Sfantul e praznuit in data de 28 octombrie.

Alesule si facatorule de minuni, al partilor noastre bunule invatator si pentru toata lumea sarguincios rugator, Preacuvioase Parinte Iov, manastirea si toata lumea ortodoxa, luminata de viata ta curata, multumeste pentru tine Preasfintei Treimi, laudandu-o; deci ca cel ce ai indrazneala catre Domnul, fii mijlocitor pentru sufletele noastre cuprinse de patimi, ca in bucuria inimii sa-ti strigam tie: "Bucura-te Iov, placutul lui Dumnezeu, podoaba manastirii Poceaev-ului."

Lavra Poceaev din Ucraina

Lavra Poceaev este una dintre cele mai mari lavre ale Ucrainei de astazi. Cupolele aurite ale turlelor bisericilor din Lavra Poceaev atrag atentia pelerinilor de la cativa kilometri, in drumul acestora dinspre orasul Kremenetz, localitate situata la aproximativ 250 de kilometri distanta de Cernauti in directia nord.

Bisericile impunatoare, chiliile, atelierele de pictat icoane, o tipografie, un spital pentru calugari, seminarul teologic, magazinele cu obiecte bisericesti, hotelul pentru pelerini dar si gradinile si terenurile agricole fac din Lavra Poceaev un mare punct de atractie pentru crestini, un loc in care oamenii se simt mai aproape de Dumnezeu.

In vechea Rusie numai manastirile foarte mari, cu mai multe biserici, cu un numar impresionant de calugari si cu o functionare neincetata din momentul infiintarii, erau numite lavre. Lavra Poceaev are astazi aproximativ 100 de calugari si peste 200 de persoane in ascultare. O astfel de lavra avea obligatoriu si moaste de sfinti.

Coborand o serie de trepte, strajuite de minunate fresce ce infatiseaza momente din istoria manastirii, se ajunge sub marea Biserica a Adormirii Maicii Domnului. Aici, in biserica, pe partea stanga, se afla racla din marmura alba ce pastreaza moastele Sfantului Amfilohie. Langa aceasta se mai afla Moastele Sfantului Iov si Pestera acestuia.

Pestera Sfantului Iov de la Poceaev

Sfantul Iov de la Poceaev a trait exact 100 de ani (1551-1651), dintre care, in acest spatiu minuscul, in pamant, el a petrecut 40 de ani. Se spune ca sfantul se ruga acolo impreuna cu ingerii si uneori din pestera sa iesea o lumina intensa. Cu o saptamana inainte si-a cunoscut exact ziua trecerii la cele vesnice.

Trupul Sfantului Iov a stat in pamant 7 ani si 9 luni, fara a avea semne de descompunere. Chiar imediat dupa moartea sa au fost semnalate minuni. Ucenicul sau, nevoitorul Dositei, s-a vindecat de o boala doar atingand hainele Sfantului Iov.

Moaste Sfantului Iov, aflate alaturi de racla de marmura a Sfantului Amfilohie, sunt depuse intr-o racla de argint, daruita manastirii de contesa Anna Orlova Cismenskaia. Acoperamantul a fost confectionat in Italia din marmura alba. In semn de recunoastere pentru binefacerile Sfantului Iov, crestinii au adus aici mai multe candele.

In partea dreapta, langa moastele acestuia, se vede intrarea in mica Pestera a Sfantului Iov. Intrarea in pestera este foarte stramta, fiind nevoie de mult curaj si dibacie pentru a putea intra in aceasta. Credinciosii intra aici cu mainile intinse inainte printr-un coridor de forma cilindrica de aproximativ 3 metri lungime si cu un diametru de circa 50 de centimetri, dupa care, brusc, se coboara in panta abrupta aproape doi metri.

Intrarea se afla situata pe un perete lateral, la aproximativ 50 de centimetri de podeaua pesterii celei mari in care se afla si racla cu Sfintele Moaste ale Sfantului Iov. Desi intrarea este atat de ingusta (cat un ecran mediu de televizor), pot intra acolo si persoane corpolente sau dimpotriva, persoane mici nu au cum sa intre, accesul fiind in functie de credinta fiecaruia.

In micuta pestera se intra ordonat, cand 5-6 femei, cand 5-6 barbati. Cu toate ca spatiul nu permite mai intrarea mai multor persoane, un parinte povesteste cum, in vremea razboiului, in tainica pestera a Sfantului Iov au incaput nu mai putin de 40 de persoane. O, minune, mare este puterea rugaciunii, mare este puterea lui Dumnezeu!

Pestera e mica, nu incap in ea mai mult de 5-10 oameni. In pestera se afla o icoana si o candela. Multi credinciosi incearca sa intre in pestera. Multi nu au curaj sau nu reusesc, dar cei care o fac au marea bucurie de a fi trecut un prag fizic si psihic foarte dificil si de a fi trait cateva momente unice de inaltare spirituala in locul in care s-a nevoit si s-a rugat un sfant. Aici se nevoia Sfantul Iov, in neincetat post si rugaciune.

Iesirea se face in mod ciudat, in sens invers, cu mainile inainte si, cand ajungi la lumina, constati ca ai trecut dintr-o lume in alta, exact ca la nastere (duhovniceasca de asta data).

Rugaciune catre Sfantul Cuvios Iov de la Poceaev

O, Preacuvioase Parinte Iov, al vietii calugaresti intelepte invatator, blandetea si infranarea, curatia si neprihanirea, iubirea de frati si de saraci, rabdarea si privegherea, din frageda copilarie si pana la adanci batranete le-ai practicat, luptator zelos si neinvins al credintei ortodoxe, luminatorul partilor noastre si neinvins aparator al manastirii Pociaevului.

Cauta cu ochi induratori spre noi nevrednicii fiii tai si spre toata lumea acestea iubitoare de Dumnezeu, stransa in fata sfintelor tale moaste si cu osardie inchinandu-li-se si, mijlocind cere de la Atotputernicul Dumnezeu, toate ce ne sunt de folos pentru viata si cucernicie; pe bolnavi ii vindeca, pe cei slabi de inger ii incurajeaza, pe cei scarbiti ii mangaie, pe cei asupriti ii apara, pe cei neputinciosi ii intareste, pe cei zdrobiti ii ridica, tuturor toate, prin harul lui Dumnezeu dat tie, daruieste-ne dupa nevoia si trebuinta fiecaruia, spre mantuirea sufletului si sanatatea trupului.

Inalta rugaciuni pentru mult-patimitul nostru popor ca sa se instaleze din nou pacea si linistea, evlavia si bunastarea; judecatorilor dreptate si mila, conducatorilor intelepciune si pricepere, sa se intareasca in oamenii cei buni credinciosia, in cei rai frica si cutremur, sa inceteze a face raul si sa faca binele.

Ca aici pe pamant, imparatia lui Dumnezeu - Biserica, sa creasca si sa se inmulteasca si sa se proslaveasca in ea Dumnezeul cel minunat intru sfintii Sai; caci Lui i se cuvine toata slava cinstea si inchinaciunea Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Teodor Danalache

Prin marturisirea pacatelor facem primul act de iesire din ceea ce este contrar voii lui Dumnezeu. Cel ce doreste sa se indrepte, trebuie sa-si marturiseasca toate pacatele savarsite. Nu trebuie sa omitem voit nici un pacat. Trebuie sa luam seama ca marturisirea se face in mod nevazut in fata lui Hristos, dupa cum reiese si din cuvintele pe care preotul le rosteste in cadrul Spovedaniei: „Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te rusina, nici nu te teme, ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci fara sfiala spune toate cate ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iata, si sfanta Lui icoana este inaintea noastra. Iar eu sunt numai un martor, ca sa marturisesc inaintea Lui toate cate-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, sa stii ca toate pacatele indoite le vei avea; ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat“.

Se intampla ca uneori sa asteptam sa fim intrebati despre cele neplacute lui Dumnezeu. Si asta pentru ca ne-am obisnuit cu prezenta pacatului in noi. Intr-o astfel de stare, nu mai simtim durere pentru savarsirea lui, tristete pentru departarea de Dumnezeu si dorinta de a-l lepada cat mai grabnic. Nu-l mai vedem ca pe ceva ce nu tine de firea omeneasca.

Este adevarat ca duhovnicul ne poate ajuta prin intrebarile sale sa avem o marturisire cat mai deplina. Dar nu trebuie sa mergem la marturisire cu gandul ca nu avem pacate sau manati de curiozitate: sa vedem daca parintele descopera in mine vreun pacat.

Nu trebuie sa fim disperati pentru pacatele savarsite, dar nici sa vietuim in nepasare si absenta sufleteasca.

Nu trebuie sa ne grabim in marturisire, caci trebuie sa stim care au fost si sunt cauzele pentru savarsirea pacatului si care leacurile pentru slabiciunile omenesti.

A ajunge la Spovedanie nu inseamna a primi iertarea pacatelor. Ea vine in momentul in care omul a marturisit toate pacatele stiute. Omiterea intentionata a unor pacate sau nemarturisirea completa, il poate face pe duhovnic sa nu rosteasca rugaciunea pentru dezlegarea de pacate.

A ramane in ura fata de cineva, e semn ca inima nu este deschisa pentru orice om. Iar intr-o astfel de inima nu poate locui Dumnezeu. Si astfel, nu primim iertarea pacatelor.

Refuzul de a indeplini canonul de pocainta este un alt motiv pentru care duhovnicul poate amana rostirea rugaciunii pentru dezlegarea pacatelor marturisite.

Preotul este cel care roaga pe Hristos sa ne daruiasca iertare pentru pacatele savarsite. Nu preotul de la sine da iertarea pacatelor, ci ea vine de la Dumnezeu prin rugaciunea sa. Dupa cum preotul nu da de la sine iertarea, tot astfel se cuvine sa nu asteptam de la el sa ne arate pacatul din noi. In concluzie, sansa de a nu evita marturisirea vreunui pacat savarsit nu sta in intrebarile preotului, ci in puterea noastra de a marturisi fara retineri cele neplacute lui Dumnezeu. Iar facand o marturisire deplina, insotita de parerea de rau pentru pacatele savarsite si de dorinta de indreptare, vom fi partasi si iertarii tuturor pacatelor.

 

Pregatirea oamenilor pentru primirea Fiului lui Dumnezeu in chip de om, in maxima apropiere de ei, acerut un anumit timp. Si ea nu s-a putut face numai prin oameni. De aceea a existat si pana nu s-a produs raportul de maxima apropiere, o legatura intre Dumnezeu si oameni, cu rolul de a pregati apropierea suprema. Fara o astfel de legatura pregatitoare, oamenii ar fi fost cu totul incapabili sa inteleaga coborarea lui Dumnezeu intre ei si sa-si dechida inima pentru acceptarea ei.

Rostul profetilor a fost sa intermenieze sio sa sustina aceasta legatura si sa pregateasca pe oameni pentru intimitatea viitoare dintre ei si Dumnezeu. Legatura promulgata prin profeti a fost Legea Vechiului Testament. (Vorbim aici numai de pregatirea pozitiva neechivoca, urmarita de Dumnezeu prin legatura revelata in chip supranatural, nu si de pregatirea in sens mai larg, prin legea naturala, care se observa la popoarele pagane). Daca scrutam fiinta legii, vedem ca ea nu numai prin sensul ei pozitiv ci si prin insuficienta ei, avea destinatia sa pregateasca raportul de comuniune deplina intre Dumnezeu si oameni. De insuficienta legii ne dam seama nu numai noi care nu mai suntem sub regimul ei, ci isi dadeau seama si profetii. Dovada e data in faptul ca regimul legii ei il infatiseaza ca tranzitoriu, ca unul care se cere dupa o desavarsire. De aceea o parte importanta a activitatii lor profetice este anuntarea venirii lui lisus Hristos.

