manance coada porcului, vor scapa de aceasta slabiciune. Porcului i se taie intaiu picioarele de la genunchi in jos si dela coate in jos, apoi urechile si coada din radacina, - daca aceste doua parti din urma n-au fost taiate mai dinainte. Ele se dau gospodinei. Din ele se vor pregati raciturile, aiturile sau piftiile. Dupa acestea se scot soldurile, catesi patru, taindu-se din stinghii, astfel ca din porc nu ramane decat trunchiul cu capul, invalit in slanina. Slanina se despica de-a lungul spinarii si de-a lungul gatului, desfacandu-se cu incetul de pe carnea trupului, ca sa nu se taie din carne. Desfacerea aceasta urmeaza pana sub pantece. Cand insa slanina nu-i groasa, asa fel ca pe pantece sa aiba macar grosimea unui deget, cele doua slanini, adica cele doua parti sau jumatati de slanina, se desprind cu totul de pe la mijlocul coastelor. Dupa desprinderea slaninii, numita la sing. slanina sau platica, se curma capul. Acesta se desface in doua parti, fiecare cu cate o falca. Falcile se taie si dansele in doua bucati, ramanand intinate catre sfarla, avand grija la falca deasupra, care-i la olalta cu capul, sa se scoata creierii nesfaramati. Prin jud. Muscel, capul se taie inaintea soldurilor si se duce in casa cu ratul in urma, pentru ca sa nu se sparga oalele gospodinei iar prin alte parti se face acelas lucru, "ca sa fie bine si sa aiba (gazda) noroc la porci". Dupa cap, urmeaza sa se scoata : Iepurele, alcatuit din osul pieptului cu cei doi muschi dinainte; Iepurasii, cei doi muschi ai spinarii; Rarunchii; Cele doua coaste, ce se curma din osul spinarii; Celelalte parti cari mai raman. Se scot astfel de-o parte maruntaiele, din cari se desprinde cu bagare de seama fierea, ca sa nu se sparga, si care se leapada sau se pastreaza pentru leacuri ; apoi se cauta chisita, chisitoarea sau besica,- basica udului,- pe care copiii o asteapta, cum spune Creanga, ca s-o umplu cu graunte, s-o umflu si s-o zuraesc dupa ce s-a uscat, si apoi vai de urechile mamei, pana mi-o spargea de cap . Se dau apoi de-o parte matul sau ficatul, bojogii sau plamanii, splina, pecia ,- invalitoarea de grasime a maruntaielor care la miei se chiama jighir, iar la vitele mari prapur, - osanda, - lespezile de untura creata, - matele si chisea sau stomacul. Cand sparge bardanul sau bardahanul, toata bagarea de sama a celui ce grijeste este la splina, caci splina arata felul cum va fi iarna si partea, - directia, - dincotro vine. Daca partea subtire a splinei este indreptata de pilda spre miazazi, insemneaza, ca iarna vine dela miazanoapte. Daca splina este mai umflata catre coada, aceasta insemneaza dupa credinta poporului, ca iarna, catre sfarsitul ei, va fi mai grea. Daca-i groasa la mijloc, asta insemneaza ca asprimea iernii va fi in lunile din mijloc. Daca splina este lunga si subtire, si iarna va fi lunga, dar gerurile nu vor fi aspre. Si tot astfel fac gospodarii fel de fel de socoteli. Asemenea credinte le au si Rutenii. Cine vrea sa stie greutatea unui porc taiat, sa-i cantareasca numai capul; ramasita de carne va fi de zece ori mai grea decat capul. Prin unele parti, gospodarii cred ca pot prooroci si alte lucruri! Astfel prin jud. Muscel se spune ca "din felul cum se arata o bucata de carne asezata in osanza, unii sateni cunosc daca in viitor nevestele lor le vor naste fete ori baieti. Daca in inima se va gasi mult sange inchegat, aceasta insemneaza bani, adica stapanul va avea noroc de multi bani, fie ca va gasi vreo comoara, fie ca-i va castiga- in vreo afacere". Dupa ce maruntaiele "s-au pus la cale", se spala slanina si in urma se curata de bucatelele de carne, cari intamplator s-ar fi luat pe dansa. Slaninile se pun intr-o covata sau albie cu apa rece, ca sa iasa sangele dintr-insele; carnurile se spala si se pun cu sare. Intr-alta covata, iar maruntaiele: maiul, bojogii, splina, s. a., se aseaza intr-alt vas. Barhaiele adica matele, cu chisca, sunt luate de femeie, de obiceiu dupa masa, la curatit, scurtandu-se, spalandu-se, pe, fata, intorcandu-se si pe dos cu ajutorul unei tevi de trestie ori a unui bat lung aproape de un cot. Prin jud. Valcea acest bat se pastreaza, crezandu-se " ca e bun de intorsuri". Bezaraul,- grasimea de pe mate, - daca-i mult, se desface cu incetul; daca-i putin, se lasa pe mate ca acestea sa fie mai grase la mancare. Matele subtiri vor sluji la umplutul carnatilor sau trandafirilor , facuti cu tocatura de carne si slanina, usturoiata si piparata cu piper rosu pisat si cu piper negru. Matele groase vor sluji la umplutul galbasilor (calbasi, caltabosi, calmoi, bosometi), cu tocatura amestecata cu pasat facut in chiua. Chisca, adica stomacul porcului, se spinteca, se intoarce pe dos, se curata, se spala, se opareste si apoi i se iea pielita launtrica, dupa o truda nu tocmai mica. Ea se pune in urma la sare si obisnuit se pastreaza pentru ziua de Boboteaza, cand se fierbe si se mananca cu otet. Daca se vede prin carne si prin slanina un fel de besicute, albe ca mazarichea si cari besicute plesnesc cand carnea se pune pe jaratec, este semn, pentru cei din casa, dupa credinta lor, ca porcul a mancat zoi spurcate, cum de pilda ar fi zoile dela rufe, cari au sapun, - nu altceva ! Se zice ca acea carne este spurcata. Prin urmare in graba se chiama preotul care ceteste si o sfinteste cu aiasma. Linti face porcul si atunci cand i s-a dat mancare cu ciurul sau cu sita. A treia sau a patra zi, carnea se scoate de la saramura, se pune la uscare sau la pastrare in pod, sau se afuma, dupa datina si invatatura care o are fiestecare gospodar. Prin unele parti, unii gospodari nu mai parlesc porcii, ci-i jupoaie de piele ca pe vitele mari. Acestia vor folosi pielea de porc pentru facutul opincilor cu par, sau vor vinde-o. Curatirea porcului insa, este la fel cu cea aratata pana aici. La grijitul porcului iea parte indeobeste si gospodina; prin urmare, pentru aceasta zi intai de Craciun, - pe unde datina taierii porcilor este asezata in aceasta zi,- mancare aleasa nu pot avea casanii. De aceea se pregateste cate ceva in graba: Creierii se prajesc pe vatra fierbinte si neteda, dupa ce s-au dat carbunii de-o laturi. Rarunchii si cateva bucatele de carne macra se pun in frigare ori se face mancarea obisnuita, care se numeste tochitura sau topitura si care consta in prajirea din tigaie, cu ceapa, marunt taiata, a bucatelelor de carne macra desprinsa de pe slanina. Deci tochitura este foarte grasa si satioasa si prin urmare, multamita ei, se poate linge bietul crestin pana la urechi ! Cei din straini, cari ajuta la taiatul porcilor, sunt ospatati la aceasta pomana a porcului, cand se si cinsteste cum trebue!
|
Ignatul
Ignatul
Se spune ca in noaptea de Ignat porcii viseaza daca vor fi sau nu taiati sau viseaza cutit, ceea ce constituie un semn ca vor fi sacrificati. In unele zone, porcul se taie chiar in ajunul Craciunului. Carnea acestuia este destinata in principal prepararii produselor ce urmeaza a se consuma ritual pe tot parcursul perioadei dintre Craciun si Boboteaza. Conform randuielii traditionale, taierea porcului este singura activitate permisa a se desfasura in ziua de Ignat. Se credea ca prestarea oricarei alte munci - spalatul rufelor, cusutul, torsul lanii, maturatul casei etc, atragea dupa sine pedepsirea celor care se faceau vinovati de incalcarea normelor sarbatoririi. Femeile insarcinate respectau cu strictete interdictia de a lucra, de teama sa nu nasca copii cu infirmitati sau labili psihic. Masurile punitive - cazaturi, oparit, dureri ale membrelor inferioare - aplicate celor considerati ca vinovati de nerespectarea interdictiilor, erau atribuite unei divinitati razbunatoare, ce patrona sarbatoarea: Inatoarea. Se spunea ca Inatoarea era o femeie batrana, urata, lacoma si cu apucaturi de capcaun, "manca lumea". In acelasi timp, in povestile ce circulau in satul din sudul Moldovei, la inceputul secolului al XX lea, ea aparea ca o fiinta vicleana, ce incerca sa le ispiteasca pe femei sa lucreze, dupa care le oparea sau le devora. Pentru a contracara actiunile ei malefice si a o impiedica sa se apropie de casa, femeia "ispitita" trebuia sa iasa, la miezul noptii, in curte si sa imite cantecul cocosului, repetandu-l de trei ori. Se credea ca, auzind cantecul cocosului, Inatoarea se retragea speriata. Asadar, in acest ceremonial, se sconta pe functia protectoare a cocosului - chiar daca era vorba numai de imitarea sunetelor lui - care, in calitate de animal solar, avea puterea de a exorciza spiritele malefice. Dupa ce indeplinea acest ritual cu functii apotropaice, de aparare, femeia trebuia sa intre in casa si sa stinga focul, ca Inatoarea sa nu fie atrasa de lumina si sa revina. Ea cauta lumina focului, intrucat locul pe unde putea intra era hornul casei. Daca era intuneric, ea nu reusea sa gaseasca calea de acces catre interiorul locuintei si pleca definitiv. Dar, pana sa paraseasca satul, ea incerca sa se razbune pe oricine ii iesea in cale. De aceea, se spunea ca este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii sa poarte sau sa aiba asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic. Fiind