  - Micsoreaza fontul
- Reseteaza fontul
- Mareste fontul
Despre adunarea apelor Sunt cetati anume in care privelistea scamatorilor cei de multe feluri iti satura ochii din zorii zilei si pana seara. Si chiar auzind mereu cantece molesitoare si desuchiate care nasc in suflet aplecarea spre desfrau tot nu esti indestulat. Si multi fericesc acele noroade ca au lasat negustoria pietii sau grija mestesugurilor de trebuinta vietii pentru a-si petrece vremea cea randuita a vietii lor in toata dezmierdarea si trandavia, fara a sti ei ca teatrul in care ai cu usurinta privelistea desfraului este o scoala obsteasca vadita a destrabalarii celor care se aseaza acolo si privesc. Si aici melodia armonioasa a flautului staruind impreuna cu cantarea desfranatelor in sufletul ascultatorilor nu altceva starneste decat ca ii porneste pe toti a se grozavi urmand pilda celor ce lovesc in chitare si alaute. Chiar si aceia care se dau in vant dupa cai, ba chiar in vis se cearta pentru ei, schimbandu-i de la o caruta la alta si mutand vizitii, si intr-un cuvant ei nu se izbavesc nici in nalucirile din vremea somnului de nebunia zilei. Iar noi pe care ne-a chemat Domnul, Marele facator de minuni si mester ca sa ne arate lucrurile Sale, vom osteni oare la privirea si ascultarea cuvintelor Duhului, sau ne vom lenevi? Oare, nu vom sta imprejurul acestui mare si felurit bazar al lucrarii dumnezeiesti si intorcandu-ne cu gandul fiecare din noi la vremile, cele din inceput oare nu vom vedea podoaba lumii cea bine randuita? Cerul, dupa cuvantul proorocesc fiind asezat ca o bolta, iar pamantul cu marimea si greutatea nemarginit, fiind intemeiat pe sine insusi; vazduhul cel revarsat, cu firea moale si umed dand vietuitoarelor care rasufla hrana cea potrivita si nelipsita, supunandu-se si desfacandu-se pentru cei ce se misca prin moliciunea lui fara a fi piedica vreodata navalei, trecand mereu inapoia celor ce-l strabat si alunecand in jurul lor cu usurinta. Iar firea apei, fie ca e buna de baut sau slujeste altor trebuinte ale noastre, si intocmirea ei de a se aduna in locuri osebite o vai vedea deplin din cele pe care le vom citi. 2. Si a zis Dumnezeu: "Sa se adune intr-un loc apa de sub cer si sa se arate uscatul. Si a fost asa si s-a adunat apa de sub cer in adunarile sale si s-a ivit uscatul. Si a numit Dumnezeu uscatul pamant, si adunarile apelor le-a numit mari." Cat necaz aveam in cuvintele dinainte intrebandu-ma care e pricina ca pamantul era nevazut, de vreme ce fiecare corp este in chip firesc impreunat cu culoarea iar culoarea, oricare, este simtita de vaz. Si poate ti s-a parut ca nu e destul cele ce am zis, ca era nevazut de catre noi, iar nu din firea lui, pentru ca atunci apa acoperea pamantul si-l ascundea in intregime. Asculta acum Scriptura care pe sine insasi se descopera. Sa se adune apele si sa se arate uscatul. Valurile au fost inlaturate ca sa se iveasca pamantul pana atunci nevazut. Poate insa careva dintre voi ar voi pe langa ce s-a zis si acest lucru sa-l cerceteze: adica mai intai pentru ce oare apa a carei fire este sa traga la cele de jos, o aduce tocmai pe ea cuvantul la porunca Ziditorului. Pentru ca pana a sta apa pe loc drept si neted ea este nemiscata neavand incetare sa curga. Iar, aflandu-si cumva un povarnis, se va porni de indata valul cel mai din margine, iar cel de dupa el trecand in locul parasit, celalalt ii urmeaza acestuia; si asa intotdeauna cel mai dinainte fuge si il impinge acela care l-a dat departe. Si cat curgerea este mai iute cu atat si greutatea apei este mai mare si trecatoare prin care se revarsa mai adanca. Deci, daca in acest chip este firea apei, ar fi putut fi de prisos porunca ce o randuieste, sa se adune apele intr-un loc. Cu adevarat era de folos pentru firea cea curgatoare a apei ca ea sa se traga de la sine in locul care dintre toate era mai adanc si a nu se opri mai inainte marea de a-si fi netezit spatele. Ca nici un loc nu este atat de drept cu suprafata apei. Apoi ce zice? Cum s-a poruncit apelor sa se adune la un loc cand vedem ca sunt mai multe mari si prea mult deosebite si despartite ca asezare? Pentru cea dintai intrebare, asadar, zicem aceasta: Tu ai cunoscut cu adevarat miscarile apei care dupa porunca dumnezeiasca este, nestatornica si curgatoare de jur imprejur si ca se poarta din firea ei spre locurile povarnite si adanci: Dar mai inainte de toate, ce putere avea ea inainte de a i se face calea din aceasta porunca, aceasta nici tu n-ai vazut, nici pe altcineva sa fi vazut n-ai auzit. Cunoaste, asadar, ca Facator al firii este Cuvantul lui Dumnezeu si din porunca aceea care s-a dat atunci zidirii a iesit urmarea pentru cele ce se vor zidi. Ziua si noaptea odata s-a facut si de atunci si pina acum una pe alta se primesc, si nu inceteaza sa imparta timpul cu aceeasi imparteala. 3. "Sa se adune apele." S-a poruncit firii apelor sa alerge si nu osteneste niciodata grabindu-se din pricina acelei porunci necontenit. Iar eu cautand la firea curgatoare a apelor, zic aceasta: unele curg din sine, ca izvoarele si raurile, iar altele sunt adunate la un loc si necurgatoare. Acum cuvantul meu este pentru apele cele navalnice. Sa se adune apele intr-o adunare de ape. Niciodata, oare, nu ti-a venit tie gandul, asezat fiind langa un izvor a carui apa tasneste cu putere: cine o impinge din sanul pamantului, cine o sileste sa mearga inainte, din ce vistierie iese oare, care este locul spre care se sarguieste si cum nici acesta nu se goleste, nici acela nu se umple? Acestea sunt legate de glasul cel dintai, de acolo si inceputul alergarii apei. In toata istoria apelor sa iei aminte de glasul cel dintai: Sa se adune apele. Trebuia ca ele sa alerge, ca sa-si apuce locul lor, apoi ajungand in locurile hotarnicite pentru ele trebuia sa ramana in ele si mai departe sa nu mearga. Iar aceasta dupa, cuvantul Ecclesiastului: "Toate paraiele curg in mare si marea nu se umple", de vreme ce prin porunca dumnezeiasca este curgerea apelor, iar asezarea marii in hotarele ei s-a randuit de la inceput. Sa se adune apele intr-o adunare de ape. Si apei curgatoare ca sa nu se reverse peste locurile care o primesc, mutandu-se mereu si umpland un loc dupa altul, ca sa nu inece intreg uscatul cel tare i s-a poruncit sa se adune intr-un loc. Pentru aceasta marea innebunita de atatea ori de vanturi si ridicindu-si valurile la inaltime prea mare, de se atinge numai de tarmuri si-si potoleste furia in spuma si inapoi se intoarce. "Sau de Mine nu va veti teme, zice Domnul, cel ce pui marii hotar nisipul?" De cel mai neputincios dintre toate, adica de nisip, se tine in frau marea a carei putere este nesuferita. Oare ce oprea Marea Rosie de a navali peste tot Egiptul care este mai adanc ca ea si sa se uneasca cu noianul de ape din preajma Egiptului, de nu ar fi fost legata de porunca Ziditorului? Iar acel lucru ca mai jos este Egiptul decat Marea Rosie ne-au incredintat aceia care au voit sa impreuneze Oceanul Indian si Egiptean in care se afla Marea Rosie. De aceea au si oprit lucrarea dintru inceput Sesostris egipteanul cel care o pornise si Darius mideanul cel care voia mai apoi sa o desavarseasca. Le-am zis pe acestea ca sa intelegem puterea poruncii: Sa se adune apele intru adunare de ape. Alta sa nu se faca, ci intru adunarea cea dintai sa ramana ceea ce se aduna. 4. Apoi, Cel ce a zis sa se adune apele intru adunare de ape, ti-a aratat tie ca apele cele multe erau impartite in multe locuri, ca si vaile muntilor cu pesterile adanci si prapastioase aveau adunare de ape; inca si campiile, multe si intinse cu nimic mai prejos in maretie ca marile noianuri de ape si nenumaratele despicaturi si vai si sapaturi ale pamantului intr-un fel sau altul sapate fiind umplute atunci toate de ape, s-au desertat prin porunca dumnezeiasca ca sa se aduca de pretutideni intru adunare de ape. Si nimeni sa nu zica ca toate vaile care au primit marea in ele erau pline, de vreme ce apa era deasupra pamantului. In ce loc aveau sa fie stranse, asadar, apele odata ce mai inainte s-au umplut scobiturile pamantului cu apa? La care, acestea vom raspunde: In acea vreme au fost gatite vasele, ca trebuia ca apa sa se adune la un loc intru o singura adunare. Cu adevarat marea de dincolo de Gades nu era nici acel mare ocean temut de corabieri care imprejmuieste Insula Britanica si Iberia de Apus; iar atunci uriasei incaperi, zidita din porunca lui Dumnezeu i s-a dat sa primeasca plinatatea apelor. Iar fata de intampinarea pe care o are stiinta practica cu cuvantul nostru pentru zidirea lumii (ca este vadit ca nu toata apa este laolalta intr-o adunare) multe se pot grai si raspunsul vine de la sine. Ba chiar a te razboi cu unele ca acestea este poate de ras. Ca neindoielnic va trebui si smarcurile si scurgerile de ploaie sa le aminteasca, si din acestea se va socoti mustrat cuvantul nostru? Marea si deplina stransura a apelor s-a numit adunare. Ca si puturile sunt adunari de ape facute de mana unde se scurge in scobitura pamantului umezeala ploilor. Dar numirea de adunare la un loc nu arata o intamplatoare ingramadire a apelor, ci pe cea care covarseste si este prea mare in care toata stihia impreuna adunata se arata. Ca, in ce chip focul este taiat in parti marunte pentru folosul nostru si cu totul laolalta se varsa in eter. Asa cum vazduhul este impartit in parti si totusi locul din jurul pamantului cu multimea lui il invaluie, tot asa se intampla si cu apa. Si de sunt mici gramezi imprastiate, una este adunarea care pe intreaga stihie o desparte de celelalte. Lacurile care sunt in partile de miazanoapte si in tara elineasca, in Macedonia si in tinutul Bitiniei si in cuprinsul Palestinei in chip vadit sunt adunari de ape. Iar cuvantul de acum este pentru cel mai mare peste toate care asemenea cu pamantul este in marime. Nimeni nu este impotriva ca acelea sunt pline de apa; a le numi pe ele mari insa n-ar fi in firea lucrului chiar daca unele din ele au multa sare amestecata cu tina, cum are Marea cea Mare, ca de pilda lacul Asfaltitis din Iudeea si lacul Sevrenitis care se intinde intre Egipt si Palestina in pustia Arabiei. Pentru ca acestea sint balti, iar marea una este, dupa cum istorisesc cei ce au inconjurat pamantul; totusi, unora li se pare ca Hircania si Caspia sunt circumscrise de sine si pentru ca nu trebuie sa luam aminte la geografii care scriu istoria, este vadit ca acestea se patrund una de alta si intra prin guri stramte, toate in Marea cea Mare dupa cum se graieste si de Marea Rosie ca ea se uneste dincolo de Gadira. Pentru ce, asadar, a numit Dumnezeu mari adunarile apelor? Pentru ca s-au strans apele intru adunare, iar stransurile la un loc ale apelor, adica sanurile care sunt cuprinse si imprejmuite de pamant in chip deosebit, pe acestea Domnul le-a numit mari: marea dinspre miazanoapte, marea dinspre miazazi, marea dinspre rasarit si dinspre apus. Si numirea pentru noianul de sine este Pontul Euxin si Propontis, Helespontul, Egeea si Ioniul, noianul Sardonicului, Siculum, si Tirenum si nenumarate alte nume ale noianurilor, pe care a le numara cineva pe rand si a le grai cu de-amanuntul prea lung ar fi lucru plin de neiscusinta. Pentru aceasta a numit Dumnezeu adunarea apelor mari. La aceasta ne-a adus pe noi urmarea cuvantului, insa la cele dintai sa ne intoarcem. 5. "Si a spus Dumnezeu: Sa se adune apele la un loc si sa se arate uscatul." Si nu a zis sa se arate pamantul ca sa nu-l arate pe el din nou netocmit, cu tina si amestecat cu apa, fiindca nu-si dobandise chipul lui si puterea. De asemenea, pentru ca noi sa nu socotim ca soarele este pricina uscaciunii pamantului, a zidit Facatorul uscaciunea pamantului mai inainte de a se naste soarele, ia aminte dar, ca sa intelegi cele scrise, ca nu numai apa care din prisos se afla deasupra pamantului a curs peste el, ci si cea amestecata in adancurile lui si aceea s-a tras supunandu-se poruncii strasnice a Stapanului. Si s-a facut asa. Aceasta urmare a cuvantului este de ajuns ca sa arate ca glasul Ziditorului a patruns in lucrare. Dar, in multe scrieri se adauga asa: Si s-a adunat apa cea de sub cer in adunarile lor si s-a aratat uscatul, lucru care n-a fost dat in scris de nici unii din ceilalti talmacitori si nu parea fi nici in datina evreilor. Pentru ca, dupa acea marturie ar fi si de prisos cuvintul: S-a facut asa, ca si cum s-ar rosti din nou aceleasi, cuvinte. Deci izvoarele cercetate cu deadinsul au la marginea randului sageata, iar sageata ests semnul neprimirii. Si a numit Dumnezeu uscatul pamant si adunarile apelor le-a numit mari. Pentru ce mai inainte s-ar fi zis: Sa se adune apele la un loc si sa se arate uscatul, si nu s-a scris, sa se arate pamantul? Si aici iarasi s-a aratat uscatul si a numit Dumnezeu uscatul pamant? Pentru ca uscatul este insusirea cu care se insemneaza firea pamantului, iar pamantul este numirea dezvaluita a lucrului. Dupa cum graiul este o insusire a omului, iar glasul acesta, adica om, inseamna faptura care are insusirea, asa si uscaciunea este insusirea pamantului si o alegere a firii lui din alte firi. Deci, acel lucru care are in fire uscaciunea s-a numit pamant, dupa cum acela care are in fire nechezatul s-a numit cal. Dar nu numai la pamant este asa, ci fiecare din celelalte stihii are insusire deosebita prin care ca si cum ar fi sortita se alege de celelalte si fiecare isi recunoaste chipul. Astfel, apa are insusirea deosebita a racelii, iar vazduhul a umezelii, iar focul a caldurii. Si acestea se arata ca niste stihii incepatoare ale lucrurilor ce s-au alcatuit dupa chipul in care s-a zis; iar cele care s-au asezat in corpuri si cad sub simtire au felurite insusiri laolalta; ca nici una din cele vazute si simtite nici nu este singuratica, nici simpla, nici curata; pamantul este uscat si rece, apa umeda si rece, vazduhul cald si umed, iar focul cald si uscat. Astfel, prin injugarea insusirilor se pricinuieste puterea fiecareia de a se amesteca; pentru ca, prin insusirea de obste, fiecare stihie sa se amestece cu cea vecina si sa se impreuneze cea de aproape prin impartasire cu cea potrivnica. Asa de pilda pamantul uscat fiind si rece, se uneste cu apa prin inrudirea racelii, dar se uneste prin mijlocirea apei vazduhului. Dar, de vreme ce apa este asezata intre cele doua, cu ajutorul insusirilor lor se atinge, ca si cum ar fi apucata de doua maini, de stihiile din apropierea ei: prin raceala de pamant, iar prin umezeala de vazduh. Iar vazduhul prin a sa mijlocire impaca firea vesnica a apei si a focului: cu apa prin umezeala lui, iar cu focul prin unirea cu caldura. Focul fiind cald si uscat dupa fire se leaga cu vazduhul prin caldura si iarasi se intoarce prin uscaciune la impartasirea cu pamantul. Si asa se face cer si hora plina de armonie toate laolalta unindu-se si unele cu altele calatorind in buna randuiala. De aceea li s-a dat in chip potrivit acestora numirea de stihii. Acestea le-am rostit aratand pricina pentru care Dumnezeu a numit uscatul pamant si nu a numit pamantul uscat. Pentru ca, uscaciunea nu este din cele ce s-au adaugit mai pe urma pamantului, ci este din cele care dintru inceput i-au alcatuit fiinta. Deci, cele care sunt pricina unui lucru, sunt mai intai cu firea si mai cinstite decat cele ce se fac in urma. S-a randuit, asadar, pamantului dupa cuviinta semnele cele mai dinainte si mai vechi, spre a fi recunoscut. 6. "Si a vazut Dumnezeu ca este bine." Cuvantul Scripturii nu arata chiar aceasta atunci cand i s-a descoperit lui Dumnezeu privelistea cea placuta a marii, pentru ca Ziditorul nu vede cu ochii frumusetea zidirii, ci priveste cu intelepciunea cea negraita cele facute. Cu adevarat dulce priveliste este marea cand se albeste in adanca ei liniste, dulce este si atunci cand abia unduita de blanda suflare isi aspreste spinarea ca sa arate celor ce o privesc culoarea ei mohorata si vanata. Ea nici nu bate cu putere uscatul vecin ci il saruta ca un sol al pacii in imbratisarea sa. Dar noi nu in chipul acesta trebuie sa credem ca s-a ivit inaintea lui Dumnezeu dupa cum zice Scriptura, marea frumoasa si placuta, ci frumusetea de acolo s-o cugetam in intelesul lucrarii ziditoare. Ca mai inainte de orice, apa marii este izvorul a toata umezeala pamantului; ea impartita fiind in porii nevazuti, dupa cum arata pamanturile goale si pesterile stancoase sub care valul marii brazdeaza prin inguste guri si stramte carari si impinsa de miscarea suflului iese in afara patrunzand prin invelis si facandu-se buna la gust, tamaduieste prin strecurare amaraciunea. Chiar si din caldura metalelor o anume parte o aduce in calatoria ei pricinuita de insasi miscarea si incepe adeseori sa fiarba si sa arda. Acest lucru este adeseori greu de vazut, fie pe insule fie pe tarmuri. Uneori insa si in mijlocul pamantului in locuri aproape de apele raurilor, ca sa asemuim lucrurile mici cu cele mari, se petrece la fel. Dar la ce oare va duce aceasta vorbire a mea? La aceea ca pamantul este serpuit de canale si prin porii care nu se vad apa isi croieste carare din izvoarele marii. 7. Marea este frumoasa la Dumnezeu si pentru puterea pe care o are in adancime; este frumoasa si pentru ca gazduieste fluviile si primeste la sine curgerile de pretutindeni ramanand aceeasi inlauntrul hotarelor sale; frumoasa si pentru ca ea este oarecum inceput al apelor din vazduh si izvor. Fiind incalzita de raza soarelui, umezeala cea subtire a apei ei se schimba in aburi; ea e trasa in locurile de sus, apoi e racita, trecand mai departe de locul unde se oglindesc razele si acolo in umbra norilor mai multa raceala adaugand, se face ploaie si ingrasa pamantul. Si de aceste lucruri nimeni nu va fi cu adevarat indoit de va lua aminte la caldarile cu foc care fiind pline de umezeala adeseori au fost gasite goale departindu-se in aburi toata fiertura. Dar chiar si apa marii se poate vedea ca fierbe de corabierii care puindu-si buretii la aburi isi potolesc uneori in chip masurat lipsa. Frumoasa este inca si in alt chip la Dumnezeu, pentru ca imbratiseaza in strinsoare de jur imprejur ostroavele, dandu-le lor de la sine odata cu podoaba si intemeierea; apoi si pentru aceea ca uneste unele cu altele uscaturile prea indepartate prin sine, ajutind navigatorilor la amestecarea sloboda cu alte neamuri. Prin acestia se da istoria lucrurilor nestiute si se pricinuieste imbogatirea negustorilor, inlesnindu-se trebuintele vietii; celor haraziti le daruieste putinta de a scoate cele ce le prisosesc, iar saracilor implinirea celor ce lipsesc. Dar cum imi este mie cu putinta ca sa vad amanuntit toata frumusetea marii cata s-a aratat ochiului Facatorului? Iar daca marea este frumoasa si vrednica de lauda la Dumnezeu, cum nu va fi mai frumoasa aceasta adunare a Bisericii in care glasul amestecat ca al unui val al marii ce se poarta catre tarmuri al barbatilor, al femeilor si al pruncilor se indreapta impreuna in rugaciunea noastra catre Dumnezeu? Si linistea adanca, neclatita o pazeste pe ea, fiindca duhurile rautatii nu au izbutit sa o tulbure prin invataturi eretice. Deci, sa va faceti vrednici de primirea Domnului, pazind buna randuiala intru pururea buna cuviinta, in Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava si puterea in vecii vecilor. Amin.
|
Simbolistica numelor Maicii Domnului  Simbolul in limbajul liturgic
Cultul liturgic nu este doar un act cultural al unei comunitati preexistente, ci el devine din ce in ce mai mult, in societatea actuala, un mijloc prin care se constituie comunitatea specifica a crestinilor. Liturghia este, astfel, "o functie expresiva a comunitatii crestinilor, adica mijlocul prin care crestinii se exprima in mod constient drept crestini sau mijlocul prin care sunt exprimate valorile, sentimentele, aspiratiile lor".
Pe langa functia didactica (de informare), cultul liturgic mai are o functie creatoare de atitudine (destinata sa determine aparitia unui anume comportament) si o functie misterica, prin care Dumnezeu se comunica.
Puterea revelatoare a simbolurilor religioase il face prezent pe Dumnezeu. „Comportamentul este un mod de a fi si de a locui simbolic lumea, care dezvaluie sensul lucrurilor si al fiintelor". Limbajul revelatiei si limbajul liturgic, deopotriva, sunt discursuri performative, nu enuntiative. Rugaciunea este intrare in comuniune cu Dumnezeu, si nu doar vorbire despre Dumnezeu.
Maica Domnului in cultul liturgic
Axa cultului ortodox este Liturghia, celebrarea euharistica a prezentei lui Hristos in painea si vinul impartasaniei. Toate celelalte slujbe si cantari sunt legate, intr-un anume fel, de simbolistica euharistica.
Hristos reprezinta Revelatia deplina a lui Dumnezeu, prin intruparea Cuvantului din Fecioara. Imaginea Maicii Domnului, asa cum e reprezentata aproape intotdeauna in iconografia ortodoxa, este nedespartita de cea a Pruncului dumnezeiesc. Legatura dintre Hristos si Maica Sfanta e atat de puternica, incat simbolurile revelatorii ale Fiului lui Dumnezeu isi asociaza simboluri inrudite, ce concretizeaza prezenta Mariei alaturi de dumnezeiescul ei fiu, sau se transfera in campul ei simbolic. Maica Domnului este chemata, astfel, cu ajutorul simbolurilor euharistice, al celor ale luminii ori ale centrului lumii, domenii de simbolizare proprii lui Hristos. Ne-am propus sa conturam, in lucrarea de fata, principalele sfere de simbolizare asociate numelor Maicii Domnului in imnele Ortodoxiei.
Simboluri ale Duhului Sfant
Maica Domnului intruchipeaza, in traditia ortodoxa, sfintenia umana, dupa cum Duhul Sfant intruchipeaza sfintenia divina. Taina minunatei Nasteri a Fiului lui Dumnezeu „din Duhul Sfant si din Fecioara", dupa cum spune Crezul, e facuta posibila prin actiunea speciala a Sfantului Duh si prin libera consimtire a Fecioarei, care rosteste plina de smerenie: fiat, „Fie mie dupa cuvantul tau!". Dumnezeu nu lucreaza asupra Fecioarei, ci in chiar launtrul sinergismului dintre Duh si sfintenia dreptilor. Duhul Sfant intruchipeaza Sfintenia divina, iar Fecioara sfintenia umana.