Dar cei ce stateau sub regimul legii nu puteau preciza multumitor insuficienta ei, pentru ca nu gustasera fericirea rapotului deplin intre Dumnezeu si om. Omul sta in intuneric. De aceea de maxima apropiere, si nu s-a impartasit de lumina, isi da seama despre insuficienta intunericului, dar nu ii poate preciza multumitor insuficienta, pentru ca nu il poate compara cu lumina. Numai cunoscand bucuriile Revelatiei depline, tinta finala spre care Dumnezeu a vrut sa-l duca pe om, putem intelege de ce prin lege ea nu putea fi ajunsa. Si tot numai cunoscand aceasta tinta, sau, daca cunoastem acele mijloace din experienta, le putem aprecia minunata lor potriveala pentru tinta urmarita.

De abia dupa ce intunericul a fost imprastiat, cu totul sau in parte de lumina, ne dam seama ca Intunericul nu avea sa fie o stare permanenta, ca tinta noastra era si este lumina, de abia atunci suntem patrunsi de tot raul intunericului.

Din starea in care ne-a asezat Revelatia deplina, insusita prin credinta, putem vedea clar ce bun de pret este raportul de comuniune al omului cu Dumnezeu si ce anormala era starea omului inainte de a avea Revelatia deplina. De abia dupa ce credem, ne vedem pacatul dinainte de a crede, sau cel care a mai ramas dupa credinta. Inainte e numai o nemultumire vaga, o asteptare a ceva care sa ne scape.

Ce ne-a dat Revelatia deplina, asa cum o avem in lisus Hristos ? Mantuirea omului de blestem, nasterea omului nou si omorarea omului vechi al pacatului, infierea lui prin Dumnezeu, ne spune Sf. Scriptura. E vorba peste tot de realizarea omului, pe care anumite piedici o faceau imposibila prin puteri imanente. Analizele anterioare ne-au aratat sumar in ce directie sta aceasta realizare deplina a omului si care sunt starile opuse ei. Prin credinta se naste si se dezvolta in om subiectul comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii, prin credinta crestina se ridica adica omul de la starea de natura la cea de subiect, la aceasta culme spre care e destinat. Numai prin credinta in Dumnezeu cel personal si deplin prin credinta intemeiata de Revelatia in Iisus Hristos se restaureaza omul, iar aceasta restaurare inseamna o angajare a fiecaruia in stradania de restaurare a semenilor prin comuniune si servire. Numai prin credinta in Dumnezeu cel personal si mai ales in Dumnezeu care se face real si pentru eternitate om, prin raportul creat de ea intre noi si El, primim si noi o valoare, care in acelasi timp se realizeaza in noi, si tot numai prin ea suntem obligati de-a vedea aceeasi valoare si de a o realiza in fiecare semen al nostru.

Omul devine prin Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu si semen al lui lisus Hristos-Dumnezeu. E cea mai inalta demnitate si stare la care e ridicat. Dar ce altceva inseamna aceasta daca nu ridicarea la cea mai intima comuniune de eu-Tu cu Dumnezeu?

Iar cine sta in comuniune cu Dumnezeu este vesnic, caci pe cine iubeste Dumnezeu atat de mult incat il primeste in comuniune cu Sine, nu-l poate lasa sa piara, asa cum nici noi nu am lasa sa piara cei iubiti de noi, daca ne-ar sta in putere. Dar demnitatea si starea aceasta de suprema realitate si de suprema fericire in acelasi timp nu e ceva care se adauga, artificial fiintei omului, caci e socotita ca o renastere a lui. Ea e reastabilirea omului pe linia destinului sau, ridicat pana la culmea lui.

Omul se afla deci la o stare anormala inainte de renasterea prin credinta crestina. Ii spunem stare de natura, numai intrucat nu s-a nascut in el subiectul. Dar starea aceasta de natura e nefireasca, este nenaturala, daca avem in vedere tinta spre care a fost destinat omul. De altfel se constata ca omul in care s-a nascut subiectul comuniunii, nu e in starea biologiei automate a animalelor, ci intr-o stare de perversiune si rautate. El impiedica constient nasterea subiectului in semenul sau si egoismul sau nu are margini. Nu numai ca nu stie de comuniune, dar e potrivnic ei. Vointa si constiinta lui - care nu sunt inca subiectul adevarat, subiectul comuniunii - stau impotriva realizarii sale si a semenilor sai, stau impotriva tintelor urmarite de Dumnezeu cu omul. Potrivnicia, aceasta fiind o opozitie constienta impotriva lui Dumnezeu, are caracterul de pacat, nu de simpla natura nedesavirsita. El nu iubeste pe Dumnezeu, nu iubeste pe semeni, sta in calea tintelor urmarite Dumnezeu cu omul si toate acestea pentru ca se iubeste pe sine cu o ubire egoista, falsa. Mintea si vointa lui, stand sub impulsul unei prea mari iubiri de sine, sunt slabite si fals orientate. Sub toate raporturile el pacatuieste impotriva lui Dumnezeu, iar pacatul impotriva lui Dumnezeu e spre stricaciunea sa si a semenilor.

In mod automat intoarcerea de catre Dumnezeu spre sine, ca centru al preocuparilor, iesirea din comuniunea cu El, aduce scufundarea sa in obscuritatea mintii, in slabirea vointei, in singuratatea egoista si chinuitoare, intr-o stare de amortire a subiectului sau, intr-o vraja rea care ii paralizeaza ca in basm puterile, sau il degradeaza de la starea de om la o stare animalica. Pedeapsa si blestemul se cuprind organic in pacat. Exista o randuiala suprema, pusa nu numai de vointa, ci intemeiata in insasi fiinta tripersonala a lui Dumnezeu dupa care fericirea sta in comuniune, iar egoismul singuratic este potrivnic legilor ultime ale realitatii, este chin pentru existenta.

Copilul care pleaca din casa parinteasca, din atmosfera de iubire a ei, dus de neascultare, decade sufleteste prin consecinta fireasca a lucrurilor, fara a mai fi lipsa de blestemul formal al parintilor. Daca totusi se vorbeste de un blestem parintesc, drept cauza a decaderii si nenorocirii fiului iesit din legaturile cu casa parinteasca, prin el se exprima pe de o parte starea de necomunicare, de imposibilitate a comunicarii si durerea parintilor pentru acest lucru si pentru fatalitatea urmarilor triste pe care avea sa le suporte fiul, pe de alta faptul ca starea de necomuniune a fiului cu parintii inseamna pentru el o privatiune de puterile sufletesti ce le primea inainte continuu de la ei, si, mai mult decat o privatiune, o cauza de insucces neintrerupt si de treptata slabire morala. Daca comuniunea da puteri, daca ea e vietuirea dupa legile spiritului, iesirea din ea aduce o tulburare a fiintei si o sleire treptata de puteri. Cu atii mai accentuate sunt urmarile acestea la iesirea omului din comuniunea cu subiectul dumnezeiesc, izvorul absolut de putere si de viata.

Restabilirea in comuniunea cu Dumnezeu si prin urmare in starea de echilibru si de putere a fiintei umane nu se poate realiza prin ea insasi. Nici in comuniune cu semenul nu putem intra daca nu voieste si el, eu atat mai putin cu Dumnezeu. Pe de alta parte nu mai sunt in om nici puterile morale, care sa-l faca apt sa se ridice la starea de comuniune. Dorinta lui e o slaba palpaire intermitenta, lipsita de forta, de continuitate si de profunzime.

Tocmai din cauza lipsei lui de putere spirituala, care sa-l faca apt pentru starea de comuniune, este necesar ca nu numai initiativa restabilirii comuniunii sa porneasca de la Dumnezeu, venind EI intai in maxima apropiere de om, ci si ca omul sa fie zguduit, printr-o dezvaluire a intregii lui ticalosii, a vinei lui profude. El trebuie sa inteleaga cat este de condamnabil pacatul lui, cat de vinovat s-.a facut inaintea ordinii morale, cat de grav a batjocorit legea de temelie a existentei spirituale, legea comuniunii. Numai asa se ridica in constiinta lui importanta acelei legi si se intensifica serios dorul dupa comuniune si capata putere sa se dezbare de inertia unei vieti in relaxarea si dezordinea etica.

E necesara, asadar pentru refacerea reala a omului o restabilire a prestigiului ordinii morale in fata constiintei lui. Autoritatea ei trebuie si creasca in el, ca sa-i devina iar un spriiin de care sa se poata prinde cu toata puterea. Obisnuit sa o bagatelizeze - spre raul lui - trebuie sa fie trezit printr-un act de mare zguduire, ca sa-i vada toata insemnatatea si in raport cu ea toata ticalosia de care s-a facut vinovat nesocotind-o.

Dar aceasta nu inseamna altceva decat legea, care a fost batjocorita prin pacatul lui, trebuie sa capete o satisfactie, pacatosul suferind o pedeapsa pe masura transgresiunii lui. La locul sau se va lamuri de ce omul nu era in stare sa dea satisfactia necesara ordinii morale si sa se salte prin suferinte proprii din decaderea lui pentru a reintra in ordinea comuniunii cu Dumnezeu.

Aici ajunge sa reliefam ca intrupoarea Fiului lui Dumnezeu S-a efectuat nu numai cu scopul ca Dumnezeu sa vina in apropierea maxima a omului, ci si pentru ca sa dea, prin suferinta substitutiva acea satisfactie ordinii morale care sa produca in sufletul oamenilor repercusiunile necesare pentru refacerea lor reala. Deci nu ajungea apropierea lui Dumnezeu de om pentru stabilirea comuniunii, ci era necesara in acest scop si jertfa pentru ei.

Dupa teoria lui Anselm de Canterbury, atotputernica in teologia catolica, pacatul omului fiind o ofensa a onoarei lui Dumnezeu, jertfa Fiului Sau a fost o satisfactie adusa onoarei avand ca urmare inlaturarea mortii ce plana ca amenintare deasupra tuturor oamenilor. Jertfa lui Iisus a avut rostul sa concilieze iubirea lui Dumnezeu, care voia scaparea oamenilor de pedeapsa mortii si dreptatea Lui, care nu putea lasa nepedepsita ofensa ce I s-a adus. Fiul lui Dumnezeu s-a facut om pentru a implini forma juridica de reprezentare legala a oamenilor in satisfactia adusa in numele lor. De o apropiere de oameni, ca bun in sine, nu era lipsa, natura omului prin pacat nu s-a stricat, ci s-a suspendat doar relatia normala intre Dumnezeu si oameni si s-a proclamat asupra lor osanda mortii.

Lasand la o parte infatisarea nepotrivita in care apare Dumnezeu in aceasta teorie, ca preocupat atat de mult de onoarea Sa, e de observat ca nu e necesar ca iubirea si dreptatea lui Dumnezeu sa fie considerate ca stand intr-o opozitie atat de accentuata, pentru a explica moartea Fiului lui Dumnezeu pentru oameni.

Dreptatea nu trebuie privita ca stand in opozitie cu iubirea, opunandu-i acesteia cu incapatanare un veto si lasandu-se impacata numai cu pretul unui greu sacrificiu. Ea e
Mai degraba cuprinsa in iubire, daca aceasta e inteleasa nu numai ca sentiment caldut, ci in sensul larg, ca vointa de refacere a naturii umane. Omul nu putea fi refacut real fara sa fie zguduit printr-o suferinta proprie sau, intrucat n-o putea presta insusi, printr-o suferinta substitutiva pentru el.

Acesta e structura de temelie a fiintei lui, in care se oglindeste insemnatatea ideii morale emanate din fiinta si vointa divina. Iertarea simpla, fara aceasta structurare stihiala a lui, nu-i poate folosi nimic, nu-l poate smulge din neputinta lui morala.

Astfel iubirea lui Dumnezeu insasi, ca iubire pana la capat, trebuie sa aprobe suferinta omului ca o conditie a nasterii din nou a lui sau, intrucat el nu o poate presta, sa treaca insasi in ea. Intruparea Fiului lui Dumnezeu, ca manifestare a vointei Lui de-a intra in comuniune cu omul, trebuia sa fie continuata de rastignirea pe cruce. Intruparea Fiului lui Dumnezeu n-a fost menita numai sa-I dea calitatea legala de a reprezenta pe oameni in inlaturarea unui conflict juridic dintre ei si Dumnezeu, ci a fost ea insasi inceputul comuniunii cu oamenii. Ea n-a fost numai un mijloc trecator in slujba iubirii lui Dumnezeu, ci insasi aratarea suprema a iubirii. Prin ea Dumnezeu s-a plasat in rolul de subiect al comuniunii cu oamenii. Dar ca sa fie si ei in stare sa se plaseze in acest raport, la chemarea Lui, trebuia sa se produca zguduirea lor stihiala prin jertfa care avea sa restabileasca prestigiul ordinii morale in constiinta lor.