incarcate cu energie, obiectele metalice puteau tine la distanta de om duhurile ostile lui. Metalul bara trecerea Inatoarei, impiedicand-o sa se apropie de cel pe care il intalnea in peregrinarile ei diurne sau nocturne pe pamant. Dupa credintele comunitatilor rurale din Banal, Inatoarea putea fi impiedicata sa se apropie de casa daca, in dimineata de Ignat, dupa ce se taia porcul, se inconjura de trei ori curtea cu o carpa aprinsa. Fumul degajat de carpa aprinsa o forta sa se indeparteze. Ritualul sacrificarii porcului in preajma sarbatorilor Craciunului, aminteste de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) in perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Intr-un moment cum este cel de la cumpana dintre anul vechi si anul nou, se sconta pe functlia regeneratoare a sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, ce moare, o noua viata se infiripa, aceea a noului an. Si aceasta, pentru ca sacrificiul, ca moarte violenta, lasa liber energiile vitale neconsumate. Din aceste energii neconsumate, cel sacrificat putea reveni la viata, putea renaste. Folcloristul Petru Caraman considera ca obiceiul taierii porcului din ziua de Ignat isi afla radacinile in traditiile antichitatii romane. Lumea romana practica acest sacrificiu la Saturnali, intre 17 si 30 decembrie, consacrandu-l lui Saturn, la origine zeu al semanaturilor. Porcul insusi era socotit ca intruchipare a acestei divinitati, a carei moarte si reinviere se consuma la cumpana dintre anul vechi si anul nou. Este insa vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra initial anul nou in lumea romana: inceputul primaverii, al semanaturilor, la sarbatorile ce precedau Calendele lui Janus, adica la Saturnalii. In desfasurarea obiceiului sacrificarii porcului, se respectau anumite conditii de timp si spatiu. Sacrificiul nu poate fi inceput inainte de ivirea zorilor si nici nu poate depasi apusul soarelui. El trebuie sa aiba loc pe lumina, intrucat numai lumina poate tine la distanta, prin puterea ei arzatoare, spiritele malefice, ce-ar incerca sa anuleze virtutile sacrificiului. Totodata, locul ales pentru taierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tamaiat si stropit cu agheasma sau cu apa neinceputa, pentru a indeparta duhurile necurate. Dupa ce animalul este sacrificat, iar carnea sortata, are loc un al doilea act ceremonial: impartirea pomenii porcului. Prin traditie, ea se oferea impreuna cu o lumanare aprinsa, celor care au ajutat la taierea porcului, ca si saracilor. Din restul carnii se prepara produsele destinate sarbatorilor de Craciun, Anul Nou si Boboteaza: carnati, tocatura, piftie, toba, caltabosi, carne fripta etc. Totodata, o parte se conserva pentru a fi consumata peste an. Nimeni nu se atinge insa de preparatele din carnea porcului decat dupa ce, in dimineata de Craciun, o parte din ele sunt impartite de femei, in vecini sau la biserica, pentru mortii familiei. Acest obicei se respecta cu strictete, intrucat, asa cum arata folcloristul S. Fl. Marian "...a gusta mai inainte de a sacrifica se socoteste ca cel mai mare pacat si de vatamare pentru sufletele (spiritele) protoparintilor care cer si doresc acest sacrificiu". Diferite organe sau parti din carnea porcului sacrificat sunt utilizate ca remedii in tratarea unor maladii ale omului sau animalelor, in practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant in vraji si farmece, ca si pentru "repararea" mortilor-strigoi. Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mancare. Sangele animalului, amestecat cu mei si lasat sa se usuce, este bun pentru afumat copiii cand se sperie sau cand au guturai. Parul de porc se pastreaza si cu el se afuma copiii atunci cand se crede ca sunt deochiati. Cu el se afuma si adaposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor salbatice. Untura de la porcul negru este utilizata in vraji, in descantece si pentru prepararea unor leacuri. De asemenea, ea se foloseste si pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor si viteilor. Grasimea de porc se folosesie pentru calmarea durerilor reumatice, cu ea ungandu-se membrele corpului afectate de boala. Copitele animalului sunt cautate de vrajitoare, pentru a le utiliza in practici de magie neagra, de legat casatoriile, de despartire a cuplurilor etc. In satele din Banat, exista obiceiul ca mortii-strigoi sa fie unsi cu untura. Inainte de a fi asezati in sicriu. Se crede ca untura ii fixeaza, impiedicandu-i sa se reintoarca si sa se razbune pe cei vii.
