11 ani de la moartea parintelui Cleopa Ilie

Parintele Ilie Cleopa s-a nascut pe 10 aprilie 1912, in comuna Sulita, judetul Botosani, intr-o familie de tarani - Alexandru si Ana Ilie, cu zece copii. Trei ani de zile a facut ucenicie la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea. A intrat in viata monahala in anul 1929, la Manastirea Sihastria. A fost calugarit in 1937, ales egumen interimar in 1942 la Manastirea Sihastria si staret in anul 1945. Este transferat la Manastirea Slatina din Suceava in 1949, impreuna cu 30 de monahi, unde va sta pana in anul 1956. Revine la Manastirea Sihastria, devenind duhovnicul intregii obsti de aici. Fiind urmarit de securitate, se retrage in 1948 pentru sase luni in padurile din jurul Manastirii Sihastria. Din cauza securitatii se retrage intre anii 1952-1954 in Muntii Stanisoara, impreuna cu parintele Arsenie Papacioc. La cererea patriarhului Iustinian, va reveni din pustie la Manastirea Slatina. In primavara anului 1959 se retrage pentru a treia oara in pustie, unde se nevoieste mai bine de cinci ani. In 1964 revine in Manastirea Sihastria, si va dedica intrega viata misiunii duhovnicesti pana la 2 decembrie 1998, cand trecere la cele vesnice.

Casa parinteasca i-a fost biserica

Parintele Ilie Cleopa marturiseste despre casa parinteasca: "Aveam o camera, toata numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne rugam. Iar la miezul noptii ne sculam, citeam din Psaltire si faceam sute de metanii. Apoi iar ne culcam”.

Lupta cu ispitele in casa parinteasca

Cand erau toti fratii acasa, mama lor se ingrijea sa-i insoare. Spera ca fetele care veneau la claca, la depasunat porumb, vor deveni sotiile fiilor. Insa acestia, indeosebi parintele Cleopa, foloseau acest prilej pentru a le povesti fetelor din "Vietile Sfintilor“. Una dintre ele s-a calugarit.

Din marturiile parintilor retinem ca intr-una din zile, tinerii din sat au organizat joc cu lautari in casa familiei Ilie, dupa obiceiul din batrani. Unul dintre fratii parintelui Cleopa, Gheorghe, a vazut ca icoana Maicii Domnului de pe perete plangea si astfel a inteles ca este pacat. Si asa Vasile, Gheorghe si parintele Cleopa, iesind din casa, s-au ascuns. Aflandu-i mama lor, le-a zis: "De ce ne faceti de ras in sat? Veniti si voi la joc!” Gheorghe si-a crestat, cu cutitul, ghetele din picioare, spunandu-i mamei, care insista ca ei sa se intoarca la petrecere, "cum sa vin la joc, mama, daca mi s-au stricat ghetele?“. In seara aceea, parintii au inteles ca feciorii lor au ales sa-I slujeasca numai lui Hristos.

Pentru toti avea un cuvant de mangaiere

Orice persoana ajunsa la parintele Cleopa primea un cuvant de mangaiere. De la el nu pleca nimeni trist. Si asta pentru ca in el a vorbit, a trait si traieste duhul lui Hristos. Cand ajungeai la el si cereai un cuvant de invatatura, spunea: "De ce ati venit la un harb legat cu sarma?“. Facea aceasta marturisire, pentru ca stia ca orice raspuns vine de la Hristos. Si din aceasta neincetata petrecere cu Hristos, striga neincetat: "Manca-v-ar Raiul!“.

Trecerea la cele vesnice

Duminica, 29 noiembrie, parintele Cleopa dadea sfaturi si binecuvanta pe cei ce veneau la el. De la ora 16.00 nu a mai raspuns la nicio intrebare si a stat nemiscat pe scaunul sau de spovedanie, ca intr-o rapire, mai mult de 11 ore. S-a desteptat luni dimineata la ora 3.30. Miercuri dimineata, la ora 2.20, ucenicul sau a anuntat ca parintele Cleopa a trecut la cele vesnice.

Ne asteapta si astazi, tainic, la chilia si mormantul sau

Cand vezi ca zilnic ajung la chilia parintelui Cleopa zeci de credinciosi, nu-ti ramane decat sa afirmi: duhul parintelui Cleopa este viu la Sihastria. Ajuns aici, pleci mangaiat, intarit si binecuvantat. E minunat sa vezi ca la mormantul parintelui sunt in orice zi lumanari aprinse si flori. E semnul prezentei.
 