Dupa conceptia catolica, natura umana nefiind slabita prin pacat, ci avand doar deasupra ei amenintarea mortii, prin satisfactia juridica substitutiva, adusa de Iisus Hristos, inlaturandu-se moartea de deasupra ei, s-a realizat tot ce trebuia sa se realizeze. Dar experienta ne spune ca natura omeneasca este prea stirbita prin pacat si ca printr-un act juridic savarsit de Iisus Hristos cu fata catre Tatal inca nu e scoasa din mizeria ei. Trebuie o lucrare continua asupra ei, caci moartea nu e ceva extern, ci e in ea, ca o slabiciune spirituala care o naruieste treptat.

Iisus s-a facut om pentru a sta permanent cu fata catre oameni, comunicandu-le prin iubire puterile Sale de refacere, iar aceste puteri ii coplesesc cu suprema intensitate abia cand il stiu ca s-a jertfit pentru ei.

Pentru restabilirea naturii in starea ei normala, adica in starea de comuniune, a fost necesara o moarte care sa zguduie cerul si pamantul pana in temelii, ca printr-un cutremur spiritual universal sa se faca inceputul unei noi forme de existenta a creaturii iesita din fagasul ei, in loc de a distruge creatiunea desfigurata (sau de a o lasa sa se dezorganizeze si epuizeze cu totul). Dumnezeu a preferat aceasta moarte care a supraechivalat prin cutremurul produs de ea rasunetul de hau al mortii universale. Moartea creatiunii a fost substituita de moartea Celui ce cuprindea in rezumat intreaga lume creata, dand acestei morti un ecou mai zguduitor decat il putea da moartea lumii.

In acelasi timp singura aceasta moarte a putut sa aiba si eficacitatea innoitoare pentru creatiinea nedistrusa. Moartea Fiului lui Dumnezeu cel intrupat a fost explozia unui nemarginit focar de iubire si de putere spirituala, navalind ca lava arzatoare in toate constiintele neimpietrite si transformandu-le din temelii. Suferinta pentru altul este cea mai accentuata lansare a puterilor din eul propriu spre el. Ea, prin definitia ei, sparge marginile eului celui ce sufere, patrunzand cu putere morala cuceritoare in cel pentru care sufera. Suferinta pentru altul e o putere ce se afla nu in insul suferitor numai, ci intre el si
cel pentru care sufera, incopciindu-i pe amandoi intr-o unitate.

Ea e cea mai insemnata veriga a comuniunii. Ea este oriunde o explozie de putere de la insul care sufera, cu scopul de a atrage in sfera unei noi vieti in comuniune pe cel vizat. Dar moartea Dumnezeu-Omului a fost o explozie din centrul abisal al existentei, care a revarsat puterea lui spirituala iubitoare pe raza intregii omeniri, dogorind cu suprema intensitate si eficacitate.

Sangele Mielului dumnezeiesc, care nu sfarseste niciodata de-a curge si de a se impartasi, are o putere de curatire reala a tuturor celor ce se impartasesc din el. Cutremurul recreator, provocat de moartea Lui jertfelnica, se propaga ca o permanenta actualitate pentru si in orice om care vine la constiinta acestei jertfe, tinand in el intreaga lume pana la sfarsitul ei. In fiecare zi cu deosebire in momentul Sfintei Euharistii crestinul traieste actualizarea acestui cutremur, infiorat de marimea jertfei ce a trebuit sa se aduca pentru el si sub puterea lui se frange forma cea decazuta a fapturii sale si prinde consistenta cea noua.

Intr-un geamat neintrerupt pentru pacatul nostru, pe care ni-l sustine vederea continua a sangelui Sau care ni se impartaseste, geamat care cuprinde totodata si bucuria mantuirii precum si multumirea adusa lui Dumnezeu pentru jertfa prin care ne scapa, se efectueaza mantuirea fiecarei noi generatii de oameni ce vine pe lume.

Fara lacrimi pentru pacatele noastre, fara plansul caintei nu ne mantuim, dar plansul acesta e amestecat cu certitudinea mantuirii si el a devenit o posibilitate pentru noi prin moartea Dumnezeu-Omului.

Lumea se recreeaza printr-o continua suferinta, care e o neincetata omorare a formei ei celei vechi, mai bine zis o continua fortare asupra structurii ei superficiale si invartosate, pentru a se innoi. Nu degeaba botezul e considerat ca moarte si inviere tainica, iar cainta ca un botez ce se repeta de cate ori omul cade in pacat. Crestinul moare in fiecare clipa a lumii si invie din comuniunea cu Hrisios. In acelasi act face experienta mortii omului vechi si a invierii ca om nou. „Noi totdeauna purtam in trup moartea lui Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupurile noastre", spunea St. Pavel (II Cor. 4, 10, 16).

Fiul lui Dumnezeu a creat sau a recreat prin moartea Sa din nou lumea, mai bine zis a pus bazele acestei re-creari la a carei implinire suntem chemati sa colaboram si noi. De asta data crearea s-a infaptuit prin suferinta, in care a pulsat aceeasi forta nesfarsita prin care a creat-o si prima data. Adaptand un cuvant al Sf. Ioan Gura de Aur, putem spune ca re-creerea e intr-un sens mai grea decat crearea prima, caci e mai greu sa fie indreptata o natura spirituala apucata pe panta stricaciunii decaf sa fie creata una noua. Singura forta creatoare este in general suferinta, care frange structura veche, nu pentru a o starpi, ci pentru a o innoi.

Precum Iisus prin moarte S-a transpus ca om in afara existentei create, slabita prin pacat, pentru a o primi in forma innoita, ca printr-o noua creare, din mana lui Dumnezeu, la fel si noi trebuie sa repetam, prin intensitatea de cainta a spiritului, aceasta moarte, iesind afara din tabara lumii, a formei actuale a creatiunii, la Iisus Hristos (Evr. 13, 13), ca deodata cu experienta ca ne aflam pe buza nefiintei, sa experiem primirea existentei celei noi din puterea si mila lui Dumnezeu. Propriu-zis nu in tabara lumii unde ne aflam, ne pastram viata, asa cum ni se pare noua, ci iesind in afara ei, pierzand ceea ce ni se pare noua ca e viata. Viata in forma actuala a creatiunii e o desfigurare a vietii, e o viata ce progreseaza implacabil spre moarte. Numai iesind din aceasta stare de boala, plasindu-ne la marginea-fiintei, in fata lui Dumnezeu, ne recastigam viata. Dar cel ce a facut pasul decisiv in aceasta directie, Invoindu-Se sa piarda aceasta viata pentru a reinvia la cea noua, si prin aceasta atragandu-ne pe toti cu o forta suprema spre „mormantul" vietii celei noi, este Iisus Hristos". Astfel, daca prin intrupare Dumnezeu ne-a venit in maxima apropiere pentru vecii vecilor, prin moartea pe crucea urmata de inviere ne-a smuls din raza mortii spirituale in care ne aflam, ne-a ridicat, la capacitatea comuniunii, a carei baza a pus-o prin intruparea Sa. Jertfa Sa are atata putere de revendicare asupra noastra, incat ne rapeste din starea de amortire spirituala, ne duce cu ea in afara acestei existente invartosate, unde ne intalnim ochi in ochi, cu El ca Dumnezeu. Iar aceasta inseamna viata cea noua. Golgota este prin urmare consecinta fireasca, ultimul pas al miscarii iubitoare a lui Dumnezeu catre oameni. Prin ea se desavarseste comuniunea lui Dumnezeu cu noi.

Inteleasa altfel rastignirea Domnului are in acelasi timp rostul de-a da satisfactie ordinii morale izvorata din vointa divina si de-a reface, chiar prin aceasta, in adanc fiinta umana. Iubirea fata de om, pe care voia sa-l refaca cu adevarat, nu sa-i dea numai o iertare externa, neefectiva, a facut pe Fiul lui Dumnezeu nu numai sa se intrupeze, ci si sa primeasca moartea pe cruce. Daca se vadeste aici si dreptatea divina, ea nu sta separat de iubire, ci se cuprinde in iubire, inteleasa in sens larg, ca voie de a restabili efectiv fiinta omului. Parintii rasariteni, care explica moartea Domnului pe cruce in mod principal din iubire, au patruns mai adanc in taina fiintei lui Dumnezeu si a omului.

Teofan Cretanul este unul dintre cei mai renumiti si apreciati zugravi crestini, numele acestuia fiind unul de referinta in iconografia crestin-ortodoxa. Dupa o inalta vietuire crestina, Duhul lui Dumnezeu s-a salasluit in inima lui spre a lucra, mai apoi, prin mainile sale cele smerite. Reprezentantul principal al Scolii Cretane a lucrat in regiuni din Macedonia si Tracia, insa in mod special la Sfantul Munte Athos si la Meteora.

Teofan "Cretanul" Strelizas - calugar si pictor de icoane

Renumitul Teofan "Cretanul" s-a nascut in Heraklion, capitala insulei Creta, de unde si-a si dobandit supranumele sub care a ajuns cunoscut in intreaga lume. Numele acestuia era Strilitzas, poreclit insa "Bathas" dupa cum dezvaluie marturia fiului sau, Neofitos, intr-o inscriptie de la Mitropolia din Kalambaka, pe care acesta impreuna cu preotul Kiriazis, au pictat-o la anul 1573. Teofan cel din Creta, puternic spirit artistic, a fost initiat in spiritul Scolii Cretane de picturi murale, icoane portabile si desene.

La ascetica Meteora, la anul 1527, el picteaza frescele naosului central al Manastirii Sfantul Nicolae Anapafsas, iar intre anii 1535-1540, realizeaza pictura murala a naosului Manastirii Marea Lavra, de la Sfantul Munte. Intre anii 1545-1546 il intalnim lucrand la Manastirea Stavronikita, tot in Sfantul Munte, avand ca ajutor pe fiul sau, Simeon.

In cele din urma, in jurul anului 1535, acesta, cat si fiii sai - Simeon si Neofit, vor imbraca haina monahala in Manastirea Marea Lavra, Sfantul Munte Athos. Teofan Strelizas "Cretanul" a murit ca monah, in patria natala - Creta, la data de 24 februarie 1559.

Teofan Strelizas "Cretanul" - vederea lucrurilor prin ochiul unui zugrav ortodox

Fara indoiala, lucrarile lui Teofan sunt caracterizate de noblete, profunzime spirituala, de ascetism, expresie si idealism. Este deci arta care ramane credincioasa in cea mai mare parte idealismului bizantin. Teofan Cretanul a iubit conservatorismul, miscarile precise, linistea, expresia comparatiei interioare, schematizarea formelor si luminarea portiunilor proeminente ale fetelor. Nu este lipsit de vitalitate si are drept scop oferirea "adevarurilor inalte ale Ortodoxiei, astfel incat credinciosul sa poata trece de la aceasta lume materiala si marginita la cea cereasca si vesnica".

De aceea, esenta rezultantei in expresia lumii spirituale ceresti si vesnice ignora spatiul natural si timpul real. Se misca in spatiul fantastic metafizic si in timp liturgic. Natura in arta bizantina este redata in mod supranatural. Muntii si dealurile sunt schematizate, plantele si animalele sunt infatisate geometric. Desenele si executia, precum si profunzimea aurie, dezvaluie incercarile pictorilor de a indeparta reprezentarea lor de lumea pamanteasca. Corpul, pentru pictorul ortodox, este de importanta secundara. De aceea il acopera cu portul clasic, sau il infatiseaza gol, insa dematerializat.

Formele - fetele nu sunt infatisate infrumusetate, adica cu frumusete lumeasca. Nu, se dau chipurilor frumuseti escatologice prin prisma carora sunt si intelese. Caracteristici sunt ochii, fruntea, nasul, buzele si in general intreaga pozitie. Fruntea inalta si pozitia pe tampla exprima calmul si linistea, pacea si fericirea deplina ce inconjoara chipul infatisat.