|
Ignatie al Antiohiei, misticul unitatii Rarele date biografice pe care le avem despre Ignatie al Antiohiei sunt extrase din sapte scrisori adresate de acesta, pe drumul martiriului sau, catre 110, Bisericilor pe care avea sa le strabata. Condamnat la moarte sub acuzatia de crestin, urma sa fie dat prada fiarelor la Roma, spre a spori bucuria norodului, care cerea mereu mai multi osanditi: Panem et circenses! In pofida indoielilor ce se manifesta periodic cu privire la autenticitatea lor, cele sapte scrisori scrise in timpul captivitatii sale constituie giuvaerul literaturii crestine de la inceputul secolului al II-lea. De un bogat continut doctrinal, ele vadesc influenta traditiei pauline si a traditiei ioaneice. Gasim in ele ecoul direct al controverselor doctrinale de atunci si manifestarea unui atasament fierbinte al autorului fata de persoana lui Hristos. Dupa ce am evocat problemele acelor timpuri, vom arata pe scurt cum anume este Ignatie martorul prin excelenta al unitatii si ce loc detine la el spiritualitatea martiriului. In mai multe din scrisorile sale, Ignatie denunta tendinta unei intoarceri la iudaism: "Nu va lasati inselati de invataturi straine, nici de acele basme vechi, ce sunt fara folos. Caci daca si acum mai traim dupa lege, marturisim ca nu am primit harul" (Catre Magnezieni VIII, 1). Acesta este ecoul direct al manifestului lui Pavel la Antiohia (Ga 2, 14 si urm.). Grupul iudaizantilor era inca puternic in mai multe comunitati: impotriva respectarii sabatului, Ignatie recomanda tinerea zilei Domnului, zi „in care viata ni s-a inaltat prin El si prin moartea Lui" (Magn. IX, 1). Controversa opune lectura dupa lectura din Scriptura (Catre Filadelfieni, VI): pentru Ignatie, criteriul nu este altul decat persoana vie a lui Iisus Hristos. „Pentru mine, arhivele mele sunt Iisus Hristos; arhive de neclintit - crucea Lui, moartea si invierea Lui, si credinta ce vine de la El" (FU. VIII, 2). Din veneratie pentru persoana lui Hristos, care nu putea fi cuprinsa in nevolnicia conditiei umane, unii carturari sustineau ca Hristos nu se intrupase decat in aparenta; de unde numele lor de docheti (din grecesul dokein, a parea). Impotriva acestora, Ignatie ridica protestele cele mai vehemente, punctand fiecare dintre dogme printr-un cu adevarat apasat: „Fiti, prin urmare, surzi cand vi se vorbeste de altceva decat de Iisus Hristos, Cel din semintia lui David, Fiu al Mariei, Cel Care cu adevarat S-a nascut, a mancat si a baut, Care cu adevarat a fost prigonit in timpul lui Pilat din Pont, Care cu adevarat a fost rastignit si a murit in vazul celor ceresti, al celor pamantesti si al celor de dedesubt, Care cu adevarat a inviat din morti" (Catre Tralieni, IX, 1). Asemenea lui Pavel in Epistola sa catre Efeseni, Ignatie reia fara incetare tema unitatii: „Unul Iisus Hristos, Care a iesit de la Unul Tatal" (Magn. VII, 2). O formulare dificila in concizia ei evoca invataturile lui Ioan asupra prezentei Tatalui in Hristos si reintoarcerea lui Hristos la Tatal (Magn. VII, 2). Concentrata asupra persoanei lui Hristos, invatatura lui Ignatie este putin explicita asupra Duhului Sfant. Acesta apare, inainte de toate, ca fiind cel ce l-a inspirat pe episcop (FU. VII, 2). I se recunoaste un rol de intarire in viata credinciosilor (salutul catre filadelfieni). Pentru Ignatie, Biserica catolica (universala) trebuie sa fie semnul vizibil al acestei taine a unitatii. "O singura rugaciune, o singura cerere, o singura minte, o singura nadejde in milostenie, in bucuria desavarsita; acestea in Iisus Hristos, decat Care nimic nu este mai presus. Cu totii adunati-va ca intr-un singur templu al lui Dumnezeu, ca imprejurul unui singur altar, in jurul unuia Iisus Hristos, Care a iesit de la Unul Tatal, Care este Unul si Care la Tatal S-a intors" (Magn. VII). Luptand impotriva fractionarii comunitatilor, Ignatie predica neincetat unirea in jurul episcopului, inconjurat de prezbiteri. In vreme ce, un timp, comunitatile erau diriguite de colegii, Ignatie atesta astfel aparitia episcopului in cadrul colegiului de preoti. Nu trebuie sa aiba loc decat o singura celebrare euharistica, prezidata de un episcop sau de cel imputernicit de acesta: „Aveti grija sa nu luati parte decat la o singura Euharistie; caci nu exista decat un singur trup, Domnul nostru Iisus Hristos, si un singur potir spre unirea cu sangele Sau; un singur jertfelnic, dupa cum un singur episcop cu preotii si diaconii, impreuna cu mine slujitori" (FU. IV). Rolul diaconilor nu apare foarte definit: este clar ca ei se supun direct episcopului (Magn. II).