Ce înseamnă o inimă curată? O inimă blândă, smerită, nevicleană, simplă, încrezătoare, nemincinoasă, nesuspicioasă, bună, care nu ştie de răutate, de lăcomie, de invidie, de desfrânare.

Suflete al meu! Ţine minte că ai o demnitate cerească, nu da atenţie lucrurilor stricăcioase şi derizorii. Respectă şi demnitatea cerească a altora şi nu cuteza să-i defăimezi pentru cine ştie ce lucru stricăcios. Iubeşte din toată inima tot ceea ce este ceresc şi spiritual, dispreţuieşte ceea ce este pământesc şi material.

Ţine minte cuvintele Mântuitorului: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. O mare înţelepciune a credinţei noastre creştine se cuprinde în aceste cuvinte. Adu-ţi aminte cum însuşi Domnul a dat prin viaţa Sa exemplu de negrijă faţă de cele ale gurii, mulţu­mindu-se doar cu ceea ce I se aducea de bunăvoie: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 4, 34).

2 Raspunsuri to “Parintele Arsenie Boca despre razboiul “LUMII” si despre fericirea CRUCII”

1. 
   
   
   

   De cate ori citesc din cartile pe care le-a scris Parintele Arsenie,prin care vorbeste insusi Harul Lui Dumnezeu, simt o durere in inima, ma simt ca o bucata de ,,gunoi” , dar se desteapta in mine si dorinta de a parasi pacatul…O Doamne Iisuse Hristoase fa lucratoare in mine cuvintele Parintelui!

2. pe 01 Dec 2009 la 12:27 pm # admin
   
   

   Am mai spus-o, dar credem ca e bine sa o repetam. Daca zecile de mii de romani care au foarte mare evlavie la parintele Arsenie Boca (plus alte zeci de mii, probabil, care nu au fost la Prislop, dar il venereaza pe parinte) s-ar stradui sa si asculte, sa si implineasca cele invatate de parinte in ceea ce priveste parasirea pacatelor, lupta cu patimile, lepadarea lumii, hotararea de a-I urma lui Hristos cu adevarat, atunci tara aceasta a noastra chiar ar deveni o cetate Ninive pocaita de care Dumnezeu s-ar indura si, poate, i-ar cruta fiii de toate nenorocirile (”mania, primejdia si nevoia”) de care sunt(suntem) vrednici sau ar mai incurca o vreme planurile slugilor lui Antihrist care ii pregatesc terenul, dandu-ne inca putina vreme de intarire sufleteasca, sau, poate, cel putin, ne-ar face mai putin rusinoasa si urata pieirea, ne-ar face parte mai multora de “sfarsit crestinesc”.

   Din pacate, insa, inchinarea si cinstirea noastra se dovedesc, in medie (nu vorbim de cazuri personale acum), mai degraba formale si superstitioase decat “in Duh si in Adevar”. Nu cautam sa ne schimbam vietile, ci asteptam numai sa faca Sfantul Ardealului o minune si pentru noi, cum am auzit ca a facut si altora. Nu ne intereseaza ca el insusi spunea ca singura minune adevarata este invierea sufletului nostru din moartea pacatului si ca el insusi asta dorea de la oameni, iar nu simple gesturi de fatada sau, cu atat mai putin, o ravna dupa semne si minuni, dupa lucruri extraordinare. Prea putini, si chiar dintre cei care il citesc si il citeaza pe parintele Arsenie (si nu numai pe el) iau in serios gravitatea mustrarilor sale si le aplica si in plan personal, prea putini se straduiesc sa renunte la iubirea lumii si la “puiul necurat” al iubirii de sine, sa lepede rusinea de “gura lumii”, sa nu mai umble dupa placeri, distractii si dupa uraciunea modei, sa nu se mai inchine trupului si imaginii de sine, sa caute curatia si sa fuga ca de moarte de curvie si de uciderea pruncilor, sa nu mai iubeasca ceea ce uraste Dumnezeu si sa nu mai urasca ceea ce iubeste El, dar si: sa inceapa sa ierte si sa nu se mai razbune, sa multumeasa mai mult lui Dumnezeu pentru toate, sa termine cu ambitiile si cu impaunarile desarte si toata goana nebuna dupa desertaciuni. Cuvintele tunatoare, profetice, de bisturiu sau de sabie ale parintelui Arsenie parca nu mai strapung impietrirea atat de mare a celor mai multe inimi. Si, din pacate, altii ca el nu se prea mai ridica astazi, ca sa ne trezeasca si sa ne zguduie, fiindca de asta am avea nevoie cel mai mult. Dar daca s-ar ridica, foarte probabil ca nu i-am asculta nici pe ei, ci doar le-am face acatiste si icoane din timpul vietii (la figurat vorbind), le-am cere sa se roage pentru noi si sa faca minuni si… cu asta ne-am simti impacati.