Ochii migdalati constituie regula generala, buzele subtiri si imateriale si nasul fin vorbesc cu usurinta despre ideologia reprezentarilor si exprima fara indoiala fericirea cereasca a "eroismelor datorate Dumnezeului adevarat". Astfel fetele infatisate reprezentau si reprezinta exemple vesnice si indrumare pentru credinciosi.
In final, am putea spune ca aceasta expresie spirituala a sintezelor iconografice atat ale scolii Cretane cat si ale celei Macedoniene de pictura de icoane nu este nimic altceva decat grandoarea picturii de sfinti ortodoxe.

Teodor Danalache

Manastirea Cutlumus - Koutloumousiou - este una dintre principalele manastirile ortodoxe ce inalta rugaciuni lui Dumnezeu pe Sfantul Munte Athos, a sasea in ordine ierarhica, intre cele douazeci de manastiri athonite, dupa Marea Lavra, Vatoped, Iviron, Hilandar si Dionisiu. Manastirea Cutlumus poarta hramul "Schimbarea la Fata" a Mantuitorului, sarbatorita la 6 august / 19 august.

Se crede ca Manastirea Cutlumus poarta numele unuia dintre ctitorii ei, insa originea numelui sau nu este inca unanim aceeasi. Acest nume ar data inca din secolele X-XI. Unii spun ca el vine de la ctitorul arab (Kotloumous), altii spun ca s-ar traduce "sfantul care a venit din Etiopia", iar altii considera ca ar insemna "Hristos Mantuitorul" (intr-un vechi dialect arab), adica Cel Caruia ii este inchinata manastirea.

Sfantul Munte Athos se afla in nordul Greciei, in regiunea Macedonia. Muntele Athos este un munte cu inaltimea maxima de 2.033 metri - Varful Athon - ce isi inalta culmea de piatra pe o peninsula lunga de 60 de kilometri si lata de 8-12 kilometri, aria totala a acestuia fiind de 360 de kilometri patrati. Careia - Karyes - este capitala Athosului, iar portul de acces catre aceasta se numeste Dafne - Daphne. Din Careia se pleaca spre toate manastirile din Sfantul Munte.

Sfantul Munte Athos este o republica monastica cu regim administrativ autonom in cadrul Greciei, avand capitala la Careia. Sfantul Munte gazduieste douazeci de manastiri mari, zise imparatesti, cu drepturi egale, care conduc tot Muntele.

Cele douazeci de manastiri atonite sunt urmatoarele: Manastirea Marea Lavra, Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Hilandar, Manastirea Dionisiu, Manastirea Cutlumus, Manastirea Pantocrator, Manastirea Xiropotamu, Manastirea Zografu, Manastirea Dochiariu, Manastirea Caracalu, Manastirea Filoteu, Manastirea Simonos Petras, Manastirea Sfantul Pavel, Manastirea Stavronichita, Manastirea Xenofont, Manastirea Grigoriu, Manastirea Esfigmenu, Manastirea Sfantul Pantelimon si Manastirea Constamonitu. Pe langa marile manastiri mai functioneaza inca 12 schituri si o multime de chilii monahale ortodoxe, in care traiesc multime de calugari ortodocsi.

Manastirea Cutlumus din Sfantul Munte - scurt istoric

Asezata intr-o vale, la doar zece minute distanta de Careia si de Biserica Protaton, Manastirea Cutlumusiu se afla intr-o stransa legatura cu istoria poporului roman. Manastirea a fost zidita cu ajutorul voievozilor Nicolae Alexandru si Vlaicu Vladislav din Tara Romaneasca.

Drept ctitori ai ei sunt numiti Alexie Comneanul, imparatul Constantinopolului, si calugarul Calist Cotlomuseanu, un arab evlavios de la care isi trage si numele. Mama acestuia din urma era crestina si el insusi devine crestin schimbandu-si numele sau arab, in Constantin, iar din calugarie, Calist.

Prima atestare documentara a manastirii o avem din anul 1169 si primele ajutoare din Tarile Romane se pare ca au venit aici in vremea lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). Mai tarziu, aceasta mareata manastire a fost jefuita, iar Voda Neagoe Basarab, Mircea cel Batran si Vintila Voda, domnii Tarii Romanesti, au refacut-o si au impodobit-o din nou.

Aici a fost staret si fostul mitropolit al Ungro-Vlahiei, Hariton (1372-1380). Adevarata ei inflorire incepe insa cu acest staret Hariton, cel care a refacut-o cu ajutorul lui Vladislav I - Vlaicu Voda, domn al Tarii Romanesti intre 1364-1374.

Hariton s-a implicat atat de mult in ridicarea Manastirii Cutlumus, incat in 1394 aceasta era cunoscuta drept "Manastirea lui Hariton". Astfel, el a facut nu mai putin de sapte drumuri in Tara Romaneasca, obtinand ajutoarele promise de Vladislav, care se angajase spunand: "Voi inconjura cu ziduri si cu turn de intarire manastirea, voi inalta biserica, trapeza, chilii, voi rascumpara mosii si voi da animale, ca prin aceasta sa fie pomeniti parintii Domniei Mele si eu."

Voievodul roman cerea, in schimbul ajutoarelor pe care urma sa le trimita, ca parintilor romani ce vietuiau la Manastirea Cutlumus sa li se permita sa duca o viata de sine. Staretul Hariton a incercat sa il convinga pe domnitor asupra importantei vietii de obste, insa tot ce a obtinut a fost ca staretul Manastirii Cutlumus sa fie intotdeauna ales dintre calugarii greci (ce duceau viata de obste).

Iata si cuvantul sau catre cei ce-i vor urma la staretia manastirii: "Pe cine va alege Dumnezeu sa fie mitropolit in Tara Ungrovlahiei, sa fie ctitor al Manastirii Cutlumus si sa o ajute cu zel ca si noi, iar manastirea sa fie datoare a-l scrie la Sfanta Proscomidie ca ctitor."

Vitregiile secolelor, invaziile si atacurile necredinciosilor au supus-o nu o data unor distrugeri si saraciri, incat unii monahi au luat drumul pribegiei si au ajuns de multe ori in tarile dunarene pentru a colecta fonduri pentru renovarea manastirii si a micului port din apropiere. Intre ctitorii Cutlumusului s-au adaugat apoi, rand pe rand, Mircea cel Batran, Laiota Basarab, Basarab cel Tanar, Vlad Calugarul, Vlad Inecatul, Vlad Vintila si nu in ultimul rand Radu cel Mare si Neagoe Basarab.

Domnitorul Neagoe Basarab a ridicat aici Biserica Sfantului Nicolae, chilii, trapeza (sala de mese), pivnita, brutarie, bucatarie, hambar, bolnita, arhondaric (pentru primirea oaspetilor) si alte constructii, a acoperit biserica cu plumb si i-a pus geamuri, a construit port intarit cu zid si a numit Cutlumusul "Lavra cea Mare a Tarii Romanesti".

Mai tarziu, Elisabeta Movila si Gavriil Movila, urmati de marele Matei Basarab, care a ajutat la repararea picturii bisericii si a reconfirmat inchinarea catre Cultumus a Manastirii Clocociov din judetul Olt, cat si o serie de domnitori fanarioti, precum Alexandru Ipsilanti, Voda Caragea, Mihail Sutu si Alexandru Moruzi, si-au legat numele de Cutlumus.

Ultima mare danie romaneasca catre aceasta manastire, si se pare chiar catre Sfantul Munte Athos, ii apartine mosieresei Marghioala Procopie Canusi, cu ajutorul careia Manastirea Cutlumus s-a putut reface dupa incendiul devastator din anul 1870.

In anul 1766 a vietuit aici ca simplu calugar Matei, Patriarhul Alexandriei, care a inzestrat-o si cu o mare avere. In aceasta sfanta manastire se gasesc numeroase icoane si obiecte de cult de o deosebita frumusete, precum si o impresionanta biblioteca.

In biserica manastirii se afla icoana Mantuitorului si a Maicii Domnului, numita "Mijlocitoarea" si "Pazitoarea de rele", ambele facatoare de minuni. In paraclisul manastirii se afla icoana Maicii Domnului "Tare Aparatoare" (secolul XIII), aparatoare de foc si de frica.

In sfinte racle se pastreaza Moaste de la mai multi sfinti: Capul Sfantului Haralambie, Piciorul Sfintei Ana, Capul Sfantului Alipie Stalpnicul, precum si Mana stanga a Sfantului Grigore Teologul (toate daruite de primul sau ctitor, imparatul bizantin Alexie Comnenul), Sfanta Paraschevi, Sfanta Anastasia (izbavitoarea de otrava), cat si multe alte particele din moastele altor 70 de sfinti. Cea mai valoroasa comoara a manastirii este insa un fragment din Sfanta Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos.

Pe langa vechi volume si carti de cult si de teologie, biblioteca are si o serie de vechi manuscrise, 94 pe pergament, cuprinzand chestiuni bisericesti din secolul al XXIV-lea, 300 de manuscrise cu materii si muzica bisericeasca din secolele XIV-XIX. Biblioteca manastirii pastreaza peste 660 de manuscrise si 3.500 de carti tiparite.

Manastirea Cutlumus - Icoana Maicii Domnului "Pazitoarea de rele"

Icoana Maicii Domnului "Pazitoarea de rele" sau "Tare Aparatoare" (Phovera Prostasia) este singurul obiect ramas in urma unui incendiu ce a distrus complet un schit al manastirii din Insula Creta. Aceasta icoana a fost adusa in Sfantul Munte Athos, in Manastirea Cutlumus, unde a savarsit nenumarate minuni. In vremea unui incendiu petrecut in padurile manastirii, calugarii au luat icoana si au mers, cu rugaciune, spre padurea ce ardea. In scurt timp, cerul a dat ploaie si padurea nu a mai ars.

Icoana Maicii Domnului "Pazitoarea de rele" se afla pe catapeteasma capelei manastirii. Icoana este dusa, in procesiune, in Biserica Protaton, o data pe an, in Martea Luminata. Iar icoana Axion Estin, pastrata in Biserica Protaton, ii intoarce vizita la o zi distanta.

Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani

Pe 7 decembrie, Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani. Aceasta a trait in sec. al XIII-lea, in sudul Dunarii. Nu se stie cu exactitate daca provenea din neam de romani sau de bulgari. Moastele sale se afla, de la sfarsitul sec. al XIV-lea, la Curtea de Arges. In sedintele Sinodului BOR din 1950, s-a decis generalizarea cultului Sf. Filofteia de la Arges. Numele sau se traduce prin "iubitoare de Dumnezeu".

Martirizata la doar 12 ani de tatal sau

Din informatiile cu privire la viata sa, cunoastem ca una din indatoririle Filofteiei era aceea de a-i duce mancare tatalui ei, care muncea la camp. Insa, Filofteia intalnea in drum multime de saraci si, fiind milostiva impartea din ea saracilor, atragand nemultumirea si reprosul parintelui. Intr-una din zile, tatal descopera fapta ei si orbit de furie scoate o barda pe care o avea la el si loveste pe fata la picior. Tanara Filofteia a fost grav ranita la un picior. In urma acestei rani si-a incredintat sufletul Domnului, la varsta de doar 12 ani.

Aducerea moastelor la Curtea de Arges

Istoria arata ca moastele Sf. Filofteia au fost duse initial la Tarnovo, unde au ramas pana in anul 1393. In acel an, Taratul bulgar a fost ocupat de turci, care au si ars orasul. Pentru a le feri de profanare, moastele au fost duse la Vidin, unde au stat putin timp, probabil pana in 1396. Dupa infrangerea armatelor crestine la Nikopole, crescand amenintarea turca, moastele au fost oferite domnitorului Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418). Acesta le-a asezat in vechea ctitorie domneasca, cu hramul "Sf. Nicolae", de la Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana. In acest fel se explica si alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat dupa ziua hramului). Dupa construirea noii biserici de catre Neagoe Basarab, sfintita la 15 august 1517, moastele au fost asezate aici a doua zi, cand s-a facut si proclamarea canonizarii Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi).