Mistica martiriului Osandit sa fie sfasiat de fiare, Ignatie face o ucenicie aspra: pazitorii lui se poarta asemenea leoparzilor (Catre Romani V, 1)! Prada acestei suferinte continue, Ignatie nu mai nazuieste decat si mai fierbinte la consumarea martiriului. Scriindu-le romanilor, le interzice sa intervina in favoarea lui pentru a-l scapa de coltii fiarelor (Rom. IV). Unii termeni pot duce cu gandul la o desconsiderare a vietii prezente si la dispret pentru materie. Astfel, cativa comentatori s-au gandit la o infiltrare de idei gnostice: „Dorinta mea pamanteasca a fost rastignita si nu mai salasluieste in mine foc sa iubesc materia, ci se afla in mine o apa vie care murmura inlauntru-mi: «Vino catre Tatal!»" (Rom. VII, 2). Aluziile evidente la invatatura Evangheliei a patra (vezi In 4, 10; 7, 38; 14) arata cu prisosinta ca Ignatie nu se situeaza pe taramul teoretic al unei doctrine despre duh si materie, ci pe planul eminamente personal al intalnirii cu Iisus Hristos. Problema lui Ignatie este de a deveni "paine curata a lui Hristos", de a fi cu adevarat ucenic al lui Hristos, alaturandu-se acestuia dincolo de moarte (Rom. IV, 2-3). Elementul cel mai remarcabil este legatura dintre autenticitatea celebrarii euharistice si realismul unirii cu Hristos. Se poate spune ca Ignatie a trait atat de intens taina painii si a potirului euharistice, incat vrea sa se alature lui Hristos participand la jertfa Sa. Leac al nemuririi (Catre Efeseni XX, 2), Euharistia nu dispretuieste existenta de aici, ci permite ca, in viata noastra de zi cu zi, sa ne alaturam prin Hristos, intr-o impreuna-praznuire, Unului Dumnezeu manifestat prin Fiul Sau Iisus Hristos (Magn. VIII, 2). Nu este uluitor sa constatam ca unele dintre temele esentiale ale disputei din Antiohia se gasesc dezvoltate si actualizate la Ignatie? Este dovada ca lectia lui Pavel a dat roade. Gloria lui Ignatie consta in a fi asociat intr-o invatatura aflata sub semnul experientei sale traditiile venite de la Pavel si cele ale lui Ioan. Punand la socoteala si Evanghelia dupa Matei, care a cunoscut o atat de larga raspandire in Biserica veche, constatam astfel ca Antiohia a fost unul din creuzetele in care s-a faurit dogma de credinta universala.
|
Sfantul Ignatie si taierea porcilor Sfantul Ignatie Teoforul este sarbatorit pe 20 decembrie. Se crede ca a fost pruncul luat in brate de Hristos si dat ca exemplu de smerenie ucenicilor Sai (Matei 18, 2-4). Numele "Teoforul” vine de la marturia sa din epistole, unde scrie ca „Il poarta pe Hristos in inima”. Potrivit traditiei, Ignatie a fost episcop de Antiohia, al treilea in succesiune la scaunul episcopal, primul fiind Sf. Ap. Petru, iar al doilea Evodiu, conform marturiilor lui Eusebiu, Origen si Ieronim. Pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos, a fost aruncat in arena si sfasiat de lei, in jurul anului 110, in timpul domniei imparatului Traian (98-117). Particele din moastele sale se afla in Catedrala episcopala din Galati, la Schitul Darvari din Capitala si la Manastirea Tismana. Din nefericire, ceea ce se retine din aceasta zi este doar taierea porcilor. Nu stiu care este originea acestui obicei. Potrivit unor cercetatori, acest ritual al injunghierii porcului nu era facut pentru indestularea familiei cu hrana, caci el amintea de jertfele aduse in antichitate zeitatilor care se nasteau si mureau in perioadele de innoire a timpului calendaristic. De aceea, in ziua de Ignat, fiecarui membru al familiei i se facea o cruce cu sangele porcului si se spunea ca e bine sa vezi sange in aceasta zi. Tinand seama ca astazi oamenii nu se mai insemneaza cu sangele porcului, din acesta zi nu mai ramane decat indestularea pantecelui. Cert este ca Biserica nu poate recomanda si incuraja taierea porcilor in vreme de post. Pentru crestini, Craciunul nu e doar prezenta unor carnati, sarmale, sunca, caltabosi, cozonaci, ...pe masa. Pentru acestia, important e ca Fiul lui Dumnezeu sa Se nasca in ei. Dar omului din zilele noastre ii este mai usor sa taie porcul, sa-si condimenteze carnatii si sa-i manance fara retineri. De altfel, isi spune ca e destul de dificil sa explice cum Fiul lui Dumnezeu, nascut din vesnicie din Tatal, Se naste din Fecioara Maria. Asa ca alegerea sa sta in ceea ce ii cere mai putin efort. Atat de mare era credinta celor din vechime, incat ei respectau cu sfintenie vremea postului. Astfel, taierea porcului se facea dupa Craciun, ca nu cumva sa se spurce vreun vas cu carne de porc, cu "de dulce". Astazi, se crede ca porcul trebuie taiat in ziua de Ignat, pentru ca de acum incolo nu se mai ingrasa, nu mai pune carne pe el si nu mai mananca, pentru ca si-a visat taierea. Nu-mi ramane decat sa va reamintesc ca viata nu inseamna doar "a umbla in trup", adica a indestula pantecele si a saraci inima.