Porumbelul
Incepand cu Noul Testament, porumbelul va reprezenta Sfantul Duh. Imaginea Sfintei Fecioare isi asociaza, prin sfintenie, acest simbol. Maica preacurata e chemata, in Acatistul Bunei-Vestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria:
„porumbita",
„porumbita cea preabuna, lina si fara rautate",
„turtureaua cea cu buna glasuire".
In simbolistica iudeo-crestina, porumbelul simboliza puritatea, nevinovatia si chiar, atunci cand aduce ramura de maslin la Arca lui Noe, pacea, armonia, speranta, fericirea regasita. Primele doua valente le impropriaza Maria prin insasi alcatuirea feciorelnica a fiintei sale, iar cele din urma stau in legatura cu calitatea sa de mama a Celui venit sa restaureze creatia.
Mirul
Untdelemnul este privit in Vechiul Testament drept un simbol al Duhului lui Dumnezeu (1 Rg 16, 13; Is 11, 2). Regii Israelului erau unsi cu untdelemn, care le conferea autoritate, putere si glorie din partea lui Dumnezeu, recunoscut ca adevaratul autor al ungerii. Cuvantul ebraic cel uns, transcris Mesia si tradus in greceste Hristos, arata ca Iisus este privit ca regele asteptat, continand in acelasi timp si o aluzie la o functie sacerdotala si profetica. Aici nu e vorba insa de o ungere materiala, ci de una spirituala: Sfantul Duh, simbolizat de untdelemn, este acordat lui Iisus ca printr-o ungere. Sfanta Fecioara, ca aceea care primeste asupra sa actiunea Duhului Sfant, si poarta in pantece pe Cel uns, este:
„vasul care ai primit mirul cel neimputinat, ce s-a varsat asupra ta" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Este insa ea insasi:
„mirul cel de mult pret" (Acatistul Bunei-vestiri...),
untdelemn sacrificial, simbol al puritatii, dar si al fecunditatii.
Simboluri ale maternitatii
Margaritarul
Ideea de fecunditate se afla in stransa legatura cu calitatea de Mama a Fecioarei.
„Ce-ti vom aduce tie, Hristoase... cerul iti daruieste ingerii; pamantul darurile sale; iar noi oamenii, iti punem inainte o Maica-Fecioara", canta Biserica in ajunul Craciunului. Pentru Paul Evdochimov, „e limpede faptul ca Maria nu este nicidecum o «femeie intre femei», ci Femeia intoarsa la fecioria ei materna. Intreaga omenire il naste pe Dumnezeu in Fecioara; de aceea, Maria este noua Eva-Viata".
Ea este:
„vasul care ai scos margaritarul cel dumnezeiesc" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Nascut din ape sau din luna, margaritarul este un simbol universal al feminitatii creatoare, dar si al puritatii pentru ca trece drept desavarsit[15]. Pentru evanghelistul Matei, el intruchipeaza Imparatia cerurilor (Mt 13, 45-46).
Izvorul
Izvorul constituie un simbol universal al apei vii sau al apei neprihanite. Apa vie este sangele divin, samanta cerului - un simbol de maternitate. Apa izvorului este apa sfintita, substanta insasi a neprihanirii. Pentru crestini, Hristos este sursa (izvorul) vietii. Maica Domnului e numita:
„izvor nesecat al apei celei datatoare de viata" (Acatistul Maicii Domnului),
„izvorul cel neimputinat al apei vietii"(Acatistul Bunei-vestiri...),
„izvorul cel viu si indestulat" (Acatistul Bunei-vestiri...),
fiind cinstita de credinciosi pentru a fi:
„izvorat raul care curge cu ape multe" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Pamantul
Pamantul este simbolul universal al femeii si al maternitatii, principiu pasiv ce se opune simbolic cerului, principiu activ al manifestarii. El este o matrice care concepe izvoarele. Asociat de crestinism Maicii Domnului, care primeste cu smerenie actiunea sfintitoare a Duhului Sfant pentru a da nastere Izvorului vietii, simbolul reprezinta si belsugul granelor din care se coace painea euharistica. Maria este:
„ceea ce ai rasarit spicul cel dumnezeiesc cu adevarat, ca o tarina nearata" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„pamantul cel nesemanat" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„castigarea rodului celui fara de moarte" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„brazda, care ai crescut inmultirea milelor" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„brazda, care cresti multimea indurarilor" (Acatistul Maicii Domnului),
iar „pantecele ei cel cu buna roada, ca o tarina dulce" (Acatistul Bunei-vestiri...).
In diverse literaturi ale lumii, se asociaza glia si femeia, fierul plugului si falusul barbatului. Tarina nearata si brazda nesemanata simbolizeaza fecioria Maicii sfinte.
Simboluri euharistice
Vasul. Paharul
De fecunditatea continuta in calitatea materna se leaga si simbolul vasului, sanul matern, uterul in care se zamisleste o noua nastere, asociat si elixirului nemuririi[ iar in crestinism Celui ce este insusi Viata, Painea Vietii, Care se ofera lumii in potirul euharistic.
Sfanta Fecioara este:
„vasul cu totul de aur, intru care s-a gatit pentru noi Trupul si Sangele Mielului celui Dumnezeiesc" (Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului),
„paharul Imparatului ceresc, intru care s-a dres de la Duhul Sfant vinul harului celui neimputinat" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„nastrapa preasfanta in care se pastreaza painea vietii celei vesnice pentru cei flamanzi de dreptate" (Acatistul Sfantului Acoperamant...),
„nastrapa dumnezeiasca cu mana" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„sfesnic si nastrapa, ceea ce porti mana, care indulceste simturile tuturor credinciosilor" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„chivot ceresc purtator al Cuvantului lui Dumnezeu" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„chivot poleit cu Duhul" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„chivot al Legii intru care se pastreaza sfintirea a tot neamul omenesc" (Acatistul Sfantului Acoperamant...).
La evrei, chivotul simbolizeaza prezenta lui Dumnezeu in mijlocul poporului ales. El este apropiat de simbolul arcei (cu aspectul ei cel mai cunoscut, al Arcei lui Noe, salvatoare din apele potopului), devenita in crestinism Biserica.
Mana este painea impartasaniei, painea dumnezeiasca venita din cer si datatoare de viata.
Caracterul sarbatoresc al Nasterii Mantuitorului si al Euharistiei este prezent, de asemenea, in adresarile crestinului catre Maica Domnului:
„vas, care ne scoti noua bucurie din izvorul nemuririi" (Acatistul Maicii Domnului),
„pahar, cu care se primeste bucuria si mantuirea" (Acatistul Maicii Domnului),
„paharul, care dregi bucuria". (Acatistul Bunei-vestiri...).
Masa
Imagine a centrului spiritual, a cerului, pentru crestini masa evoca impartasirea, iar Sfanta Fecioara e numita, pe drept cuvant:
„masa cea insufletita, intru care a incaput painea vietii" (Acatistul Bunei-vestiri...) si
„masa, care porti indestularea milostivirilor" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Vita de vie
In Vechiul Testament, vita de vie e privita ca un arbore mesianic (Mih 4, 4; Zah 3, 10). Via simbolizeaza asigurarea vietii, o sotie buna este pentru sotul ei ca o vie roditoare (Ps 127, 3). Simbolismul se va transfera asupra celui care incarneaza adevaratul popor al lui Dumnezeu: Mesia este ca o vie (Cartea lui Baruh).
Iisus spune: „Eu sunt vita cea adevarata" (Ioan 15, 1). Substituindu-se lui Israel, Hristos devine asemenea unei vii, sangele Sau fiind vinul Noului Legamant. Textele evanghelice fac din vie un simbol al Imparatiei Cerului, al carei rod este Euharistia[. Pruncul Iisus imprumuta insa sange din sangele Maicii, care prin aceasta sfanta maternitate devine:
„vita cea adevarata, care ai crescut strugurele cel copt, din care curge vinul cel ce veseleste sufletele celor ce te slavesc pe tine cu credinta" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„vita mladitei celei nevestejite" (Acatistul Bunei-vestiri...) si chiar:
„strugurele mantuirii noastre" (Acatistul Bunei-vestiri...), din care curge vinul euharistic.
Fiind cea care daruieste umanitatii rodul dumnezeiesc al pantecelui ei spre a Se face Acesta hrana mantuitoare tuturor celor ce „flamanzesc si inseteaza de dreptate", Maria este:
„ceea ce din foamete sufleteasca si trupeasca ne izbavesti pe noi" (Acatistul Maicii Domnului),
„hranitoarea celor flamanzi" (Acatistul Maicii Domnului), dar si:
„hrana cea in loc de mana" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Alte simboluri Vechi si Nou Testamentare
Creatia
Maica Domnului este: cea „care fara osteneala ai purtat in pantecele tau temelia pamantului" (Acatistul Bunei-vestiri...), „ceea ce ai lucrat pe Lucratorul cel iubitor de oameni" (Acatistul Bunei-vestiri...). Trimiterile la inceputurile lumii, la calitatea de Creator a Celui nascut din Fecioara, sugereaza caracterul restaurator al Intruparii, prin care firea este repusa in armonie cu Dumnezeu.
Rugul
In Biblie, rugul aprins simbolizeaza prezenta lui Dumnezeu. Chemarea lui Moise de a elibera Israelul a avut loc cand el s-a intors sa vada minunea rugului care ardea si nu se mistuia (Ex 3, 3). Asemenea tuturor manifestarilor de acest fel consemnate in Biblie - d. ex. cuptorul cu fum si flacari (Gn 15, 17) si stalpul de nor /foc (Ex 13, 21) - rugul aprins este o auto-revelare a lui Dumnezeu. Relatarea incepe astfel: „Ingerul Domnului i-a aparut intr-o flacara de foc" (Ex 3, 2). Expresia evreiasca tradusa „intr-o" inseamna mai curand „ca o..." sau „sub forma unei...". Cel „ce S-a aratat in rug" (Deut 33, 16), este „viu", „sfant" si „interior": rugul nu este mistuit deoarece flacara este auto-suficienta, auto-perpetuatoare; flacara este sfintenia intangibila a lui Dumnezeu; flacara din rug declara ca Dumnezeul viu, sfant este cel care locuieste in launtru, pentru a revela harul suveran al lui Dumnezeu, care, desi auto-suficient, alege si imputerniceste in mod deliberat instrumente de slujire.
Expresia rug arzator din textele liturgice ale Evului Mediu, referindu-se la Fecioara Maria, indica prezenta lui Dumnezeu, iubirea lui fierbinte pentru oameni si revelatia Sa[. O regasim, in forma: „rugul cel nears" (Acatistul Bunei-vestiri...), in rugaciunile ortodoxiei.
Marea
Evreii au manifestat putin interes fata de mare, frica lor avandu-si probabil radacina in anticul crez semit ca adancul personifica puterea care lupta impotriva divinitatii. Dar, pentru Israel, Domnul era Creatorul marii (Gn 1, 9), pe care o obliga sa actioneze spre binele omului (Gn 49, 25; Deut 33, 13) si spre lauda Sa (Ps 148, 7). Multe dintre manifestarile puterii miraculoase a lui Dumnezeu au avut de a face cu marea (Ex 14, 15; Ps 77, 16; In 1, 2). Aici se incadreaza si umblarea lui Hristos pe mare si potolirea furtunii (Mt 14, 25, 33). Asocierea simbolului marii la imaginea Maicii Domnului trebuie pusa in legatura cu miracolul Nasterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara. Miracolul acesta face posibila omorarea mortii, eliberarea de sub tirania pacatului, precum odinioara a poporului ales din robia egipteana: „mare, care ai inecat pe faraonul cel netrupesc" (Acatistul Bunei-vestiri...). Roua
Roua este expresia binecuvantarii ceresti, evocand in acelasi timp sangele mantuitor al lui Hristos. In cartile sfinte ale Indiei este simbolul graiului divin. Cantarea lui Moise (Deut 32) incepe cu evocarea ei: „Ca ploaia sa curga, invatatura mea si graiurile mele sa se coboare ca roua, ca bura de verdeata si ca ploaia repede pe iarba!". In continuarea acestui simbolism, roua se asociaza in mod firesc, in Ortodoxie, lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu. In Is 26, 19 citim: „Desteptati-va, cantati de bucurie, voi ce salasluiti in pulbere! Caci roua ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia". Roua e, asadar, un simbol al regenerarii. Ea trebuie pusa in legatura cu calitatea Mantuitorului de restaurator al firii degradate prin pacat. Liturghia catolica dinaintea Craciunului reia textul din Is 45, 8: „Picurati, voi ceruri, roua de sus, si norii sa reverse in ploaie dreptatea!", in care este vorba despre coacerea, in pamant, a mantuirii.
Simbolul se regaseste in rugaciunile ortodoxe adresate Maicii Domnului, tot in legatura cu ideea de pregatire a mantuirii: „Dintru tine a cazut roua care a stins vapaia multimii idolilor; pentru aceea strig tie: Bucura-te lana cea plina de roua, pe care, Fecioara, Ghedeon mai inainte a vazut-o" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Se face trimitere aici si la textul vechi-testamentar de la Jud 6, 36-40, unde roua aparuta peste noapte numai pe lana intinsa de Ghedeon confirma prezenta izbavitoare a lui Dumnezeu in mijlocul poporului sau.
Piatra
In Vechiul Testament, piatra altar, ca si piatra pe care era asezat, la Ierusalim, chivotul legamantului, este semnul prezentei lui Dumnezeu. Betel (casa Domnului) devine Betleem (casa painii) iar, prin jertfa Celui nascut aici din Fecioara, piatra, ca loc al Prezentei adevarate, este inlocuita de painea impartasaniei. Dupa traditia biblica, piatra simbolizeaza intelepciunea, fiind asociata adeseori apei. Moise face sa tasneasca apa din stanca la intrarea si la iesirea din desert (Is 17, 6). Intelepciunea necreata a lui Dumnezeu, Sofia, e legata, in traditia ortodoxa, de persoana Fiului lui Dumnezeu. Prefacerea pietrelor in paine, despre care vorbeste Noul Testament (Mt 4, 3-4), trebuie pusa in legatura cu piatra datatoare de viata, simbol al Gliei muma. In Cantarea Cantarilor Betel este o casa a vegherii, iar cei care stau in ea asteapta sosirea Mirelui (pentru crestini, un simbol al lui Hristos); ei sunt fiii lui Dumnezeu si asupra lor se pogoara Duhul Sfant. In cantarea ortodoxa, Maica Domnului este: „piatra, care ai adapat pe cei insetati de viata" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Cartea
Simbolul cartii se asociaza in mod firesc Maicii Domnului, cea care L-a purtat in pantece pe Cuvantul lui Dumnezeu. Ea este: "cartea in care s-a scris Cuvantul cu puterea Tatalui" (Acatistul Bunei-vestiri...).
O carte inchisa semnifica materia virgina; daca este deschisa, pe cea fecundata.
Mieluseaua
In albeata lui imaculata si plina de slava, mielul apare ca o manifestare a puterii primaverii: el intrupeaza triumful primaverii, victoria vietii asupra mortii. Odata cu revelatia ebraica, simbolul isi intregeste semnificatia: Mielul simbolizeaza pe israelit, membru al turmei lui Dumnezeu. Mielul de lapte simbolizeaza insa, de la evrei la crestini si apoi la musulmani, animalul de jertfa folosit cu toate prilejurile, dar mai ales cu ocazia innoirii. Tasnirea sangelui mantuitor al lui Hristos pe cruce este prefigurata de sangele izbavitor al mielului sacrificat, cu care evreii ung usciorii si pragul de sus al usii spre a indeparta raul de casa lor. Crestinul este eliberat din pacat, prin sangele lui Hristos, precum odinioara Israel din Egipt. Maica Domnului este, asadar:
„Mieluseaua, care ai nascut pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce a ridicat pacatele a toata lumea" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„Maica Mielului si a Pastorului" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Iisus nu e numai Mielul ce se jertfeste ci si, prin firea sa dumnezeiasca, obladuitor al turmei lui Dumnezeu, din care fac parte acum toti cei infiati in Duh.
Simboluri ale centrului lumii
Pamantul Fagaduintei
Pamantul Fagaduintei, tinta a unei cautari de ordin spiritual, corespunde Centrului lumii sau Raiului pamantesc. Pentru evrei, este Canaanul, iar pentru crestini, Ierusalimul ceresc[69]; rasplata promisa de Dumnezeu celor drepti, implinirea promisiunii Sale facute poporului evreu, asa cum Nasterea Mantuitorului este implinirea profetiilor si prefigurarilor vechi-testamentare, iar Maica Sfanta:
„pamantul fagaduintei" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„pamantul fagaduintei din care ne izvorasc toate bunatatile ceresti si pamantesti" (Acatistul Maicii Domnului),
„cea dintru care curge miere si lapte" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Copacul
Copacul este un simbol ce insumeaza numeroase interpretari, care insa se articuleaza toate in jurul ideii de Cosmos viu, in vesnica regenerare. Arborele, chiar sacru, nu este neaparat un obiect de cult; el intruchipeaza simbolic o entitate ce-l depaseste si care este ea insasi obiect de cult. Simbolizand viata in continua evolutie, in ascensiune spre cer, arborele evoca verticalitatea, fiind socotit un simbol al raporturilor ce se stabilesc intre pamant si cer. In sensul acesta, el are caracterul unui centru, fiind sinonim cu Axa lumii. Traditia crestina realizeaza o analogie intre arborele primului legamant - pomul vietii de care vorbeste Facerea - si cruce, sau arborele Noului Legamant. Insusi Hristos devine, prin metonimie, arbore al lumii.
Maica Sfanta preia simbolul arborelui viu, prin care vine in lume cel ce regenereaza, creeaza din nou lumea, izbavind-o din moartea pacatului. Acestuia ii asociaza ideea de rodnicie, precum si pe cea de protectie (mama prin excelenta, ea poarta de grija nu numai pruncului dumnezeiesc, ci tuturor copiilor, infiati in Duh, ai lui Dumnezeu) si de rasplata binemeritata (a celor ce au ostenit in lupta cu patimile), transpuse sub simbolul umbrei. Acest simbol, investit in general cu o semnificatie negativa (imagine a lucrurilor trecatoare si schimbatoare, a mortii sau chiar a iadului[74]), are in Vechiul Testament si o semnificatie pozitiva: stapanirea si adapostul Celui Atotputernic (Plng 4, 20; Ezch 31, 6; Ps 91, 1; Is 25, 4; cf. Cant 2, 3). Omul poate gasi la umbra o usurare binevenita dupa caldura dogoritoare (cf. Iona, 4 5-6). Umbra este numita si vremea, asteptata de slujitor, cand inceteaza munca. Maria este:
„copacul cel infrunzit cu buna umbra, sub care se acopera multi" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„pom infrumusetat, cu care se acopar multi" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„pomul cel cu luminoasa roada, din care se hranesc credinciosii" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Ea e, totodata, si cea care odrasleste copacul vietii:
„odrasla pomului celui de viata purtator" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„raiule cel insufletit, care ai in mijloc pomul vietii, pe Domnul, a Carui dulceata inviaza pe cei ce se impartasesc cu credinta" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Toiagul
Simbol al autoritatii umane si divine, cum a fost toiagul lui Moise (Exod 4, 20) si Aaron, care a confirmat preotia levitica (Numeri 17; Evrei 9, 40), toiagul este in Vechiul Testament si un stalp pe care erau atarnate paini de forma unui inel, simbol, poate, al painii care intretine viata. Maica Domnului preia si acest simbol, asociindu-l celui al florii; ea este:
„toiagul cel de taina, care ai inflorit floarea cea nevestejita" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Floarea
Floarea este un simbol al principiului pasiv. Ca si cupa, caliciul florii este receptacolul Activitatii ceresti. Sfantul Ioan al Crucii face din floare imaginea virtutilor sufletului, care se aduna in buchetul perfectiunii spirituale. Traditia ortodoxa vede in Maica Domnului:
„floarea cea nevestejita" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„floarea nestricaciunii" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„floarea cea preafrumoasa, care ai inflorit noua veselia cereasca" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„crin cu dulce miros" (Acatistul Bunei-vestiri...). Stalpul
Simbolistica stalpului se leaga de cea a axei lumii si a copacului. El exprima relatia dintre diferitele nivele ale universului, un loc de trecere al energiei vitale sau spirituale si un focar de iradiere a acestei energii[88]. In Vechiul Testament, se inscrie intre simbolurile revelatorii ale lui Dumnezeu, asemeni rugului si norului. Rolul de calauzitor al poporului lui Dumnezeu, pe care il are stalpul de foc pentru Israel, ii revine in crestinism Maicii Domnului, cea care este:
„stalpul Bisericii cel neclintit" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalp de nor care ne acoperi pe noi credinciosii, ferindu-ne de toate ispitele si de smintelile lumii" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalp de foc care ne arati noua tuturor calea mantuirii, chiar si in mijlocul intunecimii pacatelor" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalp de foc, care povatuiesti pe cei ce sunt intru intuneric" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalpul de foc, care povatuieste firea omeneasca la viata cea de sus" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalp de foc, care povatuiesti pe cei alesi catre cereasca imparatie" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Tamaia
Tamaia are rolul de a inalta rugaciunea spre ceruri si de a lega pe om de divinitate. Fecioara Maria, in pantecele careia firea dumnezeiasca se uneste cu cea omeneasca, este numita in rugaciunea ortodoxa:
„tamaia cea cu miros bun" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„tamaia cea cu bun miros" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„tamaia rugaciunii celei primite" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Simboluri echivalente ale casei templu
Casa, la fel ca templul sau cetatea, se afla in centrul lumii, este imaginea universului. Ea se identifica uneori si cu corpul insusi, refugiu temporar al sufletului. Casa este si un simbol feminin, cu sensul de refugiu, de mama, de protectie, de san matern[99]. Maria este cea in care locuieste Duhul Sfant si care se intrupeaza Dumnezeu, Imparatul slavei, care preface tristetea pacatului si a mortii in bucuria Invierii. Ea este:
„loc de sfintire a slavei" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„locasul bucuriei, prin care se strica blestemul stramoasei" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„locasul Luminii, care ai stricat intunericul" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„locuinta umbrita de puterea Duhului Sfant" (Acatistul Sfantului Acoperamant...),
„incapere preacurata a lui Dumnezeu" (Acatistul Sfantului Acoperamant...),
„incaperea lui Dumnezeu celui neincaput" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„camara Imparatului tuturor" (Acatistul Bunei-vestiri...)
|
Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani
Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani
Pe 7 decembrie, Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani. Aceasta a trait in sec. al XIII-lea, in sudul Dunarii. Nu se stie cu exactitate daca provenea din neam de romani sau de bulgari. Moastele sale se afla, de la sfarsitul sec. al XIV-lea, la Curtea de Arges. In sedintele Sinodului BOR din 1950, s-a decis generalizarea cultului Sf. Filofteia de la Arges. Numele sau se traduce prin "iubitoare de Dumnezeu". Martirizata la doar 12 ani de tatal sau Din informatiile cu privire la viata sa, cunoastem ca una din indatoririle Filofteiei era aceea de a-i duce mancare tatalui ei, care muncea la camp. Insa, Filofteia intalnea in drum multime de saraci si, fiind milostiva impartea din ea saracilor, atragand nemultumirea si reprosul parintelui. Intr-una din zile, tatal descopera fapta ei si orbit de furie scoate o barda pe care o avea la el si loveste pe fata la picior. Tanara Filofteia a fost grav ranita la un picior. In urma acestei rani si-a incredintat sufletul Domnului, la varsta de doar 12 ani. Aducerea moastelor la Curtea de Arges Istoria arata ca moastele Sf. Filofteia au fost duse initial la Tarnovo, unde au ramas pana in anul 1393. In acel an, Taratul bulgar a fost ocupat de turci, care au si ars orasul. Pentru a le feri de profanare, moastele au fost duse la Vidin, unde au stat putin timp, probabil pana in 1396. Dupa infrangerea armatelor crestine la Nikopole, crescand amenintarea turca, moastele au fost oferite domnitorului Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418). Acesta le-a asezat in vechea ctitorie domneasca, cu hramul "Sf. Nicolae", de la Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana. In acest fel se explica si alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat dupa ziua hramului). Dupa construirea noii biserici de catre Neagoe Basarab, sfintita la 15 august 1517, moastele au fost asezate aici a doua zi, cand s-a facut si proclamarea canonizarii Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi). Moastele au ramas la Curtea de Arges pana in 1893, cand, datorita starii avansate de degradare a bisericii, au fost mutate in bisericile "Sf. Gheorghe" si "Adormirea Maicii Domnului" - Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, datorita mutarii frontului in apropierea acestei localitati, moastele au fost duse in paraclisul Manastirii Antim din Bucuresti. Dupa terminarea razboiului, au fost readuse la Curtea de Arges, iar din 1949 se afla in paraclisul acestei manastiri. Sfanta Filofteia in traditia populara Sfanta Filofteia este considerata ocrotitoarea copiilor si a tinerilor, si in special a fetelor, pe care le ajuta sa se casatoreasca si sa aiba o viata linistita. In traditie, Sfanta Filofteia este o sora indepartata a Sfantului Ilie. Astfel, ea mai este numita si "aducatoarea de ploi". Istoria consemneaza mai multe procesiuni cu moastele Sfintei pe timp de seceta, iar traditia spune ca prin mijlocirea ei in fata lui Dumnezeu a plouat, iar roadele au fost bogate. Sarbatoarea Sf. Filofteia se tine si pentru a fi feriti de diferite boli si necazuri atat noi, cat si animalele noastre.
|
Egoul şi iubirea (o poveste minunată)Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. 