   Daca ajungem sa ne dezintegram ca neam si sa ne indreptam tot mai mult spre a deveni numai o “populatie”, dupa cum “profetise” repetat Octavian Paler si dupa cum unii reiau acum este in primul rand pentru ca nu suntem si implinitori ai cuvintelor sfintilor sau parintilor pe care ii cinstim. Iar asta arata cat de consistenta ne este, de fapt, credinta si cat de sincera evlavia. Si chiar cand suntem sinceri, suntem, vai, atat de nestatornici si de superficiali, de labili. Si, sigur, atunci, ne ramane doar ceea ce este mai comod: sa ne laudam cu marii nostri “inaintasi” – sfinti, martiri, eroi, voievozi, parinti -, sa-i cinstim cu buzele, dar cu inimile si vietile sa continuam sa facem voia celui-viclean.

   De aceea, din pacate, trebuie sa-i dam dreptate parintelui Justin, si azi, de 1 decembrie: “Este o vreme de pustiire a neamului”. Si nu altii sunt de vina pentru asta!

“Cuvantul lui Dumnezeu este cultura duhului. M-amintesc cand am venit in Romania dupa multi ani, cineva mi-a vorbit de Parintele Paisie Olaru si mi-a spus ca i-a cerut inainte de moarte un cuvant pentru tineretul roman. Si asa cum am auzit eu si cum retin, cuvantul ar fi fost cam acesta: “sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu” Am auzit doua-trei cuvinte frumoase despre Parintele Paisie Olaru, dar cand am auzit cuvantul lui, nu stiu de ce l-am indragit foarte mult in inima mea. Si m-am gandit ca asta este poate un cuvant mai mare decat ne dam seama: “Sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu”. Incepem a pazi cuvantul lui Dumnezeu, a-l cultiva la nivelul la care ne gasim. Etic il intelegem? Pai etic incercam sa-l pazim, dar as vrea sa atrag atentia la asta: Nu acolo sa ramana mintea noastra, nu acolo sa caute, sa nu formalizam – viata sa cautam.

Exista o cercetare duhovniceasca pe care trebuie s-o faca omul. Exista un “de ce”, o intrebare pe care trebuie s-o puna omul. Trebuie sa intelegem sensul si esenta lucrurilor. Nu este numai paza unui “Fa asta, nu te gandi de ce, doar sa fie asa, ca asa-i bine!” Dumnezeu nu a spus lui Adam “Sa nu mananci din pomul acela, ca asta-i rau!” A explicat lui Adam: “Sa nu mananci din pomul acela, ca in ziua in care vei manca, vei muri”. Si vedem ca de o anume moarte a si murit, desi trupul mai avea sa-si traiasca un termen pana la moarte, dar in duh a murit, s-a despartit de Dumnezeu, s-a invrajbit cu Dumnezeu. In loc sa se bucure de venirea lui Dumnezeu, s-a infricosat, s-a rusinat si s-a ascuns. Notiunile astea de frica, de rusine, de ascundere sunt foarte mari.

Asadar, sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu. Noi incepem prin a pazi cuvantul asa cum ne taie capul. Dar as vrea sa indemn pe fratii si pe surorile mele sa inteleaga, sa nazuiasca, sa caute in rugaciune mai departe decat ce ne taie capul astazi. Ca nu este numai o pazire a unui cuvant – etica; cuvantul nu este o porunca morala, desi are si efectul asta, dar e numai un efect, si efect secundar. Este Cuvant de Viata. Pazind cuvantul lui Dumnezeu, dam posibilitatea acestui cuvant sa salasluiasca in noi si sa petreaca in noi. Si descoperim ca acesta este cuvantul care pe noi ne pazeste.

