Preluam mai jos, integral, omilia Sfantului Ioan Gura de Aur la pericopa evanghelica a Tanarului bogat. Sfantul Parinte pune in evidenta cateva lucruri esentiale: faptul ca tanarul a venit cu inima buna si ravnitoare la Hristos, dar a venit la El nu ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la un intelept. Faptul ca nu avea viclenie si scop rau, in intrebarea lui (nu incerca nicidecum, precum altii, sa Il prinda in cuvant), dar era impatimit, era bolnav de patima agoniselii, a averii. Si, intr-un final, faptul ca Hristos chiar s-a referit la bogati propriu-zis si la iubirea de arginti propriu-zis cand a spus ca „mai usor este a trece camila prin urechile acului decat a intra bogatul in imparatia Cerului“. Aviz celor care astazi si oricand au relativizat gravitatea acestui pacat mortal, al dorintei de imbogatire, al iubirii dupa “a avea” tot mai mult!

Fireste, orice patima care robeste sufletul face ca mantuirea noastra sa fie cu neputinta. Putem inlocui patima iubirii de arginti cu propriile noastre „averi”, patimi, bagaj de prejudecati provenit din eul nostru egoist. Suntem impatimiti, dar arde si o ravna in inima noastra, dorim, parca sa scapam din paienjenisul pamantesc din jurul nostru. Simtim ca traim o viata „omeneasca, prea omeneasca”! Multi incepem asa, cu ravna si cu cautarea sincera si fierbinte: Cum sa ne mantuim? ... Dar ce facem, odata hotarati sa pasim inspre vesnicie? Vom merge oare la Hristos ca la un oarecare invatator, ca la un intelept? Vom privi la invatatura ortodoxa, adica la raspunsul vesniciei, ca la una oarecare, preferand mai degraba propriile „descoperiri” si prejudecati ale mintii noastre? Vom pleca oare, intristati, deoarece cuvantul Mantuitorului este prea greu, impatimirea prea mare ca sa o taiem de la noi? Sa nu fie…

Sa incercam, cu ajutorul Sfantului Ioan Gura de Aur, sa invatam sa facem altfel decat tanarul acesta bogat, iubit de Hristos, dar care a preferat dragostea sa de averi… Sa invatam sa nu umblam, innebunind cu totul, pentru a ne hrani patimile din noi mai mult si mai mult, parându-ni-se ca facem bine, ca implinim toare poruncile si ca il slujim pe Dumnezeu, ci sa invatam, cu rabdare, sa le taiem de la noi, stiind ca aceasta cu neputinta este prin fortele noastre omenesti, dar cu putinta prin harul lui Dumnezeu:

„Si iata, venind un tinar la El, I-a zis: „Invatatorule bune, ce sa fac pentru ca sa mostenesc viata de veci?” (Matei 19, 16) [OMILIA LXIII]

“Unii il defaima pe tinarul acesta, spunind ca era viclean si rau, ca a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu insa nu voi sta la indoiala sa spun ca era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru ca si Hristos tot aceasta mustrare i-a facut. Nu-l socotesc deloc viclean. Si e primejdios sa indraznesti sa te pronunti asupra unor lucruri pe care nu le cunosti, mai cu seama atunci cind ai de gind sa invinuiesti. De altfel si evanghelistul Marcu inlatura banuiala ca tinarul acesta ar fi un ispititor. El spune: „A alergat la El si ingenunchind inaintea Lui, il ruga” (Marcu 10, 17); Si: „Cautind la el Iisus, l-a iubit” (Marcu 10, 21).

Tirania banilor este mare; dovada, tinarul acesta. De-am savirsi toate virtutile, dragostea de bani le prihaneste pe toate. Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor: „Iubirea de argint este radacina tuturor relelor“. (I Tim. 1, 10).

- Dar pentru ce Hristos i-a raspuns, zicind: „Nimeni nu este bun” . (Matei 19, 17)

- Pentru ca tinarul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei multi, ca la un invatator iudeu. De aceea si Hristos ii vorbeste ca om. Totdeauna Hristos vorbeste cu cei care vin la El potrivit socotintei ce o au ei despre El. De pilda: „Noi ne inchinam la ceea ce stim” (In 4, 22); si: „Daca marturisesc Eu de Mine insumi, marturia Mea nu este adevarata” (In 5, 31). Acum cind zice: „Nimeni nu este bun“, nu graieste asa pentru a arata ca nu este bun – Doamne fereste! -, ca n-a spus: „Nu sint bun”, ci: „Nimeni nu este bun”, adica nici un om. Si iarasi, cind spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunatate, ci pentru a pune bunatatea oamenilor in comparatie cu bunatatea lui Dumnezeu. De aceea a si adaugat: “Decit unul Dumnezeu“.

Si n-a spus: „Decit Tatal Meu“, ca sa afli ca nu S-a descoperit tinarului pe El insusi. Tot asa si mai inainte a numit pe oameni rai, zicind: „Daca voi, fiind rai, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri” (Matei 7, 11); i-a numit rai, fara sa numeasca intreaga fire omeneasca rea – ca „voi” nu inseamna: „voi oamenii” -, ci i-a numit asa, comparind bunatatea oamenilor cu bunatatea lui Dumnezeu; de aceea a si adaugat: „Cu cit mai virtos Tatal vostru va da cele bune celor care cer de la El“.

- Dar ce L-a facut pe Hristos, m-ar intreba cineva, sau la ce I-a folosit ca sa-i raspunda tinarului asa?

- Hristos voia sa-l ridice incetul cu incetul la cunoasterea de Dumnezeu si sa-l invete sa nu mai fie lingusitor; voia sa-l desprinda de cele de pe pamint si sa-l apropie de Dumnezeu; voia sa-l convinga sa caute cele viitoare, sa stie ce este adevaratul Bine, radacina si izvorul tuturor bunatatilor; si numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, sa-L cinsteasca. Si alta data, cind Hristos a spus: „Sa nu numiti pe nimeni invatator pe pamint” (Matei 23, 10), a spus-o pentru a arata deosebirea dintre El si alti invatatori si pentru ca lumea sa stie ca El este principiul tuturor lucrurilor.

Mare rivna avea tinarul acesta de I-a pus Domnului o astfel de intrebare! A venit la Hristos sa-L intrebe de viata vesnica, in timp ce altii veneau minati de alte pricini: unii sa-L ispiteasca, altii ca sa-i vindece, sau pe ei sau pe altii.