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie. Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează… Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită. Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată. Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire. Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”. Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el.. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat. Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”. Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
|
Incercați să-L cunoașteți pe Dumnezeu din Vechiul Testament Fiind student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, prin anul 3, și gândindu-mă că o să vină vremea când va trebui să-i slujesc lui Dumnezeu ca preot, îmi puneam următoarea problemă: dacă va veni vreodata un credincios la mine și mă întreabă dacă am citit Biblia în întregime?! Eu citisem tot Noul Testament, dar Vechiul Testament doar în parte. Normal că dacă mi s-ar fi întâmplat așa ceva n-aș fi putut minți și ar fi trebuit să zic sincer: Nu, n-am citit-o pe toată.
Pe unii credincioși acest răspuns i-ar fi surprins foarte mult, probabil gândind imediat: “Ce fel de preot este acesta care n-a avut curiozitatea să citească toată Biblia? Cum vine el să ne vorbească nouă de Dumnezeu dacă el nici măcar n-a citit odată tot ce scrie în Sfânta Scriptură.” Cu acest gând în minte m-am apucat să citesc Vechiul Testament în fiecare zi, adnotând cu pixul tot ce mi se părea interesant și orice idei și analogii îmi veneau în acel moment. După un maraton de câteva zile observasem o schimbare în felul meu de a mă raporta la ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi, o schimbare în felul de a mă ruga la Dumnezeu. Noul Testament vorbește de un Dumnezeu iubitor, smerit, îndurător, răbdător cu păcatele oamenilor, un Dumnezeu care așteaptă pe orice păcătos să se-ntoarcă la El până în ultima clipă a vieții, acceptând să-l mântuiască chiar dacă a trăit o viață plină de păcate, iar în ultima clipă și-a cerut iertare din inimă. Eu în acele momente ale vieții, eram revoltat că se întâmplă atât de mult rău în lume, cum de îi îngăduie Dumnezeu pe unii să fure așa mult, să desfrâneze, să hulească Biserica și pe slujitorii săi. Mă gândeam cum de oamenii săraci tot săraci rămân și necăjiți, iar bogaților le e din ce în ce mai bine. Această atitudine pe care o percepeam eu din Noul Testament (Cele 4 Evanghelii si epistolele) mi se părea a fi una de neimplicare a lui Dumnezeu în viața noastră. Știind că Dumnezeu e iertător și milostiv simțeam că lasă prea mult răul să se desfășoare printre noi, lasându-L pe diavol să ne facă prea mult rău. Vechiul Testament e mai mare ca întindere și-L arată pe Dumnezeu în mult mai multe situații de viață decât în Noul Testament. Se întâmplă multe în această parte a scripturii: relații de dragoste, prietenii, ucideri, alieri, războaie, lupte pentru putere, minuni, apariții ale lui Dumnezeu, discuții față către față cu Creatorul lumii, relații de familie, povestiri din viața unor oameni simpli sau din viața tumultoasă a regilor, și lista poate continua. În toate acestea îi putem vedea pe oameni păcătuind sau făcând bine, cerând ajutorul lui Dumnezeu sau uitând de El, pocăindu-se sau făcându-se și mai răi ca înainte. În toate Dumnezeul lui Israel intervine în viața oamenilor în mod decisiv, pedepsind, mediind conflicte sau ajutând oameni și popoare. În Vechiul Testament Dumnezeu este personajul principal, îl găsim peste tot. Vechiul Testament ne ajută să înțelegem cum vede El lucrurile (în parte, nu total), cum se raportează El la faptele noastre. Domnul prin intervențiile Lui schimbă nu numai viața lui Israel dar și a popoarelor păgâne. Pentru mine a fost o mică minune pentru că am înțeles că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt la fel de prezenți în viața noastră astăzi cum erau și în Vechiul Testament, doar că noi nu prea mai avem ochi să vedem realitatea cum este defapt.Vechiul Testament îl prezintă pe Dumnezeu ca un Domn justițiar, drept, care nu îngăduie prea mult păcatul, un Dumnezeu mereu prezent în viața poporului, un Dumnezeu foarte puternic, care poate cutremura pământul ca să-i înghită pe cei păcătoși. Pentru cei deznădăjduiți și neîncrezători în Domnul Hristos, Cel smerit și blând la inimă, Vechiul Testament e un balsam de încredere, e o gură de nădejde, e um medicament foarte prielnic. Citind cărțile Vechiului Testament am înțeles, așa cum zice Domnul Hristos, că în lumea asta nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Nu doarme niciodată, nu lasă nimic la întâmplare, chiar și răul cel mai mare îl lasă să se întâmple ca să scoată un bine însutit. Bucurați-vă de Dumnezeul nostru citind Vechiul Testament, si o să fiți surprinși de câtă încredere ve-ti căpăta în El! Întâmplările de viață din Vechiul Testament ne fac și pe noi să înțelegem cum poate interveni Dumnezeu decisiv în viața noastră, în fiecare clipă, ne ajută și pe noi să știm ce să facem când suntem iubiți, trădați, abandonați, invidiați, triști, deznădăjduiți, neîncrezători, lași, puternici, mândri, autoritari, smeriți, mulțumitori sau nemulțumitori.
|
Prietenii de pe Ortodoxia  Am citit in partea dreapta a site-ului ca va aparea in curand un club de prieteni pe Ortodoxia. Intr-adevar s-au legat prietenii frumoase pe acest site. De cate ori nu ne-am bucurat impreuna de articolele scrise aici, de franturi din sufletele voastre! Cati oameni frumosi am intalnit!
Dragii mei, pe unii dintre voi va cunosc, pe altii nu, dar stateam intr-o seara si ma gandeam cat ar fi de frumos sa ne intalnim toti langa Hristos, Domnul nostru. Sa ne deschida Maica Domnului usile raiului si acolo sa ne vedem si sa ne recunoastem cu totii. Sa-i recunoastem pe cei care ne-au mangaiat cu vreun cuvant, care ne-au incurajat la vreme de necaz ori ne-au mustrat cu dragoste crestineasca atunci cand am gresit. Sa-i recunoastem pe cei care ne-au aratat parte din lupta lor cu pacatele. Sa-i vedem incununati de Domnul pentru lupta aceasta. Sa ne bucuram cu ingerii de Fata Dumnezeului nostru. Sa mergem impreuna prin gradina Raiului sa-i intalnim pe Sfintii lui Hristos. Impreuna sa ne inchinam Maicii Domnului, cea care mereu ne acopera si ne miluieste! Iertati-ma, voi toti, ca indraznesc sa ma gandesc la bucuria Raiului, eu, cea mai nevrednica! Nadajduiesc insa, ca vom primi aceasta bucurie, prin mila lui Hristos, prin rugaciunile Maicii Domnului si ale Sfintilor Lui! Cu inima vesela si cu dragoste frateasca va imbratisez pe toti, a voastra Talita
|
Cine e Moş Nicolae? Ce aduce Moş Nicolae? «Copiii cuminti primesc dulciuri si jucarii, iar cei rai, nuieluse ». Asa auzeam in copilarie de la parintii nostri. Acum, la varsta maturitatii, ne reamintim cu nostalgie de acele seri minunate cind ne pregateam cizmulitele sau bocanceii pentru micul dar ce avea sa ne lumineze inceputul lui decembrie.
Mos Nicolae venea in fiecare an, punctual, cu aromele primelor portocale care inmiresmau zilele de iarna ale copilariei noastre. Acum, din tara sau din departari, ne simtim din nou legati, prin firul amintirilor de acele vremuri calme ale copilariei. Ati pregatit cizmele? Seara lui Nicolae In noaptea de 5 spre 6 decembrie se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sint cuminti, lasindu-le in ghete dulciuri si alte daruri, insa tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori. In dimineata de Sf. Nicolae, copiii cuminti gasesc daruri in ghetute. E un obicei vechi, nu numai la romani, de a face cadouri in aceasta zi. Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata. De altfel, povestea darurilor impartite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime. Cu totii stim ca insusi Sfintul Nicolae a ajutat trei sarmane fete din orasul sau, aducindu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era mai mult decit saraca. Tatal lor planuia sa-si vinda fetele, crezind ca astfel se va chivernisi. Plinsetele si rugamintile fiicelor sale nu l-au induplecat pe batrinul cu suflet negru. Sfintul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinta sa. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reusit sa se marite curind. La fel a facut Mosul si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor. De atunci si pina in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfintului Nicolae, cei dragi noua, si in special copiii, primesc daruri, de la Mosul care nu li se arata niciodata. Cine e Mos Nicolae? Cunoscut in Transilvania si sub numele de Sin-Nicoara, Sfintul Nicolae este cel mai popular sfint in Ardeal. Sarbatoarea lui a generat un adevarat folclor, de la darurile de “Mos Neculai” si pina la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Nascut in cetatea Patara din tinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (in limba greaca “biruitor de popor”) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le facea. Dupa ce i-au murit parintii, Nicolae si-a impartit averea saracilor si a intemeiat manastirea Sionului de linga Mira, capitala Lichiei, calatorind la Ierusalim. Crestinii acelor timpuri au pastrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viata a unui corabier cazut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugaciune si post, a furtunii de pe mare s.a.m.d.). In ultima parte a vietii s-a retras la manastirea ctitorita de el, a Sionului, unde a fost inmormintat la 6 decembrie 352. Dupa opt ani, imparatul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserica, in cartierul Vlaherne, cu hramul numelui sau. Ducindu-se vestea ca din mormintul sau izvoraste mir, crestinii din intreaga lume au facut pelerinaj, vindecindu-se de boli incurabile. Din veacul al XIX-lea, mina dreapta a Sfintului Nicolae se pastreaza la Biserica Sfantului Gheorghe Noi din Bucuresti, unde se gaseste si mormintul Sfintului voievod martir Constantin Brincoveanu cu cei patru fii ai sai. Numeroase biserici din tara si mai ales din Ardeal au hramul Sfintului Nicolae. Ce aduce Mos Nicolae La noi, de Mos Nicolae, copiii cuminti primesc, pe linga dulciuri si jucarii, o legatura de nuieluse frumos colorate, iar cei mai putin cuminti primesc o nuielusa adevarata care sa le aminteasca de o eventuala pedeapsa. Pentru ca toţi (vrem să) avem suflet de copil, îl asteptăm pe Moş Nicolae, cuminţi, ascultători, împăcaţi cu toţi cei din jur, şi dezinteresaţi de a face aceste lucruri pe moment doar ca Moşul să fie mai darnic. Aşa cum ne lustruim cizmuliţele şi bocănceii pentru a primi darurile si dulciurile mult dorite, tot aşa să ne lustruim cu sârg sufleţelele pentru a putea primi şi darurile ceresti ale Sfantului Nicolae: bucuria copilarească şi pacea sufletească.
|
Credinta mecanica sau viata crestina ca SIMULACRU – de Paul CurcaPostat de admin pe 05 Dec 2009 la 02:21 am | Categorii: Meditatii duhovnicesti, Nevoia de discernamant, Opinii Print 
Credinţa mecanicăde Paul Curcă
Cea mai ieftină şi mai eficientă metodă de a face icoane este prin tehnica litografiei. Se obţin astfel copii fidele originalului, ba chiar îl pot întrece în calitate pentru că în fotografie pot fi retuşate degradările produse în timp. Este un mod de a imita icoane celebre, de a le avea oricând la îndemână fără prea mare efort. Dacă înainte vreme pentru a vedea icoana cu Hristos Pantocrator de la manastirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai trebuia să faci pelerinaje anevoioase si primejdioase de sute sau mii de km, acum e suficient să le cumperi de la pangarul multor biserici. Acum totul ne este la îndemână şi nu mai ştim să mai apreciem valoarea niciunui lucru. Problema nu este litografierea în sine, procedeu absolut onorabil, si nici icoanele obţinute pe această cale, la fel de bune, la fel de purtătoare de duh ca şi originalele. Vreau doar să arăt că acest procedeu tehnic spune ceva despre lumea noastră si astfel poate fi extrapolat la întregul mod în care se desfăşoară credinţa si căutarea lui Dumnezeu de către mulţi dintre noi. Astfel, ceva asemănător se întâmplă şi cu viaţa noastră duhovnicească: „litografiem” modele celebre, rămânând însă cu desăvărşire goi pe dinăuntru. Există câteva etape care trebuie parcurse în confecţionarea unei icoane: lipirea pozei, lăcuirea, după care icoana este gata şi arată cel puţin la fel de bine ca originalul. Prin câteva operaţii mecanice simple, la îndemâna oricui, producem fără un efort prea mare icoane ireproşabile din punct de vedere dogmatic. Procedeul îl repetăm şi la nivelul sufletului nostru obţinând, cu maximă satisfacţie, aceleaşi simulacre ale vieţuirii după predania lăsată de strămoşii noştri. A fost un timp, in secolul XIX şi în prima parte a secolului XX, când în viaţa ortodoxă, în pictură şi în tratatele teologice, se simţea influenţa occidentală. Icoanele din biserici erau pictate în stil renascentist sau baroc, teologia era plină de formulări preluate din tratatele catolice. Acea perioadă a fost, treptat, depăşită, iar ortodoxia s-a reîntors la adevăratele ei izvoare, redescoperind (a câta oară?) Sfinţii Părinţi ai tradiţiei ortodoxe. S-ar părea că lucrurile s-au reîntors pe făgaşul lor firesc şi ne putem bucura de frumuseţea, de profunzimea şi, mai ales, de adevărul ortodoxiei. Unul din arhiereii Bisericii noastre spunea, nu cu mult timp în urmă, că ortodoxia românească se află în culmea înfloririi sale, enumerând în acest sens multimea de biserici aflate în construcţie, acţiunile caritative şi sociale organizate la nivelul eparhiilor şi al patriarhiei, slujbele din biserici, credincioşii care participă la ele şi, cauză fecundă a acestei propăşiri… activitatea neobosită a Preafericitului nostru Patriarh. Reprezentarea triumfalistă a unora să fie însă şi cea reală? S-ar putea ca, dincolo de o imagine de suprafaţă în care oamenii merg încă la biserică sau fac coadă pentru închinarea la sfintele moaşte, să nu fie prea multe motive de bucurie. Nu cumva ne îngrijim, fariseic, de partea cea de din afară a paharului (Luca 11, 39), neglijând ceea ce se află înlăuntrul nostru? Diferenţa între autentic şi copie a devenit imperceptibilă, mai ales pentru cei ce nu sunt suficient de exersaţi în treburile duhovniceşti. După o pregătire asiduă la nivelul intelectului, rămânând statornic şi exclusiv la acest nivel, am ajuns ca, dacă dorim, să fim capabili să generăm discursuri care seamănă perfect cu cele ale tradiţiei dreptmăritoare. Auzim, citim astfel de discursuri peste tot unde se exprimă ortodoxia dar, dacă stai să cercetezi pe cei ce le produc, constaţi că nu se deosebesc prea mult de restul societăţii, că viaţa lor nu este pe măsura învăţăturilor pe care le vestesc. Se pot folosi cuvintele tradiţiei adevărate fără să avem, în acelaşi timp, şi duhul adevărului care străbate această tradiţie şi o face să fie vie, să ne vorbească nouă acum. Credinţa noastră este pe măsura vremurilor pe care le trăim, în care preferăm să părem ortodocşi, fără să ne muncim prea mult să şi fim astfel. Ne mulţumim cu o aparenţă a corectitudinii, o corespondenţă părelnică a discursului nostru cu cel autentic ortodox, fără să căutăm o pătrundere în inimă*. Cea mai mare iluzie în această situaţie este să credem că dacă păstrăm aceste cuvinte ale adevărului, păstrăm automat şi duhul în care au fost ele spuse de strămoşii noştri, păstrăm şi adevărul pe care ele îl poartă. Neavând o trăire a adevărului, nu putem avea nici o bună păstrare a lui. De aceea pericolul ereziei ne paşte necontenit. Deoarece şi ereticii folosesc aceleaşi cuvinte, cu diferenţe neperceptibile ochiului neexersat duhovniceşte. Şi ei fac apel la tradiţie, la iubire (mai ales iubirea este marota după care se dau în vânt toţi), chiar la canoanele şi dogmele ortodoxiei. E greu să nu pari, într-un asemenea context, un fanatic înapoiat, numai bun de trimis în Evul Mediu. Există o cunoaştere a dogmelor şi a tradiţiei, folosită însă selectiv şi distorsionat pentru a demonstra ceva anume. Dar, la un prim nivel, te găseşti derutat şi incapabil să alegi cuvântul de răspuns potrivit. „Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; Căci scris este: “Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească”; Şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău. Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“”. (Luca 4, 9-12) În această ispitire diavolul vine cu un citat din Scriptura, de la Iezechiil şi din Psalmi, astfel că ar fi putut fi lesne crezut. Iar dacă nu ar fi vorbit cu Fiul lui Dumnezeu, pesemne că ar fi reuşit să convingă, aşa cum altă dată a convins-o pe Eva. Diavolul ştie ce să aleagă ca să ne ducă pe noi în ispită, folosind toate mijloacele posibile, inclusiv Scripturile şi scrierile ortodoxe, trunchiate sau răstălmăcite, ca să ne dea iluzia adevărului, şi totodată să-i impresioneze pe ascultătorii slabi duhovniceşte. Noi mai ştim să-i răspundem, să-i opunem adevărata învăţătură, să ne descotorosim de amăgirea lui? În lipsa unei vieţi autentic creştine, cu siguranţă că nu, oricâte cunoştinţe de specialitate am acumula. Suntem cu atât mai puţin în stare să rezistăm ispitelor şi ereziilor cu cât suntem mai supuşi duhului lumesc, dar avem o credinţă mai calchiată, „litografiată” după cea autentică. Duhul lumesc ne face să purtăm chipul lumii acesteia chiar şi atunci când ne apropiem de Dumnezeu. Am văzut, cu strângere de inimă, că rămânem la fel de individualişti, de egoişti şi înăuntrul bisericii ca şi în afara ei. Diferenţa între un credincios şi un necredincios este că primul face mai des drumul la biserică şi spune, în camera sa, rugăciuni după cărţi. Dar starea sufletului lor este aceeaşi, dipoziţia de a-şi deschide inima în iubire către Dumnezeu şi către aproapele la fel de mare. Mai mult de atât, putinţa de a reproduce mecanic cuvintele adevăratei credinţe ne adoarme conştiinţa, ne face să nu ne mai dăm seama de starea jalnică în care ne aflăm, să ni se pară că totul este în regulă, să încercăm să umplem golul inimii noastre avide de Dumnezeu cu cuvinte goale. Dintotdeauna a existat putinţa unei credinţe inautentice, mai mult sau mai puţin conştientizate. Acum însă, prin procedee tehnice simple, această lipsă de autenticitate se poate transforma, înfiorător, în fenomen de masă. Asta ne face „apţi” la orice apostazie şi la orice erezie posibilă, căci nemaiexistând un contact direct cu Duhul, în ciuda faptului că repetăm cuvintele corecte, nu mai putem face diferenţa între adevăr şi fals. Când va veni Antihristul nu va găsi necredinţă pe pământ. El va fi şi un conducător religios care se va propune pe sine ca Mesia în locul celui vestit prin Scripturi, deci va avea nevoia de credinţa noastră. Dar va fi o religiozitate falsă, asemenea celei de pe acum, pe care o va putea folosi şi deturna în favoarea lui. Iar lumea i se va închina pentru că nu va mai şti să facă diferenţa între adevăr şi minciună, între Mesia şi Antihrist. Să ne rugăm aşadar la Dumnezeu să fim din ceata celor puţini care vor păstra credinţa cea bună până în sfârşit. * Nu ştiu cine se regăseşte în această descriere a mea, şi nici măcar dacă se regăseşte cineva, eu însă am făcut-o privind, în primul rând, la mine. 
Legaturi: - Crestinul postmodern intre babilonia sensurilor si dreapta intelegere
- TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT
- P. Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
- PARINTELE RAFAIL: Pocainta si nevointa – intre intelegerea eretica si intelegerea dreapta
- Invierea sufletului prin cuvant si duhul mortal al minciunii
- Cu parintele Rafail despre forme, formalism, formare in rugaciune
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!”
- Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
- Suntem convertiti cu adevarat?
- Daca exista controverse in Ortodoxie, unde este ultimul cuvant?
13 Comentarii »
|
Postat de admin pe 05 Dec 2009 la 05:22 pm | Categorii: Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Nevoia de discernamant, Parinti si invatatori, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Tâlcuiri ale textelor scripturistice Print  (Evrei 13: 17-21)
Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, este una dintre cele mai mari personalităţi, pe care Biserica noastră le cinsteşte şi le sărbătoreşte cu mare cuviinţă. Viaţa lui este plină de sfinţenie şi de virtuţi evanghelice. Toată viaţa sa este o „bună-mireasmă a lui Hristos”. S-a arătat cu adevărat „mai-mare” şi „păstor bun”, adică povăţuitor duhovnicesc al ortodocşilor. De aceea şi lectura apostolică care se citeşte este cea care sfătuieşte pe credincioşi să asculte de povăţuitorii lor duhovniceşti, cum a fost şi însuşi Sfântul Nicolae. Să vedem într-o scurtă traducere versetele textului sfânt şi să ne oprim apoi asupra unui punct: „17. Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos. 18. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim. 19. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând. 20. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, 21. Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” Nu trebuie să ne scape niciodată din conştiinţă, fraţii mei, că este poruncă a Sfântului Duh să avem încredere în povăţuitorii noştri duhovniceşti şi, fireşte, să ne supunem lor. Acesta constituie unul din principiile cele mai de bază în spiritualitatea ortodoxă. Biserica noastră, în fiecare neam, se îngrijeşte ca această ascultare să fie îndeplinită de către toţi membrii ei, atât în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, cât şi în ceea ce priveşte morala creştină, care sunt propovăduite de către păstori, „mai-marii”, adică clericii care sunt şi responsabili. Fireşte, aceasta se întâmplă, trebuie să se întâmple şi pentru că ei, „mai-marii”, dintru începuturi priveghează pentru mântuirea sufletelor turmei pe care Hristos le-a încredinţat-o şi înaintea Căruia vor da seamă pentru fiecare suflet. Vor da seama Celui care El însuşi este „Păstorul cel Mare al oilor”. Fără îndoială, iubiţii mei, nu este întâmplător că în acest punct funcţionează o „lege duhovnicească”, potrivit căreia fiecare turmă cuvântătoare şi-a recunoscut, îşi recunoaşte şi-şi urmează păstorul autentic, adevăratul „mai mare”, care într-adevăr priveghează şi în multe feluri lucrează pentru propăşirea şi mântuirea turmei încredinţate lui. Şi dimpotrivă, atunci când turma simte că „păstorul ei” nu întruneşte condiţiile Bunului Păstor şi nu aplică poruncile în răspunderile sale pastorale, ea se limitează doar la o „ascultare exterioară”, fără să simtă cinstirea ce izvorăşte din interior şi care este inspirată în suflete de către autenticitate. Cine poate să nege că există astfel de cazuri care rănesc trupul Bisericii noastre în fiecare epocă? Şi, fireşte, cauza nu este întotdeauna turma, care, într-adevăr, în ciuda lipsurilor sale, caută păstori destoinici şi sfinţi care să-şi arate iubirea lor, priveghind „pentru sufletele pentru care vor da seama”. Dar, vai!, există încă un caz foarte tragic atunci când „păstorul”, „cu capul descoperit”, abătându-se cu totul de la calea binecuvântată a misiunii sale, predică în plan dogmatic, rătăciri şi erezii, iar în morală, aprobă abateri şi fapte trupeşti, ca şi vechii nicolaiţi, care în cele din urmă conduc sufletele la distrugere şi la iad. Se înţelege că în astfel de cazuri, nu numai că ascultarea şi încrederea turmei nu zideşte, ci se impune să se aplice procedurile nomocanonice prevăzute, iar respectivii să fie scoşi în afara turmei ca „un păstor năimit şi rău”. Ne-ar trebui multe pagini dacă am dori să ne referim pe larg la exemple de persoane şi desigur persoane înalte, din Istoria bisericească, care „au dat greş” din pricina demonicului lor egoism, şi din păstori au ajuns ereziarhi rătăciţi, sfâşiind „cămaşa cea necusută a lui Hristos”.  Ereziarhul Arie constituie exemplul clasic al tuturor celor menţionate. Iar Sfântul Nicolae, cinstit astăzi, fiind conştient de misiunea sa, ca un păstor adevărat, împreună cu ceata dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic din 325, la Niceea Bitiniei, a condamnat erezia şi pe ereziarh, arătându-se pe sine ca „îndreptător credinţei” pentru totdeauna în întreaga pleromă a Bisericii noastre.