Moastele au ramas la Curtea de Arges pana in 1893, cand, datorita starii avansate de degradare a bisericii, au fost mutate in bisericile "Sf. Gheorghe" si "Adormirea Maicii Domnului" - Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, datorita mutarii frontului in apropierea acestei localitati, moastele au fost duse in paraclisul Manastirii Antim din Bucuresti. Dupa terminarea razboiului, au fost readuse la Curtea de Arges, iar din 1949 se afla in paraclisul acestei manastiri.

Sfanta Filofteia in traditia populara

Sfanta Filofteia este considerata ocrotitoarea copiilor si a tinerilor, si in special a fetelor, pe care le ajuta sa se casatoreasca si sa aiba o viata linistita. In traditie, Sfanta Filofteia este o sora indepartata a Sfantului Ilie. Astfel, ea mai este numita si "aducatoarea de ploi". Istoria consemneaza mai multe procesiuni cu moastele Sfintei pe timp de seceta, iar traditia spune ca prin mijlocirea ei in fata lui Dumnezeu a plouat, iar roadele au fost bogate. Sarbatoarea Sf. Filofteia se tine si pentru a fi feriti de diferite boli si necazuri atat noi, cat si animalele noastre.

 

Manastirea Curtea de Arges

Manastirea Curtea de Arges se afla pe Bulevardul Basarabilor nr. 1, in localitatea Curtea de Arges, judetul Arges, la 36 de kilometri N-V de Pitesti. Manastirea este ctitorita de Neagoe Basarab (1512-1517) si are hramul Adormirea Maicii Domnului, praznuit la 15 august.

Monumentele de arhitectura si de arta religioasa, precum si cultura generala din epoca feudala din Tarile Romane, au ramas unice in istoria civilizatiei noastre, pentru faptul ca in esenta lor aceste monumente si aceasta cultura, fata de gandirea lumii antice, erau generate de o noua si superioara invatatura despre Dumnezeu, despre om, despre viata si despre lume in general, invatatura inspirata din Sfanta Evanghelie si propagata prin Biserica.

Aparut la orizontul istoriei sale sub influenta binefacatoare a unei civilizatii latino-bizantine, poporul roman, in stransa legatura cu Biserica - sprijnitoarea ideii de libertate si independenta nationala, protectoarea artelor si a culturii a stiut sa selecteze si sa retina din aceasta civilizatie elementele care aveau o contingenta directa cu psihologia si aspiratiile noastre nationale.

Prin urmare, manastirile si in general monumentele istorice, artele aplicate, tiparul si alte manifestari culturale ale epocii feudale de la noi, pe langa importanta lor religioasa, au avut totdeauna si un rol national, cultural si artistic pentru popor.

Privita din acest punct de vedere, Manastirea Curtea de Arges, care prin asezarea si farmecul ei natural, arhitectural si artistic intrece in frumusete tot ce s-a facut la noi pana in secolul al XVI-lea, reprezinta o continuare a traditiei si a vietii religioase a poporului roman, dar si apogeul unei epoci infloritoare in arhitectura si arta.

Manastirea Curtea de Arges - de-a lungul vremii

Ajungand Domn al Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, scrie el insusi intr-una din pisaniile sale care se afla pe fatada de apus a bisericii, ca, gasind acea straveche biserica (adica vechea Catedrala a Mitropoliei de la Arges) daramata si neintarita, i s-au "deschis ochii inimii" si a hotarat aceasta biserica din temelie a o zidi si a o inalta si a o intari.

De aici, de buna seama, stirea de fata a trecut in miscatoarea legenda populara a Manastirii Argesului, in care de asemenea se vorbeste despre: "Un zid parasit.. Si neispravit.. La loc de grindis.. La verde-alunis.. Cainii cum il vad.. La el se raped.. Si latra-a pustiu.. Si urla-a mortiu."

Prin urmare, acum mai bine de 460 de ani, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-si dovedi autoritatea, credinta si patriotismul, dar si avutia, hotara zidirea acestei marete manastiri, menita sa intreaca in frumusete tot ce se facuse pana atunci.

Manastirea Curtea de Arges, prin maretia, perfectiunea proportiilor cat si prin bogatia decoratiei acesteia a gasit un puternic ecou in sufletul cantaretilor populari care i-au invaluit obarsia in umbra legendei. Asa cum glasuieste balada populara culeasa de Alecsandri, zidirea Manastirii Curtea de Arges s-ar datora "Mesterului Manole", care impreuna cu "noua mesteri mari, calfe si zidari" au lucrat cu multa truda si cu pretul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab.

Acele ruine, aflandu-le Neagoe Basarab, cu ajutorul unui ciobanas, "din fluier doinas", ar fi hotarat: "Iata zidul meu! Aici aleg eu.. Loc de minastire.. Si de pomenire" si de indata ar fi indemnat pe mesterii ce-l insoteau, zicandu-le: "Curand va siliti.. Lucrul de-l porniti.. Ca sa-mi ridicati.. Aici sa-mi durati.. Manastire 'nalta.. Cum n-a mai fost alta" ceea ce acestia pana la urma, cu pretul vietii lor, chiar au si facut.

Manastirea Curtea de Arges nu este insa o legenda: ea este expresia sentimentelor celor mai sincere ale poporului roman despre jertfa lui, pe care a pus-o si la baza acestei manastiri, dupa cum a pus-o si la baza tuturor marilor opere de constructie din tara noastra, in trecut si prezent.

Manastirea din Curtea de Arges nu este numai un simplu locas de inchinare, ci este un simbol al jertfei poporului roman. Zidirea manastirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunostinte despre arhitectura bisericeasca, a dat si ideea planului bisericii si sfaturi si indemnuri mesterilor, in fruntea carora se distinge legendarul Manole.

Tot Neagoe Voievod si sotia sa, Despina Doamna, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea manastirii, precum si metalele pretioase - aur si argint - pentru impodobirea ei. Unele lucrari au fost continuate de ginerele si urmasul lui Neagoe, Radu de la Afumati (1522-1523 si 1526-1529).

Un vestit pictor, Dobromir Zugravul din Targoviste, care pictase si Manastirea Dealu, a impodobit in chip minunat biserica aceasta, care, asa cum spuneau unii istorici, spre exemplu Gavriil Protul, Paul de Alep s.a., nu este asa de mare ca Templul lui Solomon, nici ca Sfanta Sofia facuta de Justinian imparatul, dar ca frumusete este mai "pre deasupra acelora".

Manastirea Curtea de Arges a fost sfintita la data de 14-15 august 1517. La aceasta slujba, dupa descrierea facuta de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent insusi Neagoe Basarab. In afara de domn, familia sa, curtenii si boierii tarii, a fost de fata Teolipt - Patriarhul Constantinopolului, insotit de mare sobor, toti arhimandritii si egumenul manastirilor din Sfantui Munte Athos si tot "clerosul" din Tara Romaneasca, in frunte cu Mitropolitul Macarie (c.1513-c.1521) si mult popor venit din aproape toate colturile tarii. Marele sobor sarbatoresc al sfintirii bisericii se facea in vechea resedinta a Domnilor munteni.

"Pentru intaia data un patriarh din Constantinopol, Teolipt, se afla pe pamantul romanesc; el era insotit de episcopii de Sares, de Sarde, de Midia si de Melenic. Mitropolitul Tarii Romanesti in acest timp era Macarie. Si el a venit cu egumenii manastirilor existente. Se facu de cu seara, la 14 august, vecernie si coliva in ajunul hramului, apoi, spre seara praznic, dupa care calugarii incepura denii in cuprinsul de marmura, stralucitor de aur, al rnanastirii celei noua. Si sfarsira denia cand se varsa zorile."

"A doua zi, Neagoe insusi aseza la locurile lor icoanele scumpe daruite de dansul, pe cand clerul, cu Patriarhul in frunte, se gatea de slujba cea mare a liturghiei dupa aceasta tarnosire de mana domneasca. Pana atunci un al doilea ospat primi la mesele intinse pe pajiste toata boierimea la un loc cu, saracii de pe aceste locuri, cei mici, saraci, vaduve, misei si cei neputernici".

"Cand oaspetii plecara dupa iscalirea si pecetluirea actului de fundatie, ramase stapan pe cuprinsul manastirii Iosif, ca egumen cu bedernita, ca arhimandrit si deopotriva cu carmuitorul Tismanei, care si ea isi avea paivilegii mai presus de alta manastire inca din zilele Patriarhului Filotei (1364-1376)".

Prezenta patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoti si calugari de peste hotare, alaturi de mitropolitul tarii si de clerici romani, la sfintirea Manastirii Argesului, a fost prilej si chip de afirmare a unitatii Ortodoxiei, cum nu se mai vazuse inca.

Manastirea Curtea de Arges, asa cum a iesit din mana mesterilor lui Neagoe Basarab, apartine, in ceea ce priveste linia ei arhitectonica, stilului bizantin, in timp ce elementele decorative ce-i impodobesc exteriorul, dezvaluie influente ale artei armene, persane, georgiene si arabe. Cu toate acestea, aici totul alcatuieste o perfecta si armonioasa unitate.

Mai tarziu au venit insa peste aceasta manastire multe necazuri si primejdii. In iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui, au jefuit din biserica si din morminte tot ce era pretios, luand si acoperisul de plumb si cositoral bisericii, si lasind-o expusa la stricaciuni. Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refacut biserica si a inzestrat-o, iar Serban Cantacuzino (1678-1688), care il numeste pe Neagoe "stramosul domniei mele", a intreprins de asemenea lucrari de restaurare la manastire.

Razboaiele dintre rusi si turci de la 1769-1774 si 1787-1791 au adus Manastirii Curtea de Arges alte jefuiri si stricaciuni. Un cutremur la 29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur la 28 ianuarie 1838, alte incendii in ianuarie 1866, la 23 aprilie 1867 si la 2 decembrie acelasi an, au adus manastirii noi deteriorari si pagube mari.

Manastirea Curtea de Arges, alaturi de oraselul de langa, intre timp, au dobandit cinstea de resedinta episcopala, la anul 1793 luand fiinta aici Episcopia Argesului, care a functionat pana in 1949, cand s-a unit cu Episcopia Ramnicului Valcea. Figuri memorabile de episcopi au onorat aceasta episcopie. Pe langa buni pastori, ei au fost si luminati patrioti, unul dintre ei, indeosebi Ilarion (1820-1823; 1828-1845), fiind sfetnic al lui Tudor Vladimirescu.

Biserica manastirea Curtea de Arges, intre anii 1875-1885, a fost refacuta in forma de azi, dupa planul arhitectului francez Andre Lecomte de Nouy. Aceasta refacere a despuiat in mare parte manastirea de ansamblul ei, prin inlaturarea marii cetati - parter si etaj - cu mareata clopotnita ridicata de Matei Basarab.

Tot la Manastirea Curtea de Arges, a functionat, cu mici intreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic "Neagoe Voda", continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania pana in anul 1977.

Manastirea Curtea de Arges - planul si arhitectura bisericii

Daca privim din orice parte biserica Manastirii Argesului, ea ne apare ca un ansamblu unitar si armonios, un joc de linii, de inflorituri ingenioase in piatra, de lumini si umbre rasfrante care-i dau spontaneitate, suplete si eleganta. Aceasta desavarsita opera arhitecturala, culturala si artistica, face ca biserica lui Neagoe si Manole sa fie melodia permanenta a unui cantec iesit din pamantul si sufletul poporului roman.

Planul bisericii respectand traditia cultului ortodox, cuprinde trei incaperi: altarul, naosul si pronaosul, care se disting in doua parti esentiale, privite atat din interior cat si din exterior, o parte, in forma de trilob (trilobata), cu trei abside egale, cuprinde altarul si naosul, dupa principiile de la Cozia.