Pana la urma cine pazeste pe cine? Omul pazeste cuvantul lui Dumnezeu? Mai adevarat, cuvantul pe care-l pazesc, pe mine ma pazeste. Si nu numai ma pazeste, ci ma duce mai departe. Cat de departe? Spune Scriptura ca trupul si sangele nu pot mosteni Imparatia Cerurilor, Imparatia Cerurilor nu este in trup si sange, in mancari si in infranari: este Imparatia Duhului. Scris este – tot de Apostolul Pavel, caruia i s-au dezvaluit taine adanci – caci: “Ochi n-au vazut si urechi n-au auzit, si nu s-a suit la inima omului ce a pregatit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El”. Daca ochi n-au vazut si urechi n-au auzit, daca n-a intrat in inima omului, cum putem noi sa mergem catre acestea pe care nu le vedem si nu le auzim? Sunt asa departe de noi, ca nimica omenesc nu le poate intelege.

Cultura Cuvantului tocmai catre acest nevazut, neauzit, neinchipuit de om conduce. Cuvantul lui Dumnezeu vine din imparatia Cerurilor, si nu numai ca ne pazeste, dar ne si duce in imparatia Cerurilor.

Ce este Imparatia Cerurilor?

Ce este imparatia Cerurilor? Mantuitorul zice: “Sa nu cautati la dreapta si la stanga. Imparatia este in voi”. Imparatia este in om, si cuvantul lui Dumnezeu cauta sa salasluiasca in om. Omul este la inceput ca un animal, fara nimica peiorativ; adica traind in viata materiei, in viata animalica, dar spre deosebire de alte animale care vietuiesc ca noi pe pamant, care se nasc ca noi pe pamant, care cresc ca noi si aparent mor ca noi (adica noi ca ele), spre deosebire de aceste animale vedem in nazuinta aceasta a omului, in poftele acestea, de neimplinit prin nimica material in om, vedem cautarea aceasta, care tradeaza chipul dumnezeiesc in om.

Omul niciodata nu se va putea satisface pe pamantul acesta, nici cu cele mai mari placeri, nici cu cele mai groaznice pacate, nici cu cele mai mari infaptuiri ale istoriei, ci poate sa moara deznadajduit, chiar fiind implinit in toate; fiindca alta nazuieste omul, dar nu poate atinge. Trup si sange nu pot mosteni lucrurile acestea, pe care trupul si sangele nu le pot vedea, nu le pot auzi, nu le pot percepe, nu le pot intui, decat un firicel vag. Dar cultivand in noi acest cuvant, insusi cuvantul lui Dumnezeu, Cuvantul descopera ceea ce este El.

Revin la ceea ce numim poruncile lui Hristos, ce spuneam la inceput, ca nu sunt ca cele a ale Vechiului Legamant, desi am aratat ca si Vechiul Legamant indica ceva mai departe decat doar o lege, un Rai. Cuvantul lui Hristos este trecerea de la disciplina la viata. Spune Evanghelia Sfantului Ioan: “Legea prin Moisi s-a dat, dar harul si adevarul prin Iisus Hristos au venit”.

(din: Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002, extras din: Parintele Rafail Noica – Conferinta despre “Cuvantul lui Dumnezeu – Cultura Duhului” – Alba Iulia, Postul Mare, 1994)

Legaturi:

• Poruncile lui Dumnezeu – cum sa le intelegem, ce sa facem ca sa mostenim viata de veci?

• Ce poate sa insemne “PORUNCA” la Dumnezeul-Iubire? Vrem sa fim oamenii cei mai… ce din cimitir?
• PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
• Parintele Rafail Noica: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI

1 Comentariu »

Bucura-te Romanie!

,,Copii ai multumirii

Popor de biruinta,

Cat datorati voi mare

Azi Domnului nu stiti.

Cu multa multumire

Si cer recunostinta

Caci de lucrarea Lui

Ati fost invredniciti.

Bucura-te,Romanie!

Iubita esti de Domnul.

De-ti pastrezi credinta vie,

El iti va salva poporul de la rau.(…)”

(Ierodiacon Visarion)

1 Decembrie. Aceasta zi ne aminteste de proclamarea Marii Uniri Nationale din anul 1918. Putini dam importanta acestei zile. Bun, vom spune ca toti ceilalti: este ziua Romaniei, si atat. Nu este o zi foarte importanta, nu suntem obligati sa participam la slujbele de Te Deum care se savarsesc in aceasta zi. Insa stau si ma gandesc, suntem romani, traim intr-o tara atat de minunata, bogata in manastiri si locuri extraordinare. Macar pentru aceasta ar trebuii sa ne salte sufletul de bucurie.

Daca dam putin istoria la o parte, ne amintim de Sfintii Facatori de Minuni care au trait aici: Sfanta Mucenita Filofteia de la Curtea de Arges, Sf. Apostol Andrei cel Intai chemat – ocrotitorul Romaniei pe care l-am sarbatorit chiar ieri, Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi, Sfantul Ioan de la Prislop si lista poate continua. Cum spunea Ierodiaconul Visarion:,,suntem un popor de biruinta”.

Ar trebui sa ne veselim de locul natal, de tara pe care o avem, sa ne bucuram si sa-I multumim Domnului pentru aceasta. Ca tineri, nu ar trebui sa gasim in ziua aceasta numai distractia si bucuria in diverse localuri, cluburi,terase sau discoteci. Am putea sa ne unim la rugaciune, si sa-i multumim Lui pentru binecuvantarea poporului roman! Dar…ce tanar mai are aceasta preocupare acum? Cine mai are timp sa se gandeasca la o tara ocrotita de Domnul?! Nu mai vorbim de timp pentru multumire.

Acum suntem mult mai ocupati, patinuarul ,,nu se deschide” daca nu suntem si noi prezenti acolo. Dar inima ta in fata cui se deschide? In fata lucrurilor lumesti sau a celor divine, a celor Dumnezeiesti? Oare chiar  il lasam pe Domnul sa intre in camara din interiorul nostru? Ii multumim Lui pentru tot si pentru toate; ne bucuram cu adevarat de ceea ce El ne da? Cat de mult apreciem acest popor?

,,Poporul roman e altfel de cum l-a socotit genera­tia trecuta, crescuta in mediul laicismului francez. Si daca insisi scriitorii care l-au iubit n-au stiut sa vada din­colo de elementul pitoresc adancurile lui spirituale, el singur ni le descopera cand glasul istoriei ii deschide inima.

Nu cunoastem bine sufletul poporului nostru. L-am privit de la distanta, prin geamul colorat al unor ideologii straine. Si daca nu l-am dispretuit de-a dreptul, l-am sub-pretuit totdeauna. Romanul n-are orgoliul romanismului si inclina sa se injoseasca in fata strainului pe sine si pe consan­geni, in credinta ca-i aduce un omagiu celuilalt.(…)

Nu ma pot opri sa repro­duc, ca incheiere, si aceste randuri ale unui sublocotenent apostol: “Ii invat pe cei tineri “Tatal nostru”. Ma privesc cu ochii inecati in lacrimi. Ei, sufletul rus, sufletul rus! Eu cred in reintoarcerea lui”. E rareori in istorie ca o armata biruitoare sa-si asume cu asemenea constiinta o misiune apostolica.

Acesta este sufletul romanesc cel adevarat...........slava  domnului.....amin
Si pe temelia lui trebuie recladit Statul si cultura nationala.”(fragment ,,Sufletul Romanesc”-Manastirea Putna – Cuvinte catre Tineri)

1 Decembrie - Ziua Nationala a Romaniei

Pe 30 noiembrie, credinciosii de pretutindeni ai Sfintei noastre Biserici au sarbatorit pe Sfantul Apostol Andrei, cel care a semanat cuvantul Evangheliei lui Hristos pe pamantul tarii noastre, iar astazi, 1 decembrie, ne regasim adunati pentru a sarbatori Ziua Nationala a Romaniei la Alba Iulia, unde s-a infaptuit, in 1918, unirea tuturor romanilor intr-un stat national unitar.

Am multumit aici lui Dumnezeu prin slujba de Te Deum, pentru ca acum 90 de ani, la 1 Decembrie 1918, peste o suta de mii de romani participanti la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia au proclamat solemn unirea Transilvaniei cu Romania, inscriind un nou moment de seama in istoria poporului roman, care s-a adaugat revenirii la patria-mama, la 27 martie 1918, a Basarabiei si, la 28 noiembrie, acelasi an, a Bucovinei, si ele aflate pana atunci sub stapaniri straine, incununand astfel lungul sir de lupte si sacrificii umane si materiale ale poporului roman pentru infaptuirea idealului unitatii nationale.

Ideea de unitate nationala a cunoscut in afirmarea ei istorica momente de referinta, ca cel din anul 1600, cand in cetatea Alba Iulia patrundea dorinta unitatii statale romanesti, odata cu Mihai Viteazul, care a exprimat pentru intaia data vointa romanilor de a trai uniti intr-o tara libera si independenta. A fost o clipa scurta a istoriei, o strafulgerare, dar aceasta a incarcat sufletul romanilor de o speranta fara seaman, cu valoare de simbol. De atunci, tot ce s-a derulat in istoria noastra a purtat pecetea acestei dorinte - refacerea unitatii de stat pe pamantul vechii Dacii, dupa exemplul lui Mihai Viteazul. Marea Unire a fost si visul lui Horea „rex Daciae“, a fost navalnica revarsare de energii a lui Tudor Vladimirescu, a fost viziunea lui Avram Iancu, „craiul muntilor“, si a generatiei pasoptiste, cea care a pus bazele statului roman modern, prin unirea Munteniei si Moldovei, in 1859, urmata de proclamarea independentei tarii, obtinuta prin victoria armatei romane in Razboiul din 1877-1878. In adancul inimii fiecarui roman - scria Nicolae Balcescu - era intiparita credinta ca „mantuirea de orice dominatie straina“ nu se putea realiza decat „prin unitatea nationala“.

Desi organizati in state separate din punct de vedere politic, amenintati mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, care au rapit parti din teritoriul stramosesc - Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea - anexate de cele trei mari imperii: habsburgic (din 1867, austro-ungar) tarist si otoman, romanii si-au pastrat totusi constiinta ca apartin aceluiasi popor, ca au aceeasi geneza si acelasi destin comun. Aceasta constiinta a unitatii de neam a romanilor a fost consolidata de permanentele si multiplele legaturi politice, militare, economice, culturale si spirituale intre Tarile Romane de-a lungul zbuciumatei noastre istorii, factori esentiali in pregatirea unirii lor intr-un singur stat.

La pastrarea constiintei unitatii spirituale a neamului, Biserica Ortodoxa Romana a avut o contributie majora. Ea a cultivat in sufletele credinciosilor romani constiinta treaza ca ei au aceeasi obarsie, ca neam, aceeasi credinta si aceeasi limba care-i uneste. Mitropoliile Tarii Romanesti si Moldovei erau in stranse legaturi cu Mitropolia Transilvaniei, circulatia ierarhilor, preotilor, calugarilor si a credinciosilor, raspandirea cartilor bisericesti si ajutorarea frateasca fiind practicate de o parte si de alta a Carpatilor chiar si in timpuri grele.

Inca de la inceputul secolului al XV-lea, mitropolitii Tarii Romanesti aveau si calitatea de „exarhi ai plaiurilor“ pentru teritoriile intracarpatice, aflate pe atunci sub stapanire straina. In aceasta calitate, ei hirotoneau - la Arges, Targoviste sau Bucuresti - pe mitropolitii Transilvaniei, cu sediul la Feleac, Geoagiu sau Alba Iulia. Episcopii de Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, multi dintre carmuitorii ei fiind moldoveni, hirotoniti la Suceava ori la Iasi. Tot in Moldova au fost hirotoniti unii dintre episcopii Maramuresului. La randul lor, cativa ierarhi de dincolo de Carpati au fost transilvaneni, ca episcopii Pahomie de la Roman si Mihail de la Buzau, mitropolitul Iacob Stamati de la Iasi, toti in secolul al XVIII-lea, episcopii Filotei si Dionisie Romano de la Buzau, in secolul al XIX-lea.

Constiinta unitatii a fost intarita si prin traducerea si tiparirea cartilor bisericesti in limba romana pentru „intreaga semintie romaneasca“, punandu-se astfel bazele limbii romane literare, care a consolidat constiinta unitatii de neam a tuturor romanilor. Biserica a daruit carti de slujba si de invatatura in limba poporului, inteleasa de toti, care au circulat in toate provinciile romanesti, afirmand, inscriind si consfintind in predosloviile lor unitatea bisericeasca si nationala a tuturor romanilor.

Diaconul Coresi, plecat la jumatatea secolului al XVI-lea de la Targoviste la Brasov, a imbracat aici in haina tiparului romanesc, printr-o activitate fecunda de peste doua decenii, cele dintai carti bisericesti. El are marele merit de a fi introdus limba romana in Biserica. Lui ii datoram primul Liturghier tiparit in intregime in romaneste (1570). Iar Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulata sugestiv „Carte romaneasca de invatatura“, care s-a raspandit in sute de exemplare numai in Transilvania, intareste si mai mult constiinta unitatii de neam a romanilor despartiti fara voia lor in provincii separate politic. Nu se poate trece cu vederea tiparirea Noului Testament de la Balgrad (Alba Iulia), in 1648, in predoslovia caruia mitropolitul Simion Stefan a exprimat ideea unitatii nationale si necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care sa o inteleaga toti romanii. De asemenea, mitropolitul Dosoftei scria in predoslovia Liturghierului (sau) din 1683 ca l-a tradus in romaneste ca „sa-nteleaga toti“, declarand ca savarsirea sfintelor slujbe in limba inteleasa de popor este in duhul traditiei Sfintelor Scripturi si al Bisericii Ortodoxe. Liturghia savarsita pe tot teritoriul romanesc in limba romana a devenit, astfel, un factor de unificare nationala, de dezvoltare a constiintei si culturii romanesti. Pe de alta parte, si Scoala Ardeleana si Biserica Greco-Catolica au contribuit si ele la cultivarea constiintei unitatii de neam si limba, ca baza a realizarii unitatii statale.

Marea Unire din 1918 a fost si ramane pagina cea mai stralucita a istoriei romanesti. Maretia ei consta in faptul ca desavarsirea unitatii nationale nu a fost opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; ea este fapta istorica a intregii natiuni romane, realizata intr-un elan izvorat cu putere din adancul constiintei unitatii neamului.

Realizarea unitatii nationale a romanilor intr-un singur stat, la sfarsitul primei conflagratii mondiale, trebuie inteleasa ca o aspiratie legitima si o urmare fireasca a evolutiei constiintei de neam si a statului national. Sacrificiile ostasilor romani pentru eliberarea provinciilor asuprite si pentru intregirea tarii sunt tot expresia constiintei unitatii de neam, de credinta si de limba, idealul Unirii afirmandu-se intens prin eforturi, jertfe si eroism pe campurile de lupta din Transilvania si Dobrogea, de pe Valea Jiului si de pe Arges, ca si pe cele de la Marasti, Marasesti si Oituz. Sacrificiile natiunii romane in campania anilor 1916 si 1917 au fost rasplatite de izbanda idealului national, in conditiile prabusirii autocratiei tariste si a destramarii monarhiei austro-ungare, precum si in contextul afirmarii dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului nationalitatilor.

Infaptuirea statului national a permis natiunii romane sa-si puna in valoare energiile si capacitatile sale creatoare in slujba progresului economic, a dezvoltarii stiintei, invatamantului si a culturii. Evoluand in cadrul regimului de democratie parlamentara, Romania s-a inscris in anii interbelici pe traiectoria unei vieti moderne, aducandu-si pe plan international o contributie substantiala la opera de pace si securitate.

Faurirea statului national roman la 1 Decembrie 1918 a fost benefica si pe plan spiritual, atragand dupa sine organizarea unitara a structurilor bisericesti din toate provinciile romanesti, sub conducerea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. In acelasi timp, ea a creat si premisele ridicarii Bisericii Ortodoxe Romane, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, in anul 1925.

Evocand astazi, din perspectiva celor noua decenii, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, omagiul si recunostinta noastra se indreapta catre poporul intreg, cum spunea Nicolae Iorga, „de oriunde (pretutindeni) si din toate veacurile, martir si erou“.

Sa cinstim pe toti fauritorii statului national unitar roman! Sa cinstim poporul roman - adevaratul fauritor al acestui stralucit act istoric! Sa nu uitam niciodata jertfelnicia si intelepciunea celor ce au luptat si au lucrat pentru unitatea nationala, rege si regina, oameni politici, ierarhi, cler si popor.

Fie ca soarele spiritual al dreptatii si al demnitatii nationale care a stralucit la Alba Iulia sa lumineze si sa incalzeasca vesnic cu razele lui pe totii fiii neamului nostru romanesc si ai Bisericii strabune!

Preasfanta Treime, ocrotitoarea marilor catedrale transilvane, simboluri ale dorintei de unitate nationala, Alba Iulia, Sibiu si Blaj, sa ne ajute sa lucram permanent pentru unitate nationala, pentru convietuire pasnica si cooperare demna cu toate popoarele lumii.

Cuvantul Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, adresat cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei, la Alba Iulia, 1 decembrie 2008

• Cititi si: Poruncile lui Dumnezeu – cum sa le intelegem, ce sa facem ca sa mostenim viata de veci?

“Noi intelegem porunca de pe linia armatei si institutiilor lumii noastre.  E o intelegere cam cazona.

M-am straduit, m-am nevoit multa vreme in viata sa inteleg ce inseamna porunca din partea unui Dumnezeu care este iubitor de oameni, un Dumnezeu care pentru dragostea Lui de om pe Sine se jertfeste pentru ca Adam sa traiasca, Adam fiind noi toti si fiecare in parte, personal. Si atuncea cum un Dumnezeu asa poate porunci? Eu n-am crezut ca un asa Dumnezeu poate porunci – ceea ce eu intelegeam prin porunca.

Si am inteles doua lucruri din partea culturii filocalice. Numesc Parintii porunca cuvantul Lui Dumnezeu fiindca este un cuvant de ultima autoritate. Nu un dumnezeu pagan ne vorbeste; zice psalmul [95,5, in traducerea originala] ca “toti dumnezeii neamurilor draci sunt”, ci Dumnezeul Cel Singur care a facut cerul si pamantul. Si autoritate dincolo de ce ni s-a spus de [catre] Dumnezeul nostru nu exista. Pentru noi asta inseamna porunca.

Un alt lucru prin care am descoperit ceva din ceea ce intelegem noi prin porunca, iata, este o zicala englezeasca. Am auzit-o de mai multe ori prin Anglia si, desi [este] din mentalitatea englezilor, si nu de la Parintii pustiei, este o zicala vrednica de Filocalie si, in sensul asta, filocalica.

Erau doi prieteni care trebuiau sa faca nu stiu ce treaba. Si unul ii zice celuilalat: „Poti sa ma ajuti cu ceva?”. Raspunsul celuilalt, pe care l-am auzit de mai multe ori, a fost asta: “Cea mai mica dorire a ta pentru mine  este porunca!”. Din partea noastra, a oamenilor, asta e atitudinea adamica prin care intampinam cuvantul Lui Dumnezeu. Da-ne, Doamne sa intelegem lucrul asta, ca cea mai mica dorire a Dumnezeului nostru - in dragostea cu care o da si in dragostea cu care suntem datori sa primim aceasta iubire  – pentru noi este porunca.

Daca poruncile in Vechiul Testament se dau prin „sa faci” si „sa nu faci”, iata ca Hristos ne vorbeste altfel; zice: „Fericiti cei care…”. Si ne da cele noua Fericiri. Asta porunca? Da! De la Dumnezeu asta-i porunca fiindca este cuvantul de ultima autoritate. Sau zice: „Ati auzit de la cei din vechime ca s-a zis… asa si pe dincolo, insa Eu zic voua…”. Si arata o noua dimensiune a ceva ce putea sa para o porunca doar moralizanta. Si acest „dar Eu zic voua…” nu suna a porunca. Nu asa ne porunceste sergentul in armata. Dar pentru noi este porunca daca  Il iubim pe Dumnezeu. Daca nu, o lepadam. Si Dumnezeu se lasa lepadat…”.

“(…) Tot restul [in afara culturii Duhului, a Bisericii, adica tot ceea ce ramane in vesnicie] se termina cu mormantul.

Iata, am pomenit si alteori de un zidar cu care am lucrat mai multi ani in Anglia, la manastire. Om foarte simplu, dar un suflet deosebit. Care intr-o zi ne povestea ca un ucenic de-al lui, un lucrator, un tanar care face ce-i zicea el. Dar era un tanar, un baiat care, ca tinerii din generatia lui cauta sa ajunga mai sus, sa catige mai multi bani. [Si ii zice] zidarului asta smerit, vazandu-l  un om foarte istet, foarte… “neadormit”, si zice: „Mai, Bob, tu ai putea sa faci mult mai mult bani, [altfel] decat fiind zidar!”. Si reactia zidarului: „Si ca ce chilipir? Eu nu vreau sa fiu omul cel mai bogat din cimitir!” .

Si zic ca orice alta cultura se termina cu cimitirul. Vrei sa fii omul cel mai cult din cimitir, cel mai faimos din cimitir, cel mai bogat, cel mai…. ce din cimitir? Sa ai statuia cea mai impresionanta din cimitir?”

(extrase din: Conferinta parintelui Rafail Noica de la Bucuresti, 19 nov. 2002: “Pentru ce ne pregateste Filocalia?“ (AUDIO); si integral video aici)

Din aceeasi conferinta:

• P. Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
• “Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica
• Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!

Nu exista comentarii »