Minunata viaţă a sfântului, pe care va trebui să o studiem, şi în acest punct este cu desăvârşire deosebit de didactică şi de emoţionantă. Pentru aceasta, fraţii mei, este nevoie să cunoaştem credinţa noastră ortodoxă, să o trăim conştient, şi ca o „turmă cuvântătoare” să ne încredinţăm „păstorilor celor buni”, care priveghează, care se ostenesc şi care sunt gata să-şi dea şi viaţa lor pentru turma pe care le-a încredinţat-o iubirea lui Dumnezeu. Este necesar să subliniem acum că nu datorăm ascultare şi nu ne vom încredinţa oamenilor care şi-au pierdut „buna mărturie din afară” şi au falsificat dreptarul credinţei şi al moralei? Fireşte că refuzăm ascultarea şi îndrumarea noastră de către oameni care cu timp şi fără timp propovăduiesc blestematul ecumenism şi cancerigenul sincretism religios, cu toate celelalte rătăciri satanice care decurg de aici. Încheind, să-l rugăm pe marele sfânt al Bisericii noastre, pe Sfântul Nicolae, să mijlocească pentru întreaga pleromă a Bisericii noastre Ortodoxe Luptătoare şi în acelaşi timp să binecuvinteze pe tinerii feciorelnici şi curaţi, să intre în rândurile sfântului nostru cler; oameni drepţi şi râvnitori ai predaniilor noastre părinteşti, care vor trăi pentru Biserică şi nu din Biserică; păstori buni care vor fi împodobiţi cu harismele cereşti de care dispunea şi Sfântul Nicolae. Amin. (traducere, I.F.)  Legaturi:
- Ascultarea, pretextele si abuzurile ei – parintele Savatie pune punctul pe I
- UNICA OSANDIRE INGADUITA
- PS Siluan despre faptul ca ascultarea de duhovnic nu inseamna sclavie
- Supunerea noastra trebuie sa dovedeasca discernamant
- Vom recunoaste glasul păstorului de cel al strainului de turma?
- ATITUDINEA FATA DE EPISCOPI SI CANOANE sau Despre falsificarea sensului ascultarii duhovnicesti
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE
- Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste
- O VIAŢĂ DE ASCULTARE PE LÂNGĂ UN BĂTRÂN
- VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI
- Sfantul Ioan Casian – o pilda despre dreapta socoteala in alegerea sfatuitorilor, despre deznadejde si despre compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi
Nu exista comentarii »
|
Sfantul Nicolae, obiceiuri de Sfantul Nicolae Sfantul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, este sarbatorit pe 6 decembrie. A trait la sfarsitul secolului al III-lea, inceputul secolului al IV-lea. S-a nascut in localitatea Patara, in provincia Lichia, din partea asiatica a Turciei de astazi. Nicolae este unul dintre numele personale cele mai indragite si mai raspandite. El este format din cuvintele grecesti: nike - victorie, biruinta si laos - popor, si are intelesul de "om ce face parte dintr-un popor victorios". Nascut intr-o familie bogata, renunta la toata averea dupa moartea parintilor sai. Este ales sa conduca eparhia din Mira Lichiei. Primeste aceasta demnitate dupa ce Hristos i s-a aratat in vis, daruindu-i Evanghelia. A pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.
Mentionam ca in colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar. Batranii nostri spuneau ca Sfantul Nicolae are printre darurile sale si o joarda. Iar daca era pusa in apa si inflorea pana la Nasterea Domnului, insemna ca sfantul a mijlocit pentru iertarea celui caruia i-a dat crenguta flori albe.
Nu se cunoaste anul in care Sfantul Nicolae a trecut la cele vesnice. Se crede ca a murit in perioada anilor 340-350, pe 6 decembrie. Moastele Sfantului Nicolae
Moastele Sfantului Nicolae sunt prezente la Catedrala din Bari, in Italia, intr-o cripta din care izvoraste un lichid incolor, numit Mana sau Santa Mana. Potrivit traditiei, episcopul acestei eparhi amesteca acest lichid cu apa, il binecuvinteaza si-l imparte credinciosilor.
La biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti se afla o parte din mana Sfantului Nicolae. Sfantul Nicolae - adevaratul Mos Craciun
Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii, este Sfantul Nicolae. El nu este un personaj mitologic. Mos Craciun imbracat in vesmant rosu, avand barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos - Sfantul Nicolae. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae este cel care a salvat trei fete de la prostitutie cu ajutorul unor pungi cu bani aruncate noaptea, pe fereastra casei in care ele locuiau. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae (5 decembrie), cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.
Sfantul Nicoale in credinta populara
Sfantul Nicolae se numeste in credinta populara San-Nicoara. El pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura. Cu privire la acest rost insemnat, iata ce scrie George Cosbuc:
"Soarele e pus de Dumnezeu sa lumineze pamantul, dar el, ingrozit de rautatile cate le vede pe pamant si satul de acelas drum vesnic, intr-una vrea sa fuga si sa scape de vederea pamantului. Asa cum umbla el de-a curmezisul peste pamant, de la rasarit spre sfintit, tot isi schimba drumul si fuge cu rasarirea, cand spre miaza-zi, cand spre miaza-noapte, ca, doara-doara va putea ajunge odata sa faca sfarsit pamantului si el sa stea sa se odihneasca pe cer si sa nu mai aiba de incunjurat pamantul. Iar sfarsitul pamantului va fi atunci cand soarele va ajunge sa rasara de la sfintit si sa sfinteasca la rasarit, adica tocmai intors de cum e astazi.
Dar Dumnezeu nu voeste lucrul acesta si de aceea a pus strajer la miaza-noapte pe San-Nicoara si la miaza-zi pe San-Toader, ca sa tie calea soarelui si sa-l abata din cale. 
Si ci-ca primavara ajunge soarele in fuga lui pe la San-Toader si atunci ia cu el noua babe rele si aduce ploi si ninsori si prapadenii de vreme rea, ca doara-doara va scapa nevazut de San-Toader pe o vreme ca aceea. Si mai-mai sa-l scape San-Toader, caci soarele apuca sa fuga inainte ; dar atunci San-Toader, cu noua cai are sa se iea dupa soare si-l fugareste, il alearga sa-l prinda. Si fuge dupa soare treisprezece saptamani, si abia il ajunge colo departe-departe spre miaza-zi. Si cum il ajunge, il si intoarce dela miaza-zi spre rasarit.
Si se intoarce soarele si merge,merge spre rasarit, dar cand ajunge la locul lui cel oranduit de Dumnezeu, nu se astampara ci fuge inainte spre miaza-noapte, ca doara va putea fugi pe de cealalta parte. Si atunci ii iese in cale San-Nicoara si-l prinde, si-l trimite indarat. Si soarele iaras face ce a facut, si tot asa o pate intr-una cu San-Toader si cu San-Nicoara.
Dar odata si odata tot o sa scape el de pazitorii lui ; daca nu de San-Toader, dar de San-Nicoara tot o sa scape, ca San-Toader e tanar si are cai, dar San-Nicoara n-are cai si e batran".
De Sfantul Nicolae peste 800 000 de romani isi sarbatoresc ziua numelui Peste 800.000 de romani isi sarbatoresc onomastica de Sfantul Nicolae. Din totalul persoanelor care poarta aceste nume, aproape 538.500 sunt barbati (Nicolae, Niculai, Nicusor, Niculae, Nicu, Nicula, Nicoara), iar aproximativ 280.000 sunt femei (Nicoleta, Niculina, Neculita, Nicolina, Nicola)". Dintre aceste prenume, cel mai raspandit este Nicolae/ Nicolaie, apartinand unui numar de 353.415 barbati, urmat de Nicoleta, prenumele a 191.030 de femei. La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Nicolae!
|
Adevăratul Moş Craciun: Sfântul NicolaeSpunem despre ceva ca exista, doar daca este vazut. Mosul Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata. Poate de aceea credem mai mult in Mos Craciun. Insa, Mos Craciun imbracat in vesmant rosu,cu barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos – Sfantul Nicolae. Figura lui Mos Craciun este cladita pe cea a Sfântului Nicolae, patronul copiilor. El nu este un personaj mitologic. La 30 de ani, acesta a devenit Episcop de Myra, un oras-port la Marea Mediterana, care acum este parte din Turcia moderna, si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment. Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Sfântul Nicolae se tragea dintr-o familie bogata si a devenit binecunoscut pentru ajutoarele pe care le împartea celor nevoiasi. Putea fi deseori vazut, îmbracat în rosu si alb (roba sa de episcop), calare pe un magar si înmânând daruri copiilor. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si apoi sa-si puna capat acestei vieti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa acelei familii (iar pungile,fiind noapte, au nimerit intr-un ciorap pus la uscat in fata caminului). De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae. În Evul Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae. În secolul XI, ramasitele sale au fost depuse într-o biserica din orasul italian Bari. Primii cruciati au vizitat orasul si au dus cu ei acasa povestiri despre Nicolae. Aniversarea mortii sale, pe 6 decembrie, a devenit o zi în care se fac daruri. Mos Niculae insa aduce daruri tuturor,mai ales celor mici dar si celor mari,dar trebuie sa invatam ca sunt si altfel de daruri care aduc o bucurie mai mare decat cadourile din incaltari. Daruieste si astazi Sfantul. Dar isi pune darurile numai acolo unde omul ii face loc: in incaltari sau in inima.
|
Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie. Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează… Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită. Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată. Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire. Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”. Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el.. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat. Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”. Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
|
“SUS SA AVEM INIMILE!” – PREDICI INTERESANTE LA ULTIMA DUMINICA SI LA PRAZNICUL SF.AP. ANDREI – Parintii Holbea, Hrisostom (Putna) si Aldea (audio)Postat de admin pe 04 Dec 2009 | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Parinti si invatatori, Tâlcuiri ale textelor scripturistice Print
|
- Cititi si: Sa ne rugam Sfintei Mucenite Varvara!
- Prea Cuvioase Parinte Cleopa, femeile care îsi reteaza parul, îsi fac parul la coafor, poarta pantaloni, îsi pun cercei, poarta bratari, îsi fac unghiile la mâini si la picioare, si se machiaza, calca Sfintele Canoane? - Mai baieti, asta-i semn de necredinta mai întâi. Când pagânii îsi faceau idolii, îi împodobeau. Bunaoara zeitei Nemzida, îi puneau un inel de aur în nas si cercei de aur în urechi si legau urechile de nas. Si pe urma îi puneau par si în par îi puneau pene de vultur, îi puneau câte minunatii; clopotei îi puneau în haine, ca atunci când sufla vântul sa sune clopoteii. Toata împodobirea asta este închinare de idoli. Sunt obiceiuri ale închinatorilor de idoli, ramase de la romani. Noi, românii, ne tragem din doua popoare pagâne: dacii si romanii, si toti aveau aceste obiceiuri pagâne, cum aveau si pe zeul “noroc” si pe Baal si pe Marnas, pe Neptun, pe Apolon, pe Serapid, pe Bacus, pe ceilalti draci. Ca spurcati erau dumnezeii lor, spurcate erau si praznicele lor. Asa ca acesta-i obicei de la închinatorii de idoli, ca sa se sluteasca femeile, sa puna toate bijuteriile pe trupurile lor. Au venit la mine saptamâna trecuta patru artisti, doi din Iasi si doi din Bucuresti, trimisi de cineva. Eu n-am vazut de când sunt femei cu ochii vopsiti cu creioane albastre, cu ochii albastri, dati cu creioane albastre; cu parul facut vâlvoi, sprâncene facute parca erau cu caneala, niste papuci cu calcâiul ca un fus. Vin la mine si-mi spun: - Am auzit de dumneata. Când i-am vazut, eu atâta le-am spus: - Stiti ce se întâmpla cu voi? Voi mai aveti un ceas si muriti. - Vai, parinte! Dar de ce? - Peste o ora sunteti gata! Am eu un semn, ca o sa muriti amândoua. - Vai, parinte! - Gata. Mai aveti un ceas de trait si va duceti, cu unghiile rosii, cum sunteti acum. - Cum e asta, parinte? - Cu ce sunteti? - C-o masina. - Gata. Va rastoarna masina. Am semn ca de azi nu mai traiti. Acusi, acusi. Cel mult doua ceasuri. Dar v-ati pregatit de moarte? - Nu, parinte. - Daca vine moartea, nu râde si moartea de voi? Tu esti crestina? Ori esti un drac, o momâie de pus în cânepa, de speriat vrabiile, ce fel de om esti? Cine esti tu cu acestea asa? Am stat mult de vorba cu ei. La urma au dat pomelnice si au zis: “Parinte, am sa ma las de aiestea”. Chiar aceea care era cu ochii spoiti cu cerneala albastra si cu sprâncenele facute, drept mascati de la anul nou, zice: - Eu sunt actrita. - Oricine ai fi tu. Dar vine moartea si o sa te întrebe de ce ai facut treaba asta. Cine te-a învatat lucrurile acestea diavolesti? Evanghelia spune undeva sa faci treburi de astea? Ce vreau sa spun? Dumnezeu l-a împodobit pe om cum a stiut ca-i mai frumos. Zice la Geneza: Iata, câte a facut Dumnezeu, erau bune foarte. Daca ar fi stiut Dumnezeu ca omului îi trebuie sa-l faca cu unghii rosii si cu cercei în urechi, asa îl facea. Daca stia ca trebuie sa fumeze, îi facea un hogeag în vârful capului ca sa iasa fumul. Si iaca, nu i-a facut hogeag, ca n-are nevoie sa fumeze. Nu l-a facut pentru fumat. L-a facut ca gura si limba lui sa slaveasca pe Dumnezeu, nu sa se umple de fum si de putoare.
- Parinte, dar ce ne puteti spune despre portul indecent care se poarta azi în lume si de barbatii care îsi rad barba?
- Întrebati-le pe cele care se vopsesc si pe cele care poarta fusta scurta, daca le-au vazut vreodata pe Maica Domnului sau pe sfintele mironosite cu fusta scurta. Noi trebuie sa urmam Maicii Domnului. Ati vazut sfintele martire care sunt pe icoane, vreo una cu fusta scurta? Nu vedeti ca vesmintele sunt pâna în pamânt la toti sfintii? Auziti ce spune Sfântul Apostol Pavel: Fiti sfinti, ca sfânt sunt Eu, zice Domnul. Ai vazut vreodata pe Hristos barbierit? Sau pe patriarhi sau pe prooroci i-ai vazut cu briciul în barba? Daca acuma lumea se barbiereste, acesta-i obicei luat mai mult de la romani. Dar dacii, stramosii nostri, nu! Ei purtau uniforma, cu toate ca erau pagâni. Si rusii purtau barbi, slavii de altadata. Si acestea sunt ceva. Dar noi sa privim lucrurile tainice, care ataca mintea, inima si sufletul omului. Crestinului îi sta bine sa se cunoasca si din lucrurile dinafara, dar acestea sunt exterioare. Însa Domnul nu cere de la noi numai exteriorul. Exteriorul este frunza, iar roada este lucrarea cea dinlauntru. S-a întâlnit odata Ava Alonie cu Ava Agaton: “Avo, de ce trebuie sa ne grijim mai tare, de lucrarea cea dinafara sau de paza cea dinlauntru?” Si i-a zis: “Lucrarea cea dinafara, adica postul, milostenia, portul, barba, fusta, uniforma, vorba, sunt frunza. Si Mântuitorul, în martea cea mare, a blestemat smochinul acela în care a gasit numai frunze: De acum sa nu se mai faca în tine roada în veac”. Era simbolul poporului evreiesc si al fariseilor, care puneau baza numai pe cele dinafara. Apoi zice Ava Alonie: “Aratat este ca toata osteneala noastra este pentru paza cea dinlauntru. Pentru credinta cea dreapta în Dumnezeu, pentru smerenie, pentru dragoste, pentru înfrânare, pentru dreapta socoteala si celelalte fapte bune, care sunt roade ale dragostei“. Roada duhului este: dragostea, bunatatea, îndelunga rabdare, înfrânarea poftelor, facerea de bine, blândetea, credinta. Dar unui pom îi sta bine când are si frunze si roade. Atunci este complet. Daca ai vedea un pom numai cu roade si nici o frunza, nu te-ai mira unde-i podoaba? Este bine sa aiba si uniforma cea dinafara si roada dinlauntru, ca sa-l vada pe crestin asemenea unui pom care-i încarcat de roade, dar are si frunze. *** 
ROLUL FEMEII IN FAMILIE, SOCIETATE SI IN BISERICAAm fost chemat la Manastirea Varatic, unde au venit reprezentanti de la consiliul ecumenic de la Geneva si acolo m-au pus sa vorbesc ceva in legatura cu rolul femeii in familie, in societate si in Biserica. M-am gandit la predica Sfantului Ioan Gura de Aur: “Pentru purtarea de grija de femei si pentru supunerea si cinstea femeii catre barbat“, din “Impartirea de grau“. Al doilea, mi-am adus aminte de datoria diaconitelor din “Tezaurul liturgic” de Badea Ciresanu. Pe urma tot in problema asta, mi-am adus aminte de la “Facere”, este un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, de ce a numit Dumnezeu pe femeie ajutatoare barbatului, “ca nu-i bine sa fie omul singur, sa-i facem ajutatoare asemenea lui”; si de colo de colo am improvizat asa cateva idei, dupa care am inceput sa schitez predica. Eu credeam ca daca sunt atatia teologi, atatia profesori poate dupa slujba vor vorbi ei. Dupa slujba am mers cu totii la casa oficiala a manastirii. Ne-a dus cu corul acolo, cantand, cum este regula lor. Si mitropolitul din Liban printr-un translator a zis: - Mata esti Ilie Cleopa? - Da. - Ai sa ne vorbesti la conferinta. - Fie voia Domnului. Mitropolitul Ardealului, Antonie, se apuca si ma recomanda la toata multimea aceea, iar un episcop m-a recomandat in limba engleza. Eu care nici romaneste nu stiu bine le-am spus: “Prea Cuvioasa maica stareta, prea cucernici parinti, consilieri, preoti si iubiti frati.  Am fost chemat aici sa slujesc si sa tin un cuvant. Dar sa stiti ca azi va vorbeste de aici de la tribuna asta un cioban. Sa nu asteptati mare lucru de la mine. Am pazit oile manastirii pana mai deunazi pe un munte acolo si n-o sa va lovesc in gandire cu nimic din cele ce asteptati de la mine. Pentru ca eu am invatat sa pasc oile, eu sunt calificat sa fac branza, sa pasc oile, toate ale ciobanului.
Eu sunt poreclit calugar. Pentru ca s-a intamplat sa ma numesc calugar, dar calugar nu m-am facut niciodata in viata, ca a te face calugar este mare lucru. Cum sa spun eu ca sunt monah inaintea oamenilor, cand inaintea lui Dumnezeu nu sunt? Calugarul trebuie sa fie inger in trup, nu asa cu viata grosolana cum o duc eu, in pacate si neputinta! Eu sunt poreclit calugar si am si acest vot, pe langa celelalte, si fac ascultare. Si am sa incerc, in virtutea acestui vot sa va spun cate ceva. Mi-atis pus sa vorbesc despre rolul femeii in familie, in societate si in Biserica. Ca sa vorbim aceasta predica trebuie sa luam istoria lumii de la capat. Dumnezeu face pe om androgen, adica barbat si femeie. Dar intelepciunea cea fara margini a Lui, Care pe toate le-a facut mai presus decat mintea omeneasca, n-a inzestrat pe femeie cu insusirile barbatului, dar nici pe barbat cu insusirile femeii, numai cand se intalnesc amandoi sa formeze omul. Si l-a facut Dumnezeu barbat si femeie. Nu spune asa la Facere? Si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice: Iata de ce-a zis intelepciunea cea nemarginita: “Nu-i bine sa fie omul singur. Sa-i facem ajutatoare asemenea lui”. Da, femeia este egala cu barbatul, dar numai dupa fire, nu dupa dregatorie. Cand a adus-o pe femeie la Adam i-a zis: “Cum se cheama asta?” “Femeie. Aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau”. Aici este egala femeia cu barbatul, ca-i os si carne din barbat, luata din coasta lui, dar nu dupa dregatorie. Ca Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva imediat, ca ea a intins mana intai. Si primul canon i-a spus: “De ce-ai facut asta? Pentru ca ai intins mana si ai mancat, inmultind voi inmulti durerile tale si intru dureri vei naste fii. Si a doua pedeapsa: Intoarcerea ta catre barbatul tau si el te va stapani”. Nu le convenea ce le spuneam, ca erau mai multe femei. Dar cand spuneam de bine bateau din palme, iar cand nu, puneau capul jos! Uite ce, le-am zis. Cat ar fi femeia de invatata, trebuie sa fie supusa barbatului. Ca barbatul este cap al femeii si Hristos cap al barbatului. In ordinea asta este ierarhia in familie. Iata cum este: Pe femeie a lasat-o Dumnezeu ajutatoare omului. De aceea zice Sfantul Ioan Gura de Aur: “femeia este liman al barbatului”. Barbatul, saracul, vine amarat cu cele mai mari greutati in societate, conduce osti, razboaiele; este mare raspunzator la intreprinderi de stat, in guvern, vine obosit. Dar femeia trebuie sa fie liman. Sa stie sa-l intampine totdeauna cu un cuvant bun, cu blandete, sa-i pregateasca mancarea, sa-i faca haine, sa-l porneasca, sa-l primeasca cand vine de undeva. Intotdeauna ea trebuie sa fie aceea care sa odihneasca pe barbat, pentru ca-i ajutatoarea lui. Dar cea mai  mare misiune pe care o are femeia in familie, nu-i asta: numai sa-i faca mancare barbatului si imbracaminte. Cea mai mare misiune pe care o are femeia in familie, rolul ei este sa fie mama de copii! Sa fereasca Dumnezeu pe femeia aceea care vrea sa inlature durerea nasterii! Pentru ca primul canon pentru ca a gresit, asta a fost: Intru dureri vei naste fii. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: “Daca fugi de durerea nasterii, de durerea vesnica vei da, de durerea cea din iad. Dumnezeu a pus cu masura dulceata impreunarii cu durerea nasterii. Si tu, daca fugi de la durere spre placere, vei cadea in durerea vesnica”. Asa citim in cartea “Impartirea de grau”, cuvant pentru mireni, unde arata cum sa fie mireasa si mirele la casatorie. Nu fugi de la durere spre placere, adica numai sa traiesti cu sotul, dar sa nu faci copii, ca in durerea cea vesnica te duci. Ca daca fugi de la durere spre placere, vei cadea in mainile si in bratele cele vesnice ale iadului, ca nu vrei durerea care ti-a randuit-o Dumnezeu, ci vrei sa traiesti in placere si sa omori copiii. Sa fereasca Dumnezeu! Mai bine nu se nastea femeia aceea care isi omoara copiii. Pentru ca este pacat impotriva Duhului Sfant. Apoi unde trebuia sa gaseasca Dumnezeu copilului mai bun salas ca in pantecele maicii lui? Si de acolo il scoti si il dai la caini si il omori? “Care balauroaica – spune Sfantul Efrem Sirul -, care leoaica, care ursoaica si-ar omori vreodata puiul sau? Si tu fiinta rationala si cuvantatoare faci mai rau decat animalele cele salbatice, cand ai ajuns sa-ti omori copiii”. Du-te sa intalnesti in padure o scroafa cu purcei. Eu eram in padure – am stat noua ani si sapte luni prin muntii astia singur -, si am intalnit o scroafa cu purcei intr-un munta la “Poiana Crainicului”. Eram singur. Cand am dat fata in fata cu ea, sa fereasca Dumnezeu, m-am intors, ca am avut un brad si m-am agatat de dansul. S-o repezit ca fulgerul la mine. Cand ai pus mana pe un purcel te-a facut praf; poti sa mori tot atunci. Si vanatorii se tem de ei. Asa isi apara purceii scroafa salbatica. Numai mamele crestine isi ucid copiii! Asa sunt legile firii date de Dumnezeu: mama sa-si apere fiii sai. Dar omul rational sa fie mai rau decat toate fiarele si dobitoacele si sa-si omoare copiii? Vai si amar de acele mame! Fereasca Dumnezeu! Toate pacatele sunt grele, dar acesta este mai greu decat toate. De aceea Sfintii Parinti il pedepsesc asa de greu. Si le-am spus la Varatic: Si Apostolul Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, spune asa, cand vorbeste de femeie: Si ea se va mantui prin nastere de fii. Iar dumnezeiescul Gura de Aur, care merge in urma cu talcuirea la Sfantul Apostol Pavel, zice: Femeia cand a murit nascand, moare pe altarul jertfei. Este martira! Tocmai de aceea Biserica pregateste femeia pentru moarte inainte de nastere. Poate sa fie oprita 30 de ani de Impartasanie, daca este gravida nu mai ai voie sa o opresti. O spovedesti si o impartasesti in fata mortii; ca la cele tinere, mai cu seama, durerea nasterii este ca in iad. N-ati auzit ce spune in Psaltire: Acolo (in iad) sunt dureri ca ale aceleia ce naste. Sunt o seama care mor in durerile nasterii. De aceea Biserica, prin dumnezeiestii Parinti, luminata de Duhul Sfant, spune: “Femeia care este gravida, este dezlegata si pregatita de moarte”, ca multe se intampla sa moara; de aceea nu o opresti de la impartasire. Iar daca se intampla si moare, ea isi pune viata pentru copil, ea este martira; ca asa ne-a invatat apostolul. Pentru durerile acele Dumnezeu ii iarta toate pacatele si este ca o mucenita, ca o martira. Vine deunazi una la mine si-mi zice: “Parinte am insuficiente psihice si mi-a spus doctorul ca n-am voie sa nasc; sa-mi dai voie sa fac avort“. “Fugi de-aici criminalo! Ai venit sa ma conduci tu pe mine, sa inveti pe popa carte? Sa mori de-o mie de ori, sa te faci martira, numai sa te spovedesti si sa te impartasesti. Cine ti-a spus o nebunie ca aceasta? De unde vii tu? Sa-ti dau voie eu sa faci crima?“ Ei, asa a fost vorba, ca daca moare femeia nascand, moare la datoria ei cea mai sfanta de pa pamant, sa fie mama de copii. Dupa ce-am vorbit mai mult de rolul femeii in familie, am aratat ca nu numai sa-i creasca, ca si fiarele nasc; trebuie sa-i creasca in frica si certarea Domnului. Si la aceasta osteneala trebuie sa ia parte si barbatul, nu numai femeia, ca amandoi l-au facut pe copil. Ca daca nu-i creste in frica si certarea Domnului, ii vai si amar de cate greutati intampina in viata ! Se fac niste fiare, nu copii. Pe urma am trecut la rolul femeii in societate. Uite ce! In biserica i-a spus Apostolul femeii sa taca. In societate ea poate ocupa servicii ca si barbatul. Si le-am dat un exemplu:  Daca acum s-ar face un intuneric bezna, fara nici o lumanare, fara nici o lampa sau bec. In timpul asta o mana binefacatoare vine si pune o lumanare aici in mijlocul nostru. Toti s-ar bucura ca a aparut o zare de lumina. Dar lumanarea asta care sta aici, pusa in slujba tuturor, vorbeste? Nu vorbeste! Tace, dar face doua lucruri in folosul tuturor. Ea se jertfeste si lumineaza.
Folosindu-ne si pe noi si dand lumina la atatia, ea se jertfeste si incepe a se topi, incet, incet si se topeste pana ajunge la sfesnic. Doua lucruri face tacand – zice Sfantul Ioan Gura de Aur -, Tace luminand si se jertfeste tacand. Acesta este rolul femeii in societate. O femeie la locul ei de munca, unde a randuit-o Dumnezeu, daca este curata, daca este credincioasa, daca este corecta, daca este harnica, daca este priceputa la toate, in toate problemele daca este prezenta, ea n-are nevoie sa predice, ca viata ei predica. Aici se implineste ce-a spus Talasie Libanul: Taci tu, sa vorbeasca lucrurile tale!, sau Mustra si cearta pe cei de-aproape de tine, prin puterea lucrarii, nu prin multa vorbire! In felul acesta ea este o lumina in sfesnic in societate si pentru toti care o vad si o aud si o inteleg, pentru ca este corecta in toate problemele. Asa si femeia in societate, este o lumina in sfesnicul societatii, daca la locul ei de munca are toate insusirile de care am spus mai sus.  Si am trecut de la rolul femeii in societate la rolul ei in Biserica, fiindca atunci ei venisera cu scopul acelor ce faceau preoti, ca faceau pe femei preoti si episcopi. Erau si cateva observatoare protestante. Acum, de rolul femeii in Biserica, ce sa va spun? Am auzit ca protestantii au ajuns la apogeul nebuniei. Un cioban va vorbeste; cine s-o supara, sa-mi ia opincile si gluga. De 5000 de ani a intemeiat Dumnezeu preotia, prin Moise si Aaron si fiii lui Levi si niciodata n-o dat porunca nimanui sa hirotoneasca persoane de gen feminin.
Poate ati auzit si de diaconite: Si va incredintez pe Feba, sora noastra, care este diaconita a Bisericii din Chencrea (Rom. 16, 1). Dar, zic, v-ati pus intrebarea ce misiune aveau diaconitele? Poate ati luat de acolo indrazneala si sa faceti diaconi din femei! Voi credeti ca diaconitele, care au incetat sa mai fie din secolul IV in Biserica Ortodoxa, aveau aceeasi misiune ca un diacon? Aceste diaconite aveau sapte misiuni in Biserica. Datoriile diaconitelor, le-am spus acolo, ajutau al botezul femeilor, ajutau bolnavii la spitale, duceau impartasanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape, etc. Dar nicidecum n-aveau hirotonie, cum spune canonul 19 al Soborului VI Ecumenic: “Iar hirotonie la diaconite, n-am cunoscut, fara numai hirotesii”. Ce este hirotesia? Hirotonia se face in Altar, iar hirotesia afara de Altar. Este o singura rugaciune arhiereasca care se dadea inainte vreme, si acum se da la ierarhia inferioara a Bisericii, la slujitorii inferiori, cum erau: exorcistii, portarii, citetii, cantaretii, anagnostii, ipodiaconii, hartofilacsii etc. Toti acestia aveau aceasta hirotesie sau binecuvnatare care o aveau si diaconitele; o imputernicire sa slujeasca, sa ajute in Biserica. Unii erau cu inmormantarile, portarii tineau bastoane in maini si atunci cand se spunea: “Cei chemati, iesiti”, ei scoteau pe catehumenii, care inca nu erau botezati, din biserica. Le-am aratat misiunile lor. Dar hirotonia cu hirotesia nu-i totuna! Hirotesia este o mica sfintire care se da la slujitorii inferiori, iar slujitorii superiori: diaconul, preotul si arhiereul au hirotonia in Sfantul Altar. Este mare deosebire intre una si alta. Sa nu credeti ca diaconita zicea ecteniile ca diaconul sau zicea evanghelia la popor sau se saruta cu preotul si se impartasea la Sfanta Masa, cum fac clericii. Nicidecum! Apostolul Pavel a spus asa: “vaduva care nu se marita sa fie hranita de la biserica. Care se marita nu greseste, dar mai bine sa ramana asa”. Pe femeile aceste vaduve si bolnave, care nu aveau barbat, Biserica le ajuta prin diaconite. Ele teseau covoare pentru biserica, perdele, faceau lumanari pentru biserica, vestminte pentru preoti, faceau curatenie in Altar. Ele erau in slujba Bisericii, iar Biserica le purta de grija. (Iosif Flaviu, marele istoric, ne arata ca la Biserica lui Solomon era astfel: In jurul bisericii celei mari, erau case pentru cele ce aveau sa tie fecioria pana la 30 de ani, si de atunci puteau sa se casatoreasca. Mai sus erau fecioarele bisericii, care se fagaduiau sa pazeasca viata curata pana la moarte. Apoi mai erau vaduvele bisericii. Si mai erau un fel de calugari numiti terapeuti). Aceste diaconite tineau evidenta fecioarelor si a vaduvelor dintr-o eparhie. Ele spuneau episcopului cate femei ajuta la toate bisericile, si li se dadea un ajutor. Asta era prima misiune a diaconitelor. A doua misiune a diaconitelor. Ele stiau cate fecioare are Biserica. In timpul marilor persecutii nu erau manastiri cu crucea in varf, sa toace si sa traga clopotele, Biserica era in catacombe. Daca o fata se hotara in casa parinteasca sa pazeasca fecioria pentru Hristos, parintii crestini ii dadeau voie. Ii faceau o chiliuta cu icoane acolo sa se inchine si ea petrecea mai mult in po st si rugaciune. Cum a fost si Sfanta Mare Mucenita Varvara. Cine stia numarul acestora care isi afieroseau lui Hristos viata in sfintenie? De ele se ingrijeau intai diaconitele si apoi episcopul locului, care le calugarea. Pana in secolul VI n-a avut voie preotul sa faca calugarite; episcopul sfintea fecioarele. El se ducea la casele lor si le facea calugarite si le punea fagaduinta si tunderea in fata parintilor, ca nu erau manastiri, ca sa faca calugaria in fata altarului. Aceasta era a doua misiune a diaconitelor. A treia misiune a diaconitelor era cu catehizarea femeilor si botezul femeilor. Pentru ca diaconii si preotii aveau ungerea Sfantului si marelui mir, le puneau pe diaconite cu imputernicirea lor, sa le miruiasca pe femei, sa le catehizeze, sa le invete simbolul credintei si legea crestina. Iar la imbracarea si dezbracarea lor era foarte cuviincios sa fie femei; si acestea erau diaconitele. Asta era a treia misiune a diaconitelor. A patra misiune era milostenia. Se strangea milostenie de la biserica pentru cei saraci si nacajiti si pentru cei ce aveau cereri si nevoi. Diaconitele trebuiau sa stie unde sa imparat aceste milostenii si care-i mai nacajit, sa-i dea raport la episcop. A cincea misiune a diaconitelor era curatenia in Sfantul Altar si alimentarea lui. Ele alimentau altarul cu tamaie, cu smirna, cu untdelemn, cu lumanari de ceara, curatenia in Altar, fara sa se atinga de Sfanta Masa, de Sfantul Jertfelnic, cum sunt si calugaritele acum. Ca mai tarziu le-au luat locul chiar calugaritele si nu s-a mai simtit nevoia de diaconite. A sasea misiune a diaconitelor. In sarbatori si Duminici, dupa ce ieseau de la biserica se dadea masa comuna cum era atunci. Se duceau diaconitele undeva aproape de biserica si adunau femeile sa le tina cateheze, sa le invete. Ele le spuneau de Sfanta Evanghelie. A saptea misiune a diaconitelor. Ele faceau mare randuiala in biserica. Barbatii sa stea in partea dreapta si femeile in partea stanga in ordinea aceasta: cei prea batrani in frunte, cei mai carunti la spate, cei tineri pana la sfarsit si printre ei sa ramana o carare ca sa mearga crestinii sa se inchine sa dea darul la altar. Iata ce misiune aveau diaconitele, dar nu sa le faci diaconi, sa le imbraci cu stihar si sa le pui sa zica ectenii. Asta este cea mai mare nebunie. Nu a fost aceasta niciodata. Ia ganditi-va dumneavoastra, in istoria Sfintilor Apostoli, in istoria Evanghelie, nu gasim vreodata ca au  hirotonit Apostolii vreo femeie. Daca au fost sfintele mironosite, avem duminica lor dupa Pasti, fiind cinstite intocmai cu Apostolii, cum au fost: Maria Magdalena, Maria lui cleopa, Maria lui Iacob cel Mic, Salomia, Maximilia, Iunia, Iulia, Marta si Maria si celelalte femei sfinte, mironosite intocmai cu Apostolii. Cat erau de mari ele dar nu au indraznit Apostolii sa le hirotoneasca. Nu se spune ca a hirotonit pe Maria sau pe alta. Au murit martire, au murit marturisind pe Hristos si intocmai cu Apostolii se cheama, ca ele au vestit Invierea intai si au mers dupa Mantuitorul pana la moarte si pana la Inviere, dar nicidecum nu spune in Sfanta Evanghelie ca au hirotonit vreuna. Biserica le cinsteste ca pe Apostoli, dar nu ca pe diaconi sau ca pe preoti. Vai de lumea asta stricata de cei fara de minte! Isi fac o multime de haine frumoase, mai ales femeile, ca sa vada lumea ca au haine. Si se duc in biserica, ca la teatru, sa le vada cineva cum sunt imbracate. Dar de aceea ne ducem la biserica? Dumnezeu se uita la exterior? Dumnezeu se uita in inima ta, de esti cu inima la El cand te rogi in biserica. Acolo te duci la plans, la suspine, la zdrobire, la smerenie, la ascultarea cuvantului. Nu te duci acolo sa faci teatru, sa te vada cineva cum esti imbracata si boita si cum esti incaltata. Acestea sunt lucrurile vicleanului diavol. Luxul este o nebunie a veacului si sminteala pentru tineri si barbati. - Parinte Cleopa, poate sa cante femeia in biserica? Unul canta Apostolul, altul citeste, altul vine la strana sa cante in cor. Este bine sau nu? - Apostolul Pavel, gura lui Hristos, spune: Iar femeia in biserica sa taca! - Dar avem si cor mixt. - Daca este cor mixt de barbati si de femei si preotul ti-a dat voie sa canti, canta, ca lauzi pe Dumnezeu. Iar celelalte care n-au blagoslovenie sa cante, sa stea sa asculte, ca asa este lasat femeii in biserica, sa asculte, nu sa predice. - La noi corul este format din barbati si femei. - Asa este bine sa fie corul. Intr-o parte sa cante barbatii si intr-alta parte sa cante femeile raspunsurile. Dar daca sunt coruri mixte sa le conduca un preot sau dascal, cineva trebuie sa le conduca, pentru ca nu toti stiu sa execute cantari in biserica. Si daca este cu blagoslovenia preotului, este bine, pentru ca s-a aprobat de Sfantul Sinod in biserica muzica omofonica. Stiti de cand s-a pus asta in biserica? De pe timpul Sfintilor Apostoli. Ca in biserica nu canta numai dascalul pe atunci, ci toata lumea zicea: “Doamne, miluieste”. Preotul zice “Cu pace Domnului sa ne rugam” si toata lumea canta: “Doamne, miluieste”, “Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Asa era. Si in multe biserici din tara acum se canta muzica omofonica. Am vazut la biserica Sfantul Vasile din Ploiesti, unde era parintele Constantin Galeriu ca toti impreuna dadeau raspunsurile Liturghiei. Dar cei care stiu ca nu pot sa cante bine sunt mai atenti cu urechea sa nu-i impiedice pe ceilalti. Dar toti canta raspunsurile Liturghiei. Iar Heruvicul si Axionul le canta mai ales dascalii si cei care stiu notele. 
Va mai recomandam: - Parintele Gheorghe Holbea despre MAICA DOMNULUI SI FEMEIA MODERNA
- In memoriam Parintele Constantin Mihoc: DESPRE PODOABELE FEMEILOR
- Pr. Constantin Mihoc despre relatiile dintre sotii crestini si modul de vietuire a mirenilor (II)
- Cuviosul Paisie despre neoranduiala launtrica si infatisarea exterioara
- Despre femeile care poarta podoabe de aur si se impodobesc – Sf. Ioan Gura de Aur
- Monahul Paulin de la Putna despre imbracaminte, machiaj si privire intr-o cultura a curviei
- “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“
- E vremea sa ne trezim din somn!
- Descoperirile dumnezeiesti ale avvei Filotei Zervakos
- Cum o urmăm noi pe Maica Domnului?
- Al cui chip să purtăm? Despre sfială şi cuviinţă la femeia ortodoxă
- BOALA DUHULUI LUMESC
- Ierom. Ioan Buliga: JOCURILE DESFRANARII
- Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul sau despre cum desfranarea, slabiciunea si rautatea se aduna pentru a ucide
- Regretatul Pr. Constantin Mihoc despre relatia dintre sot si sotie
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre viata de familie si nasterea de prunci
3 Comentarii »
|
- Cititi si: Sa ne rugam Sfintei Mucenite Varvara!
- Prea Cuvioase Parinte Cleopa, femeile care îsi reteaza parul, îsi fac parul la coafor, poarta pantaloni, îsi pun cercei, poarta bratari, îsi fac unghiile la mâini si la picioare, si se machiaza, calca Sfintele Canoane? - Mai baieti, asta-i semn de necredinta mai întâi. Când pagânii îsi faceau idolii, îi împodobeau. Bunaoara zeitei Nemzida, îi puneau un inel de aur în nas si cercei de aur în urechi si legau urechile de nas. Si pe urma îi puneau par si în par îi puneau pene de vultur, îi puneau câte minunatii; clopotei îi puneau în haine, ca atunci când sufla vântul sa sune clopoteii. Toata împodobirea asta este închinare de idoli. Sunt obiceiuri ale închinatorilor de idoli, ramase de la romani. Noi, românii, ne tragem din doua popoare pagâne: dacii si romanii, si toti aveau aceste obiceiuri pagâne, cum aveau si pe zeul “noroc” si pe Baal si pe Marnas, pe Neptun, pe Apolon, pe Serapid, pe Bacus, pe ceilalti draci. Ca spurcati erau dumnezeii lor, spurcate erau si praznicele lor. Asa ca acesta-i obicei de la închinatorii de idoli, ca sa se sluteasca femeile, sa puna toate bijuteriile pe trupurile lor. Au venit la mine saptamâna trecuta patru artisti, doi din Iasi si doi din Bucuresti, trimisi de cineva. Eu n-am vazut de când sunt femei cu ochii vopsiti cu creioane albastre, cu ochii albastri, dati cu creioane albastre; cu parul facut vâlvoi, sprâncene facute parca erau cu caneala, niste papuci cu calcâiul ca un fus. Vin la mine si-mi spun: - Am auzit de dumneata. Când i-am vazut, eu atâta le-am spus: - Stiti ce se întâmpla cu voi? Voi mai aveti un ceas si muriti. - Vai, parinte! Dar de ce? - Peste o ora sunteti gata! Am eu un semn, ca o sa muriti amândoua. - Vai, parinte! - Gata. Mai aveti un ceas de trait si va duceti, cu unghiile rosii, cum sunteti acum. - Cum e asta, parinte? - Cu ce sunteti? - C-o masina. - Gata. Va rastoarna masina. Am semn ca de azi nu mai traiti. Acusi, acusi. Cel mult doua ceasuri. Dar v-ati pregatit de moarte? - Nu, parinte. - Daca vine moartea, nu râde si moartea de voi? Tu esti crestina? Ori esti un drac, o momâie de pus în cânepa, de speriat vrabiile, ce fel de om esti? Cine esti tu cu acestea asa? Am stat mult de vorba cu ei. La urma au dat pomelnice si au zis: “Parinte, am sa ma las de aiestea”. Chiar aceea care era cu ochii spoiti cu cerneala albastra si cu sprâncenele facute, drept mascati de la anul nou, zice: - Eu sunt actrita. - Oricine ai fi tu. Dar vine moartea si o sa te întrebe de ce ai facut treaba asta. Cine te-a învatat lucrurile acestea diavolesti? Evanghelia spune undeva sa faci treburi de astea? Ce vreau sa spun? Dumnezeu l-a împodobit pe om cum a stiut ca-i mai frumos. Zice la Geneza: Iata, câte a facut Dumnezeu, erau bune foarte. Daca ar fi stiut Dumnezeu ca omului îi trebuie sa-l faca cu unghii rosii si cu cercei în urechi, asa îl facea. Daca stia ca trebuie sa fumeze, îi facea un hogeag în vârful capului ca sa iasa fumul. Si iaca, nu i-a facut hogeag, ca n-are nevoie sa fumeze. Nu l-a facut pentru fumat. L-a facut ca gura si limba lui sa slaveasca pe Dumnezeu, nu sa se umple de fum si de putoare.
- Parinte, dar ce ne puteti spune despre portul indecent care se poarta azi în lume si de barbatii care îsi rad barba?