Manastirea Curtea de Arges - pronaosul bisericii

Partea a doua cuprinde pronaosul, de forma dreptunghiulara, supralargit fata de naos, care formeaza partea originala a acestei cladiri, si care a servit de mausoleu ctitorului si familiei sale. De forma dreptunghiulara, pronaosul cuprinde patru parti distincte: un vestibul dreptunghiular in fata intrarii, in continuarea acestuia, un spatiu central patrat, delimitat de 12 coloane, destinat credinciosilor, si lateral, cuprinde intre coloane si zidurile marginase, doua compartimente, avand o destinatie specifica funerara: locuri de ingropaciune.

Pronaosul e incununat cu trei turle: una mare - in ax, dar nu deasupra mijlocului incaperii, ci la limita ei estica, si doua turle mai mici, deasupra colturilor de nord-vest si sud-vest.

Turla mare de pe pronaos este octogonala numai la exterior, in interior fiind ca la bisericile mai vechi, cilindrica si e deci acoperita cu o calota sferica. Turlele mici - si ele cilindrice in interior si terminate in calote sferice - se sprijina, prin intermediul pandantivilor, fiecare pe cate un soclu constituit, pe doua laturi, de peretii ce formeaza coltul respectiv al incaperii, iar pe celelalte doua laturi, de arce care leaga acesti pereti de cotloanele de colt ale careului, central.

Intreaga incapere a pronaosului e luminata, atat lateral prin opt ferestre geminate ce strapung peretii, cat si de sus, prin ferestrele turtlelor.

Manastirea Curtea de Arges - naosul bisericii

Naosul se prezinta ca "o incapere" cu planul in dreptunghi cu laturile lungi paralele cu axul edificiului, incununata deasupra partii estice de o turla si largita in dreptul acestei turle de doua abside. Cele patru mari arce care, sustin turla - doua longitudinale si doua transversale - sunt egale intre ele si determina un patrat.

Pe sub arcul ce formeaza latura dinspre est se face trecerea spre incaperea altarului; celor doua arcuri longitudinale, de nord si de sud, le sunt alipite absidele - identice ca forma si dimensiuni cu absidele altarului - iar spre vest, dincolo de arcul ce incheie patratul naosului, laturile de nord si sud sunt prelungite prin doua ziduri pline si groase.

Absidele naosului sunt mai inguste decat arcele carora le sunt ailipite. Absidele sunt strapunse de cate trei ferestre, capatand mai multa lumina, necesara in timpul slujbelor la strani. Turla de pe naos, atat la exterior cat si la interior, este octogonala. Fiecare dintre cele opt fete ale turlei este strapunsa, ca la Cozia si Dealu, de cate o foarte inalta si ingusta fereastra.

Manastirea Curtea de Arges - altarul bisericii

Incaperea altarului este compusa dintr-o absida semicirculara la interior si in cinci laturi la exterior, precum si dintr-o mica portiune dreptunghiulara ce face legatura cu naosul.

Trei ferestre inalte inguste, usor largite spre interior lumineaza incaperea altarului. Deasupra fiecareia dintre aceste, ferestre, se afla cate o deschidere cilindrica de aerisire.

Despartirea intre altar si naos e facuta printr-o tampla - catapeteasma - cu partea de jos din marmura si cu cea de sus din bronz, datand de la ultima restaurare, din secolul al XIX-lea.

Manastirea Curtea de Arges - arhitectura exterioara a bisericii

In exterior, biserica este asezata pe o platforma pardosita cu lespezi de piatra, inaltata cu trei trepte deasupra solului si marginita de o balustrada de piatra noua, cioplita insa dupa modelul celei vechi. Deosebit de artistic este realizata arhitectura exterioara a bisericii si a parametrului ei bogat, sapat in piatra de Albesti.

In fata bisericii, platforma aceasta se prelungeste formand o curticica patrata, in mijlocul careia se inalta un gratios aghiazmatar. Croit in genul si dupa modelul fantanilor decorative ce se gasesc in fata unor anumite moschee turcesti, aghiazmatarul de la Curtea de Arges a fost adoptat la biserica lui Neagoe ca loc de pregatire si sfintire a apelor in ziua de Boboteaza, precum si ca altar de rugaciune in aer liber. 

Intrarea in biserica, unica, se gaseste in fatada dinspre Apus. Douasprezece trepte de marmura conduc in fata unei inalte arcade, prinse in chip de portal intr-o rama lata, impodobita cu o minutioasa florala stilizata.

Biserica se ridica astfel pe un soclu foarte larg si inalt, depasind cu mult proportiile de la Dealu si chiar pe cele relativ mai ample, ale unor manastiri moldovenesti contemporane acesteia.

La fel ca la Dealu, corpul bisericii la exterior este subimpartit in douaregistre inegale printr-un puternic profil, decorat aici in forma de torsada rasucita continuu si intr-un singur sens. Registrul de jos, mai inalt, e impartit in panouri dreptunghiulare, in fiecare, panou e asezata cate o rozeta sculptata, dintre care unele sunt ajurate si servesc totodata si de aerisire.

Urmeaza apoi o cornisa puternica, acoperita cu un rand triplu de alveole - intrand format prin retragerea de la alinierea, unei cladiri - si stalactite. Alte rozete-discuri se gasesc in punctele intretaiate ale arcelor si peste aceste discuri se afla cate un porumbel de piatra aurit.

Deasupra cornisei si asterialei, placi de plumb amestecate cu cositor, aplicate pe extradosul boltilor, formeaza invelitoarea bisericii. Patru baze patrate sustin turlele octogonale. La baza turlei dominante de peste centrul navei se repeta motivul cornisei principale, compusa din alveole si stalactite.

Proportiile si disproportiile acestor turle repeta gruparea de la Dealu intr-o forma mai imbogatita.Turlele spiralice din fata introduc un element arhitectonic instabil, impunand fatadei miscari de rotatie in viu contrast cu elementele predominante ale compozitiei. 

Prin infatisarea cu totul noua si mareata a monumentului, prin calitatea materialelor puse in opera si prin finetea si perfectiunea lucrului, biserica Manastirii Curtea de Arges reprezinta un monument deosebit de important in evolutia arhitecturii de piatra a Tarii Romanesti.

Manastirea Curtea de Arges - pictura bisericii

Neagoe Basarab incepuse pictarea sfantului locas cu un pictor de mare talent, pe nume Dobromir. Neagoe Basarab murind intre timp, si pictura fiind neterminata, urmasul sau la domnie, Radu de la Afumati, mentine ca pictor pe Dobromir, care a mai pictat si Manastirea Dealu in 1515, Bistrita-Valcea si, incepand din 1519, Manastirea de la Arges, terminata in 1526.

Caracterul picturii insa, tehnica, fondul, compozitia, arata ca pictura de la Arges n-a putut fi executata numai de Dobromir. Acesta a colaborat si cu alti pictori si ucenici ai sai.

Manastirea Curtea de Arges - portretele ctitorilor

Neagoe Basarab si familia - Intemeietorul bisericii, Neagoe Basarab, este infatisat in tabloul votiv impreuna cu Doamna Despina si cu cei sase copii ai lor, trei baieti si trei fete, grupati dupa varsta: baietii de partea tatalui, fetele de partea mamei. Neagoe si Despina sustin biserica pe care o inchina Maicii Domnului si lui Iisus.

Cununi bogate, lucrate in aur si batute cu pietre pretioase impodobesc capetele ctitorilor principali. Vesmantul Domnului este de moda bizantina, de stofa inflorata garnisit cu un guler lat; cu o banda de aceeasi latime pe poale. Spre poalele vesmantului se observa vulturul bizantin brodat in aur, cu pliscul deschis, cu aripile intinse si purtand cununa.

Doamna Despina poarta costum national: fota rosie cu durigi verticale si iie cu rauri, cu maneca bufanta, stransa printr-o manseta ornata cu perle. Costumele copiilor sunt mai simple. Atitudinea de rugaciune este impusa de situatia de ctitori.

Teodosie, Petru si Ioan sunt numele baietilor. Langa mama lor, Despina, stau cele trei fete: Stana, fosta doamna a Moldovei, sotia lui Stefanita Voda (1517-1527); calugarita sub numele de Sofronia si ingropata in biserica, Ruxanda, sotia lui Radu de la Afumati si Anghelina, moarta de copila si inmormantata sub aceeasi lespede de piatra cu fratii sai Petru, si Ioan, morti de mici, ca si Anghelina. Parintii sustin cu cate o mana biserica, oferind-o cu cealalta, iar copiii stau cu mainile la piept in aceeasi atitudine rugatoare.

Radu de la Afumati - mai simplu imbracat decat ctitorii principali, a fost zugravit in profil, sustinand biserica pe care a ctitorit-o cu Ruxanda, prezentata de cealalta parte a tabloului votiv. Poarta plete bogate ce-i cad pe umeri, mustata lunga atarna, barba e rasa, iar pe cap are coroana domneasca impodobita cu perle si rubine.

Intre Radu de la Afumati si intre doamna Ruxanda, sub biserica pe care o sustin in tabloul votiv, este asezata inscriptia slavona scrisa, de Dobromir zugravul in 1526. Doamna Ruxanda este infatisata ca Doamna a tarii, cu coroana pe cap si imbracata cu mantie de brocart cu mult aur.

Mircea cel Batran - 1386-4418 - este singurul dintre voievozii nostri care, in afara de voievodul ctitor din Biserica Domneasca din Arges, poarta costum de cavaler dupa moda apuseana, de fapt tot de derivatie din cel bizantin, toti ceilalti domnitori au adoptat costumul bizantin cunoscut, care s-a impus si sub influenta Bisericii noastre de rit ortodox ca si aceea a Bizantului.

Radu Paisie (1535-1545) si fiul sau Marcu - Chipurile acestora au fost adaugate mai tarziu, alaturi de ale ctitorilor principali, Radu Paisie fiind al doilea sot al Ruxandei. Se crede ca aceste portrete au fost zugravite la Curtea de Arges, dupa 1541, deci dupa zugravirea bisericii mitropolitane din Targoviste, zugravita cu cheltuiala lui Radu Paisie.

Manastirea Curtea de Arges - chipuri de sfinti

Deisis - rugaciunea - in absida dreapta din naos este zugravita scena Deisis care cuprinde trei chipuri: Maica Domnului, Iisus si Sfantul Ioan Botezatorul.

Maica Domnului - este zugravita dupa erminia cunoscuta, rugandu-se la scaunul Mantuitorului, fiul sau, pentru cei pacatosi. Pe fondul albastru presarat cu stele, se proiecteaza chipul rugator al Sfintei Fecioare, cu capul usor inclinat inainte, imbracata in maforion rosu, cu aureola in jurul capului.

O usoara banda de aur impodobeste marginea vesmantului. Himationul de sub maforion este de culoare albastra si cade in linii drepte spre picioare. Cu dreapta, tine o filactera cuprinzand textul unei rugaciuni pentru cei gresiti, dreapta ridicata usor exprima gestul prin care se accentueaza ruga sa.

Iisus Hristos - imparatul imparatilor, Domnul domnilor si Marele Arhiereu este infatisat asezat pe o perna cu alesaturi nationale in scaun adinc, cu spatar inalt; impodobit cu colonete. Iisus troneaza binecuvantind cu dreapta si tinand cu: stanga, pe genunchi o carte deschisa.

Chipul lui Iisus este impodobit cu barba mica, usor ascutit la varf, cu mustata subtire, de culoare blonda, ca si pletele, care par impletite. Mitra arhiereasca e de aur si este impodobita cu rubine, safire si perle. In jurul capului, Iisus are aureola cu initialele I. N.

Sfantul Ioan Botezatorul - este infatisat in forma tipica a Inaintemergatorului bine studiat din punct de vedere anatomic, figura slaba, incadrata de o barba naturala, cu parul stufos ce-i cade in plete pe umeri. De umeri ii atarna cele doua mari aripi simbolice. Acelasi cer albastru, impanzit de stele, formeaza cam trei parti ale fondului pe care se afla zugravit chipul sfantului.

Alti sfinti si cuviosi - In absida de nord a naosului, in primul registru de jos, sunt zugraviti Sfintii Nestor, Dimitrie, Gheorghe si Theodor Tiron. In registrele de sus din ambele abside ale naosului sunt prezentate scene din viata si activitatea Mantuitorului Iisus Hristos.