|
Teologia excepţională a colindelorMeditaţie a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel rostită la sfârşitul Concertului jubiliar – 2008, organizat la Sala Polivalentă – Bucureşti
COLINDUL SFÂNT ŞI BUN „Azi cu strămoşii cânt în cor
Colindul sfânt şi bun
Tot moş era şi-n vremea lor
Bătrânul Moş Crăciun” De ce se cântă colindele în cor? Colindele se cântă în cor, împreună, în stare de comuniune pentru că persoanele care le cântă, copiii, tinerii sau vârstnicii reprezintă cetele de îngeri care au cântat la naşterea Mântuitorului în Betleem:”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).Colindele se cântă în cor, în comuniune, pentru că ele reprezintă credinţa Bisericii, iar Biserica este adunarea oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi. Dar colindele se cântă în cor nu numai împreună cu oamenii din vremea noastră, ci şi în cor cu strămoşii, cu generaţiile trecute. Cu alte cuvinte, colindele sunt deodată eveniment contemporan, nou şi tradiţie veche. Colindele sunt statornicie şi prospeţime. Ele reprezintă legătura vie a credinţei Bisericii şi a iubirii ei faţă de Hristos-Domnul, ca răspuns al oamenilor la iubirea lui Dumnezeu Cel veşnic Care S-a făcut om. Colindele sunt ecoul popular şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice. În colinde se arată familiaritatea oamenilor cu Dumnezeu – Copilul, cu Pruncul Iisus. Apropierea maximă a lui Dumnezeu de oameni, prin Întruparea Fiului veşnic, îi face pe aceştia să se apropie de Dumnezeu. În colinde se cântă taina lui Dumnezeu Care coboară din ceruri şi vine pe pământ, se naşte din Fecioară într-o peşteră, pentru că Dumnezeu doreşte să sfinţească şi să mântuiască lumea din interiorul ei, cu acordul libertăţii ei. Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului, se sălăşluieşte între oameni. El vine la noi, pe pământ, în casa şi sufletul nostru, pentru ca noi să putem intra în casa cea cu multe locaşuri a Tatălui din ceruri. Colindele ne arată pe Dumnezeu ca fiind călător, pelerin. El ne caută şi ne cere să-L primim. Iată de ce colindătorii merg din casă în casă, vin spre noi şi ne întreabă dacă îi primim: Primiţi colinda? Primiţi colindătorii? Această întrebare însemnează de fapt: Primiţi taina iubirii lui Dumnezeu pentru voi? Într-adevăr, atât trăim de intens cât iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Iubirea lui Dumnzeu este deodată spaţiul libertăţii noastre şi aşteptarea răspunsului nostru. Hristos Pruncul pe Care-L cântă colindele este darul lui Dumnezeu Tatăl pentru viaţa lumii (cf. Ioan 3, 16). De aceea, colindătorilor li se răspunde cu daruri, bunătăţii i se răspunde cu binefacere, iubirii lui Dumnezeu i se răspunde cu bucuria recunoştinţei, în mod liber: „Ne daţi, ne daţi, ori nu ne daţi”? – ne întreabă colindătorii la sfârşitul popasului lor în casa noastră. De ce este colindul sfânt şi bun? Colinda sau colindul de Crăciun este sfânt, pentru că sfântă este taina minunată pe care o vesteşte, şi anume taina mântuirii lumii. Taina colindelor este taina iubirii sfinte a Stăpânului Atotputernic şi veşnic Care se face rob şi gustă moartea, pentru ca pe oameni să-i elibereze din robia păcatului şi a morţii. Colindul este sfânt, pentru că este glasul sfânt al Sfintei Evanghelii şi al Sfintei Bisericii extins sau adus în casele şi în sufletele oamenilor, auzit pe străzi şi în familii, în şcoli, în spitale, în orfelinate, în cămine de bătrâni, în unităţi militare, în penitenciare, în instituţii de cultură, la posturile de radio şi de televiziune. Colindul este sfânt, pentru că el ne binevesteşte taina sfântă a iubirii ca fiind temelia şi lumina vieţii. Colindul este bun, pentru că ne aduce în suflet mult bine: iubire şi pace, speranţă şi bucurie. Dar colindul este bun şi pentru că ne îndeamnă să fim buni, să fim milostivi, să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştrii. De aceea, colindul ne cheamă zicând: “Acum te las, fii sănătos
Şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita când eşti voios,
Române (creştine), să fii bun!” În încheiere putem spune că totdeauna colindul sfânt şi bun este un mare dar şi o frumoasă lucrare de întărire a credinţei, de sporire a iubirii faţă de Hristos şi faţă de oameni, de înmulţire a bucuriei şi a speranţei. Colindul sfânt şi bun este veşmânt de sărbătoare pentru sufletele celor ce cântă şi lumină caldă pentru inimile celor care îl ascultă. † Daniel
Patriarhul României (Agenţia de presă Basilica)
|
Cum se pictează icoana Naşterii Domnului