- Întrebati-le pe cele care se vopsesc si pe cele care poarta fusta scurta, daca le-au vazut vreodata pe Maica Domnului sau pe sfintele mironosite cu fusta scurta. Noi trebuie sa urmam Maicii Domnului. Ati vazut sfintele martire care sunt pe icoane, vreo una cu fusta scurta? Nu vedeti ca vesmintele sunt pâna în pamânt la toti sfintii? Auziti ce spune Sfântul Apostol Pavel: Fiti sfinti, ca sfânt sunt Eu, zice Domnul. Ai vazut vreodata pe Hristos barbierit? Sau pe patriarhi sau pe prooroci i-ai vazut cu briciul în barba? Daca acuma lumea se barbiereste, acesta-i obicei luat mai mult de la romani. Dar dacii, stramosii nostri, nu! Ei purtau uniforma, cu toate ca erau pagâni. Si rusii purtau barbi, slavii de altadata. Si acestea sunt ceva. Dar noi sa privim lucrurile tainice, care ataca mintea, inima si sufletul omului. Crestinului îi sta bine sa se cunoasca si din lucrurile dinafara, dar acestea sunt exterioare. Însa Domnul nu cere de la noi numai exteriorul. Exteriorul este frunza, iar roada este lucrarea cea dinlauntru. S-a întâlnit odata Ava Alonie cu Ava Agaton: “Avo, de ce trebuie sa ne grijim mai tare, de lucrarea cea dinafara sau de paza cea dinlauntru?” Si i-a zis: “Lucrarea cea dinafara, adica postul, milostenia, portul, barba, fusta, uniforma, vorba, sunt frunza. Si Mântuitorul, în martea cea mare, a blestemat smochinul acela în care a gasit numai frunze: De acum sa nu se mai faca în tine roada în veac”. Era simbolul poporului evreiesc si al fariseilor, care puneau baza numai pe cele dinafara. Apoi zice Ava Alonie: “Aratat este ca toata osteneala noastra este pentru paza cea dinlauntru. Pentru credinta cea dreapta în Dumnezeu, pentru smerenie, pentru dragoste, pentru înfrânare, pentru dreapta socoteala si celelalte fapte bune, care sunt roade ale dragostei“. Roada duhului este: dragostea, bunatatea, îndelunga rabdare, înfrânarea poftelor, facerea de bine, blândetea, credinta. Dar unui pom îi sta bine când are si frunze si roade. Atunci este complet. Daca ai vedea un pom numai cu roade si nici o frunza, nu te-ai mira unde-i podoaba? Este bine sa aiba si uniforma cea dinafara si roada dinlauntru, ca sa-l vada pe crestin asemenea unui pom care-i încarcat de roade, dar are si frunze. ***
ROLUL FEMEII IN FAMILIE, SOCIETATE SI IN BISERICAAm fost chemat la Manastirea Varatic, unde au venit reprezentanti de la consiliul ecumenic de la Geneva si acolo m-au pus sa vorbesc ceva in legatura cu rolul femeii in familie, in societate si in Biserica. M-am gandit la predica Sfantului Ioan Gura de Aur: “Pentru purtarea de grija de femei si pentru supunerea si cinstea femeii catre barbat“, din “Impartirea de grau“. Al doilea, mi-am adus aminte de datoria diaconitelor din “Tezaurul liturgic” de Badea Ciresanu. Pe urma tot in problema asta, mi-am adus aminte de la “Facere”, este un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, de ce a numit Dumnezeu pe femeie ajutatoare barbatului, “ca nu-i bine sa fie omul singur, sa-i facem ajutatoare asemenea lui”; si de colo de colo am improvizat asa cateva idei, dupa care am inceput sa schitez predica. Eu credeam ca daca sunt atatia teologi, atatia profesori poate dupa slujba vor vorbi ei. Dupa slujba am mers cu totii la casa oficiala a manastirii. Ne-a dus cu corul acolo, cantand, cum este regula lor. Si mitropolitul din Liban printr-un translator a zis: - Mata esti Ilie Cleopa? - Da. - Ai sa ne vorbesti la conferinta. - Fie voia Domnului. Mitropolitul Ardealului, Antonie, se apuca si ma recomanda la toata multimea aceea, iar un episcop m-a recomandat in limba engleza. Eu care nici romaneste nu stiu bine le-am spus: “Prea Cuvioasa maica stareta, prea cucernici parinti, consilieri, preoti si iubiti frati. Am fost chemat aici sa slujesc si sa tin un cuvant. Dar sa stiti ca azi va vorbeste de aici de la tribuna asta un cioban. Sa nu asteptati mare lucru de la mine. Am pazit oile manastirii pana mai deunazi pe un munte acolo si n-o sa va lovesc in gandire cu nimic din cele ce asteptati de la mine. Pentru ca eu am invatat sa pasc oile, eu sunt calificat sa fac branza, sa pasc oile, toate ale ciobanului. Eu sunt poreclit calugar. Pentru ca s-a intamplat sa ma numesc calugar, dar calugar nu m-am facut niciodata in viata, ca a te face calugar este mare lucru. Cum sa spun eu ca sunt monah inaintea oamenilor, cand inaintea lui Dumnezeu nu sunt? Calugarul trebuie sa fie inger in trup, nu asa cu viata grosolana cum o duc eu, in pacate si neputinta! Eu sunt poreclit calugar si am si acest vot, pe langa celelalte, si fac ascultare. Si am sa incerc, in virtutea acestui vot sa va spun cate ceva. Mi-atis pus sa vorbesc despre rolul femeii in familie, in societate si in Biserica. Ca sa vorbim aceasta predica trebuie sa luam istoria lumii de la capat. Dumnezeu face pe om androgen, adica barbat si femeie. Dar intelepciunea cea fara margini a Lui, Care pe toate le-a facut mai presus decat mintea omeneasca, n-a inzestrat pe femeie cu insusirile barbatului, dar nici pe barbat cu insusirile femeii, numai cand se intalnesc amandoi sa formeze omul. Si l-a facut Dumnezeu barbat si femeie. Nu spune asa la Facere? Si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice: Iata de ce-a zis intelepciunea cea nemarginita: “Nu-i bine sa fie omul singur. Sa-i facem ajutatoare asemenea lui”. Da, femeia este egala cu barbatul, dar numai dupa fire, nu dupa dregatorie. Cand a adus-o pe femeie la Adam i-a zis: “Cum se cheama asta?” “Femeie. Aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau”. Aici este egala femeia cu barbatul, ca-i os si carne din barbat, luata din coasta lui, dar nu dupa dregatorie. Ca Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva imediat, ca ea a intins mana intai. Si primul canon i-a spus: “De ce-ai facut asta? Pentru ca ai intins mana si ai mancat, inmultind voi inmulti durerile tale si intru dureri vei naste fii. Si a doua pedeapsa: Intoarcerea ta catre barbatul tau si el te va stapani”. Nu le convenea ce le spuneam, ca erau mai multe femei. Dar cand spuneam de bine bateau din palme, iar cand nu, puneau capul jos! Uite ce, le-am zis. Cat ar fi femeia de invatata, trebuie sa fie supusa barbatului. Ca barbatul este cap al femeii si Hristos cap al barbatului. In ordinea asta este ierarhia in familie. Iata cum este: Pe femeie a lasat-o Dumnezeu ajutatoare omului. De aceea zice Sfantul Ioan Gura de Aur: “femeia este liman al barbatului”. Barbatul, saracul, vine amarat cu cele mai mari greutati in societate, conduce osti, razboaiele; este mare raspunzator la intreprinderi de stat, in guvern, vine obosit. Dar femeia trebuie sa fie liman. Sa stie sa-l intampine totdeauna cu un cuvant bun, cu blandete, sa-i pregateasca mancarea, sa-i faca haine, sa-l porneasca, sa-l primeasca cand vine de undeva. Intotdeauna ea trebuie sa fie aceea care sa odihneasca pe barbat, pentru ca-i ajutatoarea lui. Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia in familie, nu-i asta: numai sa-i faca mancare barbatului si imbracaminte. Cea mai mare misiune pe care o are femeia in familie, rolul ei este sa fie mama de copii! Sa fereasca Dumnezeu pe femeia aceea care vrea sa inlature durerea nasterii! Pentru ca primul canon pentru ca a gresit, asta a fost: Intru dureri vei naste fii. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: “Daca fugi de durerea nasterii, de durerea vesnica vei da, de durerea cea din iad. Dumnezeu a pus cu masura dulceata impreunarii cu durerea nasterii. Si tu, daca fugi de la durere spre placere, vei cadea in durerea vesnica”. Asa citim in cartea “Impartirea de grau”, cuvant pentru mireni, unde arata cum sa fie mireasa si mirele la casatorie. Nu fugi de la durere spre placere, adica numai sa traiesti cu sotul, dar sa nu faci copii, ca in durerea cea vesnica te duci. Ca daca fugi de la durere spre placere, vei cadea in mainile si in bratele cele vesnice ale iadului, ca nu vrei durerea care ti-a randuit-o Dumnezeu, ci vrei sa traiesti in placere si sa omori copiii. Sa fereasca Dumnezeu! Mai bine nu se nastea femeia aceea care isi omoara copiii. Pentru ca este pacat impotriva Duhului Sfant. Apoi unde trebuia sa gaseasca Dumnezeu copilului mai bun salas ca in pantecele maicii lui? Si de acolo il scoti si il dai la caini si il omori? “Care balauroaica – spune Sfantul Efrem Sirul -, care leoaica, care ursoaica si-ar omori vreodata puiul sau? Si tu fiinta rationala si cuvantatoare faci mai rau decat animalele cele salbatice, cand ai ajuns sa-ti omori copiii”. Du-te sa intalnesti in padure o scroafa cu purcei. Eu eram in padure – am stat noua ani si sapte luni prin muntii astia singur -, si am intalnit o scroafa cu purcei intr-un munta la “Poiana Crainicului”. Eram singur. Cand am dat fata in fata cu ea, sa fereasca Dumnezeu, m-am intors, ca am avut un brad si m-am agatat de dansul. S-o repezit ca fulgerul la mine. Cand ai pus mana pe un purcel te-a facut praf; poti sa mori tot atunci. Si vanatorii se tem de ei. Asa isi apara purceii scroafa salbatica. Numai mamele crestine isi ucid copiii! Asa sunt legile firii date de Dumnezeu: mama sa-si apere fiii sai. Dar omul rational sa fie mai rau decat toate fiarele si dobitoacele si sa-si omoare copiii? Vai si amar de acele mame! Fereasca Dumnezeu! Toate pacatele sunt grele, dar acesta este mai greu decat toate. De aceea Sfintii Parinti il pedepsesc asa de greu. Si le-am spus la Varatic: Si Apostolul Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, spune asa, cand vorbeste de femeie: Si ea se va mantui prin nastere de fii. Iar dumnezeiescul Gura de Aur, care merge in urma cu talcuirea la Sfantul Apostol Pavel, zice: Femeia cand a murit nascand, moare pe altarul jertfei. Este martira! Tocmai de aceea Biserica pregateste femeia pentru moarte inainte de nastere. Poate sa fie oprita 30 de ani de Impartasanie, daca este gravida nu mai ai voie sa o opresti. O spovedesti si o impartasesti in fata mortii; ca la cele tinere, mai cu seama, durerea nasterii este ca in iad. N-ati auzit ce spune in Psaltire: Acolo (in iad) sunt dureri ca ale aceleia ce naste. Sunt o seama care mor in durerile nasterii. De aceea Biserica, prin dumnezeiestii Parinti, luminata de Duhul Sfant, spune: “Femeia care este gravida, este dezlegata si pregatita de moarte”, ca multe se intampla sa moara; de aceea nu o opresti de la impartasire. Iar daca se intampla si moare, ea isi pune viata pentru copil, ea este martira; ca asa ne-a invatat apostolul. Pentru durerile acele Dumnezeu ii iarta toate pacatele si este ca o mucenita, ca o martira. Vine deunazi una la mine si-mi zice: “Parinte am insuficiente psihice si mi-a spus doctorul ca n-am voie sa nasc; sa-mi dai voie sa fac avort“. “Fugi de-aici criminalo! Ai venit sa ma conduci tu pe mine, sa inveti pe popa carte? Sa mori de-o mie de ori, sa te faci martira, numai sa te spovedesti si sa te impartasesti. Cine ti-a spus o nebunie ca aceasta? De unde vii tu? Sa-ti dau voie eu sa faci crima?“ Ei, asa a fost vorba, ca daca moare femeia nascand, moare la datoria ei cea mai sfanta de pa pamant, sa fie mama de copii. Dupa ce-am vorbit mai mult de rolul femeii in familie, am aratat ca nu numai sa-i creasca, ca si fiarele nasc; trebuie sa-i creasca in frica si certarea Domnului. Si la aceasta osteneala trebuie sa ia parte si barbatul, nu numai femeia, ca amandoi l-au facut pe copil. Ca daca nu-i creste in frica si certarea Domnului, ii vai si amar de cate greutati intampina in viata ! Se fac niste fiare, nu copii. Pe urma am trecut la rolul femeii in societate. Uite ce! In biserica i-a spus Apostolul femeii sa taca. In societate ea poate ocupa servicii ca si barbatul. Si le-am dat un exemplu: Daca acum s-ar face un intuneric bezna, fara nici o lumanare, fara nici o lampa sau bec. In timpul asta o mana binefacatoare vine si pune o lumanare aici in mijlocul nostru. Toti s-ar bucura ca a aparut o zare de lumina. Dar lumanarea asta care sta aici, pusa in slujba tuturor, vorbeste? Nu vorbeste! Tace, dar face doua lucruri in folosul tuturor. Ea se jertfeste si lumineaza. Folosindu-ne si pe noi si dand lumina la atatia, ea se jertfeste si incepe a se topi, incet, incet si se topeste pana ajunge la sfesnic. Doua lucruri face tacand – zice Sfantul Ioan Gura de Aur -, Tace luminand si se jertfeste tacand. Acesta este rolul femeii in societate. O femeie la locul ei de munca, unde a randuit-o Dumnezeu, daca este curata, daca este credincioasa, daca este corecta, daca este harnica, daca este priceputa la toate, in toate problemele daca este prezenta, ea n-are nevoie sa predice, ca viata ei predica. Aici se implineste ce-a spus Talasie Libanul: Taci tu, sa vorbeasca lucrurile tale!, sau Mustra si cearta pe cei de-aproape de tine, prin puterea lucrarii, nu prin multa vorbire! In felul acesta ea este o lumina in sfesnic in societate si pentru toti care o vad si o aud si o inteleg, pentru ca este corecta in toate problemele. Asa si femeia in societate, este o lumina in sfesnicul societatii, daca la locul ei de munca are toate insusirile de care am spus mai sus. Si am trecut de la rolul femeii in societate la rolul ei in Biserica, fiindca atunci ei venisera cu scopul acelor ce faceau preoti, ca faceau pe femei preoti si episcopi. Erau si cateva observatoare protestante. Acum, de rolul femeii in Biserica, ce sa va spun? Am auzit ca protestantii au ajuns la apogeul nebuniei. Un cioban va vorbeste; cine s-o supara, sa-mi ia opincile si gluga. De 5000 de ani a intemeiat Dumnezeu preotia, prin Moise si Aaron si fiii lui Levi si niciodata n-o dat porunca nimanui sa hirotoneasca persoane de gen feminin. Poate ati auzit si de diaconite: Si va incredintez pe Feba, sora noastra, care este diaconita a Bisericii din Chencrea (Rom. 16, 1). Dar, zic, v-ati pus intrebarea ce misiune aveau diaconitele? Poate ati luat de acolo indrazneala si sa faceti diaconi din femei! Voi credeti ca diaconitele, care au incetat sa mai fie din secolul IV in Biserica Ortodoxa, aveau aceeasi misiune ca un diacon? Aceste diaconite aveau sapte misiuni in Biserica. Datoriile diaconitelor, le-am spus acolo, ajutau al botezul femeilor, ajutau bolnavii la spitale, duceau impartasanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape, etc. Dar nicidecum n-aveau hirotonie, cum spune canonul 19 al Soborului VI Ecumenic: “Iar hirotonie la diaconite, n-am cunoscut, fara numai hirotesii”. Ce este hirotesia? Hirotonia se face in Altar, iar hirotesia afara de Altar. Este o singura rugaciune arhiereasca care se dadea inainte vreme, si acum se da la ierarhia inferioara a Bisericii, la slujitorii inferiori, cum erau: exorcistii, portarii, citetii, cantaretii, anagnostii, ipodiaconii, hartofilacsii etc. Toti acestia aveau aceasta hirotesie sau binecuvnatare care o aveau si diaconitele; o imputernicire sa slujeasca, sa ajute in Biserica. Unii erau cu inmormantarile, portarii tineau bastoane in maini si atunci cand se spunea: “Cei chemati, iesiti”, ei scoteau pe catehumenii, care inca nu erau botezati, din biserica. Le-am aratat misiunile lor. Dar hirotonia cu hirotesia nu-i totuna! Hirotesia este o mica sfintire care se da la slujitorii inferiori, iar slujitorii superiori: diaconul, preotul si arhiereul au hirotonia in Sfantul Altar. Este mare deosebire intre una si alta. Sa nu credeti ca diaconita zicea ecteniile ca diaconul sau zicea evanghelia la popor sau se saruta cu preotul si se impartasea la Sfanta Masa, cum fac clericii. Nicidecum! Apostolul Pavel a spus asa: “vaduva care nu se marita sa fie hranita de la biserica. Care se marita nu greseste, dar mai bine sa ramana asa”. Pe femeile aceste vaduve si bolnave, care nu aveau barbat, Biserica le ajuta prin diaconite. Ele teseau covoare pentru biserica, perdele, faceau lumanari pentru biserica, vestminte pentru preoti, faceau curatenie in Altar. Ele erau in slujba Bisericii, iar Biserica le purta de grija. (Iosif Flaviu, marele istoric, ne arata ca la Biserica lui Solomon era astfel: In jurul bisericii celei mari, erau case pentru cele ce aveau sa tie fecioria pana la 30 de ani, si de atunci puteau sa se casatoreasca. Mai sus erau fecioarele bisericii, care se fagaduiau sa pazeasca viata curata pana la moarte. Apoi mai erau vaduvele bisericii. Si mai erau un fel de calugari numiti terapeuti). Aceste diaconite tineau evidenta fecioarelor si a vaduvelor dintr-o eparhie. Ele spuneau episcopului cate femei ajuta la toate bisericile, si li se dadea un ajutor. Asta era prima misiune a diaconitelor. A doua misiune a diaconitelor. Ele stiau cate fecioare are Biserica. In timpul marilor persecutii nu erau manastiri cu crucea in varf, sa toace si sa traga clopotele, Biserica era in catacombe. Daca o fata se hotara in casa parinteasca sa pazeasca fecioria pentru Hristos, parintii crestini ii dadeau voie. Ii faceau o chiliuta cu icoane acolo sa se inchine si ea petrecea mai mult in post si rugaciune. Cum a fost si Sfanta Mare Mucenita Varvara. Cine stia numarul acestora care isi afieroseau lui Hristos viata in sfintenie? De ele se ingrijeau intai diaconitele si apoi episcopul locului, care le calugarea. Pana in secolul VI n-a avut voie preotul sa faca calugarite; episcopul sfintea fecioarele. El se ducea la casele lor si le facea calugarite si le punea fagaduinta si tunderea in fata parintilor, ca nu erau manastiri, ca sa faca calugaria in fata altarului. Aceasta era a doua misiune a diaconitelor. A treia misiune a diaconitelor era cu catehizarea femeilor si botezul femeilor. Pentru ca diaconii si preotii aveau ungerea Sfantului si marelui mir, le puneau pe diaconite cu imputernicirea lor, sa le miruiasca pe femei, sa le catehizeze, sa le invete simbolul credintei si legea crestina. Iar la imbracarea si dezbracarea lor era foarte cuviincios sa fie femei; si acestea erau diaconitele. Asta era a treia misiune a diaconitelor. A patra misiune era milostenia. Se strangea milostenie de la biserica pentru cei saraci si nacajiti si pentru cei ce aveau cereri si nevoi. Diaconitele trebuiau sa stie unde sa imparat aceste milostenii si care-i mai nacajit, sa-i dea raport la episcop. A cincea misiune a diaconitelor era curatenia in Sfantul Altar si alimentarea lui. Ele alimentau altarul cu tamaie, cu smirna, cu untdelemn, cu lumanari de ceara, curatenia in Altar, fara sa se atinga de Sfanta Masa, de Sfantul Jertfelnic, cum sunt si calugaritele acum. Ca mai tarziu le-au luat locul chiar calugaritele si nu s-a mai simtit nevoia de diaconite. A sasea misiune a diaconitelor. In sarbatori si Duminici, dupa ce ieseau de la biserica se dadea masa comuna cum era atunci. Se duceau diaconitele undeva aproape de biserica si adunau femeile sa le tina cateheze, sa le invete. Ele le spuneau de Sfanta Evanghelie. A saptea misiune a diaconitelor. Ele faceau mare randuiala in biserica. Barbatii sa stea in partea dreapta si femeile in partea stanga in ordinea aceasta: cei prea batrani in frunte, cei mai carunti la spate, cei tineri pana la sfarsit si printre ei sa ramana o carare ca sa mearga crestinii sa se inchine sa dea darul la altar. Iata ce misiune aveau diaconitele, dar nu sa le faci diaconi, sa le imbraci cu stihar si sa le pui sa zica ectenii. Asta este cea mai mare nebunie. Nu a fost aceasta niciodata. Ia ganditi-va dumneavoastra, in istoria Sfintilor Apostoli, in istoria Evanghelie, nu gasim vreodata ca au hirotonit Apostolii vreo femeie. Daca au fost sfintele mironosite, avem duminica lor dupa Pasti, fiind cinstite intocmai cu Apostolii, cum au fost: Maria Magdalena, Maria lui cleopa, Maria lui Iacob cel Mic, Salomia, Maximilia, Iunia, Iulia, Marta si Maria si celelalte femei sfinte, mironosite intocmai cu Apostolii. Cat erau de mari ele dar nu au indraznit Apostolii sa le hirotoneasca. Nu se spune ca a hirotonit pe Maria sau pe alta. Au murit martire, au murit marturisind pe Hristos si intocmai cu Apostolii se cheama, ca ele au vestit Invierea intai si au mers dupa Mantuitorul pana la moarte si pana la Inviere, dar nicidecum nu spune in Sfanta Evanghelie ca au hirotonit vreuna. Biserica le cinsteste ca pe Apostoli, dar nu ca pe diaconi sau ca pe preoti. Vai de lumea asta stricata de cei fara de minte! Isi fac o multime de haine frumoase, mai ales femeile, ca sa vada lumea ca au haine. Si se duc in biserica, ca la teatru, sa le vada cineva cum sunt imbracate. Dar de aceea ne ducem la biserica? Dumnezeu se uita la exterior? Dumnezeu se uita in inima ta, de esti cu inima la El cand te rogi in biserica. Acolo te duci la plans, la suspine, la zdrobire, la smerenie, la ascultarea cuvantului. Nu te duci acolo sa faci teatru, sa te vada cineva cum esti imbracata si boita si cum esti incaltata. Acestea sunt lucrurile vicleanului diavol. Luxul este o nebunie a veacului si sminteala pentru tineri si barbati. - Parinte Cleopa, poate sa cante femeia in biserica? Unul canta Apostolul, altul citeste, altul vine la strana sa cante in cor. Este bine sau nu? - Apostolul Pavel, gura lui Hristos, spune: Iar femeia in biserica sa taca! - Dar avem si cor mixt. - Daca este cor mixt de barbati si de femei si preotul ti-a dat voie sa canti, canta, ca lauzi pe Dumnezeu. Iar celelalte care n-au blagoslovenie sa cante, sa stea sa asculte, ca asa este lasat femeii in biserica, sa asculte, nu sa predice. - La noi corul este format din barbati si femei. - Asa este bine sa fie corul. Intr-o parte sa cante barbatii si intr-alta parte sa cante femeile raspunsurile. Dar daca sunt coruri mixte sa le conduca un preot sau dascal, cineva trebuie sa le conduca, pentru ca nu toti stiu sa execute cantari in biserica. Si daca este cu blagoslovenia preotului, este bine, pentru ca s-a aprobat de Sfantul Sinod in biserica muzica omofonica. Stiti de cand s-a pus asta in biserica? De pe timpul Sfintilor Apostoli. Ca in biserica nu canta numai dascalul pe atunci, ci toata lumea zicea: “Doamne, miluieste”. Preotul zice “Cu pace Domnului sa ne rugam” si toata lumea canta: “Doamne, miluieste”, “Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Asa era. Si in multe biserici din tara acum se canta muzica omofonica. Am vazut la biserica Sfantul Vasile din Ploiesti, unde era parintele Constantin Galeriu ca toti impreuna dadeau raspunsurile Liturghiei. Dar cei care stiu ca nu pot sa cante bine sunt mai atenti cu urechea sa nu-i impiedice pe ceilalti. Dar toti canta raspunsurile Liturghiei. Iar Heruvicul si Axionul le canta mai ales dascalii si cei care stiu notele.
Va mai recomandam: - Parintele Gheorghe Holbea despre MAICA DOMNULUI SI FEMEIA MODERNA
- In memoriam Parintele Constantin Mihoc: DESPRE PODOABELE FEMEILOR
- Pr. Constantin Mihoc despre relatiile dintre sotii crestini si modul de vietuire a mirenilor (II)
- Cuviosul Paisie despre neoranduiala launtrica si infatisarea exterioara
- Despre femeile care poarta podoabe de aur si se impodobesc – Sf. Ioan Gura de Aur
- Monahul Paulin de la Putna despre imbracaminte, machiaj si privire intr-o cultura a curviei
- “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“
- E vremea sa ne trezim din somn!
- Descoperirile dumnezeiesti ale avvei Filotei Zervakos
- Cum o urmăm noi pe Maica Domnului?
- Al cui chip să purtăm? Despre sfială şi cuviinţă la femeia ortodoxă
- BOALA DUHULUI LUMESC
- Ierom. Ioan Buliga: JOCURILE DESFRANARII
- Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul sau despre cum desfranarea, slabiciunea si rautatea se aduna pentru a ucide
- Regretatul Pr. Constantin Mihoc despre relatia dintre sot si sotie
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre viata de familie si nasterea de prunci
3 Comentarii »
|
Acatistul Sfantului Nicolae
Acatistul Sfantului Nicolae
Nicolae - Sfant Ierarh ! Ierarh al Mirelor Lichiei ! (6 decembrie)
Rugaciunile incepatoare :
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin. Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie ! Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie ! Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi ! Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau. Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste. Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.
Condacele si Icoasele
Condacul 1 :
Cel ce versi mir de mult pret la toata lumea si mie celui nevrednic si mai mult decat toti pacatos, daruieste-mi ca sa-ti aduc tie cantare, Parinte Nicolae. Tu, ca cel ce ai indraznire catre Dumnezeu, slobozeste-ma din toate necazurile ca sa cant tie : bucura-te, Sfante Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!
Icosul 1 :
Aratatu-te-ai in vis imparatului celui cinstitor de Dumnezeu si pentru moartea voievozdor acelora l-ai ingrozit pe el si degrab ascultand de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca sa-i libereze pe dansii. Pentru aceea ei au fost cuprinsi de bucurie si de frica, iar eu cu dansii graiesc tie, Sfinte Nicolae :
Bucura-te, capul cel sfintit;
Bucura-te, cel ce ai sfaramat capul cel diavolesc cu rugaciunile tale;
Bucura-te, slujitorule al Imparatului tuturor;
Bucura-te, ajutatorul celor credinciosi;
Bucura-te, intarirea Ortodoxiei;
Bucura-te, pierzatorul celor fara de lege;
Bucura-te, cel ce esti insuflat cu suflarea Duhului Sfant;
Bucura-te, cel ce ai pierdut viforul multimii zeilor;
Bucura-te, cel ce esti dimpreuna vorbitor cu ingerii;
Bucura-te, izgonitorul demonilor;
Bucura-te, graiule al dumnezeiestilor cuvinte;
Bucura-te, cel ce ai astupat gurile ereticilor;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 2 :
Pe pamant, al doilea Inaintemergator te-ai aratat, Nicolae, spre mustrarea faradelegilor; ci acela a mustrat pe Irod, savarsitorul faradelegii, iar tu ai rusinat pe Arie cel orbit cu eresul; si toata lumea ai voit sa o curatesti de invataturile lui cele nedrepte, si turma ta a o lumina, ca un parinte si invatator. Pentru aceea cantam lui Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 2 :
Vrand dimineata, Avlavie, dupa porunca imparatului, sa scoata pe cei legati din temnita la taiere, tu, cu minunile tale, mai inainte ai apucat prin vis si ingrozindu-l pe el, ai zis : nimic sa nu faci barbatilor acestora, ca nevinovati sunt spre taiere; pentru aceea si noi cu dansii graim tie, Nicolae marite :
Bucura-te, mare facatorule de minuni;
Bucura-te, grabnic ajutatorule;
Bucura-te, cald folositorule;
Bucura-te, cercetatorul celor necajiti;
Bucura-te, limanul cel lin al celor inviforati;
Bucura-te, mangaierea celor ce plang;
Bucura-te, hranitorul celor flamanzi;
Bucura-te, povatuitorul celor orbi;
Bucura-te, bogatia saracilor;
Bucura-te, toiagul cel tare al batranetilor;
Bucura-te, cununa Bisericii;
Bucura-te, parintele saracilor si bun daruitorule;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!
Condacul 3 :
Am auzit, Nicolae, de minunile tale si m-am spaimantat, ca de bucurie si de frica fiind cuprins, ce am a raspunde, nu ma pricep. Ci tu, cu rugaciunile tale cele treze, lumineaza-mi mintea ca sa cant lui Dumnezeu dimpreuna cu tine : Aliluia !
Icosul 3 :
Arhanghelii cu ingerii se minuneaza, parinte, de credinta ta cea tare catre Dumnezeu; apostolii cu proorocii se lauda cu tine; oamenii cei dreptcredinciosi spre tine au nadejde. Pentru aceasta si eu, desi sunt nevrednic, graiesc tie, Sfinte Nicolae :
Bucura-te, cel ce impreuna-locuitor esti cu ingerii;
Bucura-te, cel ce aduci intristare diavolilor;
Bucura-te, cel ce esti slujiitor asemenea lui Grigorie Teologul in preotie;
Bucura-te, cu Ioan Gura de Aur dimpreuna vorbitorule;
Bucura-te, prietenul marelui Vasile;
Bucura-te, ca dimpreuna cu dansii tai eresurile;
Bucura-te, cel ce porti o credinta cu dansii;
Bucura-te, ca faci minuni spre impacare;
Bucura-te, ca tu cureti lumea de multimea zeilor;
Bucura-te, cel ce ai vorbit mai dinainte despre cinstirea Nascatoarei de Dumnezeu in Biserica;
Bucura-te, ca rusinand pe Arie inselatorul la sobor l-ai invins;
Bucura-te, ca pe fecioarele acelea le-ai oprit de la impreunarea cea desfranata cu ajutorul tau;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 4 :
O, mare facatorule de minuni Nicolae, desi pe fecioarele acelea vrea tatal lor sa le dea, pentru saracie, la desfranare, tu, parinte, mai inainte apucind, aur din destul tatalui lor ai dat. Pentru aceea, nepricepind ei de unde se facea aceasta, minunandu-se, au cantat lui Dumnezeu cantarea : Aliluia !
Icosul 4 :
Ca sa arati a ta mare milostivire catre cei saraci, preafericite, batranului noaptea intru ascuns trei legaturi de galbeni de aur ai dat, izbavindu-l pe el si pe fetele lui de la caderea in pacat. Pentru aceea auzi de la toti :
Bucura-te, vistieria milei lui Dumnezeu;
Bucura-te, primirea mai inainte a cunostintei Lui;
Bucura-te, datatorule al bunatataor lui Dumnezeu;
Bucura-te, hrana si bucuria celor ce alearga catre tine;
Bucura-te, paine de hrana neimputinata celor lipsiti;
Bucura-te, bogatie de Dumnezeu daruita celor ce vietuiesc in lipsa pe pamant;
Bucura-te, ridicarea grabnica a saracilor;
Bucura-te, limpede cugetare celor necajiti;
Bucura-te, ca esti bland ascultator celor neputinciosi;
Bucura-te, dulceata a toata lumea;
Bucura-te, mirele celor trei fete;
Bucura-te, izbavitorul necazurilor mele cu rugaciunile tale;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 5 :
Catre biserica ta mergand oarecand Vasile, sarguindu-se sa-ti aduca dar, a fost rapit de agareni si l-au dat pe el ostasii lui Amira stapanului lor spre slujba; iar parintii lui, desi erau intristati, insa n-au incetat a indrepta catre tine rugaciuni si, trecind ziua praznicului tau, de catre seara, l-ai pus pe el inaintea lor si, vazand ei aceasta minune, cu tine cantare de bucurie lui Dumnezeu cantau: Aliluia!
Icosul 5 :
Mergand fiul lui Agricola sa dea un pahar lui Amira a stat inaintea lui cu frica; iar tu, parinte, rugat fiind de parintii lui l-ai izbavit pe el din mainile lui in acel ceas; pentru aceea cu dansii graim tie, Nicolae, ca unui bun pastor;
Bucura-te, ierarhul Domnului;
Bucura-te, luminata propovaduire a crestinatatii;
Bucura-te, cel ce porti nume de biruinta;
Bucura-te, starpirea patimilor celor neroditoare;
Bucura-te, aducerea de roada a pomilor celor duhovnicesti;
Bucura-te, indreptatorul dreptcredinciosilor;
Bucura-te, pradarea paganatatii;
Bucura-te, doctorul cel fara de plata;
Bucura-te, ca in dar ai luat, in dar imparti tamaduiri;
Bucura-te, al celor neputinciosi bun pastor;
Bucura-te, cel ce izgonesti dintre noi pe slujitorii cei diavolesti;
Bucura-te, desfatarea a toata lumea;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 6 :
Minunata s-a aratat nasterea ta, Nicolae, credincios fiind tu pe pamant, din vremea nasterii tale; ca ai supt numai din sanul cel drept si de la sanul maicii tale te-ai cunoscut facator de minuni; pentru aceea si acum cu tine cantam lui Dumnezeu: Aliluia !
Icosul 6 :
De impresurarile diavolesti izbaveste pe oameni, parinte, cu rugaciunile tale, cel ce cu raurile sudorilor tale ai stins multimea zeilor celor pagani; pentru accea si acum daruieste vindecari neputintelor noastre, ierarhe, ca sa te laudam pe tine zicand :
Bucura-te, Nicolae;
Bucura-te, facatorule de minuni;
Bucura-te, ierarhe;
Bucura-te, preacuvioase;
Bucura-te, preafericite;
Bucura-te, cel ce esti cu nume mare;
Bucura-te, preamarite;
Bucura-te, hranitorul postitorilor;
Bucura-te, invatatoral infranarii;
Bucura-te, indreptarea celor rataciti;
Bucura-te, ca altceva nu stim sa graim fara numai : bucura-te;
Bucura-te, ca prin tine ne indestulam de lumina;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 7 :
Avand vicleana cunostinta Arie a inceput a invata eresurile cele fara de Dumnezeu si a intrat in turma ta, ca un lup, vrand ca o fiara sa o apuce; dar tu, prealaudate, degrab alergand catre Stapanul, cu rugaciunile tale ai izgonit toata nebunia lui si ca pe o fiara cumplita l-ai surpat. Pentru aceea cu tine, Nicolae, cantam lui Dumnezeu, Celui ce ti-a dat tie aceasta putere : Aliluia !
Icosul 7 :
Mai inainte impotrivindu-te eresului lui Arie, cel de trei ori blestemat, ai rusinat a lui fara de Dumnezeu invatatura si ca pe al doilea Iuda surpandu-l l-ai lasat. Pentru aceea si noi graim tie neincetat :
Bucura-te, intaistatatorule pe scaunul Mirelor;
Bucura-te, mare ierarh al Lichiei;
Bucura-te, cale neratacita a celor ce inoata pe mare;
Bucura-te, timpan, care dai sunet de dumnezeiasca glasuire;
Bucura-te, chimval bine rasunator;
Bucura-te, trambita Sfantei Treimi;
Bucura-te, ca ai stricat trambita eresurilor lui Arie;
Bucura-te, zicea tie Constantin;
Bucura-te, a grait tie Avlavie;
Bucura-te, a adus tie tatal cu fetele;
Bucura-te, au grait Agricola cu Vasile;
Bucura-te, ca prin tine de mania potopului izbavindu-ne, pace cu Dumnezeu aflam;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 8 :
Minune dumnezeiasca te-ai aratat, fericite, celor ce alergau la biserica ta, de Dumnezeu purtatorule, de multe feluri de necazuri si navaliri izbavindu-i, parinte, pe cei ce dupa Dumnezeu, spre tine cu credinta si-au pus nadejdea, cantand : Aliluia !
Icosul 8 :
Ca cel ce ai indraznire catre Hristos, Nicolae, ca turma Lui pazesti de lupii cei vazuti si nevazuti si de catre cei ce scapa sub acoperamantul tau nu te intorci, si noua celor ce suntem invaluiti de ganduri si de lucruri viclene, da-ne mana de ajutor, parinte, ca sa te laudam pe tine zicand :
Bucura-te, Nicolae prealaudate;
Bucura-te, intarirea Mirelor;
Bucura-te, podoaba Lichiei;
Bucura-te, carmuitorule cel bun;
Bucura-te, ca dimpreuna cu ingerii salti;
Bucura-te, caci cu arhanghelii te veselesti;
Bucura-te, ca fara materie cu heruvimii slujesti Facatorului;
Bucura-te, ca pe Arie, diavolul cel intrupat, l-ai surpat;
Bucura-te, cel ce daruiesti bun miros;
Bucura-te, cel ce respingi mirosul cel rau;
Bucura-te, albeala, care speli patimile;
Bucura-te, roseala, care acoperi pacatele;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 9 :
Nu pricepem de unde vom incepe a-ti aduce lauda, parinte. Care cantare iti vom canta? Sau cu ce cununi te vom incununa ? Ca, de ne vom aduce aminte de voievozi, ne minunam; de Vasile, ne miram; despre fecioarele acelea, nu ne pricepem ce sa graim; de toti numai ne minunam si impreuna cu tine lui Dumnezeu, Celui ce ti-a dat tie cele preamarite, lauda Ii trimitem, cantand cantarea : Aliuia !
Icosul 9 :
Vazand Stapanul a toate neamul omenesc pierzandu-se cu eresul nebuniei lui Arie, pe tine te-a dat mustrator nebuniei lui. Dar tu, parinte, de la masa invataturii dumnezeiesti, ca pe un urat, l-ai lepadat; iar pe noi cu faramiturile Ortodoxiei ne miluiesti, ca sa cantam tie :
Bucura-te, Nicolae, Israelul cel nou;
Bucura-te, sabie ascutita, care tai nedumnezeirea;
Bucura-te, intarirea credinciosilor;
Bucura-te, omorarea celor fara de lege;
Bucura-te, cel ce ai luat Duhul Sfant ca un porumb;
Bucura-te, cel ce ineci duhurile cele viclene in marea cea de foc;
Bucura-te, porumbelul Domnului;
Bucura-te, cursa prinzatoare asupra celui viclean;
Bucura-te, cel ce daruiesti celor legati slobozire;
Bucura-te, ca ai legat eresurile cele fara de Dumnezeu;
Bucura-te, ca deschizi gurile ortodocsilor;
Bucura-te, ca legi gurile celor vicleni;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 10 :
Auzit-am pe Vasile acela graind si inaintea tuturor spunand minunile tale, pe care le-ai facut cu dinsul, parinte; si minunandu-ne, am preamarit puterea ta cea data tie de Dumnezeu; ca tu, ca un bun pastor, degrab alergi catre cei ce te roaga pe tine si pentru toti te rogi lui Dumnezeu si Stapanului cantand : Aliluia !
Icosul 10 :
Izbaveste-ne, parinte, cu rugaciunile tale, ca si pe Vasile acela. Auzi-ne, preacuvioase, cu auzul tau, precum ai auzit pe voievozii cei legati. Da-ne mana de ajutor, Nicolae, precum ai dat celor ce fusesera invaluiti in mare, ca sa graiesc tie acestea :
Bucura-te, al doilea Moise
Bucura-te, tabla duhovniceasci;
Bucura-te, haina preotiei;
Bucura-te, mai inainte aratatorul dreptatii;
Bucura-te, intunecatorul nedreptatii;
Bucura-te, de Dumnezeu incununate ierarhe;
Bucura-te, cel ce ingradesti gurile celor hulitori de Dumnezeu;
Bucura-te, lumina cea aprinsa cu dumnezeiasca vapaie;
Bucura-te, ca ai stins vapaia cea diavoleasca;
Bucura-te, aur de Dumnezeu lamurit;
Bucura-te, ca ai afundat pe satana, ca plumbul in adanc;
Bucura-te, margaritar mult-luminos;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 11 :
Tu esti pastorul cel bun, Nicolae, ca pe turma ta o povatuiesti catre pasunea cea duhovniceasca si din izvorul raiului o adapi pe ea. Pentru aceea impreuna cu tine cantam lui Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 11 :
Pom al raiului fiind, fericite, ca ai stalpari de rugaciuni neincetate catre Dumnezeu, da-ne noua sub umbra acelora totdeauna a ne umbri ca sa graim tie:
Bucura-te, vietuitorule in locasul Celui Preainalt;
Bucura-te, cel ce ai inecat pe fiii diavolesti;
Bucura-te, pazitorul randuielii tale;
Bucura-te, mitropolite;
Bucura-te, ca ai rusinat basmul eresurilor lui Arie;
Bucura-te, maica multimii popoarelor pamantesti;
Bucura-te, rana multimii diavolilor;
Bucura-te, parinte si invatatorule;
Bucura-te, ca pe dascalul eresurilor l-ai rusinat;
Bucura-te, cel ce ai cinstit caruntetile, infrumusetandu-le cu intelepciune duhovniceasca;
Bucura-te, cel ce ai rusinat caruntelele lui Arie cele urate;
Bucura-te, ca prin tine ne-am invatat a ne inchina Ziditorului in Treime;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 12 :
Inlelepciunea ta cea intru tot cinstita pe Arie cel ratacit l-a rusinat, si mintea ta a stricat multimea zeilor; mantuieste si sufletele noastre cele ratacite si ne invata a canta cu tine lui Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 12 :
Cu inima ne-am spaimantat, cu sufletul ne-am tulburat, cu limba nu pricepem ce sa graim, fara numai acestea :
Bucura-te, cel ce esti mai mare intre preoti;
Bucura-te, cel ce esti intaistatator pe scaunul Mirelor;
Bucura-te, impreuna-sezatorule pe scaun cu apostolii;
Bucura-te, cel ce esti lumina inalta;
Bucura-te, cel ce ai surpat inaltariie gandurilor celor diavolesti ale lui Arie celui barfitor;
Bucura-te, radacina dumnezeiescului pom;
Bucura-te, ca ai taiat radacina eresurilor satanei;
Bucura-te, pomul cel sadit de ingeri;
Bucura-te, cel ce ai incuiat pe ingerul satanei intru adanc;
Bucura-te, liman lin al celor invaluiti;
Bucura-te, bun carmuitor al corabiei celei duhovnicesti;
Bucura-te, ca prin tine ne invrednicim de viata cea fara de sfarsit;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
Condacul 13 :
( acest condac se zice de trei ori )
O, preaminunate parinte Nicolae, plangem si alergam catre al tau sprijin, aducand tie acum aceasta putina rugaciune, ca sa ne izbavesti de chinul cel de veci cu rugaciunile tale, ierarhe prealaudate, si ne invredniceste vesnicei imparatii, ca dimpreuna cu tine sa cantam cantarea lui Dumnezeu : Aliluia !
O, preaminunate parinte Nicolae, plangem si alergam catre al tau sprijin, aducand tie acum aceasta putina rugaciune, ca sa ne izbavesti de chinul cel de veci cu rugaciunile tale, ierarhe prealaudate, si ne invredniceste vesnicei imparatii, ca dimpreuna cu tine sa cantam cantarea lui Dumnezeu : Aliluia !
O, preaminunate parinte Nicolae, plangem si alergam catre al tau sprijin, aducand tie acum aceasta putina rugaciune, ca sa ne izbavesti de chinul cel de veci cu rugaciunile tale, ierarhe prealaudate, si ne invredniceste vesnicei imparatii, ca dimpreuna cu tine sa cantam cantarea lui Dumnezeu : Aliluia !
Apoi se zice iarasi Icosul intai
Aratatu-te-ai in vis imparatului celui cinstitor de Dumnezeu si pentru moartea voievozdor acelora l-ai ingrozit pe el si degrab ascultand de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca sa-i libereze pe dansii. Pentru aceea ei au fost cuprinsi de bucurie si de frica, iar eu cu dansii graiesc tie, Sfinte Nicolae :
Bucura-te, capul cel sfintit;
Bucura-te, cel ce ai sfaramat capul cel diavolesc cu rugaciunile tale;
Bucura-te, slujitorule al Imparatului tuturor;
Bucura-te, ajutatorul celor credinciosi;
Bucura-te, intarirea Ortodoxiei;
Bucura-te, pierzatorul celor fara de lege;
Bucura-te, cel ce esti insuflat cu suflarea Duhului Sfant;
Bucura-te, cel ce ai pierdut viforul multimii zeilor;
Bucura-te, cel ce esti dimpreuna vorbitor cu ingerii;
Bucura-te, izgonitorul demonilor;
Bucura-te, graiule al dumnezeiestilor cuvinte;
Bucura-te, cel ce ai astupat gurile ereticilor;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !
si Condacul intai
Cel ce versi mir de mult pret la toata lumea si mie celui nevrednic si mai mult decat toti pacatos, daruieste-mi ca sa-ti aduc tie cantare, Parinte Nicolae. Tu, ca cel ce ai indraznire catre Dumnezeu, slobozeste-ma din toate necazurile ca sa cant tie : bucura-te, Sfante Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!
Dupa aceea se citeste aceasta
RUGACIUNE - catre Sfantul Nicolae
O, preabunule parinte Nicolae, pastorul si invatatorul celor ce alearga cu credinta catre a ta folosire si cu fierbinte rugaciune te cheama pe tine, sarguieste degrab a le ajuta; izbaveste turma lui Hristos de lupii cei ce o rapesc pe ea, si toate partile crestinesti le ocroteste si le pazeste prin sfintele tale rugaciuni de galcevile lumesti, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie si de razboiul cel dintre noim, de foamete, de potop, de sabie, de boala si de moarte grabnica; si precum ai miluit pe cei trei barbati care sedeau in temnita si i-ai izbavit pe ei de mania imparatului si de taierea sabiei, asa ne miluieste si pe noi cei ce cu mintea, cu cuvintul si cu lucrul suntem intru intunericul pacatelor si ne izbaveste de mania lui Dumnezeu si de chinul cel vesnic ca, prin solirea ta, cu ajutorul, cu mila si cu harul lui Hristos, Dumnezeu sa ne dea viata lina si fara de pacat, ca sa vietuim in veacul acesta, si de partea starii de-a stanga sa ne izbaveasca, si in partea de-a dreapta, impreuna cu toti sfintii, sa ne invredniceasca. Amin.
|
Biserica Sfantul Nicolae Nou - Focsani
Biserica Sfantul Nicolae Nou - Focsani
Biserica Sfantul Nicolae Nou este o biserica ortodoxa din orasul Focsani, Romania. Biserica este monument istoric, initial aceasta apartinand Manastirii Ramnicului, inchinata ca metoh Episcopiei Buzaului. Data intemeierii manastirii nu se cunoaste; unii spun ca biserica a fost zidita in anul 1732. Un document datat 22 mai 1696 este considerat de unii actul de drept prin care este ctitorita Biserica Sfantul Nicolae - Nou. Acest act este actul catre manastirea ce se infiinta a popii Arsenie care "da danie Manastirii Ramnicului locul cel au la Focsani, pana in apa Milcovului.”
De aici si concluzia ca manastirea si biserica se situau pe hotarul dintre mosiile pe care au aparut Focsanii si le incadreaza, ca timp, in una din cele mai vechi etape ale hotarniciei targului - cu cele doua parti ale sale. In anul 1906, desi Biserica Sfantul Nicolae - Nou era intr-un grad avansat de degradare, se mai putea distinge o parte din pictura realizata in jurul anilor 1732-1746, in special seria portretelor votive. 
Biserica a avut mult de suferit in timpul razboiului austro-turc, acestia din urma incendiind-o, distrugand zidurile si pictura. Inconjurata de ziduri groase din caramida si inzestrata cu o turla de clopotnita - asemanatoare turnurilor de veghe si camerelor de refugiu, Biserica Sfantul Nicolae - Nou constituia un punct strategic care a fost distrus in mare parte. Avand un plan si o arhitectura iesita oarecum din tiparele obisnuite, biserica se bucura de atentia specialistilor in istoria artelor si arhitecturii locasurilor de cult. Incepand cu anul 1963 se va initia planul de restaurare; cu toate ca lucrarile dureaza foarte mult, acestea o salveaza totusi de la demolare. Dupa restaurarea ei, Biserica Sfantul Nicolae din Focsani, ascunsa dupa un cvartal de blocuri cu opt etaje, nu va fi pusa in valoare si va servi intre anii 1985-1986 ca depozit de carte veche bisericeasca. 
Dupa anul 1990, biserica va fi redata cultului ortodox si se va sluji in ea, astfel devenind biserica parohiala. Biserica Sfantul Nicolae din Focsani este un edificiu valoros care prezinta caracteristicile arhitecturii de secol XVII din Moldova, cu toate ca amplasarea sa este in Focsanii Munteni. Biserica Sfantul Nicolae Nou din Focsani are un plan arhitectural triconc, pe laterala nordica avand amplasat un turn clopotnita care are la parter un pridvor deschis, cu arcade semicirculare sustinute pe coloane de caramida. Arhitectura constructiei castiga in zveltete prin turnul din latura nordica, si el la randul sau de factura ecleziala moldoveneasca. Planul general este atipic pentru Tara Romaneasca: pridvorul deschis, inchis in prezent dar initial deschis, pronaosul, naosul cu abside poligonale in cinci laturi si altarul la fel. Turla clopotnitei este amplasata in partea stanga a constructiei, deasupra unei extinderi a pronaosului; acest fapt incadreaza biserica intr-o categorie deosebita de cea obisnuita arhitecturii de cult ortodox din zona tinutului Putnei. Braul care incinge de jur imprejur biserica cat si tipul de pridvor demonstreaza influentele arhitecturale din Tara Romaneasca. Catapeteasma bisericii este impresionanta, aceasta fiind o lucrare din anul 1812. Biserica Sfantul Nicolae Nou din Focsani se afla in apropierea centrului istoric al orasului Focsani, in-Piata Unirii, strada Popa Sapca numarul 7. La aceasta se ajunge usor, fiind una dintre principalele atractii turistice din oras, toata lumea cunoscand-o.
|
Schitul Sfantul Ierarh Nicolae Schitul Sfantul Ierarh Nicolae este un schit ortodox din Giurgiu. Biserica Sfantul Ierarh Nicolae este situata pe strada Mircea cel Batran, nr. 38-40, din orasul Giurgiu, in zona portului. Fiind in apropierea Dunarii, aceasta frumoasa biserica este ferita, de zarva orasului, dar are un istoric destul de zbuciumat. Din documentele pe care le detine Comisia Nationala a Monumentelor Istorice rezulta ca: Biserica Sfantul Nicolae a fost, pana in anul 1830, geamie mahomedana, necunoscandu-se data constructiei acestei geamii si nici numele autorilor. .jpg) In anul 1830, geamia a fost transformata in biserica ortodoxa, cu hramul Sfantul Ierarh Nicolae, dupa numele tarului Nicolae I al Rusiei, aceasta hotarare luandu-se in perioada 1828-1829, ca urmare a eliberarii Cetatii Giurgiului de sub ocupatie otomana si a restituirii orasului Giurgiu Principatului Valahiei. .jpg)
Cladirea avea initial o forma patrata, si in anul 1830 i s-a adaugat altarul in forma de absida si pridvor, lacasul fiind acoperit cu o bolta cilindrica si turla din lemn. In anul 1877, edificiul a fost bombardat de turci, fiind partial distrus. In anul 1905, la staruinta preotului din acea vreme, s-a inceput recladirea cu piatra luata din zidul cetatii, fiind sfintita in anul 1907. In anul 1944, a fost bombardata de armata germana la retragerea din Giurgiu, fiind complet deteriorata. S-a refacut in anul 1945, de catre arhitectul Dobrescu, cu aprobarea Comisiei monumentelor Istorice. .jpg)
Initial, pe cate o lespede de piatra, in zidul bisericii, respectiv langa strana dreapta si stanga se afla cate o inscriptie in limba rusa. Astazi acestea se afla in pridvorul bisericii. Traducerea lor este urmatoarea: Cea din dreapta: "Aceasta Biserica eseste cladita in anul 1830 din geamie mahomedana din Cetatea Giurgiului, cucerita in anul 1829 in timpul domniei glorioase a imparatului si autocratului intregii Rusii, Nicolae I." .jpg)
Pisania din partea stanga marturiseste astfel:"In memoria faptelor armatelor rusesti din 1828 si a restituirii orasului Giurgiu Principatelor Valahiei, biserica aceasta este zidita sub administratia presedintelui plenipotentiar al Principatelor Valahia si Moldova, General Aghiotant Kisselev, de Comitetul Constructor din Giurgiu." Refacerea din 1945, s-a facut dupa modelul Bisericii Sfantul Nicolae Domnesc de la Curtea de Arges; turla, insa, din lipsa de posibilitati nu s-a executat conform proiectului, ea fiind tencuita. Pictura a fost refacuta complet de catre pictorul Nicolae Stoica - pictura in fresca. .jpg) .jpg)
Incepand cu data de 9 aprilie 2006, prin infiintarea Episcopiei Giurgiului si inscaunarea Prea Sfintitului Episcop Dr. Ambrozie, s-a luat decizia de schimbare a statutului bisericii Sfantul Nicolae din biserica parohiala in schit de calugari. In aceasta nou infiintata manastire, slujesc Domnului trei vietuitori, avandu-l ca indrumator pe Prea Cuviosul Parinte Ieromonah Nicolae Narcis, Staretul acestei Manastiri, si sub obladuirea Prea Sfintiei sale Dr. Ambrozie - Episcopul Giurgiului. .jpg)
In prezent se fac demersuri pentru restaurarea picturii, aceasta fiind aproape de nerecunoscut din cauza deteriorarii. Din cauza acestui trecut zbuciumat biserica Sfantul Nicolae este si va fi un martor al durerii in istoria romanilor, amintindu-ne de suferintele poporului roman. Telefon: 0246/212.099
Cont: RO38RZBR0000060000941579
Staret: Protosinghel Aldescu Narcis
Telefon: 0721 166 431 Schitul Sfantul Ierarh Nicolae din Giurgiu pastreaza, cu mare bucurie, spre cinstire si ocrotire, Moastele a trei Sfinti: Sfantul Vasile cel Mare, Sfanta Macrina si Sfantul Grigorie Dialogul. .jpg)
.jpg)
.jpg)
Sursa: Episcopia Giurgiului.
|
Biserica Sfantul Nicolae din Myra
Biserica Sfantul Nicolae din Myra
Biserica Sfantului Nicolae din Myra se afla la 2 kilometri distanta de orasul Demre, din provincia turceasca Antalia. Prima biserica ridicata in cinstea Sfantului Nicolae in orasul Myra a fost intemeiata in secolul al VI-lea. Locul de ridicare al bisericii a fost ales in functie de mormantul Sfantului Nicolae (deasupra lui) - lucru sustinut de majoritatea cercetatarilor. 
Biserica actuala dateaza in mare parte din secolul al VIII-lea. Aceasta a fost restaurata in anul 1042, sub patronajul imparatului Constantin X, o manastire fiind adaugata acesteia in acelasi timp, sau la scurt timp dupa aceasta. Manastirea a fost ridicata-adaugata dupa atacurile arabilor din secolul al XI-lea.  Sfantul Nicolae a fost un episcop foarte popular al Myrei secolului al IV-lea, nascut in Patara, intre anii 260 si 280, fiind cunoscut in special pentru minunile si blandetea sa. Parintii sai au murit de boala, lasandu-l pe tanarul Nicolar cu o mare avere.   Se spune ca Sfantul Nicolae a fost aruncat in inchisoare de catre imparatul bizantin Diocletian, probabil participand si la Sinodul de la Niceea. De asemenea, Sfantul Nicolae a mijlocit la imparatul Constantin pentru o reducere de taxe in localitatea Myra, cerinta ce a fost realizata de imparat. Sfantul a mai daramat, impreuna cu multi altii, templul renumitei Artemis din Myra. A murit in anul 342, la dara de 6 decembrie. 
Sfantul Nicolae este cunoscut si multumita activitatii sale caritabile si de intr-ajutorare a saracilor. Se cunosc relatarile in care acesta lasa pungi cu galbeni fetelor sarace care nu aveau posibilitatea realizarii unei nunti si ajungeau in pragul desfraului. Mai multe legende bazate pe bunatatea si iubirea sa au dus la aparitia lui Mos Craciun, cum este considerat Sfantul Nicolae. 
  In anul 1863, tarul Alexandru II al Rusiei a cumparat cladirea si a inceput sa o restaureze, insa lucrarea sa nu a ajuns la un final. 
In anul 1963, lateralele de est si sud ale bisericii au fost escavate, iar in 1968 locul inmormantarii Sfantului Nicolae a fost aceperit cu un acoperis. 
Un sarcofag din marmura, de provenienta greceasca, a fost achizitionat pentru ingroparea Sfantului Nicolae, insa moastele acestuia au fost furate in anul 1087 de catre comerciantii din Bari, fiind acum tinute in catedrala orasului. Furtul a avut loc in timpul confuziei si panicii realizate de invazia turcilor selgiucizi. Catedrala din Bari a devenit imediat un mare loc de pelerinaj. Moastele sfantului Nicolae sunt izvoratoare de mir, fiind renumite pentru minunile savarsite de-a lungul timpului.   Podeaua bisericii prezinta un bogat mozaic din marmura colorata. 
  
Peretii acesteia mai pastreaza inca urme din pictura originala. Restaurarea picturii a avut loc intre anii 2000 - 2005. Biserica din Myra, Demre, pastreaza un model rar de tron bizantin (scaun episcopal). 
  
Biserica din Myra a fost un punct central al pelerinajelor vremii, al celor din regiune si nu numai, lucru ce a ramas valabil chiar si dupa furtul moastelor Sfantului Nicolae de catre italieni, in anul 1087. 
  In anul 1982, atat biserica, cat si imprejurimile acesteia, au fost clasata ca sit arheologic de gradul I, fiind catalogata, de catre specialisti, ca cea de a treia structura bizantina din Anatolia, din punct de vedere al importantei acesteia. 
 
|
Mosii nostri: Nicolae si Craciun
Mosii nostri: Nicolae si Craciun
Doua sarbatori, dintre cele mai indragite ale crestinatatii, marcheaza luna decembrie: Sfantul Nicolae si Nasterea Domnului. Foarte tare m-a minunat intotdeauna felul in care bucuria Craciunului, in mai mare masura decat a oricarei alte sarbatori crestine, transcende credinta (sau necredinta) marturisita a oamenilor. Ceea ce caracterizeaza aceste sarbatori si le deosebeste intr-un fel de altele, in fond la fel de mari din punct de vedere al Bisericii, este obiceiul de a se face daruri. La inceput, acest obicei ii privea mai ales pe copii, dar in timp s-a extins, incat s-a ajuns sa se faca cu acest prilej daruri tuturor celor apropiati ai unei familii. Caci ele raman, cu precadere, sarbatori ale familiei. S-ar putea ca multi sa fie surprinsi de faptul ca acest obicei nu exista in vechime la romani, nici de Sfantul Nicolae, nici de Craciun. De altfel, nici astazi, in satele mai bune pastratoare ale vietii vechi, el nu se intalneste. Si chiar atunci cand se fac oarece daruri colindatorilor, ele sunt lucruri simple, dar cu insemnata incarcatura spirituala: colaci, nuci, mere, un pahar de vin etc. Si se pare ca cei mai putini inscrisi intr-o viata crestina autentica, sau cei care chiar se declara necredinciosi, se straduiesc mai abitir decat altii sa-i copleseasca pe cei apropiati ai lor cu tot felul de daruri scumpe. Sigur, actul de a darui poate deveni, in unele cazuri, semnul trufiei, iar nu al iubirii. Dar nu acest aspect intereseaza acum, ci intrebarea asupra acestui impuls irezistibil de a face daruri, cedarea fiintei, fie si inconstient, la penetrarea unei stari de bucurie, care este clar ca vi ne "de sus", dintr-o alta motivatie decat cele obisnuit lumesti. Si de ce a prins atat de bine acest obicei de a face daruri venit de aiurea, incat astazi il receptam ca si cand ar fi al nostru "de cand lumea"? Adevarul este ca nu cred sa existe om pe lumea aceasta, de la monahul cel mai ascetic, pana la magnatul cel mai opulent, caruia sa-i displaca sa primeasca daruri. Dincolo de valoarea lui intrinseca, darul este, mai presus de toate, expresia unui sentiment, mai mult sau mai putin sincer. Este drept ca in momentul in care-l primim ne gandim mai putin la acest grad de sinceritate. Exista o placere de a primi daruri si o placere de a oferi daruri. Se spune ca aceasta din urma este superioara celei dintai: "Mai mare este a da, decat a lua". Cred ca depinde, insa, destul de mult si de situatie, de starea in care te afli. Exista un rafinament al darurilor, o scara a lor. Cu cat relatia este mai stransa si mai subtila, cu atat darurile pierd din continutul lor material, se etereaza in favoarea celui spiritual, uneori exprimat simbolic. Cu cat suntem mai inocenti, cu atat bucuria noastra este mai gratuita si nu mai cautam atat la valoarea darului, cat la sentimentul pe care-l marturiseste. In ultima instanta, ne va bucura enorm darul prezentei cuiva, mai ales daca ea vine intr-un moment de mare dificultate sau de insingurare. Asta nu inseamna ca cei de langa noi nu au nevoie adesea de lucruri foarte concrete, materiale sau spirituale, si este bine ca, atunci cand este spre binele lor, sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa le dam. Dar parca in acest caz nu este vorba de exact ceea ce intelegem in chip superior prin daruri. Darul nu este numai ceva care se da gratuit, ci si ceva care ar putea sa fie sau ar putea sa nu fie, care arata un prea plin, o supramasura fata de starea "normala". De abia atunci gratuitatea este totala si reprezinta mai mult decat o grija fireasca si crestineasca de frate, reprezinta insasi prietenia care se adauga, care o depaseste. Darul devine atunci, deplin, un semn, un cuvant intr-o comunicare ce se cere exprimata, un marcaj concret si vizibil al unui mesaj, care chiar daca ramane, pana la urma, tot de necuprins, se cere macar semnalat. Dumnezeu este prin definitie Marele Daruitor. Ne daruieste in primul rand viata, si Parintele Staniloae, reluandu-i pe Sfintii Parinti, spune a undeva ca si cea mai nenorocita existenta este superioara neexistentei. Apoi ne-a daruit lumea cu toate cate le are in ea, ca sa fie (alaturi de altele, dar in primul rand) o cale de comunicare profunda cu Dumnezeu. Inainte de a crea omul, Dumnezeu gatise mai intai darul pentru el. Darul, ca expresie a iubirii nesfarsite a lui Dumnezeu, premerge destinatarului sau, omului. Pare ca Dumnezeu S-a pregatit sa-l intampine pe om ca pe un prieten drag. In acelasi timp, omul purtand in el chipul lui Dumnezeu ca pe o pecete de nesters si avand, virtual, posibilitatea asemanarii cu Creatorul sau, se raporteaza, si el, la lume ca la un dar. Lumea este un dar din care avem posibilitatea ca, la randul nostru, sa daruim, sa devenim daruitori. Nu numai ca putem darui prietenilor nostri, dar putem darui ("ale Tale dintru ale Tale") si Prietenului absolut, lui Dumnezeu. Orice relatie personala autentica presupune si implica reciproca daruire. Aceasta reciprocitate nu inseamna, in nici un caz, echivalenta, pentru ca orice masurare devine, in asemenea situatii, inadecvata. Bucuria de a darui cuiva pe care-l iubesti este atat de mare, incat este clar ca ceea ce sporeste darul nu este o colectie de obiecte, ci insasi legatura de iubire. De aceea, omul care daruieste cu adevarat, o face "din toata inima", "din tot sufletul", iar nu din tot buzunarul. In Biserica, relatiile sunt intemeiate in mod normal, firesc, tot pe daruire. Tot ce aduce si tot ceea ce primeste omul la biserica trebuie sa fie dar, pentru ca sa fie "bine primit". Aceasta inseamna o intemeiere pe iubire dezinteresata, departata de orice gand de schimb compensatoriu. Dumnezeu da intotdeauna cu supramasura, nimic meschin in "plata" sau "rasplata" Lui. Oricat de lipsiti tor ar fi, din punct de vedere financiar un "impozit" religios, Biserica Ortodoxa nu l-ar putea accepta niciodata, pentru ca ar contraveni insesi principiilor ei constitutive. Experienta timpului arata ca desi uneori izvorul darurilor poate slabi, el nu seaca, totusi, niciodata. Dincolo de darurile pe care le aduc Mos Nicolae si Mos Craciun, este Hristos Insusi Cel care Se daruie si care este izvorul real, constientizat sau nu, al bucuriei noastre. Cat despre Mos Nicolae, el este un fel de inainte mergator al lui Mos Craciun. Dincolo de intamplarea cu cele trei fete salvate de la prostitutie cu ajutorul unor pungi cu bani aruncate noaptea, pe furis, pe fereastra, Sfantul Nicolae a intrat in dragostea deosebita a poporului credincios si pentru faptul ca s-a facut atat de transparent lui Hristos, ca L-a iubit cu o ardoare deosebita, cautand sa ajunga la asemanare tocmai in calitatea de darui tor pe care a avut-o Mantuitorul. El este daruitor si dar in acelasi timp, cum o arata acatistul sau: "Bucura-te, datatorule al bunatatilor lui Dumnezeu. Bucura-te, bogatia de Dumnezeu daruita celor ce vietuiesc in lipsa pe pamant". Noi le spunem "mosi", ceea ce se deosebeste putin de denumirea de "parinti" pe care o au in alte limbi. Mos are, in aceasta situatie, o insemnatate mai complexa. Sigur ca ea are o radacina in reprezentarea iconografica a lui Dumnezeu-Tatal, "Cel batran de zile", si in cea a Sfantului Nicolae, al carui chip de batran ierarh pastreaza, poate mai constant decat al oricarui alt sfant, anumite trasaturi caracteristice, care-l fac recognoscibil chiar si fara inscrierea numelui pe icoana sa. Dar "mosii" sunt cei care stau in lantul neintrerupt al stirpei noastre, ei ne sunt "stra-mosi", rude intemeietoare. Noi Il receptam pe Dumnezeu, ca de altfel si pe Sfintii Lui, ca fiindu-ne in neam, o rudenie care nu este simplu trupeasca, ci preponderent duhovniceasca. Atat Mos Nicolae, cat si Mos Craciun, mai presus de darurile pe care le pot aduce sau nu, sunt ei insusi principalele daruri, motiv de neumbrita bucurie. Dar, pentru noi, desi Nasterea Domnului reprezinta marele eveniment de inceput al operei Sale de rascumparare, toate sarbatorile sunt, pana la urma, rupte din Paste, deoarece, "daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta noastra, suntem inca in pacatele noastre" (cf. Matei 15, 17). Sa ne imbratisam si acum, murmurand aceste cuvinte ale troparului ce se canta in Noaptea cea Mare: "Si sa ne luminam cu praznuirea, si unul pe altul sa ne imbratisam. sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi; sa iertam toate pentru Inviere!". Si pentru Nastere, intru multi ani!
|
|
|
Excelent articol.
Chiar azi ma intrebam de unde am atata tristete si gol in suflet.
Am primit acum raspuns: ca l-am gasit pe Iisus cu mintea, nu cu inima. (Il cinstesc pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima sunt departe de El.)
Dar daca ma doare, inseamna ca Dumnezeu nu ma lasa in voia mea.
(Cu drag va citesc. Dumnezeu sa va ajute.)
Va rog, ingaduiti-mi si mie sa preiau acest text, in cuvintele caruia evident ma regasesc si eu. Va multumesc.
Iisuse când semenul nostru.
Iisuse când semenul nostru
E nimicit de sărăcie,
Iar noi ne desfătăm lumeşte,
Credinţa-i seacă şi-i mândrie.
Când el se luptă să câştige,
-dar nu găseşte nici de-o pâine-
Iar noi ne desfătăm trupeşte,
Iisus suntem străini de Tine.
Iar când mai şi vorbim cu patos
Despre iubire şi credinţă,
Cu mercedesul lângă uşă
Şi-n vorbe fără pocăinţă,
Când vorbele sau atestatul,
Ne’arată lumii ca valoare,
Şi nu trăirea viu şi faptic,
Credinţa noastră-i înşelare.
Când suferinţa mi-i în faţă,
Prin semeni invocând credinţa,
Şi-mi cere milă şi iubire,
Şi nu mă arde conştiinţa,
Când nu-mi împart cu ei puţinul
-Cel câştigat în mod cinstit-
Mai pot vorbi despre credinţă
Şi mă pot socoti sporit ?
Când peste tot cresc mii de vile
Iar alţii pier în sărăcie
Fără o şansă cât de mică
În neam şi în ortodoxie,
Ortodoxia personală,
În conştiinţă ce mi-a spus ?
Ce ne mai spune Adevărul
Şi jertfa Crucii azi, Iisus ?
Săracul ,,Lazăr’’ nu prea vine
La,, casele’’ straşnic păzite,
Strivit de munţi de datorie,
Şi de impozite mărite.
Nu îndrăzneşte să cerşească
În ţara plină de mândrie
Ce l-a crescut fără de şansă
Şi la zdrobit prin sărăcie.
Sunt mii de mii care-şi duc crucea
Departe de ce e frumos
-În om, în lume şi-n viaţă-
Străini şi fără de Hristos.
După perdeaua poleită
Şi după strălucirea lumii
S-ascund suspinele durerii
Şi rezultatele minciunii.
Zidim biserici , edificii,
Clopote mari, ca să rsune,
Şi să le batul GPS-ul,
În strălucirea de pe lume.
Iar întunericul din semeni
E uriaş şi-i suferinţă,
E necunoaştere, e foame,
E ste instinct şi necredinţă.
Deasupra aurul luceşte,
Succesul , laurii, ştiinţa,
Iar dedesubt e chin şi jale,
Şi curge-n râuri suferinţa.
Unde-i lumina ortodoxă ?
Unde-i trăirea în lumină ?
Şi unde căutăm Iisuse
Înpărăţia Ta divină ?
@ Doamna preoteasa Corina:
Cu mare drag.
“Tipic, tipic si la inima nimic!”
O perioada de timp am avut calculatorul defect , asa ca am pierdut foarte mult si recuperez foarte putin , din pacate …acum sunt dupa citirea articolului domnului Paul Curca , si – as dori mult , ca , inainte de a-i raspunde cate ceva d-lui Curca , sa-mi exprim pozitia fata de corespondentele evidente dintre acest articol si ultimul comentariu-articol-eseu al lui Admin , de la ultima postare despre Parintele meu duhovnicesc , Arsenie Boca :” Daca zecile de mii de romani… s-ar stradui sa si implineasca
cele invatate de parinte…”…” Din pacate , insa, inchinarea si cinstirea noastra se dovedesc, in medie [ nu vorbim de cazuri personale], mai degraba formale si superstitioase decat in Duh si in Adevar”…” …singura minune adevarata este invierea sufletului nostru din moartea pacatului…, iar nu simple gesturi de fatada…sau ravna dupa semne si minuni” …” sa-i cinstim cu buzele , dar cu inimile si vietile sa continuam sa facem voia celui viclean” … imi ramasesera intiparite pe suflet si – dupa ce-am citit “Credinta mecanica sau viata crestina ca simulacru”, nu m-am putut abtine sa nu spun si eu , pacatoasa, ce fierbinteala m-a cuprins din cauza corespondentelor recente si prezente in ambele articole , durere , goliciune , salt inspre o bucurie cuantica neinteleasa , si , mai ales , imboldul de a privi inapoi si inainte …
Domnule Paul Curca , ma regasesc in descrierea pe care ati facut-o “credintei litografiate” a zilelor noastre , a sfintei
noastre Ortodoxii [ ca sfanta e s t e ]…ma regasesc cu durere si “cutremur” si m-am speriat putin de ” reproducerea
mecanica a cuvintelor sfinte , de goliciunea inimii ” si ca
“nu mai putem face diferenta intre ADEVAR si fals “…
si mai afirmati , pe buna dreptate: “…fara sa cautam o patrundere in inima” … “Se pot folosi cuvintele traditiei adevarate f a r a sa avem , in acelasi timp , si DUHUL ADEVARULUI care strabate aceasta traditie si o face sa fie vie …”
Cea mai buna concluzie pentru ambele articole [ al d-lui
Paul Curca si al lui Admin ] – ramane cea a Parintelui iubit Justin :”Este o vreme de pustiire a neamului”
Mai sunt si inimi largite, mai sunt si inimi in care Dumnezeu si-a facut salas. Mai sunt cativa care au parcurs acest drum anevoios-”calea de la minte la inima”,altii care sunt pe “cale”,altii care abea au descoperit “calea”.
Daca in aceste vremuri atat de grele Dumnezeu mai ridica sfinti, inseamna ca mai exista inca credinta adevarata.
La multi ani domnului Nicolae Mirean !!! , cu speranta ca , intr-o zi , ar putea gasi si raspunsul la intrebarea din poezia de-acum :” Ortodoxia personala / In constiinta , ce mi-a spus ? / Ce ne mai spune Adevarul / Si jertfa Crucii azi ,
Iisus ?”
Inainte , domnule Nicolae Mirean , cu Dumnezeu inainte , “spre
jertfa Crucii” …cu Dumnezeu inainte !!!
Sub articolul domnului Paul Curca este o icoana , pe care eu o interpretez in felul meu [ cumva , defectuos ...]…as dori mult de tot – daca vrea si poate cineva sa-mi spuna
cate ceva despre aceasta icoana [ o mica descriere , o descifrare , cumva ...]
Doamne , ajuta !
@ Agnes:
Judecata de Apoi.
Astazi,intre doua sarbatoriri ale sufletului,praznuind MARI SFINTI MINUNATI si ocrotitori celor care cu credinta se roaga lor,Sfintului Cuv.SAVA CEL SFINTIT si Sfantului Ierarh NICOLAE,Arhiepiscopul Mirelor Lichiei,sa ne bucuram si sa oferim celor din jurul nostru daruri din inima,in numele lor.
Cu acest prilej urez celor care poarta numele sfintilor amintiti,multa sanatate sufletului si trupului,urmand Calea lui Hristos si MANTUIRE!
Referindu-ma si la articolul “CREDINTA MECANICA SAU VIATA CRESTINA CA
S I M U L A C R U “, sigur ne recunoastem,mai mult sau mai putin,dupa nevointa si constiinta fiecaruia, in cele scrise.Dumnezeu sa ne ajute,inteleptindu-ne si intarindu-ne in toate cele bune ale Sale!Amin!
Cuvintele doamnei Irina sunt cele din inima mea,ca si comentariu…Aici mai gasesc oameni normali,oameni care macar se straduiesc sa fie pe cale.Sa nu incercati sa intrati pe forumuri,sa incercati sa vorbiti pe altundeva despre ganduri ,despre incercari;veti fi nu dezamagiti,ci loviti nu in suflet,ci in ceea ce orice om ar trebui sa aiba mai pretios.In Dumnezeu ,si asta ar fi si un nou pacat.Si Hristos ne duce pe toti in spate…
@ Agnes
Mulţumesc pentru urare şi pentru îndemn.