Pe bolta absidei, altarului, registrul de sus, e zugravita Maica Domnului, cu Pruncul in fata, in stare de rugaciune pentru toti oamenii. In registrul de jos, altar, sunt prezentati, in vesminte, Sfintii Mari Dascali si Ierarhi.

Minunatele fresce ale lui Dobromir si colaboratorilor sai, din 1519-1526, nu mai impodobesc astazi peretii interiori ai ctitoriei lui Neagoe, caci in 1880 Lecompte de Nouy a degajat peretii de pictura originala si in locul lor au fost executate picturi noi, de fratele sau, Jean Jules Antoine, mult inferioare fata de pictura originala.

Manastirea Curtea de Arges - mormintele din pronaos

In pronaosul bisericii se afla mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (+1521), piatra de mormant a monahiei Platonida - Doamna Despina - (+1554), sotia lui Neagoe Basarab, piatra de mormant a Doamnei Stana (Sofronia) (+1531), fiica lui Neagoe Basarab si sotia lui Stefanita Voda al Moldovei.

Tot aici se afla si piatra de mormant a voievodului Radu de la Afumati (+1529), sotul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab, cel ce in anul 1526 a pus de s-a zugravit biserica Manasitiirii Curtea de Arges, precum si mormintele regilor Carol I si Elisabeta, Ferdinand si Maria.

Manastirea Curtea de Arges - Moastele Sfintei Mucenite Filoteia

In capela-paraclis din centrul palatului se pastreaza moastele Sfintei Mucenite Filoteia. Istoria Manastirii Curtea de Arges reprezinta o parte importanta din insasi istoria Bisericii Ortodoxe Romane, care in mod continuu, de-a lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul si viata poporului roman.

Manastirea Curtea de Arges - manastire cu rol duhovnicesc, patriotic si cultural

Manastirea Curtea de Arges, alaturi de Biserica strabuna a poporului nostru, a indeplinit si un rol patriotic: acela de a mobiliza constiinta poporului si a tarii in fata pericolului turcesc sau de orice soi.

Stema Tarii Romanesti pe care domnitorii o imprimasera pe fatada turnului clopotnitei vechii Mitropolii (demolata la ultima restaurare), si care consta dintr-un dragon infipt in spatele si capul unui leu racnind, care inchipuia pe turci, reprezenta materializarea unei idei propagata prin Biserica: rezistenta contra turcilor in plina expansiune si a tuturor cotropitorilor straini.

De fiecare data, conducatorii tarii aveau inaintea ochilor, cu prilejul slujbelor dumnezeiesti oficiate aici in biserica, acest, stindard de lupta al unei tari inca libera. Vatra de lumina, si potir al credintei stramosesti, Manastirea Argesului a luminat mintile si a daltuit nenumarate suflete, aprinzand in ele focul dragostei de Dumnezeu, de aproapele si de tara.

Manastirea Curtea de Arges, in decursul secolelor, a imprastiat lumina si cultura poporului roman, si a animat sperantele libertatii nationale si religioase ale altor popoare ortodoxe. De aceea, ea are si in prezent si va avea mereu o deosebita insemnatate si valoare istorica pentru noi toti si pentru Biserica Ortodoxa Romana.

Toti vietuitorii acestei manastiri n-au fost numai simpli savarsitori ai formelor religioase, ci au fost si traducatori in fapte ai tuturor aspiratiilor spre mai bine, ale poporului. Cautand in acelasi timp sa se desavarseasca duhovniceste, episcopii, preotii, calugarii si toti slujitorii care au tinut vie flacara credintei si a constiintei nationale, in trecutul zbuciumat al istoriei, au fost si traducatori in fapte ai tuturor nazuintelor spre mai bine ale poporului, bucurandu-se si suferind alaturi de el.

Acatistul Sfintei Filofteia

Filofteia - Sfanta Mucenita !

(7 decembrie)

Rugaciunile incepatoare :

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacele si Icoasele

Condacul 1 :

Ca ceea ce din pruncie jertfa fara prihana te-ai adus lui Dumnezeu, prin fapta buna, Filotee preafericita, Celui ce din pantecele maicii tale te cunostea pe tine, ceea ce te-ai aratat podoaba fecioarelor si locuitoarea camarii celei de nunta, vrednica esti de lauda ! Pentru aceasta cantam tie : Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Icosul 1 :

Plecand acum genunchii inaintea Facatorului tuturor si mainile tinzindu-le catre Cuvantul Cel mai inainte de veac, iertare gresealelor noastre cerem, putere de cuvant, luminare si pricepere mintii noastre, ca sa laudam nevointele si vitejiile fericitei Filofteea si catre dansa sa graim cu caldura unele ca acestea :

Bucura-te, Filofteea, cea din rau tata nascuta;
Bucura-te, ca de mama credincioasa ai fost crescuta;
Bucura-te, trandafirul rasarit din maracine;
Bucura-te, ca tot timpul bun miros reversi din tine;
Bucura-te, ca in lume ai fost blanda mielusita;
Bucura-te, ca a ta mama ti-a fost buna pastorita;
Bucura-te, porunca sfanta, cu desavarsita minte;
Bucura-te, ca de mica ai mers pe caile sfinte;
Bucura-te, ca in chinuri ti-a fost totdeauna traiul;
Bucura-te, ca rabdarea te-a facut sa castigi raiul;
Bucura-te, ca necazuri suferit-ai multe foarte;
Bucura-te, ca de Domnul te-ai preamarit dupa moarte;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 2 :

Mutandu-se din viata aceasta vremelnica, binecredincioasa maica ta, te-a lasat pe tine la toata lipsa plinitoare si mostenitoare faptelor ei celor bune, pe care urmandu-le, ai cantat lui Dumnezeu neincetata cantarea : Aliluia !

Icosul 2 :

Frica si cutremur ne cuprinde pe noi, cei intunecati la minte, ca nu ne pricepem de unde vom incepe a-ti aduce tie laude, fecioara, sau care cantare iti vom canta, sau cu ce cununi te vom incununa; dar indraznind, pentru rugaciunile tale cele catre Dumnezeu, cu inima umilita cantam tie acestea :

Bucura-te, odraslirea cea in Tarnov rasarita;
Bucura-te, cea de Domnul in rai acum rasadita;
Bucura-te, aurora cu raze stralucitoare;
Bucura-te, stea cereasca ce luminezi ca un soare;
Bucura-te, ca in lume te-a hranit cereasca raza;
Bucura-te, ca prin tine crestinii se lumineaza;
Bucura-te, ca pe tine te-am castigat bogatie;
Bucura-te, ca povata ne-ai dat cum sa urmam tie;
Bucura-te, ca prin tine am primit hrana cereasca;
Bucura-te, pilda celor ce vor sa se mantuiasca;
Bucura-te, calauza sufletelor celor drepte;
Bucura-te, indreptarul fecioarelor intelepte;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 3 :

Auzind tu, fericito, glasul Evangheliei Domnului, care fericeste pe cei milostivi, tare l-ai intiparit in inima ta si cu atata credinta l-ai primit si atata l-ai iubit, incat cu infocata si dumnezeieasca ravna aprinzindu-te, cu insutite osteneli si cu sarguinta multa ai cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 3 :

Multa purtare de grija ai avut in cugetul tau pentru saraci, fericita Filotee, pentru ca ravneai ca sa nu ramana nici unul nemiluit din cei ce asteptau de la tine milostenie, nici un flamand sa nu se duca nesaturat, nici un gol neimbracat, nici un mahnit nemangaiat; pentru care, laudandu-te, cantam tie acestea :

Bucura-te, comoara milei, cea-n veci nedesertata;
Bucura-te, imbracarea celor goi fara de plata;
Bucura-te, celor flamanzi paine buna, hranitoare;
Bucura-te, celor straini casa adapostitoare;
Bucura-te, izbavitoare a celor primejduiti;
Bucura-te, alinare a ranii celor scarbiti;
Bucura-te, celor cazuti grabnica sprijinitoare;
Bucura-te, la nevoie fierbinte folositoare;
Bucura-te, feciorie, cu milostenie-nsotita;
Bucura-te, tinerete, cu viata-mbunatatita;
Bucura-te, mangaierea celor ce se roaga tie;
Bucura-te, ca prin moarte ai ramas deapururi vie;
Bucura-te, Fiiotee, fecioara prealaudata !

Condacul 4 :

Vazandu-te pe tine vrajmasul firii omenesti ca te-ai apucat de lucrarea ei savarsirea faptei celei bune si mai vartos de fapta care fi-va laudata in ziua Judecatii, a socotit sa te impiedice pe tine ca oarecand pe Eva in rai, dar n-a putut, caci neincetat cantai lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 4 :

Ca viforul s-au pornit asupra ta uratii si spurcatii diavoli si ispitiri fara de numar ti-au adus, ca prin multimea si greutatea ispitelor sa te intoarca pe tine de la o lucrare ca aceasta. Dar tu, fericita, fiind intemeiata pe Hristos, Piatra cea din capul unghiului, tare i-ai sfaramat pe ei; drept aceea vrednica esti a te cinsti cu acestea :

Bucura-te, fericito, cea de fapte bune plina;
Bucura-te, ca prin chinuri te-ai imbracat cu lumina;
Bucura-te, desfatarea maicii tale iubitoare;
Bucura-te, diadema a-nteleptelor fecioare;
Bucura-te, prunca sfanta a Domnului urmatoare;
Bucura-te, milostiva, cea de saraci iubitoare;
Bucura-te, ca pe diavol tu l-ai umplut de rusine;
Bucura-te, ca satana a fost biruit prin tine;
Bucura-te, ca credinta ai avut in Hristos, tare;
Bucura-te, ca rasplata dobandit-ai prin rabdare;
Bucura-te, vitejie, in trup de copil lucrata;
Bucura-te, biruinta, de Duhul Sfant insuflata;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 5 :

Vifor de urgie mare a pornit tatal tau cel intunecat la minte si impietrit la inima, sufland cu ingroziri si cu chinuri asupra ta, fericita Filotee; dar n-a putut sa te clinteasca, pentru ca intemeiata erai pe Piatra credintei, Hristos, pe care tu, preainteleapta fecioara, stand, lui Hristos, Celui ce te intarea pe tine, ai cantat : Aliluia !

Icosul 5 :

Cine din pamanteni poate sa spuna cu deamanuntul chinurile tale cate ai suferit de la tatal tau cel intunecat la cuget, si de la mama ta vitrega ? si ce minte poate sa priceapa rabdarea ta, intru toate cate ai patimit ? Drept aceea, minunandu-ne de viata ta cea mai presus de fire, te laudam cu fericiri ca acestea :

Bucura-te, cea de Domnul pentru mila randuita;
Bucura-te, ca mult fost-ai de tatal tau chinuita;
Bucura-te, ca adesea fost-ai si crunt biciuita;
Bucura-te, ca pe spate si pe obraz ai fost lovita;
Bucura-te, caci chinuri grele si batai ai indurat;
Bucura-te, ca pe toate cu tarie le-ai rabdat;
Bucura-te, ca-n trup rani, ca Hristos ai suferit;
Bucura-te, ca din cale nimica nu te-a clintit;
Bucura-te, ca in toate bucuroasa ai patimit;
Bucura-te, ca si viata pentru Domnul ti-ai jertfit;
Bucura-te, ca de Dansul esti acum in cer marita;
Bucura-te, ca luat-ai cununa nevestejita;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 6 :

Cand tu, preafericita Filotee, imparteai hrana saracilor, atunci satana, ca si la Iuda, a pus in mintea tatalui tau gand rau si ucigas; ca pandindu-te pe tine din loc ascuns si vazandu-te hranand flamanzii, indata s-a umplut de draceasca manie si a zvarlit in tine cu barda cea plugareasca; si ranandu-ti piciorul indata ti-ai dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, de care bucurandu-te tare, ai cantat : Aliluia !