Iată cum se pictează icoana Naşterii Domnului dupa Erminia bizantină a picturii, a lui Dionisie Furna: “Peştera şi într-însa, la partea cea dreaptă, Născătoarea de Dumnezeu îngenuncheată, punând în iesle pe Hristos înfăşat ca un prunc [mic]; şi Iosif îngenuncheat de-a stânga, avându-şi mâinile încrucişate la piept. Şi dinapoia ieslei un bou şi un asin, uitându-se la Hristos. Şi dinapoia Prea Sfintei Fecioare şi a lui Iosif, păstorii ţinând toiege şi uitându-se cu mirare la Hristos; şi dinafară de peşteră, [mai în-colea pe munte], oi [multe] şi păstori [lângă ele], unul zicând cu fluierul, şi alţii uitându-se în sus cu frică; şi deasupra lor un înger îi binecuvântează [şi le vesteşte naşterea lui Hristos]. Şi deasupra peşterii, prin nori, mulţime de îngeri, ţinând hârtii, zic: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire””. Şi steaua [pe cer], în mijlocul lor, deasupra [peşterii], având rază mare, care se coboară în jos până la capul lui Hristos. Şi dinspre cealaltă parte, [după un colţ de munte, ivindu-se trei] magi cu îmbrăcăminte împărătească, [cu coroane în cap], călări pe cai [ţinând daruri în mâini şi] arătându-şi steaua unul altuia. (Când se pictează şi cele două femei care spală pruncul, una este moaşa Zelemi, alta Salomeea).” (Dionisie din Furna) De remarcat că Iosif nu apare niciodată lângă pruncul Iisus ci mereu deoparte, ca să se vadă cu n-are legătură nu naşterea lui Iisus, să fie evident că nu el e tatăl lui. Un alt aspect ar fi că Iosif era foarte bătrân când s-a născut Iisus, şi nu tânăr aşa cum apare în unele imagini comerciale Aici puuteţi găsi icoane cu Naşterea Domnului. Aici puteţi găsi simbolismul icoanei Naşterii Domnului.
|
|
|
Eu zic ca traim asemenea vremuri in care, tehnologia – varful creatiei omenesti atat de tare a ametit/ameteste toata faptura incat…Adevarul – care este persoana – si totodata Calea ce duce la Viata par perisabile si/sau – in cel mai rau caz – personaj de poveste!
Nu sariti pe mine, dar eu sentimentul asta il am vis-a-vis de ceea ce vede/crede/simte lumea, in general! In particular – chiar noi – care ne batem cu caramida in piept ca suntem drept-credinciosi pentru ca ne ducem la Biserica, ne spovedim, impartasim, citim, stim…cel mult avem habar ne unele ‘chestii’ de credinta, indraznim sa mai si comentam – pe ici, pe colo – ne da ‘motiv’ de umflare a propiei persoane ca suntem ‘pe cale’ cand, de fapt suntem la fel de neputinciosi, netrebnici si nefolositori, unii chiar deznadajduiti, primejduiti de asa-zisa acedie care incearca nu numai pe monahi dar si pe mirenii care-si pun nadejdea in propria persoana, in propriile forte, in cei de-aproape, in salariul care asigura plata facturilor de intretinere, lumina, telefon, cablu, samd…DAR de ceea ce vine/va venii peste noi cine/ce ne va scoate din impas?! Numai rugaciunea, bine-inteles care, in urma indeletnicirii cu ea nu-ti va arunca in poala para malaiata, nu va cobora nu stiu ce sfant din Cer sa te i-a de ceafa ca sa te duca nu stiu unde…ci, iti va da puterea de a suporta ceea ce vine peste tine, peste cei apropiati a-i tai, peste toata lumea ‘care zace in rau’, nu?!
In privinta rugaciunii pentru vrajmasi, ma opreste ceva a dezvolta subiectul fiindca, pot ‘acoperii’ o astfel de rugaciune spusa simplu (cea a Cuv.Paisie pentru toti criminalii, hotii, sau mai stiu eu care…) fara a vedea/cunoaste astfel de oameni altminteri m-as vedea anatemizandu-i, purtandu-le pica, judecandu-i aspru chiar daca si eu sunt tarana…
Ei! Fratilor…aici-e-aici! Proba credinciosiei o vom da toti! Eu am inceput sa dau examene deja! Zile fara plata, plata salariului intarziat mult, facturi incarcate, mojicie, rautati, amenintari, impilari de tot felul si modelul, bani putini pe munca multa, nedreptati…iti vine sa-ti iei muntii sau sa emigrezi! Nu credeam ca voi spune asa-ceva dar…imi surade ideea emigrarii – deocamdata – idee in ciuda careia am fost intotdeauna impotriva; pe de alta parte, imi suna/rasuna vorba profetica a Pr.Arsenie Boca cum ca, ‘ multi vor vrea sa se intoarca (in Romania) dar nu vor mai putea’ si, pe moment – ma potolesc! Cine stie cat….
http://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/2008/11/25/vedere-duhovniceasca-de-un-isihast-anonim/
Ceea ce spui tu Adriana este si pe site-ul ’sfaturiortodoxe’ demult…
Sunt/este buna cartea…te face sa-ti lipesti tampla fierbinte de caldaramul rece de-afara sa te racoreasca si linisteasca pentru ceea ce va sa vina…
Astăzi, mai mult ca niciodată,
Se cere multă rugăciune,
Se cere post, se cere milă,
Se cere jertfă pentru lume.
Lumea ne cere ale sale,
În care ne şi conformăm
Când ne’nrobeşte şi ne leagă
Şi-n jugul ei şi-n gând lucrăm.
Un lanţ perfid al dependenţei,
Ne leagă straşnic de pământ,
Şi-ncătuşaţi de grele patimi
Slujind-o ne săpăm mormânt.
Salvarea-i numai prin credinţă.
Curată, sinceră, trăită
Şi-n greul zilelor de astăzi,
Mărturisită, nu vorbită.
Că sfătuire-i pretutindeni
Cu patos şi putere mare,
Dar … rotunjei sunt vorbitorii
Şi îndrăzneţi –din nelucrare-.
Azi ne legăm unii de alţii
Şi ne certăm şi în Iisus,
Când vorbele tind către ceruri
Şi faptele în sens opus.
Şi astăzi ni se cere jertfă
Statornicie şi voinţă,
Că nicăieri nu găsim milă,
Decât la Domnul, prin credinţă.
Tot ce oferă lumea noastră
E jug, e moarte, e’nrobire,
Blocajul minţii’n întuneric,
Şi nicăieri nu-i izbăvire.
Salvarea-i doar în rugăciune
Şi-n lepădările de sine,
Care sunt răul suportabil,
Şi pasul nostru către bine.
Credinţa nu este spectacol.
Este trăire în sublim,
În Adevărul din lăuntru,
C are-l vedem şi nu-l trăim.
Credinţa azi i-un râu de vorbe,
Şi fapte public lăudate,
Care ne-aduc doar cunoştinţă
Dar nu ne’absolvă de păcate.
Azi din postare ne vorbeşte
Chiar un profesor- emerit-
Un ,,doctor” care ne vorbeşte
Numai din ceia ce-a trăit.
Acest părinte spune astăzi
Ce are Dumnezeu de spus,
Concret şi pentru timpul nostru
Celor ce cred întru Iisus.
Că-n lume creşte egoismul
Şi tot ce-i patimă trupească
Se proslăveşte neruşinea
Şi decadenţa sufletească.
Şi-n noi vedem pe viu efectul
Când rugăciunea-i o povară
Când şi-n credinţă bucuria
E mai mereu ce a de pe-afară.
Cînd ne’nblodim unii pe alţii
Şi din nimicuri ne certăm
Şi –am vrea şi vrem numai noi, iute
Dacă se poate să scăpăm.
Această vreme a’npătimirii
Pe zi ce trece, în rău creşte
Iar egoismul strâns în chingă
Tot răul îl desăvârşeşte.
Salvarea, iată-i rugăciunea,
Curată. Vie, pentru toţi,
Cu dăruire şi durere
Şi pentru vii şi pentru morţi.
De la caderea omului , de-a lungul veacurilor si pana azi , cand citim invataturile Cuviosului Iosif Isihastul . s-a pus la inima omului rugaciunea – ca inceput al luptei impotriva patimilor si ca “ancora nadejdii viitoare”…si atatea exemple , de-a lungul istoriei omenirii , au demonstrat izbavirea prin rugaciunea intarita cu dragoste si jertfa…Spune Cuviosul Iosif Isihastul:” Cand Harul lucreaza in sufletul celui ce se roaga, atunci il inunda dragostea
de Dumnezeu … incat cere sa ia el asupra-i toata durerea
si nefericirea omeneasca , pentru a-i slobozi pe ceilalti” …”Si , in general , patimeste impreuna pentru orice intristare si mahnire, chiar si pentru cele ale
animalelor necuvantatoare , plangand atunci cand intelege ca ele sufera” … Acestea sunt insusirile dragostei, pe care rugaciunea le pune in lucrare ”
Foarte realist si dureros este punctul de vedere exprimat de Magda , din sufletul ei atat de sensibil , ranit de atatea aspecte colturoase ale vietii cotidiene , atat de fragil si generos si hotarat sa mearga “pana la trozneala”
in apararea sfintei noastre Ortodoxii …
Bine este de cei care se pricep sa rezolve orice problema tehnica a calculatorului , fiindca pot intra oricand la Razboi intru Cuvant … macar sa nu piarda postarile zilei …
”iti vine sa-ti iei muntii sau sa emigrezi! Nu credeam ca voi spune asa-ceva dar…imi surade ideea emigrarii – deocamdata – idee in ciuda careia am fost intotdeauna impotriva; pe de alta parte, imi suna/rasuna vorba profetica a Pr.Arsenie Boca cum ca, ‘ multi vor vrea sa se intoarca (in Romania) dar nu vor mai putea’ si, pe moment – ma potolesc! Cine stie cat…”
Din toate punctele de vedere vei fi mai castigata alegand varianta muntii.
Curaj Magda,fi tare si indelung rabdatoare.
Bunul Dumnezeu sa te lumineze in toate gandurile si planurile tale.
Doamne ajuta!