Pamintul, adica sufletul tinarului, era bun si gras, dar multimea spinilor inabusea saminta. Uita-te ca era chiar pregatit pentru ascultarea poruncilor; il intrebase doar: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?” Era deci gata sa faca tot ce-i va spune Hristos. Daca ar fi venit la Hristos ca sa-L ispiteasca, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a facut cu altii, de pilda cu legiuitorul (Matei 22, 35-39). Iar daca evanghelistul ar fi tacut, n-ar fi ingaduit Hristos ca tinarul sa ramina tainuit, ci sau l-ar fi mustrat pe fata sau ar fi dat sa inteleaga ca e un ispititor, ca sa nu creada ca L-a inselat, ca s-a putut ascunde de El si prin aceasta sa se vatame. Daca ar fi venit sa-L ispiteasca, n-ar fi plecat intristat de ce auzise. Fariseii niciodata n-au plecat intristati, ci se salbaticeau cind li se inchidea gura. Tinarul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic ca n-a venit la Hristos cu gind rau, ci cu gind slab; semn puternic ca dorea viata vesnica, dar era stapinit de o alta patima, o patima foarte cumplita.

Cind Hristos i-a spus: „Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile“, el L-a intrebat: „Care?” (Matei 19, 17-18). Nu L-a ispitit – Doamne fereste! -, ci credea ca sint alte porunci in afara de cele din lege, care puteau sa-l ajute sa intre in viata; iar aceasta arata ca dorea cu tarie sa indeplineasca si aceste porunci. Apoi, cind Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a raspuns: „Pe toate acestea le-am pazit din tinerete” (Matei 19, 20). Si nu s-a oprit aici, ci-L mai intreaba iarasi: „Ce imi mai lipseste inca?“ (idem).

Si intrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorinte de a mosteni viata de veci. Nu era putin lucru sa creada ca-i mai lipseste ceva, ca nu-i sint de ajuns cele spuse, ca sa dobindeasca ce dorea!

- Ce-i spune Hristos?

- Pentru ca avea sa dea o mare porunca, adauga si rasplata, spunind: „Daca vrei sa fii desavirsit, mergi, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer; si vino si urmeaza Mie!“ (Matei 19, 21).

Ai vazut cite premii, cite cununi da celor care merg pe drumul acesta de lupta? Daca tinarul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grait asa. Ii graieste asa, ca sa-l atraga la El; ii arata ca il asteapta mare rasplata; lasa totul la libera lui alegere si pune in umbra prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Sau. De aceea, inainte de a-i vorbi de lupta si oboseala, ii arata premiul, zicind: „Daca vrei sa fii desavirsit”; apoi ii spune: „Vinde-ti averile si le da saracilor”; si indata ii vorbeste iarasi de rasplati: „Vei avea comoara in cer”; si „vino si urmeaza Mie”. Iar urmarea lui Hristos are mare rasplata: „Si vei avea comoara in cer”. Pentru ca era vorba de averi, Hristos l-a sfatuit sa se lipseasca de toate; dar ii arata ca nu i se vor lua averile, ci se vor mai adauga altele la acelea pe care le are si ca are sa primeasca mai mult decit i-a poruncit sa dea; dar nu numai mai mult, ci cu atit mai mult cu cit cerul e mai mare decit pamintul si inca si mai mult. A spus „comoara”, ca sa arate, atit cit se poate omeneste arata, cit de bogata este rasplatirea; ca nu se pierde, ca nu poate fi furata. Nu-i de ajuns sa dispretuiesti banii si averile, ci trebuie sa hranesti cu ele pe saraci si inainte de toate sa urmezi lui Hristos, adica sa faci toate cele poruncite de El, sa fii gata de junghiere, de moarte in fiecare zi.

„Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea lui si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Porunca aceasta de a-ti varsa singele e cu mult mai mare decit porunca de a te lipsi de averi; si nu putin ajuta la aceasta despartirea de averi.

„Auzind, tinarul a plecat intristat” (Matei 19, 22). Evanghelistul, ca si cum ar fi vrut sa arate ca a patimit ceva firesc, a zis: „Ca avea avutii multe“.

Nu sint stapiniti de patima aceasta cei care au putine averi la fel ca aceia care sint inconjurati de multe avutii! Dragostea de avutii este mai tiranica la acestia din urma. Am spus mereu si nu voi inceta de a o spune ca inmultirea averilor aprinde mai mult flacara, ii face mai saraci pe cei bogati; ca bogatia le inmulteste dorinta si-i face sa duca lipsa de multe. Uita-te si aici cit de puternica era dragostea de averi la tinarul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie si cu dorinta de a ajunge mai bun; dar cind Hristos i-a poruncit sa se desparta de averi, dragostea de averi l-a apasat si l-a ingreuiat atita, ca nu l-a mai lasat sa mai graiasca ceva, ci l-a facut sa plece tacut, trist si amarit.

Ce a spus Hristos? „Cit de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!” (Matei 19, 23).

Hristos nu defaima averile, ci pe cei stapiniti de averi. Daca un bogat intra cu greu in imparatia cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Daca esti impiedicat sa intri in imparatia cerurilor cind nu dai averile tale, gindeste-te ce foc stringi pe capul tau cind iei averile altora!

- Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor ca bogatul va intra cu greu in imparatia cerurilor, cind ucenicii erau saraci si n-aveau nimic?

- Ca sa-i invete sa nu se rusineze de saracie; isi indreptateste oarecum porunca ce le-o daduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10).

Cind a spus ca e greu, a spus mai mult chiar, a spus ca e si cu neputinta; si nu simplu cu neputinta, ci a spus cu tarie ca e cu neputinta, aratind lucrul acesta cu pilda camilei si a acului.

„Mai lesne este sa intre camila prin urechile acului, decit bogatul in imparatia cerurilor” (Matei 19, 24). Prin aceasta pilda Hristos a aratat ca nu mica este rasplata pentru cei care sint bogati si pot sa filozofeze. De aceea a si spus ca aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca sa arate ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har.

Tulburindu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus: „Aceasta este cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinta” (Matei 19, 26).

- Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cind ei erau saraci, ba chiar foarte saraci? Pentru ce dar s-au tulburat?

- S-au tulburat, pentru ca se intristau de mintuirea celorlalti oameni, pentru ca aveau mare dragoste de toti oamenii, pentru ca isi si capatasera inima de invatatori. Cuvintele lui Hristos i-au facut sa tremure si sa se teama atit pentru intreaga lume, incit au avut nevoie de multa mingiiere. De aceea Hristos S-a uitat mai intii la ei si apoi le-a zis: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu”. A mingiiat sufletul lor cutremurat de spaima cu privirea Lui blinda si dulce.

Dupa ce le-a potolit nelinistea – ca aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvintul: „privind la ei” -, ii incurajeaza cu cuvintul, le vorbeste de puterea lui Dumnezeu si asa ii face sa aiba incredere.

Iar daca vrei sa afli in ce chip ajunge cu putinta ceea ce-i cu neputinta, asculta. Hristos n-a spus: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu” ca sa te descurajeze si sa te faca sa te departezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinta de indeplinit, ci ca sa te gindesti la maretia acestei fapte, ca sa sari cu usurinta la indeplinirea ei, ca sa rogi pe Dumnezeu sa-ti ajute in aceste lupte frumoase si sa dobindesti viata vesnica.

- Dar cum pot ajunge cu putinta cele cu neputinta?

- Daca te lepezi de averi, daca te desparti de bani, daca smulgi din sufletul tau pofta cea rea. Ca savirsirea unei astfel de fapte nu se datoreste numai lui Dumnezeu; Hristos a grait asa ca sa arate maretia acestei fapte. Asculta ce spune indata. Cind Petru I-a spus: „Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie” si L-a intrebat: „Ce, oare, va fi noua?” (Matei 19, 27), Hristos, dupa ce a aratat care e rasplata lor, a adaugat: „Si oricine a lasat case sau tarine sau frati sau surori sau tata sau mama va lua insutit si viata vesnica va mosteni“. Asa ajung cu putinta cele cu neputinta !

- Dar cum poate bogatul lasa toate averile sale? ma intrebi. Cum mai poate iesi la suprafata cel care a fost cufundat intr-o pofta atit de mare de averi?

- Daca va incepe sa se desparta de cele ce are, daca va renunta la tot ce e de prisos.Facind asa, va putea merge si mai departe, si va alerga mai usor pe aceasta cale.

Nu cauta, dar, sa faci totul dintr-o data; ci, daca ti se pare greu sa te lepezi dintr-o data de averi, paseste pe scara aceasta, care te duce la cer, incetul cu incetul, treapta cu treapta. Dupa cum celor bolnavi de friguri, carora li se varsa fierea in ei, nu numai ca nu li se stinge setea daca maninca si beau, ci li se aprinde si mai mult arsita, tot asa si cu iubitorii de averi; acestia aprind si mai mult pofta aceasta rea – mai amara chiar decit fierea – daca o hranesc cu averi. Atunci o sting, cind scot din sufletul lor pofta de cistig, dupa cum mincarea putina si golirea stomacului scapa pe om de boala de fiere.

- Dar cum ajungi sa-ti scoti din suflet pofta de cistig?

- Daca te gindesti ca nu-ti va inceta pofta de cistig atita vreme cit esti bogat, atita vreme cit te topesti de dorinta de a avea mai mult. Odata scapat de averi, vei pune capat si acestei boli. Nu umbla, dar, dupa cit mai multe averi, ca sa nu umbli dupa lucruri ce nu le poti atinge, ca sa nu te imbolnavesti de o boala fara leac, ca sa nu ajungi un om vrednic de mila, innebunit dupa averi.

Raspunde-mi la intrebarea aceasta: Cine se chinuie si sufera: Cel care doreste mincaruri si bauturi scumpe si nu-si poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are aceasta pofta? Negresit, cel care pofteste, dar nu poate sa aiba parte de ce pofteste. Atit este de dureros sa nu-ti poti satisface pofta cind poftesti ceva si sa nu bei cind iti este sete, ca Hristos, vrind sa ne descrie chinul din iad, ni l-a zugravit sub chipul unui om care nu-si poate satisface dorinta; ne-a dat ca pilda pe bogatul care se pirjolea de sete; dorea o picatura de apa si n-o putea avea; asa se chinuia. Deci omul care dispretuieste banii si averile pune capat poftei; iar cel care vrea sa se imbogateasca si umbla dupa cit mai multe bogatii isi aprinde si mai mult pofta si n-o stinge niciodata; de-ar cistiga mii de talanti, pofteste altii tot pe atit de multi; de-i cistiga si pe acestia, pofteste altii de doua ori pe atitia; si, mergind tot asa inainte, doreste ca totul sa i se prefaca in aur: si muntii si pamintul si marea. Este innebunit de o nebunie noua si infricosata, care nu poate fi niciodata stinsa.

Si ca sa cunosti ca raul acesta nu-l opreste adaugindu-i mereu noi averi, ci luindu-i averile, ia aminte la cele ce-ti spun: Daca ti-ar veni vreodata pofta nebuneasca sa zbori si sa mergi prin vazduh, spune-mi cum ti-ai potoli pofta aceasta nebuna? Ti-ai face, oare, aripi, ti-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ti-ai convinge mintea ca doresti lucruri imposibile si ca nu trebuie sa incerci asa ceva? Negresit ca ti-ai convinge mintea.

- Dar e cu neputinta sa zbori, mi-ai raspunde.

- Dar e mai cu neputinta sa afli hotar poftei acesteia. Este mai usor ca oamenii sa ajunga sa zboare, decit sa puna capat poftei de averi prin adaugirea de averi. Cind cele poftite sint cu putinta se poate pune capat poftei prin satisfacerea poftei; dar cind cele poftite sint cu neputinta, un singur lucru trebuie sa urmarim: sa indepartam de la noi pofta; altfel nu-i cu putinta sa-ti linistesti sufletul. Asadar, ca sa nu ne chinuim zadarnic sufletul, sa parasim dragostea de averi, care ne supara necontenit si niciodata nu poate sa taca, si sa ne indreptam spre o alta dragoste, care ne face fericiti si are multa usurinta. Sa dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atit de mare, iar cistigul, nespus. E cu neputinta sa nu izbutesti cind priveghezi cit de cit, cind esti cu mintea treaza, cind dispretuiesti averile, dupa cum neaparat trebuie sa pierzi comorile cele de sus cind esti robit de averi si inlantuit de ele.

Gindindu-te, dar, la toate acestea, alunga din sufletul tau pofta aceasta rea dupa averi si bani. Nici asta n-o poti spune: ca daca esti lipsit de comorile cele viitoare, esti fericit cu comorile acestea pamintesti. Dar chiar daca ar fi asa, asta ar fi cea mai mare pedeapsa si chin. Dar nu-i cu putinta asta. Pofta de bani si de averi, inainte de a te arunca in iad, te arunca aici, pe pamint, in niste chinuri groaznice. Pofta aceasta a darimat multe case, a dezlantuit cumplite razboaie, a silit pe multi sa-si puna capat zilelor; dar inainte de aceste primejdii prihaneste nobletea sufletului; il face pe om las, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, rapitor, lacom si adeseori il impinge sa savirseasca cele mai mari pacate.

Poate insa ca te incinta sa vezi stralucirea argintului, multimea slugilor, frumusetea caselor, cinstea si respectul cind iesi in oras!

- Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

-Daca te gindesti ce fac din sufletul tau bogatiile; daca te gindesti cit il intuneca, cit il pustiesc, cit il fac de nerusinat, cit il uritesc. Daca te gindesti cite rele ai savirsit ca sa aduni atitea averi; daca te gindesti cu cite oboseli si cu cite primejdii iti pastrezi bogatiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poti pastra pina la sfirsit, ci tocmai cind ai inlaturat toate primejdiile, atunci vine moartea si de multe ori arunca toate bogatiile tale in miinile dusmanilor tai, iar pe tine te duce cu miinile goale, fara sa poti lua ceva din toate averile tale, ci numai ranile si buboaiele ce le-ai capatat din pricina lor. Asa pleaca sufletul tau de pe lumea aceasta!

Cind vezi, dar, pe cineva stralucind pe dinafara din pricina hainelor si din pricina suitei lui numeroase, cerceteaza-i cu de-amanuntul constiinta lui si vei gasi inauntru numai pinza de paianjen, vei vedea mult praf. Gindeste-te la Pavel si la Petru! Gindeste-te la Ioan Botezatorul si la Ilie! Dar, mai bine spus, gindeste-te la insusi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde sa-Si plece capul. Imita-L pe El si pe robii Lui! Gindeste-te cit de mare si de nespusa este bogatia lor! Iar daca dupa ce ai privit putin bogatiile lor ti se intuneca iarasi mintea si vederea din pricina bogatiilor de pe pamint, ca si cum te-ar fi lovit intr-un naufragiu niste valuri puternice, asculta hotarirea lui Hristos, Care-ti spune ca este cu neputinta sa intre bogatul in imparatia cerurilor. Pune in fata acestei hotariri a lui Hristos muntii, pamintul si marea si prefa-le pe toate, daca vrei, cu mintea in aur. Vei vedea ca toata aceasta bogatie de aur nu egaleaza pierderea imparatiei cerurilor. Imi vorbesti de atitea si atitea hectare de pamint, de zece, de douazeci sau chiar mai multe case, de tot atitea bai, de mii de robi sau de doua ori pe atitia, de trasuri ferecate in aur si argint! Eu iti spun numai atita: Daca fiecare dintre voi, bogatilor, si-ar parasi saracia lui - ca bogatia voastra e saracie fata de aceea de care vreau sa va vorbesc - si ar ajunge proprietarul intregii lumi; daca fiecare din voi ar avea sub stapinirea lui atitia oameni citi sint acum peste tot pe pamint si pe mare; daca fiecare din voi ar stapini toate: lumea, pamintul, marea, casele, orasele si neamurile; daca pretutindeni toate izvoarele i-ar izvori aur in loc de apa, ei bine, eu voi spune ca un om atit de bogat nu face trei parale daca pierde imparatia cerurilor! Daca se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogatii trecatoare, atunci cind nu le dobindesc, ce n-ar mingiia, oare, daca si-ar da seama cit de mari sint bogatiile cele negraite de pe lumea cealalta? Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogatia averilor, ci gindeste-te la paguba mare ce o sufera indragostitii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogatiei lor; patesc la fel ca unul care pierzind onorurile cele mari din palatele imparatesti, are numai o gramada de baligar si se fuduleste cu ea. Ca intru nimic nu se deosebeste multimea bogatasilor de o gramada de baligar. Dar, mai bine spus, baligarul e mai bun decit averile; e de folos si pentru ingrasarea pamintului si pentru incalzitul bailor si pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul ingropat la nimic din acestea nu este de folos. Si de-ar fi numai nefolositor! Dar asa, daca nu este intrebuintat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare in sufletul stapinului lui, da nastere la nenumarate rele. Din pricina asta scriitorii pagini au numit iubirea de argint acropola a rautatilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine si mai nimerit, radacina a tuturor relelor.

Gindindu-ne la toate acestea, sa invatam sa rivnim cele ce merita a fi rivnite. Sa nu rivnim case stralucite si nici mosii intinse, ci pe barbatii care au multa indraznire inaintea lui Dumnezeu, pe cei care se imbogatesc in ceruri, pe stapinii acelor comori, pe cei cu adevarat bogati, pe cei saraci de dragul lui Hristos, ca sa dobindim bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatalui impreuna cu Sfintul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin”.

(Din “Omiliile la Matei“, Sf. Ioan Gura-de-Aur)

• Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau cum judeca Dum

CUVINTE HOTĂRÂTOARE

Sfânta Scriptură, prin Apostolul Pavel, împarte oamenii în două cete: în trupeşti şi duhovniceşti.

“Cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh cele duhovniceşţi. Ci pofta cărnii este moarte, deoarece este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea cei ce sunt în carne, nu pot să placă lui Dumnezeu.

“Cei ce sunt însă ai lui Hristos, trupul şi l-au răstignit împreună cu poftele”.

“Nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci, dacă vieţuiţi potrivit trupului, veţi muri; iar dacă ucideţi cu duhul poftele trupului, veţi fi vii. Fiindcă toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei, fiii lui Dumnezeu sunt”.

Căci:

“Voinţa lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră, ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftelor, cum fac necredincioşii, care nu cunosc pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire”.

Pe vremea acestui mare iconom al tainelor lui Dumnezeu, Pavel Apostolul, sufla urgie mare peste creştini. De aceea mulţi erau hotărâţi pentru înfrânarea desăvârşită în căsătorie, ca să fie gata oricând de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea muceniciei. Sfântul Pavel însă, socotind copiii, mugurii căsătoriei, n-a îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremile de post şi rugăciune. Post era – şi este – luni, miercuri şi vineri, iar rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie sâmbăta şi duminica. Slăbănogindu-se creştinii, cu trecerea vremii, Sfinţii Părinţi au adăugat pe rând cele patru posturi mari, care sunt post în toate privinţele. De atunci au băgat de seamă Părinţii că omul fără înfrânare decade, iar fară post nu se poate înfrâna şi, ca urmare, nu mai poate pricepe cele ale vieţii duhovniceşti. Ioil proorocul de mult cuvântase:

„Gătiţi postiri sfinte…Să iasă mirele din cămara lui şi mireasa din iatacul ei!”

Sf. Pavel, socotind însă şi nevoia ceasului de faţă, urgia vremii de atunci, le dă sfatul acesta:

“Bine e pentru oricine să fie aşa cum se găseşte. Legat eşti cu femeie, nu căuta desfacere. Dezlegat eşti de femeie, nu căuta femeie. Căci de acum vremea s-a  scurtat. Aşa încât cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea; cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, şi cei ce se folosesc de la lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Căci faţa acestei lumi se trece”.

În zilele urgiei de pe urmă, la acelaşi sfat se va ajunge. Până atunci, băgăm de seamă ca preoţii vremurilor noastre, cu aceeaşi datorie ca Pavel, nu mai urmăresc desfrânarea ca pe un păcat care dărâmă alcătuirea omenească, în întindere şi în adâncime, ci o lasă să-şi facă de cap. Ei nu mai au îndrăzneala să o măture afară din taina căsătoriei creştine, de aceea se ajunge la sărăcirea şi rătăcirea roadelor ei, copiii. Aşa se întâmplă că: “lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, cum se tânguia Iezechiil, oamenii orbecăie în mulţi­mea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-au întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni. Acesta e un somn de primejdie, din amândouă părţile. Căci scrie:

“Dormind oamenii, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus”.

Deci nu fără rost atragem luarea-aminte că neghinele vrăjmaşului vor sălbătăci oile împotriva păstorilor… Ceea ce se petrece în mic, într-un om, se petrece şi în mare, în omenirea întreagă. Ceea ce se petrece în microbiologic se petrece şi în macrobiologie, în societatea omenească; cu deosebirea că o mică strâmbare dintr-un ins, cu întinderea şi cu lungimea de vreme, poate da între oameni o rătăcire cum nu s-a mai pomenit. De la faptul neînsem­nat că unuia, învestit cu putere, i s-a strâmbat mintea, e cu putinţă să se ajungă la izgonirea a milioane de oameni de sub ascultarea lui Dumnezeu.

Faptul că Iisus a venit la nuntă cu ucenicii Săi, dovedeşte că de la nuntă se începe prima minune dumnezeiască spre bine; de aci se ridică o stavilă împotriva pustiirii firii omeneşti. De aceea se ridică şi nunta din desfrânare la cinstea de taină, între cele şapte, tocmai pentru ca oamenii să se simtă şi să nu mai îngăduie într-însa şerpăria fărădelegilor.

Drept aceea, zice Sfântul Maxim:

“Nimenea păcătuind nu poate avea spre apărarea păcatului slăbiciunea trupului. Căci unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nemailăsându-ne nici o apărare pentru pornirea cu voie spre patimi. Căci dumnezeirea Cuvântului, fiind totdeauna după Har în cei ce cred în El, veştejeşte din trup legea păcatului”.

În veacurile de aur ale creştinismului, trăirea în Hristos era mai puternică şi mai întinsă între creştini; aceasta le făcea uşoară lupta cu patimile; în veacul nostru însă, când Dumnezeu a ajuns de râs chiar între creştini, a mai vorbi de luptă cu patimile însemnează să-ţi aprinzi paie în cap. De aceea azi, oricât ne-ar costa îndrăzneala aceasta, trebuie să înduplecăm pe oameni la o viaţă mai curată, – căci de ea atârnă o credinţă mai luminată, şi deci mântuirea. Drept aceea iau în ajutor propria lor mizerie, precum şi înfricoşarea de urmări, ca şi mai mari mizerii. Calea aceasta e treabă de cârpaci, pentru că o trăire în Hristos ne-ar scuti de vorbă. De aceştia însă care să trăiască viaţa în Hristos, rar dacă se mai află; trebuie născuţi, altă cale nu rămâne; căci cu ce vine, cum vine, credinţa va ajunge să se strâmbe şi în tot felul să se stingă.

Cunoştinţa mântuirii , de unde odată lumina ca soarele între noroade, azi abia se mai zăreşte ca o stea, căci gloatele şed în întunerec şi în umbra morţii.

“Cunoştinţa mântuirii trebuie, cu orice preţ, reaprinsă între oameni”.

***

Luca 19:

12. Un om de neam mare (Iisus) s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia întărire crăiască şi să se înapoieze. (A doua venire ca Împărat şi Jude­cător.)

13. Şi a chemat pe zece robi ai săi şi le-a dat zece talanţi şi a zis către ei: Neguţătoriţi cu ei până vin.

14. Dar cetăţenii lui aveau ură pe el, şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu vrem ca acesta să fie crai peste noi.

15. Când a venit înapoi, după multă vreme , cu întărire de crai, a poruncit să-i cheme pe acei robi cărora le dăduse banii, ca să afle cine ce neguţă­tori e a făcut.

Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiin­ţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisirii avuţiei; pe scurt valorile cultu­rii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. Iar slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sau talente.

Şi fără vorbă, s-ar pricepe, din felul cum e pusă problema, că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni. În favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor.

Dar, zice parabola, că unii din talentaţi, n-au vrut să-l recunoască de stăpân, 80% au tăcut rebeliune împotriva Stăpânului averii.

Aceştia sunt cei ce socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. Ei se umflă cu părerea de sine, îşi afumă mintea cu mân­dria şi scot afară pe Dumnezeu din negustoria lor. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talantului în pământ. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din ierarhie si a face anarhie. Deci 20% petrec în ierarhie si 80% în anarhie: exact situaţia  a 20 de oi în mijlocul a 80 de lupi.

Dar minunea lui Dumnezeu e că oile biruie lupii! Avem mărtu­rie istoria creştinismului. Când puterii politice, în persoana împăratului din Roma sau Bizanţ, i se suia mândria luciferică la minte, pretindea poporului, nu numai supunere, ci şi închinare. Se făcea pe sine zeu, îşi comanda statuie, o ducea la Panteon şi cerea lumii închinare.

Creştinii însă nu se închinau la idoli. Zeul împărat se ciocnea astfel de Dumnezeul creştinilor, şi, fiindcă nu-L putea înlătura din cale, ucidea pe creştini fără judecată, îi ardea de vii, îi răstignea pe cruce; creştinii, fără să aibă vreo vină, cu răbdarea lor, scoteau din minţi pe zeul mincinos. Se întâmpla vreo nenorocire? Creştinii sunt de vină! Nu plouă, creştinii sunt de vină; ieşeau apele, creştinii sunt de vină; încolţeau barbarii imperiul, creşti­nii sunt de vină, – creştinii la lei!…

Iată valorile în conflict: puterea politică, umflată de trufie, înfigând ghearele în grumazul smereniei, şi totuşi, s-a văzut trufia căzând frântă în faţa smereniei.

Pavel învăţa pe creştini:

“Supuneţi-vă stăpânirii, căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sunt: de Dumnezeu sunt rânduite”.

… Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în conflict. În valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantis­mul; în ştiinţă şi economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice, când li se va cere socoteală?

***

DESTINUL  TALANŢILOR

Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume,  Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-l putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.

Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti, cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu tăcută, din iubire, atârnătoare de liberta­tea omului.

Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câşti­gat iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă li­beră. Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui  Dumnezeu.

Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.

***

VEDEREA PRIN VĂL

Să nu se creadă îngust, că dreptul apare numai în religie. Dreptul poate să se arate în oricare dintre valorile sau talanţii lui Dumnezeu. Dacă însă abia apare în religie, asta se datoreşte faptului că numai aci se mai ştie ceva despre atârnarea omului de Dumnezeu. Deci purtătorul oricărei valori, dacă va ajunge la cunoştinţa atârnării sale de Dumnezeu, va ajunge drept.

Dreptul e omul lui Dumnezeu,  ori de poartă slujba preotului, ori pe-a împăratului, ori pe-a învăţatului, ori pe-a artistului, ori pe-a vistiernicului,ori pe-a bogatului ori pe-a săracului. Un singur lucru i se cere pentru aceasta: să se cunoască pe sine ca avându-şi obârşia spiri­tuală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu. Sunt mulţi drepţi care nici nu ştiu despre ei că sunt drepţi. Pentru ei neştiinţa e o mare acoperire de primejdii, şi anume, primejdia căderii în mândrie a celor conştienţi de virtutea lor. În sfânta lor neştiinţă ei sunt simpli ca florile, nu ştiu nimic despre frumuseţea lor.

Pentru cei ce însă au o răspundere între oameni, e neapărat de trebuinţă sa-şi cunoască atârnarea lor de Dumnezeu şi Lui să-I întoar­că cinstea şi slujba, pe care le au între oameni. Tot ceea ce împiedică această situaţie normală e vălul de pe minte, e zidul despărţitor de Dumnezeu al păcatului.

Dumnezeu pe toţi îi trimite înzestraţi şi în stare să fie drepţi. Dar, trecând ei prin poarta naşterii pământeşti, iau în spate poveri părinteşti, care-i spetesc şi-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiţi de osteneala vieţii şi de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.

“Înainte de-a te urzi în pântece… te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare”; zice Dumnezeu lui Ieremia, care se cam lepăda de slujba de prooroc.

Iona s-a lepădat mult şi bine, Petru s-a lepădat; împăraţi s-au lepădat, preoţi s-au lepădat. Se vede că e un risc al vieţii de-a ţine de Dumnezeu. E o ciudată ruşine de oameni în a te face mai bun. Iar îndrăzneala de-a sluji lui Dumnezeu şi a-i îndemna şi pe ei să-I slujească de cele mai multe ori, te pune în primejdie, cu oamenii. E frica oii de lup. Dar dacă şi Iisus s-ar fi înfricoşat de oameni şi de iad, ce s-ar fi ales de mântuirea noastră? Taina lui Iisus era că în trupul Lui se ascundea Dumnezeu; iar taina noastră, a creştinilor, e că în făptura noastră se ascunde Hristos. Aci e minunea că oile biruie lupii, oricât de mare le-ar fi haita. Spre a vedea cu ochii o minune ca aceasta, nu e decât o singură cale de urmat: viaţa curată – potrivită cu firea – care ajută şi oamenilor, şi-I ajută şi lui Dumnezeu, ca să ne poată ajuta. Nu-i alt chip obişnuit de-a surpa zidul şi de-a subţia vălul ce desparte pe oameni de Dumnezeu şi bagă haosul în zidire.

Căci păcatul desfrâului si a toată fărădelegea întârzie sau face cu neputinţă arătarea şi desăvârşirea vieţii lui Hristos în noi. Că numai de se va arăta viaţa lui Hristos în noi, vom cunoaşte ţinta spre care trebuie să tindem şi ne vom înţelege rostul pe pământ. În copiii veniţi dintr-o vieţuire curată a căsătoriei, precumpănesc înclinările bune şi nu-i biruie împrejurările rele ale mediului ce even­tual l-ar găsi şi, poate că, chiar împotriva acestui mediu sunt rânduiţi. Ei sunt de mici mai străvezii pentru Dumnezeu şi prin aceasta se vede că au chemare să-I fie ucenici, iar, dacă vremea le-o va cere, Îi vor fi şi mucenici.

Un bărbat de ştiinţă, care mărturiseşte în mediul său pe Dumnezeu, adeseori e mucenic; un conducător de neamuri, dacă se declară atârnător de Dumnezeu, de asemenea e mucenic, ca şi cum atârnarea de Dumnezeu ar fi o mare slăbiciune şi vinovăţie. Şi aşa păţesc pe rând toţi dăruiţii lui Dumnezeu când nu se învoiesc la sfatul lumii, să tâlhărească pe Dumnezeu de darul ce li-l dase spre tot lucrul bun, ce au să-l împlinească în lume.

Cu cât “vălul” ţesut din păcate şi aşternut peste ochiul conştiin­ţei e mai subţire, cu atât cei dăruiţi află mai repede cine sunt şi ce tri­mitere au de la Dumnezeu. Iisus, ca om adevărat, n-avea nici un văl despărţitor, încât la 12 ani spunea dreptului Iosif şi Sfintei Fecioare, cu aerul cel mai natural cu putinţă:

”N-aţi ştiut că în casa Tatălui Meu mi se cade să fiu?”

Era în templul din Ierusalim, înconjurat de bogoslovii legii vechi, întrebându-i şi răspunzându-le din Scripturi. Deci sfinţii, drepţii prin excelenţă, pe măsura credinţei şi a curăţiei lor moştenită din părinţi şi sporită cu propria lor osteneală, sunt o cuvântare vie, pentru că au într-înşii pe Dumnezeu-Cuvântul Cel ce strigă printr-înşii voia Sa către ceilalţi oameni. În jurul acestora se întăreşte şi se întinde credinţa, şi mulţi se mântuiesc. Prin ei se potoleşte anarhia, prin ei se restabileşte echilibrul şi armonia şi prin ei şi ceilalţi întrevăd pe Dumnezeu. Sfinţenia e tocmai această transpa­renţă a lui Dumnezeu în făptura Sa, prietenia aceea de mare cuviinţă a sufletului cu Tatăl său – singura situaţie normală şi de la sine înţeleasă a omului şi a oamenilor.

Chemarea aceasta de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni au avut-o mulţi, dar mai cu seamă Iisus, şi de la El toţi iconomii tainelor, Apostolii şi urmaşii lor legiuiţi. Preoţii reactualizează, prin jertfa cea fară de sânge, prin Sfânta Împărtăşanie, permanenţa acestei mijlociri. De aceea preotul – care se înţelege că trebuie să fie un drept – e, numit chiar mai mult decât atâta; el e îngerul Domnului Savaot (Savaot e tot Iisus). “Îngerii Bisericii” din Apocalipsă erau şapte episcopi, care au luat îndreptare pentru oarecare nebăgări de seamă.

Preoţii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar. Oare de ce nu-l pricep oamenii?

A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri, biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. În jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că:

“Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului”.

Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală.

Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni; pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia – ca să vie iarăşi la starea de milostivire.

În toată această întoarcere a lucrurilor, preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba sa de-a tălmăci tainele iconomiei divine, îndu­plecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile.

“Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc… vedea-vor sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el”.

Dacă primim ce spune Carrel, persoana omenească se întinde în felurite chipuri şi dincolo de marginile sale anatomice. Suntem totoda­tă şi persoane duhovniceşti. Dragostea şi ura sunt realităţi. O dragoste distrusă poate pricinui uneori chiar moartea. O dragoste reînviată e o înviere. Dacă am putea vedea firele, care ne leagă unii de alţii, forma oamenilor ar fi destul de ciudată. Unii oameni ar depăşi cu puţin suprafaţa pielii lor, alţii s-ar întinde până la un depozit de bancă, alţii până la trupul oarecui, alţii până la cârciumă, alţii până la avuţie. Unii ni s-ar părea cu nişte mâini întinse peste mări şi ţări, până la familia lor, până la munţii şi cerul ţării în care s-au născut, la o ceată de prieteni, la o casă veche. Conducătorii de neamuri, marii binefăcători, sfinţii, ar fi nişte uriaşi care-şi întind mulţime de braţe asupra unei ţări, a unui continent, sau a lumii întregi.

Cine ştie, dacă nu cu rost sfătuiau Părinţii pe ucenicii lor de a-şi avea sufletul adunat acolo unde le e şi trupul; că, împrăştiaţi cu sufletul, căpătau multe răni şi nu sporeau. Cine ştie, dacă nu mărturiile unor văzători Părinţi despre stâlpul de foc ce urca de la câte un sporit duhovniceşte până la cer, nu era tocmai această concentrare a personalităţii fericitului: a minţii în inimă şi a amândurora în Dumnezeu, căpătând forma unui stâlp de foc.

Sunt mult mai multe lucrurile pe care nu le ştim, decât cele ce le ştim despre om; dar ceea ce ştim sigur e că spiritul nu e îngrădit de cele 4 dimensiuni ale lumii văzute.

CÂRMA DIN ZARE

Oare de ce învinuieşte Dumnezeu pe oameni de faptul că nu se mai naşte dreptul printre dânşii, şi că ei nu bagă de seamă? Răspunsul e următorul: drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile şi, prin rostul lor, face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni; pe când dacă nu-i are, oamenii vor da peste urgia dreptăţii Sale după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, Îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea oamenii sunt traşi la răspundere şi se află în aceeaşi primejdie ca smochinul fără roadă.

„Căutat-am printre ei, să găsesc un om ca să se poarte cu dreptate înaintea feţei Mele pentru ţara aceasta, ca să nu o pierd, şi n-am găsit”.

Primul drept, care a stat înaintea lui Dumnezeu pentru alţii, a fost Avraam. Altul a fost Moise, care chiar a strâmtorat pe Dumne­zeu, ca să ierte norodul care făcuse păcat mare, închinându-se la viţelul de aur, zicând:

“Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din Cartea Ta, în care M-ai scris!”

Şi Dumnezeu ascultă de om.

Alt drept, Iisus Navi, urmaşul lui Moise, intrând în pământul făgăduinţei, la o luptă cu Amoreii, s-a rugat să stea soarele şi s-a oprit soarele, până ce i-a făcut Dumnezeu izbândă asupra vrăjmaşilor.

“Şi n-a mai fost nici înainte, nici după aceea, o astfel de zi, în care Domnul să asculte aşa glasul omului”, mărturiseşte Scriptura.

De obicei oamenii stârnesc cu faptele lor anumite furtuni nevăzute; acestea tot în capul lor se întorc, dar în chipul cel,mai văzut cu putinţă. Dumnezeu, ştiind de mai-nainte sfârşitul tuturora, rânduieşte fiecăruia ispăşiri in lumea aceasta.

“Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”.

Însă nimic nu face fără să arate taina Sa slujitorilor Săi. Iată dreptul ca vestitor al voinţei lui Dumnezeu, ca văzător înainte, dincolo de zarea dimensiunii a patra, timpul. Sfânta Scriptură ar fi o copie de pe nevăzuta Carte de la cârma lumii. Dreptul ajunge la obârşia Scripturii. Astfel, Dumnezeu ţine sfat cu oştirea cereasca, rânduind sfârşit cu pedeapsă regelui Ahav şi arată taina Sa proorocului Miheia.

Aspra îndreptare a împăratului din Babilon, care făcuse abuz de putere şi se suise la mândrie mare, “se spijină pe vrerea îngerilor şi pe porunca sfinţi lor”.

Taina o înţelege Daniil, care-i dă trufaşului împărat sfatul răs­cumpărării păcatelor sale, lucru prin care ar fi putut ocoli nemaivăzuta pedeapsă, ce atârna asupră-i. Iar Dumnezeu, cel ce împlineşte sfatul slugilor Sale, i-a dat 12 luni, vreme la îndemână. Împăratul însă, nedeprins să asculte, n-a vrut de bunăvoie să-şi ispăşească păcatele, după calea milostivirii, de aceea l-a ajuns din urmă legea dreptăţii, a ispăşirii fără de voie. N-a vrut să se îndrepte după minte, de aceea i s-a luat mintea şi a fost izgonit dintre oameni, şapte ani păscând cu boii.

Ca rânduit de Dumnezeu cu slujba de împărat al Babilonului, el nu trebuia să se semeţească şi să ceară poporului să i se închine lui, ispitire care e mai presus de putere, şi a fost întinsă şi asupra poporului evreu, pe care i-l dăduse Dumnezeu în robie, iar nu în rătăcire. Pe lângă asta, era un tiran înfricoşat, încât tocise umerii ostaşilor săi şi de osteneala zidirii marei cetăţi a Tirului, toţi cheliseră.

Era dator să se poarte ca o slugă a lui Dumnezeu şi nu ca un tiran, făcând atâta tulburare în zidirea lui Dumnezeu. Urgia, pe care a dezlănţuit-o asupră-şi, a stins fărădelegile sale, încât, după trecerea vremii de pedeapsă, şi-a văzut rostul şi atârnarea sa de Dumnezeu. Iată mărturia de înţelepţire a acestui tiran al istoriei vechi, dată de el însuşi:

“Şi după trecerea acestei vremi (cei şapte ani de nebunie), eu, Nabucodonosor, am ridicat ochii mei la Cer, şi mintea îmi veni din nou, şi am bine­cuvântat pe Cel Preaînalt şi veşnic viu, şi I-am adus laudă şi preamărire. Căci puterea Lui este putere veşnică, iar împărăţia Lui peste vârste şi vârste… Toate căile Lui sunt drepte, iar pe cei ce umblă mândru poate să-i smerească”.

***

Cârmuirea neamurilor tot de sus se face. Este şi o ispăşire a neamurilor. Aceasta s-a destăinuit prima dată lui Avraam:

“Să ştii bine, că urmaşii tăi vor nemernici în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani; dar pe neamul acela, căruia vor robi, îl voi judeca Eu, şi după aceea vor ieşi aicea cu avere mare. Ei însă se vor întoarce aici în al patru­lea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsu­ra nelegiuirii Amoreilor”.

La plinirea vremii prezise, când evreii s-au întors din Egipt, alte taine din Cartea ispăşirii vede Solomon, privind îndărătul timpului. Iată cum i-a judecat Dumnezeu pe egipteni:

Dintre cele 10 pedepse, cea mai grea a fost noaptea cea de trei zile, cu înfricoşările ei cumplite, “care veniseră peste ei din Iad”.

Într-însa li se descopereau păcatele lor ascunse. Ea era icoana întunerecului ce avea să-i înghită pe urmă. Azvârliţi încoace şi încolo pe pământ şi pe jumătate morţi, ei dădeau pe faţă pricina pentru care mureau. Căci vedeniile ce-i îngroziseră le destăinuiseră lucrul, ca să nu moară în neştiinţă: pentru ce pătimesc atâta rău. Iată şi sfârşitul judecăţii lui Dumnezeu cu ei – dezastrul militar al lui Faraon:

Înţelepciune 19:

1. O mânie neîndurată prigoneşte pe nelegiuiţi până în sfârşit, fiindcă Dumnezeu ştia de mai-nainte care va fi petrecerea lor

2. Că dacă egiptenii, după ce au lăsat pe Israil ca să plece şi cu mare stăruinţă i-a zorit la drum, avea-vor păreri de rău şi vor începe să-i urmă­rească.

3. Cu adevărat, când nu isprăviseră de jelit pe morţii lor şi plângeau încă la mormintele celor ucişi, un alt gând nebunesc le-a venit şi au început ca pe nişte fugari să urmărească, pe aceia pe care îi zoriseră cu rugăminţi, să plece de la ei.

4. La aceasta îi atrăgea pedeapsa de care erau vrednici, căci despre cele mai-nainte întâmplate ei nu mai aveau ţinere de minte, ca să se împlinească şi ceea ce mai lipsea din urgiile suferite de ei,

5. Aşa încât poporul Tău să săvârşească necre­zuta lui trecere prin mare, iar egiptenii să dea peste o moarte năprasnică.

În vreme ce miluia Dumnezeu pe unii, prăpădea pe alţii, căci li se împlineau măsurile fărădelegilor. Iar ca cei miluiţi să ia aminte, alte taine din Cartea ocârmuirii neamurilor se descoperă lui Moise, în vreme ce poporul se apropie de pământul făgăduinţei. Dumnezeu îi înşiră lui Moise toate fărădelegile desfrânării, de care îi atrage luarea aminte să păzească poporul, iar la urmă adaugă:

Levitic 18:

24.Să nu vă întinaţi cu nimic din acestea, căci cu toate acestea s-au întinat păgânii, pe care Eu îi izgonesc dinaintea feţei voastre,

25. Că s-a întinat pământul şi am privit la nelegiuirile lor şi a lepădat pământul pe cei ce tră­iau pe el.

26. Iar voi să păziţi toate poruncile Mele şi toate legile Mele şi să nu faceţi nici una din tică­loşiile acestea, nici băştinaşul, nici veneticul, care trăieşte între voi,

27. Că toate urâciunile acestea le-au făcut oamenii pământului acestuia, care-i înaintea voastră, şi s-a întinat pământul;

28. Ca nu cumva să vă lepede şi pe voi pământul, când îl veţi întina, cum a aruncat el de la sine pe popoarele care au fost înainte de voi.

Iată că pe locuitorii cu o viaţă stricată, când îi sorteşte Dumnezeu pedepsirii, nu-i apără nici o graniţă şi nici o armă, dar pentru o viaţă curată îi apără Dumnezeu, cum nu-i apără nimic pe lume. Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când îl trădează, să se gătescă de pedeapsă.

Dar ei n-au ascultat, ci din neam în neam tot mai răi s-au făcut, încât iată cum tună glasul lui Oseia:

Oseia 4:

1. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi feciori ai lui Israil, căci Domnul stă la judecată cu locuitorii pământului,

2. Căci nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară

3. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge.

4. Pentru aceasta ţara e în mare jale, iar cei ce-o locuiesc sunt fără vlagă.

Nărăviţi cum erau cu păcatele, n-au ascultat; de aceea mai multă urgie şi-au îngrămădit peste cap, adăugând a face rele, până când, prin Ieremia proorocul, Dumnezeu le dă de ştire dărâmarea Ierusalimului şi ducerea în robie. E interesant momentul acesta istoric, în care proo­rocul se luptă cu regele ca să-l înduplece să se predea fără rezistenţă, ca să scape cu viaţă, dar regele – în temeiul datoriei de rege – preferă să moară, dar să se predea, ba. Prevestirea aceasta, care era o urmare a vieţuirii ticăloase a poporului şi a regelui, o motivează Dumnezeu lui Ieremia, zicând:

“Poate, auzind toate necazurile ce mi-am pus în gând să le fac, vor asculta şi se vor întoarce fiecare de la calea sa cea rea şi atunci voi schimba strâmtorarea pe care vreau să le-o fac, pentru faptele lor cele rele” .

Pentru cuvântul acesta însă, erau să-l omoare pe Ieremia. Căci cuvântul Domnului era de râs la ei şi şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu şi n-au ţinut seamă de cuvintele Lui, pe proorocii Lui i-au batjocorit, până ce mânia lui Dumnezeu s-a pogorât peste poporul Său incât acesta n-a mai avut scăpare.

În vremea aceea Ieremia se ruga:

“Mărturisim Doamne necredinţa noastră şi fă­rădelegile părinţilor noştri, căci am păcătuit înain­tea Ta. Nu ne lepăda pe noi, pentru numele Tău!”

Primeşte însă răspunsul următor:

“Chiar Moise şi Samuil de-ar sta înaintea Mea, tot nu M-ar îndupleca spre poporul acesta. Goneşte-i de la faţa Mea, să se ducă. Iar de-şi vor zice: unde să ne ducem? să le răspunzi: Aşa zice Domnul: Cel rânduit la moarte, să se ducă la moarte, cel pentru foamete, la foamete şi cel pentru robie, la robie!”

Iar calea rugăciunii desă­vârşit a închis-o, apoi a adus prăpădul.

“Căci El a adus pe regele Chaldeilor şi acela le-a omorât pe tinerii lor cu sabia, în casa cea sfântă a lor… Apoi a dat foc Casei lui Dumnezeu, a dărâmat zidul Ierusalimului, toate cămările lui le-a ars cu foc şi toate palatele cele mari le-a nimicit. Iar pe cei ce au scăpat de sabie i-a strămutat în Babilon”, în robia celor 70 de ani.

La jalea aceasta se adăuga una şi mai mare:

“Femei miloase, fiert-au cu mâinile lor copiii, care le-au slujit de hrană în vremea prăpădului”.

De ce atâta urgie? se întreabă Ieremia. Şi capătă răspunsul din rădăcini; un răspuns profund:

“Profeţii tăi nu ţi-au dat pe faţă fărădelegea ta, ca să-ţi schimbe calea ta.”

E drept, că darea pe faţă a fărădelegilor e cea mai primejdioasă predică, dar şi singura care mai poate ceva. Toţi fug de metoda aceasta. Chiar pentru câştigul lui Dumnezeu, nu vor să se primejdu­iască cu oamenii. N-au putere! Oare de ce? Iată de ce:

“În proorocii Ierusalimului văd grozăvie: aceştia fac desfrânare şi umblă cu minciuni; ajută mâinile făcătorilor de rele, ca nimenea să nu se întoarcă de la necredinţa sa. De aceea aşa zice Domnul Savaot (numele Mesiei în V. T.) despre prooroci: Iată îi voi hrăni cu pelin şi le voi da să bea apă cu fiere, căci de la proorocii Ierusalimului s-a lăţit necredinţa peste tot pământul.”

“Vai de părinţii care pierd şi împrăştie oile turmei Mele, zice Domnul!”

***

Oare de ce s-a ostenit Dumnezeu 1500 de ani cu ucigaşii drep­ţilor, trimiţându-le pe toţi vestitorii Săi, în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, adică la o vreme când se mai putea înlătura osânda ce le atârna peste creştet şi se mai putea abate urgia, care se pogora ca focul, peste fără­delegile lor fără seamă?

(va urma)

(din: Parintele Arsenie Boca, “Cararea Imparatiei”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului 1995)