Icosul 6 :

Inger s-a trimis atunci din cer ca sa lumineze trupul tau cel fecioresc, mucenita Filotee; si venind, a stat nevazut si a inceput a grai catre tine :

Bucura-te, mucenita, cea de tatal tau ucisa;
Bucura-te, ca dand mila, catre Domnul esti trimisa;
Bucura-te, ca rabdarea te-a suit la inaltime;
Bucura-te, ca de-aproape vezi pe Preasfanta Treime;
Bucura-te, ca de Domnul esti aleasa si primita;
Bucura-te, ca de Dansul esti in rai salasluita;
Bucura-te, ca de-a pururi porti luminata cununa;
Bucura-te, ca in ceruri stai cu dreptii impreuna;
Bucura-te, ca ai parte intre sfintele fecioare;
Bucura-te, ca de slava te-ai facut mostenitoare;
Bucura-te, ca in ceruri esti de-a pururi desfatata;
Bucura-te, ca-n tot timpul de noi esti binecuvantata;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 7 :

Zacand trupusorul tau cel curat pe pamant si inca singe din piciorul tau cel taiat curgand, cu stralucire cereasca a fost inconjurat, incat si locul cel dimprejur s-a umplut de lumina; si aceasta vazand ticalosul si ucigasul tau tata, cu spaima infricosandu-se, a alergat in cetate si a spus cele ce a vazut, ca nu stia intunecatul sa cante : Aliluia !

Icosul 7 :

Alergand fecioarele dimpreuna cu mamele lor la locul unde erai ucisa, ca sa te vada pe tine, fericita Filotee, si vazand cu ochii lor stralucirea luminii care te inconjura, minunandu-se intru sine, au inceput a te lauda, zicand :

Bucura-te, Filotee, inteleapta si preabuna;
Bucura-te, ca esti noua sora scumpa si cununa;
Bucura-te, ca in ceruri s-a proslavit al tau nume;
Bucura-te, ca lumina esti fecioarelor in lume;
Bucura-te, ca la Domnul ti-a fost inima de mica;
Bucura-te, ca iubindu-L, de chinuri nu ti-a fost frica;
Bucura-te, ca spre bine mult ai fost sarguitoare
Bucura-te, ca in toate intreci pe alte fecioare;
Bucura-te, ca pe Domnul L-ai castigat acum mire;
Bucura-te, ca gusti de-acum a raiului indulcire;
Bucura-te, ca in ceruri te avem mijlocitoare;
Bucura-te, ca la Domnul ne esti calda rugatoare;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 8 :

Auzind arhiepiscopul Tarnovei cele spuse de tatal tau, indata, cu dregatorii cetatii si cu tot clerul si poporul a venit la tine; si vazand trupul tau stralucind de lumina, cu frica au cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 8 :

Tot orasul Tarnovei si satele dimprejur au alergat la locul ce stralucea, fecioara Filotee; si vazand minunea care s-a savarsit intru tine, dimpreuna cu arhiepiscopul ti-au impletit cantari, zicand unele ca acestea :

Bucura-te, a Tarnovei lauda nestricacioasa;
Bucura-te, sfant vlastar din maica binecredincioasa;
Bucura-te, crinul fraged din gradina lui Hristos;
Bucura-te, floare alba cu nevestejit miros;
Bucura-te, chip al milei si al dragostei crestine;
Bucura-te, viata scurta invesnicita prin mult bine;
Bucura-te, ca prin trude esti mutata intre sfinte;
Bucura-te, ca gusti raiul care l-ai dorit fierbinte;
Bucura-te, ca acolo ti-ai gasit pe maica buna;
Bucura-te, ca te veselesti cu dansa impreuna;
Bucura-te, ca podoaba Biserica te castiga;
Bucura-te, ca tot omul te lauda si iti striga :
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 9 :

Stransa fiind toata multimea popoarelor imprejurui tau, cu frica s-au apropiat de tine, vrand sa te ridice de la pamant; dar vazand greutatea cea mai presus de fire a trupului tau, toti s-au umplut de mirare si cu spaima au cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 9 :

Intelegand popoarele ca nu-ti este voia sa te ridice de la pamant, cu nedumerire se uitau unii la altii; apoi, luminati fiind de sus, au inceput sa numeasca toate manastirile si vazand ca vrei sa mergi la biserica din Curtea de Arges, au inceput a grai tie :

Bucura-te, ca tu insati ti-ai hotarit locuinta;
Bucura-te, ca prin Domnul ti s-a implinit dorinta;
Bucura-te, ca departe s-a vestit al tau sfant nume;
Bucura-te, ca viata ti s-a cunoscut in lume;
Bucura-te, fericito, tu preascump al nostru rod;
Bucura-te, ca te-asteapta Radu Negru Voievod;
Bucura-te, ca mergi astazi sa lucrezi in Romania;
Bucura-te, ca departe ti-ai intins apostolia;
Bucura-te, ca poporul vine voia sa-ti plineasca;
Bucura-te, iubitoare de Tara cea Romaneasca;
Bucura-te, ca romanii te-au cistigat bogatie;
Bucura-te, ca de-a pururi si noi iti vom canta tie :
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 10 :

Daca s-a dat stire lui Radu Negru Voda ca vrei sa vii in Tara Romaneasca, cu lacrimi de bucurie a laudat pe Dumnezeu si luand multime de popor a alergat catre Dunare intru intampinarea ta; si vazandu-te de mult popor petrecuta, a cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 10 :

Primit-a Domnul Tarii Romanesti, Radu Negru Voda, cu mare bucurie si evlavie cinstitele si sfintele tale moaste si laudand pe Dumnezeu, a grait catre tine asa :

Bucura-te, Filotee, mucenita preacinstita;
Bucura-te, cea de Domnul, tarii noastre daruita;
Bucura-te, voitoarea noastra cea de prea mult bine;
Bucura-te, ca pamantul ni s-a luminat prin tine;
Bucura-te, ca noi astazi te primim ca pe un soare;
Bucura-te, ca in juru-ti versi raze mangaietoare;
Bucura-te, ca la Arges ti-ai ales locas in lume;
Bucura-te, ca poporul iti cinsteste al tau nume;
Bucura-te, ca podoaba fi-vei Bisericii vesnic;
Bucura-te, frumusetea si stalpul si cel puternic;
Bucura-te, pazitoare a credintei stramosesti;
Bucura-te, mandra floare a gradinii romanesti;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 11 :

Faclie purtatoare de lumina te avem pe tine, fecioara Filotee, ca luminezi toata Biserica din Tara Romaneasca si izvorand buna mireasma, neincetat reversi tamaduiri celor ce alearga cu credinta la racla sfintelor tale moaste ! Pentru aceasta lui Dumnezeu, Celui ce Te-a preamarit pe tine, cu neincetate multumiri cantam : Aliluia !

Icosul 11 :

Avand noi sfintele tale moaste pe pamantul nostru ca pe o comoara nepretuita, ne umplem de sfintenie si privind la dansele ca la o lumina cereasca, cu frica si cu cutremur cantam tie acestea :

Bucura-te, ca tu insati ti-ai ales aceasta tara;
Bucura-te, ca la Arges moastele ti se asezara;
Bucura-te, Filotee, sfanta noastra bogatie;
Bucura-te, ca mari daruri ti-a harazit Hristos tie;
Bucura-te, stralucirea credintei celei crestine;
Bucura-te, indulcirea celor ce vin catre tine;
Bucura-te, lecuirea bolilor nenumarate;
Bucura-te, datatoare de puteri si sanatate;
Bucura-te, rugatoarea cea pentru noi cu caldura;
Bucura-te, ca prin tine spre noi Domnul se indura;
Bucura-te, ca tot omul din ajutoru-ti apuca;
Bucura-te, ca pe nimeni nu-l lasi mahnit sa se duca;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 12 :

Auzit-am, fecioara Filotee, viata ta cea dumnezeiasca, vazut-am si minunile tale si indulcindu-ne de facerile tale de bine ce arati noua in toate zilele, credem si indraznirii tale catre Dumnezeu. Drept aceea, lui Hristos, Celui ce te-a marit pe tine, din inima Ii cantam : Aliluia !

Icosul 12 :

Laudam nevointele tale, Filotee fecioara, cinstim patimile, marim indelunga-rabdarea ta, fericim sfantul tau sfarsit, cantam barbatia ta cea neinvinsa ce s-a aratat in trupul tau cel tinerel si crud; si privind toate ostenelile vietii tale care te-au preamarit pe pamant si in cer, unde acum locuiesti, te rugam, fa pomenire si de noi, cei ce alergam la racla sfintelor tale moaste, ca, izbavandu-ne de toata nevoia si imparatiei cerurilor facandu-ne partasi, sa te laudam pe tine, graind unele ca acestea :

Bucura-te, cea la Tarnov in Bulgaria sfintita;
Bucura-te, cea de ceruri romanilor daruita;
Bucura-te, ca acum locuiesti la inaltime;
Bucura-te, ca in lume savarsesti minuni multime;
Bucura-te, ca stai vesnic intre cetele marite;
Bucura-te, ca prin tine mila Domnul ne trimite;
Bucura-te, ca vezi fata Ziditorului a toate;
Bucura-te, ca prin tine din primejdii El ne scoate;
Bucura-te, ca solia-ti are trecere la Domnul;
Bucura-te, ca-ti asculta rugile pentru tot omul;
Bucura-te, ca esti noua ajutor intru primejdii;
Bucura-te, ca pe tine te avem stalp al nadejdii;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 13 :

( acest condac se zice de trei ori )

O, intru tot laudata si mult milostiva mucenita Filotee, primind multumirea noastra cea saraca si aceasta putina rugaciune de acum, de toate relele ne pazeste, pace lumii mijloceste, de vrajmasii cei vazuti si nevazuti ne mantuieste si ne apara pe noi de vesnica osanda, ca dimpreuna cu tine, lui Hristos Dumuezeu sa-I cantam : Aliluia !

O, intru tot laudata si mult milostiva mucenita Filotee, primind multumirea noastra cea saraca si aceasta putina rugaciune de acum, de toate relele ne pazeste, pace lumii mijloceste, de vrajmasii cei vazuti si nevazuti ne mantuieste si ne apara pe noi de vesnica osanda, ca dimpreuna cu tine, lui Hristos Dumuezeu sa-I cantam : Aliluia !

O, intru tot laudata si mult milostiva mucenita Filotee, primind multumirea noastra cea saraca si aceasta putina rugaciune de acum, de toate relele ne pazeste, pace lumii mijloceste, de vrajmasii cei vazuti si nevazuti ne mantuieste si ne apara pe noi de vesnica osanda, ca dimpreuna cu tine, lui Hristos Dumuezeu sa-I cantam : Aliluia !

Apoi se zice iarasi Icosul intai

Plecand acum genunchii inaintea Facatorului tuturor si mainile tinzindu-le catre Cuvantul Cel mai inainte de veac, iertare gresealelor noastre cerem, putere de cuvant, luminare si pricepere mintii noastre, ca sa laudam nevointele si vitejiile fericitei Filofteea si catre dansa sa graim cu caldura unele ca acestea :

Bucura-te, Filofteea, cea din rau tata nascuta;
Bucura-te, ca de mama credincioasa ai fost crescuta;
Bucura-te, trandafirul rasarit din maracine;
Bucura-te, ca tot timpul bun miros reversi din tine;
Bucura-te, ca in lume ai fost blanda mielusita;
Bucura-te, ca a ta mama ti-a fost buna pastorita;
Bucura-te, porunca sfanta, cu desavarsita minte;
Bucura-te, ca de mica ai mers pe caile sfinte;
Bucura-te, ca in chinuri ti-a fost totdeauna traiul;
Bucura-te, ca rabdarea te-a facut sa castigi raiul;
Bucura-te, ca necazuri suferit-ai multe foarte;
Bucura-te, ca de Domnul te-ai preamarit dupa moarte;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

si Condacul intai

Ca ceea ce din pruncie jertfa fara prihana te-ai adus lui Dumnezeu, prin fapta buna, Filotee preafericita, Celui ce din pantecele maicii tale te cunostea pe tine, ceea ce te-ai aratat podoaba fecioarelor si locuitoarea camarii celei de nunta, vrednica esti de lauda ! Pentru aceasta cantam tie : Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata.