Rugaciune pentru pruncul ce se afla in pantecele mamei

Tu, Cel ce ai zis oamenilor: „Cresteti si va in multiti si stapaniti pamantul“, binecuvan tand nasterea de prunci, arata mila Ta acestui prunc ce se afla in pantecele maicii sale, si ajuta-l sa se nasca la vremea de Tine randuita. Da-i lui, Doam ne, crestere fireasca, sanatate si putere. Parinte Ceresc, Care porti de grija pasarilor ce rului si infrumusetezi crinii tarinii, poarta de grija si acestui copil care n-a vazut inca lumina soarelui. Tu ai purtat de grija Preacuratei Fecioare care a purtat in pantecele ei Dumnezeiescul Prunc. Nu ne parasi acum nici pe noi, robii Tai, ci ocroteste-l cu harul Tau pe pruncul acesta al nostru si binecuvanteaza nasterea lui dupa multimea milostivirii Tale. Iar mai apoi, luminandu-l cu Sfantul Botez, sa il faci pe el un madular ales al Sfintei Tale Bise rici, ca sa Te laude si sa te binecuvanteze in toata viata lui si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciunea Mantuitorului in Ghetsimani

Rugaciunea Mantuitorului in Ghetsimani

Aceasta rugaciune este descrisa numai in Evangheliile sinoptice:
Matei XXVI, 36-45
Marcu XIV, 32-41
Luca XXII, 39-46

Domnul ne arata acum, mai ales firea Sa omeneasca. El este cuprins de intristare. Ca om, El stie ca numai prin rugaciune poate fi intarit sufleteste. Porunceste deci ucenicilor sa vegheze si sa se roage impreuna cu El. Apoi ia cu Sine pe Petru, pe Iacob si pe Ioan si le destainuieste tot zbuciumul care-I copleseste sufletul. Se departeaza dupa aceea si de ei, ca la o aruncatura de piatra, ca sa rosteasca o intreita rugaciune.

In prima rugaciune, Domnul cade cu fata la pamant si spune: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca dela Mine paharul acesta, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu" (Matei XXVI, 39). El nu vrea sa se abata de la drumul Crucii, pe care Tatal l-a randuit din veac pentru mantuirea lumii, dar se cutremura in fata mortii pe care, neavand pacat, nici ca om nu trebuia s-o guste. "Si fiind in zbucium - noteaza Sf. Luca (XXII) - mai cu staruinta se ruga si se facuse sudoarea Lui ca picaturile de sange ce pica pe pamant. Si I s-a aratat inger din cer, intarindu-L". Dupa aceasta, El s-a intors spre Ucenici si, gasindu-i dormind, s-a adresat lui Petru, zicandu-le: "Asa, n-ati putut priveghea un singur ceas Impreuna cu Mine? Priveghiati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita, caci "duhul este osarduitor, iar trupul neputincios" (Matei XXVI, 40-41). Dupa aceasta, Domnul s-a departat iarasi de ucenici si s-a rugat a doua oara, zicand: "Parintele Meu, de nu este cu putinta sa treaca de la Mine paharul acesta, ca sa nu-l beau, fie voia Ta!" (Matei XXVI, 42).

Acum el se incredinteaza cu totul lui Dumnezeu-Tatal si este gata sa-I implineasca voia nu numai ca Fiu, ci si ca om desavarsit. Apoi se intoarce din nou la ucenici si aflandu-i dormind, se retrage si se roaga pentru a treia oara, rostind aceleasi cuvinte.

Iisus este acum linistit sufleteste, impacat cu Sine insusi si deplin stapan pe voia Sa omeneasca. Prin puterea rugaciunii, El biruise inca odata ispita celui rau, care-L incercase dupa Botez si care, atunci, se departase de El numai pentru o vreme (Luica IV, 13). E gata pentru Patimi. Zbuciumul firii Sale umane a incetat cu desavarsire. El se supune de buna voie mortii pe care n-o merita si merge senin spre chinuri si Rastignire.

De aceea, cand se inapoiaza pentru ultima oara langa ucenici si-i gaseste cuprinsi de somn, nu-i mai mustra, ci-i lasa cu bunatate sa se odihneasca o vreme, priveghind asupra lor ca un parinte intelegator si bun. Vremea este insa extrem de scurta. Dinspre valea Cedronului, pe aleea ce duce in Ghetsimani, cei nelegiuiti vin spre Dansul cu arme, lumini de torte si faclii. Sosise ora ca Fiul Omului sa se dea in mainile pacatosilor, spre a fi osandit la Moarte pe Cruce. De aceea, Domnul trezeste pe ucenici, spunandu-le: "Sculati-va, sa mergem! Iata, s-a apropiat cel ce M-a vandut" (Marcu XIV, 42).

Gradina Ghetsimani

Gradina Ghetsimani - greaca: Γεθσημανι; ebraica: גת שמנים; aramaica: גת שמנא, Gat Šmānê; engleza: Gethsemane - este cea mai renumita gradina din Tara Sfanta, aceasta fiind locul in care Mantuitorul venea adesea. Gradina este asezata in partea de rasarit a Ierusalimului, langa Muntele Templului, in partea de est a Paraului Chedron - Paraul Cedrilor sau Valea lui Iosafat - si pe partea de vest a Muntelui Maslinilor. Ea se intindea la inceput de o parte si de alta a Paraului Cedrilor, care in timpul verii nu are nici un pic de apa. Paraul Cedri­lor curge numai in lunile de iarna, cand ploua si uneori chiar ninge.

Ghetsimani inseamna “presa de ulei", termen inpamantenit probabil de la prezenta pe acest munte sadit cu maslini a unei prese care producea ulei. Evanghelia dupa Marcu (14,32) numeste acest loc “chorion", adica "un loc" sau "o proprietate", in timp ce Evanghelia dupa Ioan (18,1) vorbeste despre “kepos", "o gradina" sau "o plantatie".

Gradina de pe Muntele Maslinilor este incadrata in actuala curte a Bisericii Tuturor Natiunilor, cunoscuta si sub denumirea de Biserica Agoniei, construita pe ruinele unei biserici distruse in anul 614, si ale unei alte biserici, cruciate, distruse in anul 1219. Foarte aproape de acest loc se afla Biserica Sfanta Maria Magdalena, a rusilor, cu turlele ei specific moscovite, construita de catre tarul Alexandru al III-lea, in memoria mamei sale.

Gradina Ghetsimani se intinde pe circa 20 de hectare de teren, plantat in special cu maslini. Cea mai mare parte din gradina o stapaneste Biserica Ortodoxa, iar a doua este in posesia Bisericii Romano-Catolice. In Gradina Ghetsimani se afla patru locuri de inchinare, dintre cele mai importante pentru toata lumea crestina: Mormantul Maicii Domnului (potrivit traditiei crestine, acesta este locul in care Apostolii au inmormantat trupul Maicii Domnului), Pestera Ghetsi­mani (unde S-a rugat Iisus Hristos cu sudori de sange - Luca 22, 44), Piatra prinderii lui Iisus (aici se inalta astazi o biserica catolica), si biserica Sfantului Arhidiacon Stefan.

Gradina Ghetsimani - istoria si pelerinajul

La picioarele Muntelui Maslinilor se afla Valea Cedrilor - Chedron, identificata cu aceea numita in Biblie "Valea lui Iosafat", unde, dupa traditie, va avea loc , a tuturor neamurilor. Tot acolo unde Dumnezeul intrupat va invinge ispita si teama de moarte, va da seama omenirea pentru toate caderile ei, increzatoare totusi in indurarea fara de margini a Aceluia Care a fost "ispitit intru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat" (Evrei 4, 15).

Gradina Ghetsimani a fost vazuta drept loc de pelerinaj inca din primele secole crestine. Aceasta a fost vizitata de catre pelerinul anonim "din Bordeaux", in anul 333, ale carui note de calatorie sunt considerate a fi cele mai vechi marturii ale pelerinajelor in Tara Sfanta. In cartea “Onomasticon", a lui Eusebiu de Cezareea, gasim notat faptul ca Gradina Ghetsimani este asezata "la poalele Muntelui Maslinilor", aici "venind multime de oameni spre a se ruga".

Urcarea pe Muntele Maslinilor se facea prin coborarea si urcarea a unei intregi serii de trepte, sapate in piatra. Podul zidit peste Valea lui Iosafat, care trecea peste Paraul Cedrilor, se afla si astazi tot in acelasi loc ca acum doua milenii. Acest lucru reiese din prezenta treptelor de piatra, sapate in munte, care coboara din oras si urca pe munte.

Petronius, episcopul de Bologna, in jurul anului 420, si Sofronie, Patriarhul de Ierusalim, vorbesc despre aceste trepte imense de piatra, doi pelerini ai vremii dand marturie si asupra numarului treptelor. Urme ale acestor trepte se mai vad si astazi, mai putin in partea dinspre oras, insa foarte vizibil putin mai sus de Gradina Ghetsimani.

La o distanta de aproximativ 40 de metri de Pestera din Ghetsimani, se afla actuala gradina, de forma patrata, cu fiecare laterala masurand aproximativ 60 de metri lungime. In interiorul acesteia se pastreaza pana astazi o serie de sapte maslini, uitati de vreme, martori ai mileniilor. Cel mai gros maslin masoara 8 metri in circumferinta. Se crede despre acestia ca au participat la rugaciune lui Iisus din noapte prinderii si judecatii. Chiar daca acestia nu sunt exact copacii din acea vreme, cu siguranta ei sunt urmasii directi ai acelora, crescuti in coaja si din radacinile lor.

Ce liniste era odinioara in aceasta tainica gra­dina, unde venea Domnul sa se roage. Astazi au mai ramas doar cativa maslini uriasi, care se crede ca au fost martori ai rugaciunii si prinderii lui Iisus Hristos. Prin mijlocul gradinii trece soseaua asfal­tata ce duce la Betania, Ierihon, Marea Moarta si la Marea Tiberiadei. Circulatia masinilor este asa de inten­sa, incat cu greu te poti aduna si reculege un ceas sau doua in timpul zilei.

Gradina Ghetsimani - un loc de rugaciune mult iubit de Mantuitorului

Gradina Ghetsimani a fost locul de rugaciune si liniste cel mai iubit de Domnul nostru Iisus Hristos din tot Ierusalimul. Dupa Cina cea de Taina, Hristos si ucenicii Sai, s-au retras in aceasta gradina spre a face rugaciune - . Acesta este locul in care Mantuitorul s-a rugat cu lacrimi de sange, parasit de ucenicii care adormisera, si tot acesta este locul in care ucenicul Iuda isi va vinde Invatatorul cu acel sarut mincinos.

Ajuns in gradina, Iisus le-a spus ucenicilor: "Sedeti aici, pana ce Ma voi duce acolo si Ma voi ruga" (Matei 26, 36), apoi, luandu-i cu Sine numai pe Petru si pe fiii lui Zevedeu, S-a retras cu ei mai departe. Fata de cei mai apropiati dintre apostoli, Domnul nu Se sfieste sa-Si arate tulburarea: "Intristat este sufletul Meu pana la moarte", le marturiseste El (26, 38). Niciodata nu a fost Iisus asa de abatut si nu a facut o asemenea destainuire.

La Ghetsimani, teama de moarte si de durerea fizica - sporita fara indoiala si de gandul ca chinurile Sale nu vor cruta nici lui Israel, nici omenirii atatea suferinte - a atins o culme. De aceea atunci a avut loc lupta suprema, din care vointa omeneasca a iesit invingatoare, fara ca totusi Hristos sa ramana impasibil la gandul mortii. Atunci, cum spune asa de frumos , "Iisus s-a cununat in duh cu moartea".

Pascal observa ca Adam l-a pierdut pe om intr-o gradina, sedus de ispita placerii, iar Hristos il va mantui tot intr-o gradina, acceptand de buna voie sa Se impovareze cu durerea, consecinta a pacatului primului om. Ca in toate imprejurarile hotaratoare din viata Sa, Iisus Se afla in mijlocul naturii, pe care a venit sa o izbaveasca de stricaciune, o data cu .

Gradina Ghetsimani - locul despre care ne vorbeste Sfanta Scriptura

"Si dupa ce au cantat laude, au iesit la Muntele Maslinilor. Atunci Iisus le-a zis: Voi toti va veti sminti intru Mine in noaptea aceasta caci scris este: "Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei". Dar dupa invierea Mea voi merge mai inainte de voi in Galileea. Iar Petru, raspunzand, I-a zis: Daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti. Zis-a Iisus lui: Adevarat zic tie ca in noaptea aceasta, mai inainte de a canta cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine. Petru i-a zis: Si de ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine. Si toti ucenicii au zis la fel. Atunci Iisus a mers impreuna cu ei la un loc ce se cheama Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici, pana ce Ma voi duce acolo si Ma voi ruga. Si luand cu Sine pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a inceput a Se intrista si a Se mahni. Atunci le-a zis: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine. Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-Se si zicand: Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. Si a venit la ucenici si i-a gasit dormind si i-a zis lui Petru: Asa, n-ati putut un ceas sa privegheati cu Mine! , ca sa nu intrati in ispita. Caci duhul este osarduitor, dar trupul este neputincios. Iarasi ducandu-se, a doua oara, s-a rugat, zicand: Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta. Si venind iarasi, i-a aflat dormind, caci ochii lor erau ingreuiati. Si lasandu-i, S-a dus iarasi si a treia oara S-a rugat, acelasi cuvant zicand. Atunci a venit la ucenici si le-a zis: Dormiti de acum si va odihniti! Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor. Sculati-va sa mergem, iata s-a apropiat cel ce M-a vandut. Si pe cand vorbea inca, iata a sosit Iuda, unul dintre cei doisprezece, si impreuna cu el multime multa, cu sabii si cu ciomege, de la arhierei si de la batranii poporului. Iar vanzatorul le-a dat semn, zicand: Pe care-L voi saruta, Acela este: puneti mana pe El. Si indata, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucura-Te, Invatatorule! Si L-a sarutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mainile pe Iisus si L-au prins. Si iata, unul dintre cei ce erau cu Iisus, intinzand mana, a tras sabia si, lovind pe sluga arhiereului, i-a taiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar cum se vor implini Scripturile, ca asa trebuie sa fie? In ceasul acela, a zis Iisus multimilor: Ca la un talhar ati iesit cu sabii si cu ciomege, ca sa Ma prindeti. In fiecare zi sedeam in templu si invatam si n-ati pus mana pe Mine. Dar toate acestea s-au facut ca sa se implineasca Scripturile proorocilor. Atunci toti ucenicii, lasandu-L, au fugit." (Matei 26, 30-56)

"Si dupa ce au cantat cantari de lauda, au iesit la Muntele Maslinilor. Si le-a zis Iisus: Toti va veti sminti, ca scris este: "Bate-voi pastorul si se vor risipi oile". Dar dupa invierea Mea, voi merge mai inainte de voi in Galileea. Iar Petru I-a zis: Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, totusi eu nu. Si i-a zis Iisus: Adevarat graiesc tie: Ca tu astazi, in noaptea aceasta, mai inainte de a canta de doua ori cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine. El insa spunea mai staruitor: Si de-ar fi sa mor cu Tine, nu Te voi tagadui. Si tot asa ziceau toti. Si au venit la un loc al carui nume este Ghetsimani, si acolo a zis catre ucenicii Sai: Sedeti aici pana ce Ma voi ruga. Si a luat cu El pe Petru si pe Iacov si pe Ioan si a inceput a Se tulbura si a Se mahni. Si le-a zis lor: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegeheati. Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant si Se ruga, ca, de este cu putinta, sa treaca de la El ceasul (acesta). Si zicea: Avva Parinte, toate sunt Tie cu putinta. Departeaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu. Si a venit si i-a gasit dormind si a zis lui Petru: Simone, dormi? N-ai avut tarie ca sa veghezi un ceas? Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita. Caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios. Si iarasi mergand, s-a rugat, acelasi cuvant zicand. Si iarasi venind, i-a gasit dormind, caci ochii lor erau ingreuiati si nu stiau ce sa-I raspunda. Si a venit a treia oara si le-a zis: Dormiti de acum si va odihniti! E gata! A sosit ceasul. Iata Fiul Omului este dat in mainile pacatosilor. Sculati-va sa mergem. Iata, cel ce M-a vandut s-a apropiat. Si indata, inca vorbind El, a venit Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, si cu el multime cu sabii si cu ciomege, de la arhierei, de la carturari si de la batrani. Iar vanzatorul le daduse semn, zicand: Pe care-L voi saruta, Acela este. Prindeti-L si duceti-L cu paza. Si venind indata si apropiindu-se de El, a zis Lui: Invatatorule! Si L-a sarutat. Iar ei au pus mana pe El si L-au prins. Unul din cei ce stateau pe langa El, scotand sabia, a lovit pe sluga arhiereului si i-a taiat urechea. Si raspunzand, Iisus le-a zis: Ca la un talhar ati iesit cu sabii si cu toiege, ca sa Ma prindeti. In fiecare zi eram la voi in templu, invatand, si nu M-ati prins. Dar acestea sunt ca sa se implineasca Scripturile. Si, lasandu-L, au fugit toti." (Marcu 14, 26-52)

"Si, iesind, s-a dus dupa obicei in Muntele Maslinilor, si ucenicii l-au urmat. Si cand a sosit in acest loc, le-a zis: Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita. Si El S-a departat de ei ca la o aruncatura de piatra, si ingenunchind, Se ruga. Zicand: Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca. Iar un inger din cer s-a aratat Lui si-L intarea. Iar El, fiind in chin de moarte, mai staruitor Se ruga. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant. Si, ridicandu-Se din rugaciune, a venit la ucenicii Lui si i-a aflat adormiti de intristare. Si le-a zis: De ce dormiti? Sculati-va si va rugati, ca sa nu intrati in ispita. Si vorbind El, iata o multime si cel ce se numea Iuda, unul dintre cei doisprezece, venea in fruntea lor. Si s-a apropiat de Iisus, ca sa-L sarute. Iar Iisus i-a zis: Iuda, cu sarutare vinzi pe Fiul Omului? Iar cei din preajma Lui, vazand ce avea sa se intample, au zis: Doamne, daca vom lovi cu sabia? Si unul dintre ei a lovit pe sluga arhiereului si i-a taiat urechea dreapta. Dar Iisus, raspunzand, a zis: Lasati, pana aici. Si atingandu-Se de urechea lui l-a vindecat Si catre arhiereii, catre capeteniile templului si catre batranii care venisera asupra Lui, Iisus a zis: Ca la un talhar ati iesit, cu sabii si cu toiege. In toate zilele fiind cu voi in templu, n-ati intins mainile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului. Si, prinzandu-L, L-au dus si L-au bagat in casa arhiereului. Iar Petru Il urma de departe." (Luca 22, 39-53)

"Zicand acestea, Iisus a iesit cu ucenicii Lui dincolo de paraul Cedrilor, unde era o gradina, in care a intrat El si ucenicii Sai. Iar Iuda vanzatorul cunostea acest loc, pentru ca adesea Iisus si ucenicii Sai se adunau acolo. Deci Iuda, luand oaste si slujitori, de la arhierei si farisei, a venit acolo cu felinare si cu faclii si cu arme. Iar Iisus, stiind toate cele ce erau sa vina asupra Lui, a iesit si le-a zis: Pe cine cautati? Raspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda vanzatorul era si el cu ei. Atunci cand le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat inapoi si au cazut la pamant. Si iarasi i-a intrebat: Pe cine cautati? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul. Raspuns-a Iisus: V-am spus ca Eu sunt. Deci, daca Ma cautati pe Mine, lasati pe acestia sa se duca; Ca sa se implineasca cuvantul pe care l-a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul. Dar Simon-Petru, avand sabie, a scos-o si a lovit pe sluga arhiereului si i-a taiat urechea dreapta; iar numele slugii era Malhus. Deci a zis Iisus lui Petru: Pune sabia in teaca. Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatal? Deci ostasii si comandantul si slujitorii iudeilor au prins pe Iisus si L-au legat." (Ioan 18,1-12)

Tinerea de minte a raului

Tinerea de minte (pomenirea) a raului

sau omul hazna

Memorarea si pomenirea pacatelor celorlalti il transforma pe om intr-un fel de colector de pacate, intr-un fel de depozit al raului, intr-un fel de hazna. Nu este deloc greu sa-ti dai seama, la un moment dat, ca, strangandu-le in mintea si in sufletul tau, te umpli tu insuti de dejectiile, de rebuturile si esecurile existentiale ale celorlalti. Dezgustatoare si dramatica este, in continuare, iamginea colportorului acestor dejectii si, mai ales, a celor dispusi sa se hraneasca cu ele.

Postul si tinerea de minte a raului

Aflandu-ne in Postul Mare m-am gandit ca ar fi potrivit sa propun cititorilor Vestitorului spre reflectie o tema speciala pentru aceasta perioada. In timpul postului, suntem chemati, intre altele, sa ne luptam mai mult decat in restul timpului cu pacatele, cu patimile, cu obiceiurile noastre cele rele. in sprijinul acestui gand si a ceea ce urmeaza am sa-l iau drept dumnezeiesc avocat pe Sfantul Ioan Gura de Aur care spune antiohienilor: "Nu este de ajuns Postul Patruzecimii pentru a ne putea impartasi, ci este nevoie intai de toate de virtutea sufletului si, daca este cu putinta, sa nu tinem minte raul, caci a tine minte raul pentru cei cazuti in aceasta inseamna a trai iadul inainte de a ajunge in gheena". Sfantul Efrem Sirul spune si el ca tinerea de minte a raului zadarniceste stradaniile postului: "Postul nu poate merge impreuna cu tinerea de minte a raului. Cei care, in timp ce postesc si se roaga, aduna suparari si tinere de minte a raului sunt asemenea celor care scot apa din fantana si o pun in vase gaurite. Caci Domnul nu primeste rugaciunea celui care poarta ranchiuna fratelui sau".

Gravitatea tinerii de minte a raului

Dintre toate pacatele, asadar, m-am oprit la tinerea de minte a raului, pentru ca, pe de o parte este extrem de raspandit si, pe de alta parte, este mult subestimat in ceea ce priveste gravitatea lui. in consecinta, mai nimeni nu se lupta cu el. Este vorba, desigur, despre tinerea de minte si pomenirea raului facut de ceilalti, pentru ca tinerea de minte sau pomenirea raului facut de tine insuti nu este bineinteles un lucru rau, ci dimpotriva este un lucru pozitiv. Daca trebuie sa tinem minte pacatele, atunci numai pe ale noastre trebuie sa le tinem minte, pentru ca daca le vom tine minte pe ale noastre, niciodata nu vom tine seama de cele straine, spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cercetand aceasta tema la cativa Sfinti Parinti am fost surprins - asa cum cred ca vor fi si cititorii acestui articol - sa constat ca, in aprecierea acestora, tinerea de minte a raului este un pacat mult mai grav si mai periculos decat il consideram noi de obicei. Acelasi Sfant Ioan Gura de Aur, vorbind despre gravitatea acestui pacat, spune ca nimic nu uraste atat de mult si nu respinge Dumnezeu ca pe omul care pomeneste raul si tine manie. Pomenirea raului este socotita a fi un pacat atat de grav pentru ca, pe de o parte, ea insasi nu are puterea sa ajunga la iertare, iar pe de alta parte impiedica iertarea celorlalte pacate: "Cat despre pomenirea raului - spune Sfantul Ioan Gura de Aur -, aceasta este mai rea decat orice alt pacat, caci toate celelalte pacate isi pot afla iertare, insa aceasta nu numai ca nu are puterea sa ajunga ea insasi la iertare, ci si pacatele care disparusera odata le aduce din nou la viata!". Pomenirea raului este mai grava decat toate celelalte pacate si prin firea ei: "Caci desfranatul sau adulterinul odata ce si-a implinit pofta si a pus capat pacatului, daca, trezindu-se, voieste sa lase pacatul si dupa aceasta urmeaza pocaintei, are o oarecare mangaiere; cel care tine minte raul insa lucreaza pacatul in fiecare zi si niciodata nu-1 termina, in primul caz s-a intamplat faradelegea si s-a savarsit pacatul, in cel de-al doilea, pacatul are in fiecare zi indrazneala; de la cine vom avea, spune-mi, iertarea cei care ne predam de buna voie acestei fiare salbatice si viclene?" (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Sfantul Efrem Sirul aseamana tinerea de minte a raului cu cangrena: "Precum cangrena cuprinde trupul si nu se mai vindeca, la fel si tinerea de minte a raului cuprinde sufletul monahului". Tot el spune: "Daca ascunzi in inima ta patima tinerii de minte a raului, te faci locas al maniei si al necunostintei si odata cu acestea al tristetei, iar vederea fetei tale se schimba. Caci, caile celor ce tin minte raul duc la moarte, zice Scriptura. Barbatul mandru de multe se va intrista; iar cel smerit se va bucura in Domnul pentru totdeauna. Cel ce ascunde tinerea de minte a raului in inima sa se aseamana cu cel care hraneste sarpele la sanul sau".

Sensul exact al pomenirii raului

In literatura crestina exista un concept foarte clar definit si un termen tehnic incetatenit care-l exprima si care in limba romana nu poate fi tradus cu exactitate. Exista o intreaga familie de cuvinte in jurul acestei notiuni, pe care am s-o reproduc, desi limitele unui articol nu reclama acest lucru. Verbul este mnisikakein (de la mimniskein - a aminti, a pomeni si kakon - rau), care se traduce cu a tine minte raul dar sensul cu care s-a consacrat este mai exact urmatorul: a tine minte un rau pe care ti l-a facut cineva si a nutri resentimente la adresa aceluia. Substantivul este mnhsikakia ceea ce se traduce cu pomenirea raului, dar ca sens este redat mai curand cu ranchiuna, ceea ce inseamna tinerea de minte a raului insotita de gandul rau si de razbunare la adresa celui care ti-a facut rau. Adjectivul mnisikakein inseamna cel care tine minte raul sau mai exact ranchiunosul. Sunt relevante sinonimele pe care dictionarul limbii romane le da acestuia: razbunator, dusmanos, ostil, vindicativ, pizmas, invidios, zavistie.

Gravitatea acestui pacat este data si de faptul ca poate deveni un fel de stare generala si permanenta, in care tinerea de minte a raului nu se limiteaza la raul pe care ti l-a facut de cineva, ci se extinde la contabilizarea relelor tuturor celor din jur. Este vorba despre o inclinare spre memorarea relelor celorlalti, care devine un fel de nevoie personala, un fel de hrana.

Tinerea de minte a raului este un pact cu diavolul

Evagrie Ponticul are un cuvant greu referitor la tinerea de minte a raului si legatura acesteia cu personificarea raului, diavolul: "Cel care are ranchiuna pe demoni, nu poarta ranchiuna oamenilor; cel care face pace cu demonii/ acela il razboieste pe fratele sau. Tinerea de minte a certurilor este ca un foc ce arde in inima, in timp ce sufletele celor care nu tin minte raul se racoresc duhovniceste. Precum carbunii se aprind de la scanteie, tot asa sufletele care tin minte raul sunt coplesite de ganduri rele; cat doare muscatura de scorpion, atata amaraciune are sufletul care tine minte raul".

Tinerea de minte a raului si pacatele insotitoare

Este important de vazut ca tinerea de minte a relelor sau pacatelor celorlalti nu este izolata. Ea este cauzata de o serie intreaga de alte rele si conduce la o alta serie de multiple si grave pacate. Poate tocmai aici este motivul pentru care Parintii Bisericii o socotesc mult mai grava decat orice pacat.

Tinerea de minte a raului este cauzata si alimentata de mandrie, de invidie, de suficienta de sine, de indreptatirea de sine, de rautate, de ura, de manie. Cineva care simte nevoia acuta de a contabiliza pacatele celorlalti si de a le tine minte, o face pentru a se asigura ca el este mai bun decat ceilalti. Cel mandru vede pacatele celorlalti si nu le vede pe ale sale, iar cel smerit vede pacatele si neputintele sale si nu le vede pe ale celorlalti sau oricum chiar daca le vede le considera mai mici decat pe ale sale. Cel mandru isi linisteste constiinta cu evidenta faptului ca, pe langa ale celorlalti, pacatele sale sunt mai mici si mai putin grave. Tinerea de minte a pacatelor celorlalti merge mana in mana, asadar, cu tendinta de justificare, minimalizare sau uitare a propriilor pacate si aduce cu sine lipsa de mobilizare pentru lupta cu propriile pacate.

In fond, la radacina tinerii de minte a raului se afla un adanc complex personal de inferioritate: avand simtul sau intuitia adanca - nemarturisita nici macar siesi - a slabiciunilor Si neputintelor sale. Cel care se inarmeaza cu memoria pacatelor celorlalti o face amagindu-se in felul acesta ca lucrurile nu stau asa cum par a fi, daca altii sunt mai rai ca el, inseamna ca el nu este atat de rau. Este un infantilism evident, o lipsa de maturitate, o lipsa de barbatie, din moment ce evitam din temere sa ne confruntam cu adevarata noastra stare sau fata.

Cred ca situatia societatii romanesti actuale, in care toata lumea se vaita de toata lumea, in care fiecare roman invinovateste pe toti ceilalti si nimeni nu vorbeste de propriile neputinte si responsabilitati, arata cat de raspandit este raul tinerii de minte a raului.

Tinerea de minte a raului este strans legata de judecata aproapelui si de colportarea raului prin intermediul clevetirii, calomniei, delatiunii, intrigii, invectivelor, parei, etc. Pentru a tine minte raul sau pacatele celorlalti trebuie mai intai sa le iei seama, sa judeci deci cu rautate si partinire pe ceilalti, sa le consemnezi pacatele apoi sa le colectezi in propria-ti memorie si sa improspatezi memoria lor pomenindu-le frecvent. De fapt, judecata celorlalti este un lucru rau pentru ca aceasta de obicei nu vizeaza lucrurile bune, ci lucrurile rele ale semenilor. ii judecam pe ceilalti in neputintele si pacatele lor manati de o pornire mai mult sau mai putin constientizata de indreptatire de sine.

Impotriva Bisericii si a lui Dumnezeu

Cred ca gravitatea tinerii de minte a raului este data si de faptul ca plaseaza pe subiectul acesteia intr-o postura potrivnica Bisericii si atitudinii acesteia fata de relele sau pacatele oamenilor. in timp ce Biserica, prin chemare la pocainta si iertare, colecteaza in discretie desavarsita pacatele oamenilor prin Taina Spovedaniei si le inmormanteaza in secretul spovedaniei, intorcandu-le in nefiinta din care au venit si curatind astfel lumea de rau, cel care tine minte pacatele si greselile celorlalti perpetueaza raul in memoria sa si, prin colportare, in memoria celorlalti. Raul neavand suport existential propriu se ataseaza si se foloseste parazitar de omul care, neatent, mentine raul in lume si-1 multiplica. Daca iertarea este una din poruncile fundamentale si insistente ale Mantuitorului Hristos, tinerea de minte a raului si propagarea acestuia, prin banala barfa sau prin mult mai rafinatele mijloace precum calomnia sau delatiunea, este o evidenta neimplinire a poruncii dumnezeiesti si impotrivire. Din Evanghelia Mantuitorului Hristos si din practica bimilenara a Bisericii reiese clar ca iertarea este singura cale de limitare si imputinare a raului. Prin contrast, tinerea de minte a raului este calea sigura prin care raul se inmulteste.

Prin memorarea si pomenirea raului ne situam si intr-o atitudine intru totul opusa atitudinii lui Dumnezeu insusi, ne aflam potrivnici sau luptatori impotriva lui Dumnezeu, care departe de a vana pe pacatosi pentru pacatele lor, ii asteapta cu indelunga-rabdare sa se intoarca. Si cand un pacatos se intoarce la Dumnezeu cu pocainta, bucuria lui Dumnezeu este mai mare decat pentru nouazeci si noua de drepti care nu au nevoie de pocainta, dupa marturia Mantuitorului Hristos insusi (Luca 15,7).

Omul hazna

Memorarea si pomenirea pacatelor celorlalti il transforma pe om intr-un fel de colector de pacate, intr-un fel de depozit al raului, intr-un fel de hazna. Sa mi se ierte fortarea limbajului, dar am socotit ca este o imagine care poate ne-ar putea genera sila de noi insine si ne-ar ajuta sa luptam impotriva acestui pacat devastator. Nu este deloc greu sa-ti dai seama, la un moment dat ca, strangandu-le in minte si in suflet - pentru ca tinerea de minte a raului este inevitabil insotita de rautate - te umpli tu insuti de dejectii, de rebuturile si esecurile existentiale ale celorlalti. Ce-ar fi sa intelegem, intr-o buna zi ca putem sa ne umplem mintea si sufletul cu lucrurile frumoase, bune ale semenilor nostri, hranindu-ne sentimentele frumoase la adresa lor si impartasindu-le sj celorlalti. Cat de clara este diferenta intre a fi depozitarul si colportorul de rele sau depozitarul si semanatorul de lucruri bune si frumoase. O alta imagine care-mi vine-n minte acum este cea a mustelor cu care ne putem asemana in postura noastra de cautatori ai pacatelor celorlalti. Am in vedere vocatia mustelor pentru murdar, pentru mirosuri pestilentiale, pentru deseuri si gunoaie si, in egala masura, pentru murdarirea a ceea ce este curat si frumos, cu o persistenta care sugereaza invidia si rautatea celor care vor cu orice chip sa murdareasca lucrurile bune facute de cei din jur, apeland la invective sau procese de posibile intentii. Cu riscul de a deveni frivol, am sa insist pe aceasta imagine tot in speranta ca ne poate trezi repulsia fata de noi insine cand ne aflam in postura de a depune cu insistenta obraznica a mustelor murdaria noastra pe imaginea pe care cineva o are in sufletele celor din jur sau pe faptele lui bune, pomenind pacatele lui mai mult sau mai putin reale. Omul cu apetenta pentru lucrurile urate ale semenilor se aseamana cu mustele, orice ce am zice. in timp ce omul care evita lucrurile urate si se opreste numai la lucrurile sau faptele frumoase ale semenilor se aseamana cu albina, care cauta si aduna numai lucrurile frumoase si binemirositoare. Aceasta imagine am retinut-o din interventia unui ierarh la o intrunire internationala pe tema presei. Respectivul folosea imaginea pentru a incrimina vocatia presei pentru lucrurile urate si lipsa interesului pentru lucrurile frumoase din viata oamenilor. Sfantul Efrem Sirul are si el un cuvant asemanator oarecum: "Precum fumul alunga albinele, tot asa tinerea de minte a raului alunga cunostinta din inima".

Cum scapam de tinerea de minte a raului

Sfantul Efrem Sirul ne spune cum putem scapa de tinerea de minte a raului: "in ce se dizolva tinerea de minte a raului? in aducerea aminte de frica de Dumnezeu si de ziua sfarsitului". Tot Sfantul Efrem, sfatuind pe monahi, ne arata cum sa ne ferim de consemnarea si memorarea pacatelor celorlalti: "Daca vezi pe cineva pacatuind, nu vorbi, nici nu-1 judeca, nici nu-l uri, pentru ca nu cumva sa cazi si tu in acelasi pacat. Zi mai bine: eu sunt mai rau decat acesta! Si: acesta astazi, eu maine".

Inceputul luptei noastre impotriva tinerii de minte a raului ar fi sa nu-1 mai consemnam, evitand judecata aproapelui. Este motivul pentru care si Mantuitorul Hristos are un fragment consistent dedicat judecatii in Predica de pe Munte, chintesenta Evangheliei Sale, care poate fi rezumat in cele doua enunturi de la inceput: "Nu judeca ca sa nu fii judecat, caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1,2). Si Mantuitorul ne aduce aminte de judecata, de ziua judecatii, de care noi uitam cel mai adesea. Daca n-am uita ca va veni o zi a judecatii care insoteste sfarsitul nostru poate am fi mai atenti.

Daca frica de judecata Domnului si de ziua sfarsitului nu ne mobilizeaza in lupta impotriva tinerii de minte a raului, poate ca ne va mobiliza stirea ca uitarea (amnistierea) raului este sarbatoare pentru Dumnezeu, pe care ne-o da acelasi Evagrie Ponticul: Eorti Theon amnistia kakon!

Cum putem scapa de invidie?

Invidia se manifesta prin bucuria de raul altuia si prin intristarea de binele aceluia. Firesc ar fi "sa te bucuri cu cel ce se bucura si sa plangi cu cel ce plange "(Romani 12, 15). Invidia este actiunea indreptata impotriva posesiei altora si, cu cat aproapele poseda mai mult, cu atat aceasta patima creste si da nastere la ura, manie si crima.

Invidia isi are originea in mandrie. Ea il face pe om sa dezvolte afirmarea personala fara a tine seama de propria valoare. Cand esti cuprins de invidie, nu exista dorinta de a te asemana cu aproapele sau de a-l depasi. Cel care este stapanit de aceasta patima, asteapta caderea celui pe care il invidiaza. Astfel, am putea spune ca invidia sfarseste in momentul in care il vezi pe cel fericit, nefericit. Numai dupa ce moare persoana invidiata, purcede in a o lauda. Asadar, invidiosul este dusman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

Sfantul Tihon din Zadonsk spune "ca cel mandru, voind sa se inalte deasupra celorlalti, nu poate rabda sa fie cineva la aceeasi masura cu sine sau chiar mai sporit si, ca atare, este nemultumit de inaltarea aceluia; iar cel smerit nu poate pizmui, fiindca isi vede si isi recunoaste neputinta, iar pe ceilalti ii socoteste mai vrednici decat el insusi . Drept aceea nici nu este nemultumit pentru darurile lor". Cel smerit are mintea purificata si apreciaza nu numai meritele sale, ci le recunoaste si pe cele ale aproapelui.

O alta cale recomandata de Sfantul Tihon, este aceea de a considera bunurile din aceasta lume ca fiind vremelnice: "Sa credem, fara a ne indoi de fel, ca in lumea aceasta nu este nici un lucru mare si vrednic de minunare si nu este adevarata fericirea afara de cea vesnica si cereasca. Iar de vom cugeta asa, invidia va slabi si va ramane nelucratoare".

Trebuie sa vedem toate cate are semenul nostru ca pe niste daruri ale lui Dumnezeu.

Sfantul Grigorie Teologul marturiseste ca invidia este cel mai nedrept si cel mai drept pacat. Este nedrept pentru ca ataca pe cei nevinovati si drept pentru ca ataca si pe cei care o poseda.
 

• Rugaciune catre Sfantul Cuvios Stelian, ocrotitorul copiilor si al mamelor

Părinţii să-şi încredinţeze copiii lui Dumnezeu

Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună-creatori cu El. În continuare părinţii, bunicii, etc. sunt şi ei împreună-creatori cu Dumnezeu, pentru că dăru­iesc trupul.

Dumnezeu, într-un anumit fel, este obligat să se intereseze de copii. Atunci când copilul se botează, Dumnezeu îi pune la dispoziţie un înger pentru a-l apăra. Aşadar copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul păzitor şi de părinţii lui. Îngerul păzitor este întotdeauna lângă el şi îl ajută. Cu cât creşte copilul, cu atât părinţii sunt eliberaţi de responsabilităţi. Dacă părinţii mor, atunci Dumnezeu de sus şi de aproape, precum şi îngerul păzitor de aproape, continuă să-l ocrotească necontenit pe copil.

Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia. Sunt precum cartoful proaspăt, care se cojeşte uşor, atunci când îl razi puţin. Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuţitul pen­tru a-l curăţa, iar dacă este şi puţin stricat, trebuie să tai mai în adânc. Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi lângă El totdeauna. Şi chiar dacă ar devia puţin atunci când vor creşte, datorită vârstei sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la El. Pentru că frica de Dumnezeu şi evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu este cu putinţă să fie uitate vreodată.

Apoi, în perioada adolescenţei, care este vârsta cea mai grea, grija părinţilor pentru copiii lor este mai mare, până ce îi vor ţine la şcoală şi îi vor căsători. Atunci părinţii să facă tot ceea ce pot pentru a-i ajuta, iar ceea ce nu pot face, pentru că întrece puterile lor, să o încredinţeze Atotputernicului Dumnezeu. Când părinţii îşi încredinţează copiii lor lui Dumnezeu, atunci El este obligat să-i ajute în lucrurile care nu se pot face omeneşte. Dacă, de pildă, copiii [adolescenţi] nu ascultă, să-i încredinţeze lui Dumnezeu, iar nu să caute diferite moduri de a-i constrânge. Mama să-i spună lui Dum­nezeu: “Dumnezeul meu, copiii mei nu mă ascultă. Eu nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei!”.

Alaltăieri, la priveghere mi-a făcut o deosebită impresie o mamă pe care o cunoşteam de multă vreme. A venit să ia binecuvântare. Dar văd că are cu ea numai pe copiii cei mai mari. “Unde sunt cei mici?” o întreb. “Acasă, Părinte, îmi răspunde. Fiind o zi aşa de mare am vrut să venim la priveghere şi m-am sfătuit cu soţul: «Deoarece mergem la priveghere şi nu la distracţii, Dumnezeu va trimite un înger să-i păzească pe micuţii noştri»“. Rar mai întâlneşti astăzi o astfel de încredere în Dumnezeu, pentru că acum, aşa cum a dispărut încrederea copiilor în părinţi, tot astfel a dispărut şi încrederea părinţilor în Dumnezeu.

Şi auzi adeseori pe mulţi părinţi spunând: “De ce tocmai copilul nostru să apuce pe un drum rău? Doar noi mergem regulat la biserică”. Şi aceasta se întâmplă pentru că părinţii nu-I dau lui Hristos şurubelniţa ca să le strângă puţin copiilor lor vreun şurub slăbit, ci vor să le facă ei singuri pe toate.

Şi cu toate că există Dum­nezeu, Care ocroteşte copiii, şi îngerul lor păzitor este mereu lângă ei, ocrotindu-i şi el la rândul său, părinţii se neliniştesc până se îmbolnăvesc. Şi deşi sunt oameni credincioşi, se comportă ca şi când nu ar exista Dumnezeu şi înger păzitor, împiedicând astfel intervenţia dumnezeiască. În timp ce ar trebui să se smerească şi să ceară ajutor de la Dumnezeu şi atunci Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor.

Renaşterea duhovnicească a copiilor

- Părinte, pentru educaţia copiilor sunt răspunză­tori numai părinţii?

- Cea mai mare răspundere o au părinţii, pentru că, potrivit cu educaţia ce o vor da copiilor lor, aceştia vor deveni clerici buni, dascăli buni, etc. şi vor ajuta şi ei la rândul lor atât pe copiii lor, cât şi pe ceilalţi. Iar din­tre părinţi mama are răspundere mai mare pentru educaţia copiilor.

Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Iar în continuare, dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji în biserică, fie că va ajunge într-un post de răspundere, etc. Cu toţii tre­buie să-i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiţi şi astfel să rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare. Pentru că acum, aşa cum merg lucrurile, este pe cale să dispară şi aluatul. Şi dacă va dispărea aluatul, ce se va întâmpla după aceea?

Părinţii care nasc copii şi le dăruiesc trupul trebuie să contribuie, pe cât pot, şi la renaşterea lor duhovnicească. Pentru că omul, dacă nu renaşte duhovniceşte, va merge în iad. Apoi, ceea ce nu pot face ei înşişi pentru copiii lor, să o încredinţeze dascălilor. De aceea şi biserica noastră spune: “Pe părinţii şi învăţătorii noştri…” (Din ectenia de la sfârşitul miezonopticii). Există însă şi Părinţi duhovniceşti, care deşi nu au copii, pot însă ajuta mai eficient la educaţia copiilor, pentru că lucrează la renaşterea lor duhovnicească.

Vreau să spun că toţi trebuie să ajutăm, fiecare în felul său, cu exemplul său, pentru renaşterea duhovnicească a copiilor, astfel încât şi în această viaţă să trăiască în pace şi în cealaltă să meargă în Rai. Atunci când copiii vor deveni oameni duhovniceşti, nu vor mai trebui nici legi, nici alt mod de constrângere. “Legea nu este pusă pentru cel drept” (ITim. 1, 9), ci pentru călcătorii de lege. Stăpânirea duhovnicească este mai presus decât stăpânirile omeneşti.

Exemplul părinţilor

-  Părinte, atunci când copilul nu ascultă şi se împotriveşte, cum trebuie să procedeze părinţii?

- Dacă nu ascultă copilul şi se comportă urât, înseamnă că există o pricină. Se poate ca el să fi văzut scene urâte, sau să fi auzit cuvinte murdare în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în proble­mele duhovniceşti mai ales prin exemplul nostru şi nu prin constrângere.

Iar cel mai mult îi ajută mama prin purtarea, prin ascultarea şi respectul ei faţă de soţ. Dacă în vreo problemă are o părere diferită faţă de cea a soţului, niciodată să nu şi-o exprime în faţa copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean, niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar şi atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptăţească. Dacă, de pildă, acesta se poartă urât, să le spună copi­ilor: “Tata este obosit, pentru că a lucrat toată noaptea ca să termine o treabă urgentă. Iar aceasta pentru voi o face”.

Mulţi părinţi se ceartă în faţa copiilor şi astfel le dau lecţii urâte, iar sărmanii copii se întristează. După aceea, părinţii, ca să-i mângâie, le fac toate hatârurile. Merge tatăl şi-l ia pe copil cu binişorul: “Puiu’ tatii, ce vrei să-ţi cumpăr?”. Merge apoi mama, să-l alinte şi ea un pic şi astfel copiii cresc mofturoşi şi pretenţioşi. Iar după aceea, dacă părinţii nu le pot da lucrul pe care copiii lor îl cer, aceştia îi ameninţă că se vor sinucide.

Şi văd cât de mult îi ajută pe copii exemplul bun al părinţilor. Astăzi au venit două fetiţe – una să fi avut vreo trei ani, iar cealaltă patru – cu părinţii lor, care erau foarte evlavioşi. Cât de mult m-am bucurat de ele! Erau ca nişte îngeraşi. Stăteau pe scaun şi-şi aco­pereau genunchii cu rochiţele lor. Aveau o sfială, un respect. Şi toate acestea proveneau din comporta­mentul părinţilor. Când copiii îi văd pe părinţii lor că au dragoste între ei, că se respectă unul pe altul, că se poartă cu bună cuviinţă, că se roagă, etc atunci ei le întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moştenire pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor este evlavia lor.

Să fi văzut o fetiţă din Australia câtă nobleţe avea! Eram în Camberra. Văzusem pe ultimii oameni care veniseră acolo şi peste puţin trebuia să plecăm. Deo­dată văd că se opreşte o maşină şi din ea coboară o pereche cu fetiţa lor. “Părinte, bine că v-am prins!”, îmi spun aceia. “Da, peste puţin timp vom pleca”. “Părinte, îmi spune soţul, pe mine puteţi să nu mă primiţi, ci doar puţin pe soţia mea, să se uşureze, deoarece este sensibilă”. Am mers puţin mai deoparte cu acea femeie, ca să-mi spună ce dorea. Fetiţa a venit şi ea în urma mamei ei. “Stai acolo, i-am spus, ca să vină mama ta”. “Tu ai mamă?” mă întreabă fetiţa. “Nu am”, îi răspund. Şi văd cum ochii ei se umplu de lacrimi. “Vrei să ţi-o dau pe mama mea?” mă întreabă din nou. Atunci o întreb şi eu: “Dar tu ai bunic?”. “Nu” îmi răspunde. “Vrei un bunic?”. “Vreau. Dar cum doreşti? Să stai tu acasă la noi, sau să venim noi acasă la tine?” mă întreabă. Câtă nobleţe! Copil mic şi s-o jertfească pe mama ei! Şi să vedeţi cum i-a copiat pe părinţii ei. Şi tatăl ei avea multă nobleţe. L-am îmbrăţişat, l-am sărutat şi l-am felicitat. Câte binecuvântări nu i-am dat. Astfel de oameni mişcă şi pe omul cel mai împietrit la inimă, cu cât mai mult pe Dumnezeu.

Copiii trebuie să se sature de afecţiune şi dragoste în sânul familiei

Copilul are nevoie de multă dragoste şi afecţiune, precum şi de multă povăţuire. Vrea să stai lângă el, să-ţi spună problemele lui, să-l mângâi, să-l săruţi. Atunci când copilul cel mic este câteodată neliniştit şi face zburdălnicii, dacă mama lui îl ia în braţe, îl mângâie şi-l sărută, se linişteşte. Dacă de mic copil se satură de dragoste şi afecţiune, mai târziu va avea pu­tere să înfrunte toate problemele vieţii.

Astăzi însă, cei mai mulţi copii îi văd pe părinţii lor numai seara, pentru puţin timp, şi astfel nu se satură de dragoste. De multe ori părinţi care sunt învăţători sau medici şi se ocupă la serviciul lor cu copiii, atunci când se întorc acasă nu mai au afecţiune şi pentru copiii lor. Sunt obosiţi, căci li s-a terminat bateria. Pe de o parte, tatăl se întinde în fotoliu, ia ziarul ca să citească ceva şi nu se ocupă deloc de copil, pe care, deşi se apropie de el, îl alungă, în loc să-i vorbească şi să-l mângâie. Iar pe de altă parte, mama se duce să pregătească ceva de mâncare, neavând nici ea timp să se ocupe de copii şi astfel sărmanii copii cresc lipsiţi de dragoste.

Sau vezi unele cadre militare, care, fiind obişnuite să dea pedepse severe soldaţilor atunci când nu se supun, vor să impună şi în familie disciplina mi­litară şi astfel se poartă aspru cu copiii lor sau chiar le dau şi câte o palmă pentru lucruri neînsemnate. La fel şi unii judecători nu arată dragoste şi afecţiune faţă de copiii lor, ci atunci când aceştia fac vreo poznă deschid şi acasă proces. De aceea aceşti copii vor avea mai târziu probleme psihologice.

Suferinţa copiilor din pricina părinţilor

- Părinte, o mamă ne-a întrebat ce să facă cu fiica ei care o huleşte pe Maica Domnului.

-  Să cerceteze de unde provine răul. Uneori, în ast­fel de cazuri părinţii sunt de vină. Atunci când ei înşişi nu se comportă cum trebuie, nu-i ajută pe copii şi astfel aceia vorbesc cu obrăznicie. În aceste  cazuri primesc o înrâurire diavolească şi reacţionează urât. Alteori părinţii cred că îi vor face buni pe copiii lor cu sila. Dar intră şi egoismul la mijloc şi le vorbesc copi­ilor cu înverşunare, în timp ce întotdeauna ar trebui să se poarte cu ei cu multă bunătate.

Astăzi o femeie m-a scos din sărite. Avea un copi­laş pe care îl bătea fără milă. De frică, tremura tot sărmanul. Nu putea vorbi, căci îşi zdruncinase nervii. “Are diavol”, i-au spus unii, iar ea îl lăsa flămând pe copil, chipurile să fugă diavolii. “Nu-i dau să mănânce, îmi spune, pentru a pleca diavolul din el”. “Bre, femeie, eşti în toate minţile?” îi spun. “Dă-i copilului să mănânce. Caută să-ti izgoneşti diavolii din tine. Tu eşti pricina schilodirii copilului. Copilul nu are diavol, ci tremură pentru că se teme de tine că-l baţi mereu”. „Îl împărtăşeşti regulat?“. “Nu” îmi răspunde. Înţelege-te cu ea dacă poţi.

-  Părinte, oare nu din pricină că uneori copilul înjură spun că are diavol?

-  Înjură? Când mama îl zoreşte pe copil până îl sufocă, atunci nu ştie nici el ce mai face. Îndrăcită este mama lui, iar nu copilul.

Oricum, vom vedea lucruri surprinzătoare în Ziua Judecăţii. În vremea idolatriei mamele îşi ardeau copi­ii înaintea statuii lui Moloh, pentru a lua parte astfel la doxologia adusă în cinstea acestui zeu. Dacă ar fi cunoscut ele pe adevăratul Dumnezeu ce jertfe nu ar fi făcut! Aceste mame vor avea circumstanţe atenu­ante în Ziua Judecăţii, deoarece au fost atrase cu înşelăciune la acest păcat. Însă mamele de astăzi, cu nepăsarea pe care o au faţă de copiii lor, ce circum­stanţe atenuante vor avea? Acestora le va spune Dum­nezeu: “Aţi cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, v-ati botezat, ati auzit şi aţi învăţat atâtea lucruri, însuşi Dumnezeu S-a răstignit ca să vă mântuiască, dar voi ce aţi făcut? Vă venea greu chiar şi numai să vă duceţi copiii la biserică să-i împărtăşiţi. Acele femei credeau că Moloh este adevăratul Dumnezeu şi de aceea îi aduceau ca jertfă chiar şi pe copiii lor. Dar voi ce aţi făcut?”.

Greşelile părinţilor le plătesc copiii. Unii părinţi îşi distrug copiii, însă Dumnezeu nu este nedrept, ci are o deosebită dragoste faţă de copiii nedreptăţiţi din lumea aceasta, fie de către părinţi, fie de către alţi oameni. Atunci când din pricina părinţilor copilul o ia pe un drum strâmb, Dumnezeu nu-l va lăsa, pentru că i se justifică ajutorul dumnezeiesc. El va rândui astfel lucrurile încât să-l ajute. Iată, vedem pe unii tineri, dar şi pe unii bătrâni, cum la un moment dat fac dintr-odată o întoarcere spre bine.

Îmi aduc aminte de o ast­fel de împrejurare. Într-o familie cu doi copii, tatăl, mama şi fiica erau atei. Băiatul se încurcase mai întâi cu marxismul, dar acesta nu l-a satisfăcut. S-a dus apoi şi la hinduişti, dar nici hinduismul nu i-a plăcut şi, în cele din urmă, a venit în Sfântul Munte. Venea adese­ori la mine la Colibă, dar mergea şi la alte chilii. Iar părinţii lui, în tot acest răstimp, se rugau pentru el, zicând: “Hristoase al meu. Maica Domnului, păziţi-ne copilul!”. După ce a stat o bucată de vreme în Sfântul Munte şi oarecum şi-a revenit şi s-a întărit duhovniceşte, s-a întors acasă – pentru că nu era pentru monahism – şi i-a ajutat duhovniceşte pe tatăl şi pe mama sa. Acum îl văd pe tatăl său stând la priveghere în strana cea dintâi. La biserică citeşte psalmul Vecerniei, iar acasă citeşte Vecernia, Pavecerniţa şi Paraclisul. Cum le-a rânduit Dumnezeu! Diavolul a vrut să facă rău, dar Dumnezeu a iconomisit astfel lucrurile, încât i-a adus pe calea cea bună.

-  Şi pe fată, Părinte?

-  Şi ea vine încet-încet, căci Dumnezeu îi dă prile­juri de întoarcere.

-  Părinte, unii părinţi care încep să trăiască duhov­niceşte la o vârstă înaintată, se mâhnesc pentru că nu au dat o educaţie creştinească copiilor lor atunci când erau mici.

- Dacă au pocăinţă sinceră şi-L roagă pe Dumnezeu ca să-i ajute pe copiii lor, atunci El va face ceva pentru ei, le va arunca vreun colac de salvare, pentru a se izbăvi din furtuna în care se află. Şi chiar dacă nu-i vor ajuta oamenii, se poate ca un lucru pe care îl vor vedea să-i ajute să facă o întoarcere bună. Să ştiţi că aceşti părinţi au avut de mici o dispoziţie bună, dar nu au  fost  ajutaţi  de  familia  lor  şi  de  aceea  sunt îndreptăţiţi să primească ajutorul dumnezeiesc.

- Părinte, există copii care trăiesc duhovniceşte, dar întâmpină multe greutăţi de la părinţii lor, care sunt indiferenţi.

- De aceşti copii Dumnezeu se îngrijeşte mai mult decât de ceilalţi care au părinţi ce trăiesc duhov­niceşte, aşa precum se îngrijeşte şi de cei orfani.

Înrâuririle pe care le primesc copiii de la cei din jur

- Părinte, de la ce vârstă încep copiii să fie influ­enţaţi de către cei din jur?

- Copiii îi copiază pe părinţi încă din leagăn. Imită ceea ce fac cei mari şi le înregistrează pe toate în “caseta” lor goală. De aceea părinţii trebuie să se nevoiască să-şi taie patimile lor. Indiferent dacă unele le-au moştenit de la proprii lor părinţi, ei vor da socoteală lui Dumnezeu, nu numai pentru că nu s-au nevoit să le taie, ci şi pentru că le transmit copiilor lor.

- Părinte, cum se face că doi fraţi, care au primit de mici aceeaşi educaţie în familie, nu seamănă deloc între ei?

- Adeseori copilul primeşte multe înrâuriri de la cei din afara familiei. Dar atunci când va creşte, dacă are intenţie bună, Dumnezeu îl va lumina mai mult pentru a înţelege înrâuririle negative pe care le-a primit şi pen­tru a se nevoi să le lepede.

Astăzi există în lume multă răutate. Vor să-i dis­trugă pe copii de mici. În loc să-i frâneze de la rău până vor ajunge mari, îi împiedică de a face binele. Apoi sărmanii, după ce cad în păcat şi se chinuiesc, vor să se ridice, dar nu ştiu cum. Pentru că de vor apuca pe povârnişul cel dulce, cu greu se mai pot opri.

Vin la mine la Colibă tineri de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şapte de ani, care consumă droguri, şi cer sărmanii ajutor. S-a întâmplat odată să ajut unul-doi tineri să facă întoarcerea cea bună, iar acum îl aduc pe prietenul lor şi prietenul prietenului lor ca să-i ajut. Ţi se sfâşie inima de durere. Un tânăr, sărmanul, con­suma droguri puternice şi se netrebnicise cu totul. Mâinile şi dinţii îi erau în ultimul hal. După aceea s-a lăsat de ele şi a ajutat şi pe alţi tineri. Avea cândva în jur de cincisprezece tineri în anturajul său şi fiecare spunea: “Sunt al lui cutare”. Adică îl aveau de “stareţ”, însă mulţi din tinerii aceştia au ajuns în prăpastie, îşi fac injecţii, îşi vând sângele, etc. Se distrug şi pe ei înşişi şi pe părinţi. Şi uită-te, tatăl moare de comoţie cere­brală, mama de inimă sau de ficat…

Dragostea dintre fraţi

Părinţii trebuie să cultive dragostea dintre fraţi şi atunci când vor să-l ajute pe cel mai slab, să pregă­tească terenul, luând consimţământul fratelui mai pu­ternic. Adică să-l ajute să înţeleagă că, într-adevăr, fratele lui are nevoie de sprijin. Dreptatea este a lui Dumnezeu şi trebuie să se împartă în mod egal, atât celui mai mare, cât şi celui mai mic. Celui mai mare cu respect, iar celui mai mic cu dragoste, fără a vătăma pe vreunul. Lucrul acesta se arată şi în Deuteronom. Dacă, de pildă, este vinovat cel mare, vom îndreptăţi pe cel mic, însă fără să-l mustram pe cel mare în faţa celui mai mic, ci să discutăm cu el separat, astfel încât să-l facem să-şi înţeleagă greşeala.

- Părinte, cum se poate înfrunta invidia care apare de obicei la fraţii cei mai mari faţă de cei mai mici?

- Invidia este o patimă. Însă atunci când copilaşul este de trei ani, iar mama lui îl alăptează pe frăţiorul lui nou-născut, este oarecum îndreptăţit să-l invidieze, deoarece cu puţin timp mai înainte el era alăptat. Îl vede pe frăţiorul lui în braţele mamei sale şi spune: “Până ieri mama m-a avut în braţe, iar acum m-a dat deoparte”. Dar dacă are bunică, are cine să-l mângâie.

Când însă copilul ajunge la vârsta de patru ani, trebuie să invidieze mai puţin. Iar când ajunge la şase ani, mama lui trebuie să-i spună: “Acum eşti ditamai flăcăul. Care mamă mai poartă în braţe un copil atât de mare?”. Dacă îl va ajuta pe copil să înfrunte astfel situaţiile, atunci el îşi va aduce aminte de mama lui numai atunci când există un motiv. Dar a o ţine pe mama lui mereu de fustă este un lucru bolnăvicios.

Anturajele îi influenţează foarte mult pe copii

- Părinte, cum se face că un tânăr care de mic a trăit duhovniceşte şi a avut mărime de suflet ajunge în situaţia de a apuca pe căi cu totul greşite?

- Să nu judecăm, că sunt mulţi factori care influenţează. Copiii care trăiesc lumeşte, fără luare aminte, sunt mustraţi de conştiinţă atunci când văd pe copiii care duc o viaţă curată, duhovnicească şi de aceea vor să-i atragă şi pe ei. Odată doi copii mergeau pe undrum. Unul dintre ei la un moment dat s-a împiedicat şi a căzut într-o groapă cu noroi, murdărindu-se din cap până în picioare. După ce au mai mers puţin, cel murdar l-a îmbrâncit pe prietenul său într-o altă groapă, ca să se murdărească şi acela, deoarece se simţea stânjenit ca el să fie murdar, iar celălalt curat.

Anturajele îi influenţează mult pe copii. Atunci când eram mic aveam sădită în firea mea dragostea. Când împreună cu fraţii mei plecam undeva cu catârii, căutam să-i pun călare, iar pe cel mai mic îl luam în spate. Odată, când un frate de al meu a omorât o păsărică, m-am mâhnit foarte mult şi l-am certat. Am luat apoi păsărica şi am îngropat-o plângând. În acea vreme mă împrietenisem cu copii de vârsta mea. Mergeam în pădure, ne rugam, citeam Vieţile Sfinţilor şi posteam. De la un timp însă mamele lor au început să nu-i mai lase să vină cu mine. “Nu faceţi prietenie cu acesta, le spuneau, că o să vă chinuiască”. Şi astfel m-au lăsat singur. Apoi au început să-şi bată joc de mine, să mă poreclească “călugărul” şi să-mi facă viaţa un chin. Ajunsesem la un moment dat să nu mai pot suferi bătaia de joc. Atunci am spus şi eu: “Voi merge să mă joc cu copiii mai mari”. Am început aşadar să mă împrietenesc cu acei copii. Am găsit nişte gumă şi mi-am făcut o praştie. Mai întâi trăgeam cu praştia la o ţintă. Apoi am luat alice şi am devenit cel mai bun ţintaş. Odată am tras într-o păsărică, şi văzând-o moartă mi-am revenit. Am aruncat şi praştia şi alicele. “Tu plângeai atunci când fratele tău a omorât o păsărică, mi-am spus, şi l-ai certat, dar tu unde ai ajuns? Acum omori păsări, dar încet-încet vei ajunge să ucizi şi animale”. Şi într-adevăr, dacă aş fi continuat astfel aş fi ajuns să vânez animale şi după aceea chiar le-aş fi jupuit.

De la o astfel de sensibilitate sufletească la ce fel de răutate poate ajunge cineva, dacă nu ia aminte şi este atras în anturaje rele! În timp ce prieteniile bune ajută mult. Dumnezeu i-a umplut pe oameni cu diferite harisme. Iar omul, aşa cum vede strâmbătura celor­lalţi, tot astfel poate vedea şi virtutea lor şi să-i imite.

Ajutorarea copiilor

În casă este absolut necesar să existe o atmosferă de dragoste şi pace. De fiecare dată când copilul va primi în familie puţină dragoste, dar la un moment dat va aluneca puţin, se va întoarce, deoarece va vedea că nu poate afla dragoste în altă parte, ci numai făţărni­cie. Dar atunci când îşi va aduce aminte de scenele urâte din familie, certuri şi neînţelegeri, cum îl va trage inima să se mai întoarcă?

- Părinte, ce trebuie să facă părinţii atunci când copilul pleacă de acasă?

-  Să încerce să păstreze o cât de mică legătură cu el, astfel încât atunci când îşi va reveni, să se poată întoarce acasă. Să-i vorbească cu bunătate, să-i creeze probleme de conştiinţă pentru a-l ajuta. Dacă, de pildă, copilul umblă noaptea, atunci mama lui să-i spună: “Copilaşul meu, ascultă-mă puţin! Dacă tu ai fi fost în locul meu şi copiii tăi s-ar fi întors acasă noaptea târziu, nu te-ai fi neliniştit?”.

(…)

Este bine ca părinţii să arate copilului lor că se mâhnesc pentru neoranduielile pe care le face şi să se roage pentru el, iar nu să-l zorească. Rugăciunea care se face cu durere aduce rezultate eficiente. Dacă şi după aceasta copilul va face vreo greşală gravă, atunci părinţii să intervină, dar cu grijă. Însă de nu este serioasă, să o treacă puţin cu vederea, pentru a nu-l irita pe copil şi astfel să-i înrăutăţească situaţia sa, îndepărtându-l cu totul de ei. Să se roage lui Hristos şi Maicii Domnului să-l ocrotească.

Rugăciunea părinţilor, dar mai ales a mamei, deoarece se face din inimă şi cu durere, este repede auzită. [Vezi si cuvantul Sfantului Serafim de Virita: “Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“].

Atunci când eram în Schitul Ivirului, a venit la mine un tânăr. Era plecat de la părinţi şi umbla prin Halkidiki. Aici s-a lipit de un grup de închinători care veneau în Sfântul Munte şi astfel a venit şi el împreună cu aceia. Era ateu, hulitor şi foarte obraznic. Avea o inteligenţă diavolească şi nu credea în nimic. îi înjura pe toţi, mici şi mari. L-am luat cu binişorul şi l-am adus cât de cât pe calea cea bună. L-am şi tuns chiar, pen­tru că avea părul lung. “Ascultă, îi spun, ai o mamă binecuvântată. Rugăciunile ei te-au adus aici”. “Da, Părinte, îmi spune acela. Umblam prin Halkidiki şi nici eu nu mi-am dat seama cum am ajuns aici“. “Dacă va afla mama ta că ai venit aici în Sfântul Munte, şi te va mai vedea şi tuns, foarte mult se va bucura”. “Dar de unde ştii, Părinte? Într-adevăr, se va bucura mult mama mea atunci când mă va vedea aşa schimbat“. Dumnezeu l-a împins când dintr-o parte, când din alta până ce l-a dus la “meşter”. Câtă rugăciune trebuie să fi făcut sărmana lui mamă.

Certarea şi lauda copilului

Părinţii trebuie să ia aminte să nu-i certe pe copiii lor seara, pentru că în timpul nopţii ei nu au cum să-şi risipească mâhnirea, iar întunecimea nopţii o înnegreşte şi mai mult. Încep să se gândească cum să se împotrivească, caută diferite soluţii, intră la mijloc şi diavolul şi astfel pot ajunge şi la deznădejde. În timpul zilei, chiar de ar spune copiii: “O să fac asta şi asta”, atunci când sunt certaţi, însă ieşind afară din casă vor uita cele plănuite de ei şi astfel li se risipeşte mâh­nirea.

- Părinte, bătaia ajută pe copii să se îndrepte?

- Pe cât se poate părinţii să o evite. Să încerce cu bunătate şi cu răbdare să-l facă pe copil să înţeleagă că ceea ce face nu este corect, numai când copilul este mic şi nu înţelege că ceea ce vrea să facă este primejdios, numai atunci îl ajută, căci primind o palmă va ţine minte să nu mai facă altădată. Frica de a nu mai primi cumva vreo palmă i se face copilului ca o frână care îl protejează. Atunci când eram mic mă ruşinam mai mult de mama mea decât de tatăl meu.

Amândoi mă iubeau şi îmi voiau binele. însă fiecare mă ajuta în felul său. Tatăl meu era aspru. Atunci când făceam vreo neorânduială, ca nişte copii ce eram, ne dădea câte o palmă. Pe mine când mă bătea, mă potoleam puţin, dar trecându-mi durerea, uitam şi de bătaie şi de sfaturile lui. Şi aceasta o făcea nu pentru că nu mă iubea, ci din dragoste mă bătea. Mi-aduc aminte că odată – eram cam de trei ani – tatăl meu mi-a dat o palmă de m-a zvârlit cât colo. Ce se întâm­plase? Alături de casa noastră era o casă părăsită. Proprietarii ei plecaseră în America şi casa se dărâmase, în curtea ei era un smochin ale cărui ramuri ajungeau până în drum. Era vară şi smochinul era încărcat de roade. În timp ce mă jucam cu alţi copii, vine un vecin şi mă ridică în sus ca să-i iau câteva smochine, pentru că el nu ajungea până la ele. I-am rupt vreo cinci-şase, iar el mi-a dat înapoi două. Atunci când tatăl meu a aflat despre aceasta, s-a mâniat foarte tare. Mi-a dat o palmă atât de puternică, încât am început să plâng. Mama, care era de fată, s-a întors spre el şi i-a spus: “De ce-l loveşti pe copil? Ce ştie el? Este un copil. Cum poţi suferi să-l auzi plângând?”. “Dacă ar fi plâns atunci când l-a ridicat acela să ia smochine, nu ar mai plânge acum, a spus tatăl meu. Dar se vede că a vrut şi el să mănânce câteva smochine. De aceea lasă-l să plângă acum”. Cum aş fi îndrăznit să mai fac a doua oară?

Şi mama îmi vedea poznele mele şi se mâhnea, dar avea o nobleţe sufletească, deoarece, atunci când făceam vreo poznă, îşi întorcea capul în cealaltă parte şi se făcea că nu mă vede, ca să nu mă mâhnească. Dar mie, acest comportament al mamei îmi sfâşia inima. “Ia te uită, îmi spuneam, eu am făcut o poznă atât de mare, iar mama nu numai că nu mă bate, ci se face că nici nu mă vede! Altădată n-o să mai fac. Cum aş putea să o mai mâhnesc din nou?“. Cu acest com­portament al ei, mama mă ajuta mai mult decât mi-ar fi dat palme. Eu însă nu profitam de aceasta, ca să spun: “Ei, acum mama nu mă vede, hai să fac o poznă şi mai mare”. În timp ce tatăl meu de îndată ce făceam ceva, tac! îmi dădea o palmă. Vezi, amândoi mă iubeau, dar ceea ce mă îndrepta mai mult era purtarea nobilă a mamei mele.

-  Părinte, unii copii însă sunt foarte obraznici: strigă, aleargă, pricinuiesc  pagube. Cum să evite părinţii bătaia în astfel de cazuri?

- Ascultă, nu sunt vinovaţi copiii, deoarece ei, pen­tru a creşte normal, au nevoie de curte ca să se poată juca. Acum, sărmanii, sunt închişi în blocuri şi sunt constrânşi, nu pot alerga liberi, nu se pot juca, nu se pot bucura. Părinţii  nu trebuie să se mâhnească atunci când copilul lor este vioi, căci un astfel de copil are multă energie înlăuntrul său şi poate spori mult în viaţă dacă o pune în valoare.

Constrângerea nu-i ajută pe copii

Unii părinţi îi constrâng peste măsură pe copiii lor şi mai ales în fata străinilor. Se comportă de parcă ar avea un catâr, pe care îl bat cu varga ca să meargă drept înainte. Ţin şi frâiele în mână şi îi spun: “Să mergi liber!“. Apoi aceşti copii ajung până acolo încât îi lovesc pe părinţii lor. Astăzi a venit o mamă cu copilul ei – un cogeamite flăcău – care era bolnav. “Părinte, ce să fac? mă întreabă. Copilul meu nu mănâncă şi nici măcar nu vrea să ne mai vadă”. I-am spus ce să facă, dar aceea iarăşi mă întreabă: “Părinte, ce să fac?”.

- Părinte, nu cumva nu a înţeles ce i-aţi spus?

- Cum nu a înţeles? I-am spus aşa: “Eu nici un ceas nu aş putea sta cu tine, cum dar să mai poată sta copilul tău? L-ai înnebunit!”. “Nu! îmi spune. Eu îmi iubesc copilul”. “Cum îl iubeşti de vreme ce nu se odih­neşte lângă tine? Vrea să plece de acasă, deoarece îşi doreşte un alt mediu. Când se află departe de voi, copilul se simte foarte bine. Faptul că nu vă vrea arată că şi voi sunteţi de vină. Nu-l mai iritaţi. Îl nenoroceşti pe copil aşa cum te porţi cu el. Poartă-te cu el cu bunătate şi răbdare“. După ce i-am spus toate acestea, mă întreabă din nou: “Ce să fac, Părinte, că nu ne vrea copilul?”. Cum să te poţi înţelege cu ea? Copilul să fie sănătos, iar ea să-l considere nătâng. În cazul acesta mama suferă de vătămare de minte.

Prin constrângere părinţii nu-i ajută pe copii, ci îi sufocă. Mereu le spun: “Să nu faci aceasta!”, “Să nu faci aceea!”, “Lucrul acesta să-l faci aşa”, etc. însă trebuie să tragă frâiele astfel încât să nu se rupă. Să-i mustre cu bunătate pe copii ca să-i aducă pe calea cea bună, iar nu să creeze prăpastie între ei. Să facă ceea ce face un grădinar bun atunci când plantează un copăcel: îl leagă uşor cu o sforicică de un ţăruş, ca să nu se strâmbe şi să se rupă atunci când îl apleacă vântul într-o parte şi alta. Îl împrejmuieşte cu un gărduţ şi în acelaşi timp îl udă şi-l păzeşte de capre până îi cresc ramurile. Căci de-l rod caprele nu mai este bun de nimic, pentru că nici rod nu face şi nici umbră nu tine. Numai atunci când îi cresc ramurile, grădinarul îi scoate gărduţul, iar copacul rodeşte şi la umbra lui se pot odihni şi caprele şi oile şi oamenii.

Însă părinţii, de multe ori, dintr-o grijă exagerată, vor să-l lege pe copil cu sârmă, în timp ce ar trebui să-l lege uşor, ca să nu-l rănească. Ar trebui să încerce să-i ajute pe copii printr-o purtare nobilă, purtare care cultivă mărinimia în sufletele lor, astfel încât să simtă binele ca pe o necesitate. Să le explice ceea ce este bine, pe cât se poate cu bunătate, cu dragoste şi cu durere în suflet. Mi-aduc aminte de o mamă căreia, atunci când îi vedea pe copilaşii ei făcând vreo poznă, ochii i se umpleau de lacrimi din pricina durerii şi spunea: “Nu aşa, copilaşul meu cel scump”. Şi astfel prin pilda vieţii ei i-a învăţat pe copii să se nevoiască cu bucurie pentru a scăpa de ispitele vieţii şi a nu se tulbura uşor în fata unei greutăţi, ci a o înfrunta cu rugăciune şi încredere în Dumnezeu.

Astăzi, şi cei mici şi cei mari trăiesc în lume ca într-un spital de nebuni, de aceea este trebuinţă de multă răbdare şi rugăciune. O mulţime de copii suferă comoţii cerebrale. Şi aceasta deoarece părinţii întorc puţin mai mult dacât trebuie ceasul, care este deja puţin stricat, şi astfel arcul se rupe. Este trebuinţă de discernământ, deoarece un copil are trebuinţă de mai multă răsucire, altul de mai puţină. Sărmanii copii sunt expuşi la toate curentele. Când aud în diferite întruniri: “nu-i respectaţi pe părinţi”, “nu respectaţi nimic”, iar mamele încearcă să-i constrângă, atunci reacţionează urât.

De aceea le spun mamelor să se zorească pe ele însele în rugăciune, iar nu să-i zorească pe copii. Dacă mama spune copilului mereu “nu”, chiar şi pentru lucruri mici, iar uneori şi pe nedrept, atunci când va fi vorba despre ceva serios, ca, de pildă, când copilul vrea să arunce benzină în foc, nu va asculta şi va face ceea ce şi-a pus în minte, pătimind astfel o mare vătămare. Copilul nu înţelege că înăuntrul lui “nu” se ascunde dragoste. Iar când creşte puţin mai mare, intră la mijloc egoismul şi se împotriveşte atunci când i se face vreo observaţie, spunând: “Nu mai sunt mic, ca să se poarte astfel cu mine”. De aceea părinţii tre­buie să-l facă pe copil să înţeleagă că, precum luau aminte ca el să nu se ardă atunci când era mic, astfel trebuie să facă şi acum, când s-a mărit, căci există un alt fel de foc. Iar copilul trebuie să ia aminte să nu dea drepturi diavolului, ci să-şi păstreze harul Sfântului Botez.

Dragostea fără discernământ şi exagerată a părinţilor

- Părinte, o mamă îşi poate vătăma copilul din pri­cina dragostei fără discernământ?

- Desigur că poate. Atunci când, de pildă, o mamă îşi vede copilaşul că încearcă să meargă dar nu poate şi pentru aceasta îl poartă mereu în braţe spunând: “Sărmanul copil, nu poate umbla”, în loc să-l ţină puţin de mânuţă. În felul acesta cum va putea învăţa copilul să meargă? Desigur mama este mânată de dragoste pentru copil dar îi face rău prin multa ei purtare de grijă. Am cunoscut un tată al cărui fiu terminase servi­ciul militar, şi pe care îl mai ţinea de mână pentru a-l duce la frizer. “L-am adus pe fiul meu să-l tunzi. Cât vrei şi când o să termini, ca să vin să-l iau?”. Îl nenoro­cise pe copil.

Dragostea trebuie frânată cu discernământ. Dragostea adevărată este lipsită de interes, nu are în ea eul personal, ci are cumpătare. Iar aceasta este absolut necesară pentru ca dragostea cea multă a femeii să nu se irosească fără rost. Odată a venit la mine la Colibă un tânăr care era supărat pe părinţii lui. Sărmanii de ei aveau multă dragoste, dar nu ştiau cum să-l ajute. Îmi spunea că părinţii lui îl constrâng, că nu-l iubesc, etc. “Ascultă, îi spun, atunci când erai mic şi mama ta te îmbrăca cu o grămadă de haine, de ce oare o făcea? Ca să nu răceşti, sau ca să te sufoci? Fapta aceasta a mamei avea ascunsă în ea multă dragoste”. Când, în cele din urmă, a înţeles cât de mult îl iubeau părinţii lui, a început să plângă. Mama lui avea multă dragoste, dar cu toate acestea nu l-a putut ajuta pe fiul ei, căci prin felul lor de a se purta cu el îl făceau să se împotrivească.

Mama, atunci când este nevoie, trebuie să se poarte şi cu severitate faţă de copil. Căci nu-l ajută atunci când cu prea multă uşurinţă îi ţine partea, chipurile, ca să nu se mâhnească.

În localitatea Adana era o văduvă care avea un copil – Ioan îl chema – şi pe care îl iubea foarte mult. Când a crescut puţin l-a dus la un cismar să înveţe acel meşteşug. Copilul a stat la acel meşter o săptămână, după care a plecat acasă şi i-a spus mamei sale: “Mamă, nu mai este nevoie să merg la cismărie, pentru că deja am învăţat meşteşugul!”. “Dar când l-ai învăţat atât de repede?” l-a întrebat aceea. “Dacă vrei, îţi pot arăta şi ţie cum se fac papucii, îi spune copilul. Iată, aşa se taie talpa, aşa se pune pielea, şi călcâiul, aşa se prind în cuişoare…”. Meşterul lui era foarte bun şi a vrut să-l înveţe pe Ioan meşteşugul cismăriei deoarece era orfan. Când a văzut că a trecut o săptămână şi Ioan nu a mai apărut, s-a neliniştit gândindu-se că poate s-a îmbolnăvit şi s-a dus la mama lui să o întrebe ce face fiul ei. “Ce a păţit Ioan de nu a mai venit la lucru? Nu cumva este bolnav?”. “Nu, a răspuns aceea, este bine”. “Atunci de ce nu a mai venit la atelier?”. “Dar ce să mai vină? Ionel al meu a învăţat deja meşteşugul”. “Cum l-a învăţat numai în câteva zile?”, o întrebă meşterul. “Uite, îi spune mama lui, ia pielea, o pune pe un calapod, o prinde în cuie, îi pune şi călcâiul, apoi îl scoate şi e gata papucul”. Meşterul a început să râdă, a salutat-o şi a plecat. Când s-a întors la atelier, ucenicii lui l-au întrebat: “Meştere, ce face Ioan?“. “Este foarte bine, le răspunse acela. A învăţat deja cismăria, şi nu numai el, ci chiar şi mama lui”.

Acest fel de purtare o văd la mulţi părinţi. Ei cred că îşi iubesc copiii, dar mai degrabă îi distrug prin felul cum se poartă cu ei. Când o mamă, să presupunem, din dragostea exagerată îşi sărută copilul şi spune: “În toată lumea nu mai există un copil ca al meu”, atunci îi cultivă mândria şi bolnăvicioasa încredere în sine. După aceea copilul nu mai ascultă de părinţi deoarece îşi închipuie că le ştie pe toate.

Părinţii trebuie să-i ajute pe copiii lor încă de la o vârstă mică să-şi asume răspunderea pentru ei înşişi. Să facă în sânul familiei anumite treburi uşoare şi să nu le aştepte pe toate de-a gata. Căci altfel vor întâm­pina multe greutăţi atunci când vor creşte mari. Un meşter a lucrat din greu şi şi-a crescut copiii. Aceia însă toată ziua umblau prin sat. Apoi s-au căsătorit, dar şi atunci le aşteptau pe toate de la tatăl lor. Atunci când tatăl lor le-a spus că a venit timpul ca ei să-şi caute singuri de casele lor, copiii i-au spus: “Bine, tată, tu nu ne-ai lăsat atunci când eram mici şi ne laşi acum când suntem mari şi avem atâtea obligaţii?”. (…)”

Cum putem scapa de invidie?

Invidia se manifesta prin bucuria de raul altuia si prin intristarea de binele aceluia. Firesc ar fi "sa te bucuri cu cel ce se bucura si sa plangi cu cel ce plange "(Romani 12, 15). Invidia este actiunea indreptata impotriva posesiei altora si, cu cat aproapele poseda mai mult, cu atat aceasta patima creste si da nastere la ura, manie si crima.

Invidia isi are originea in mandrie. Ea il face pe om sa dezvolte afirmarea personala fara a tine seama de propria valoare. Cand esti cuprins de invidie, nu exista dorinta de a te asemana cu aproapele sau de a-l depasi. Cel care este stapanit de aceasta patima, asteapta caderea celui pe care il invidiaza. Astfel, am putea spune ca invidia sfarseste in momentul in care il vezi pe cel fericit, nefericit. Numai dupa ce moare persoana invidiata, purcede in a o lauda. Asadar, invidiosul este dusman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

Sfantul Tihon din Zadonsk spune "ca cel mandru, voind sa se inalte deasupra celorlalti, nu poate rabda sa fie cineva la aceeasi masura cu sine sau chiar mai sporit si, ca atare, este nemultumit de inaltarea aceluia; iar cel smerit nu poate pizmui, fiindca isi vede si isi recunoaste neputinta, iar pe ceilalti ii socoteste mai vrednici decat el insusi . Drept aceea nici nu este nemultumit pentru darurile lor". Cel smerit are mintea purificata si apreciaza nu numai meritele sale, ci le recunoaste si pe cele ale aproapelui.

O alta cale recomandata de Sfantul Tihon, este aceea de a considera bunurile din aceasta lume ca fiind vremelnice: "Sa credem, fara a ne indoi de fel, ca in lumea aceasta nu este nici un lucru mare si vrednic de minunare si nu este adevarata fericirea afara de cea vesnica si cereasca. Iar de vom cugeta asa, invidia va slabi si va ramane nelucratoare".

Trebuie sa vedem toate cate are semenul nostru ca pe niste daruri ale lui Dumnezeu.

Sfantul Grigorie Teologul marturiseste ca invidia este cel mai nedrept si cel mai drept pacat. Este nedrept pentru ca ataca pe cei nevinovati si drept pentru ca ataca si pe cei care o poseda.

 

Parintele Arsenie Boca – BOTEZUL LACRIMILOR si LITURGHIA CEREASCA DE LA SAMBATA (documentare radiofonice)

Postat de admin pe 25 Nov 2009 la 12:43 am | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Parintele Arsenie Boca, Pocainta Print

6 Raspunsuri to “Parintele Arsenie Boca – BOTEZUL LACRIMILOR si LITURGHIA CEREASCA DE LA SAMBATA (documentare radiofonice)”

1. pe 25 Nov 2009 la 5:44 am # Audio: Părintele Arsenie Boca la Radio România Cultural « Blogul lui Vasile Călin Drăgan
   
   

   [...] de aici. [...]

2. pe 25 Nov 2009 la 9:24 am # Romeo2110
   
   

   A inregistrat cineva emisiunile ?

3. pe 25 Nov 2009 la 9:58 am # Gheorghe
   
   

   http://www.trilulilu.ro/doreliosip/2920b59dc793e4

4. pe 25 Nov 2009 la 10:46 am # admin
   
   

   @ Romeo:

   Pai sunt chiar in aceasta postare. Acum si prima parte, “Liturghia cereasca de la Sambata”, gratie fratelui Gheorghe, caruia ii exprimam, de asemenea, recunostinta.

5. pe 25 Nov 2009 la 8:20 pm # Valentin
   
   

   Cine vrea amandoua emisiunile, id-ul meu este: vylyca84

6. pe 25 Nov 2009 la 9:17 pm # admin
   
   

   Se pot downloada si de la noi, dand click pe titlul (albastrit) al emisiunilor, de sub fisierele “trilulilu”.

Parintele Gheorghe Calciu: “SPOVEDITI-VA SI IMPARTASITI-VA, NU E NIMIC MAI INALT IN LUMEA ACEASTA!”

Postat de admin pe 25 Nov 2009 la 02:20 pm | Categorii: Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Parintele Gheorghe Calciu, Pocainta Print

Un raspuns to “Parintele Gheorghe Calciu: “SPOVEDITI-VA SI IMPARTASITI-VA, NU E NIMIC MAI INALT IN LUMEA ACEASTA!””

1. pe 25 Nov 2009 la 7:15 pm # Magda
   
   

   Bine zice! Nu exista mantuire afara de Biserica…
   Ce pacat ca multi/multe nu realizeaza ca, fara Cina cea de Taina nu vom intra in Imparatia Cerurilor, nu vom avea viata in noi in ciuda faptelor bune, a intentiilor onorabile mizand pe ‘eu ma rog la Dumnezeul meu (??!!) in legea mea, in sinea mea…’ dintr-o mandrie prosteasca in a te infatisa unui preot care, inainte de toate este om ca si tine si intelegator in ceea ce priveste firea omeneasca, o rusine nejustificata in a spune la scaunul spovedaniei ce ticalosii ai facut, ai gandit, ai spus…

   Altii se gandesc la Dumnezeu si cauta Adevarul dar, din pricina nasterii/vietuirii intr-o tara in care ortodoxia nu este cunoscuta tanjesc in inima lor dupa invatatura adevarata de credinta iar noi – avandu-o la nas – ne strambam in fel si chip scarbindu-ne ba de viata nu stiu carui preot, ba ne cramponam de dogme, ba de felul si lungimea posturilor, ba din pricina rugaciunilor, ba din cauza canoanelor, samd…d-aia si convertitii au avut un suflu nou si percutant rusinandu-ne pe noi fiindca s-au dedicat trup si suflet ortodoxiei cand au dat de ea; iar Hristos Dumnezeul nostru i-a imbogatit in Har si dar dupa dar; sa fim atenti pentru ca s-ar putea lua talantul nostru (Botezul)si dat altora din pricina cautarii lor necontenite si-a suspinului lor dupa adevaratul Dumnezeu iar noi sa ramanem goi incepand sa flirtam dupa cele ale neamurilor, umbland dupa vant si cazand in idolatrie, paganism ‘dumnezeii oamenilor sunt idoli…gura au si nu vor grai, urechi au si nu vor auzi, picioare au si nu vor umbla…asemenea sa fie toti cei ce-i fac pe ei si cred in ei’ zice psalmistul David.

   Mi-e teama pentru poporul nostru in general si in particular pentru a-i mei de-aproape…consecintele indepartarii ori a lepadarii voite/constiente de Biserica si Sf.Taine se vad concretizate in vorbe, atitudini si fapte contrare ortodoxiei, crestinismului – ce nu vor ramane fara plata si rasplata. Deja se vede cum, Dumnezeu – fiindca L-am dat deoparte – ne lasa intr-ale noastre: cafeaua este deja amara, surubul se strange pana se va transforma in menghina si-atunci ne vom ruga, vom nadajdui sa rasuceasca butonul mintii, inimii noastre pe alta frecventa – schimbarea de pe unde scurte pe unde medii sau inalte nu va ramane fara consecinte pe care va trebui sa le rabdam…nu stiu de ce, oamenii au asa o incapatanare, o impotrivire la ce este bun si folositor pentru ei, o nerabdare in infaptuire – in sens bun – fiindca se vrea atunci, imediat…altfel intorcandu-se de unde au plecat ori punandu-se de-a curmezisul; chiar evreii in timpul peregrinarii lor, mancand mana in pustie, pasari zburatoare, izvoare de apa… tot carteau pana a ajuns Dumnezeu sa zica ‘40 de ani am urat neamul acesta’ si l-au maniat si pe Moise de nu a apucat sa vada pamantul fagaduintei decat de departe fiindca ‘a grait nesocotit cu gura lui, amarat-a inima lui cu vorbele lor’ – ciudat, nu? Nu stiu de unde ne vine asta – poate din pricina firii cazute a protoparintilor nostrii, din libertatea lasata de Dumnezeu, din alintul/rasfatul unor copii (mari) de a forta mana Tatalui lor sa le faca voia…nu stiu!

Dezincriminarea prostitutiei si legiferarea drogurilor usoare

Copiii firesti ai unei societati decazute:
Dezincriminarea prostitutiei si legiferarea drogurilor usoare

De ceva vreme, moralitatea crestinilor si nu numai este zguduita de doua propuneri mai prejos decat etica si chiar decat firescul lucrurilor: dezincriminarea (legalizarea mascata a) prostitutiei si legalizarea drogurilor usoare - oare cat de usoare? Criza financiara pare-se ca se rezolva printr-o autentica si profunda criza morala; acest binom nu poate functiona simultan: opulenta aduce imoralitate, iar o etica sanatoasa impune limitarea bogatiei la un strict necesar, insuficient insa multora.

Dintru inceput, alaturarea acestor doua acte reprobabile in acelasi demers tradeaza acelasi autor: cel care nu doreste normalitatea, randuiala, cel care separa (diavol, dupa intelesul etimologic al acestui cuvant). Odata demascat tatal "democraticelor principii" ar fi simplu sa trimitem la nenumaratele pedepse biblice pe care le-au primit cei care au cazut in aceasta deplo­rabila stare, ori cei prin care a venit sminteala - mult mai acuzabili. insa, plecand eminamente din textul scriptu-ristic, care prin simpla existenta darama Babilonul hedonismului actual, riscam sa fim ascultati doar de iubitorii de Scriptura, care au oricum fiorul divin si buna randuiala a normalitatii ontologice.

Conventia din 2 decembrie din 1949 de la New York, semnata si de Romania, prevede combaterea traficului de persoane si oprirea exploatarii celuilalt; este bine stiut faptul ca majoritatea persoanelor care isi vand trupul au fost obligate sa faca acest lucru (nicidecum cea mai veche indeletnicire, ci cea mai josnica).

Starea in care au ajuns acestea este confirmarea existentei traficului de persoane, incalcarea dreptului la viata, la intimitate, la integritate si frumusete morala. Intrate silit in acest sistem, persoanele nu se mai regasesc - ca urmare a abuzului - intr-o societate a firescului, reintorcandu-se in singurul loc devenit camin pentru ele.

Legalizarea traficului de persoane (pana la urma, asa se traduce "dezincriminarea prostitutiei") neaga existenta statului ca forma de organizare si conducere a populatiei. Raspunsul ca oricum ar fi, flagelul ar persista, nu indreptateste trecerea de la imoral la legal; ar insemna sa se legalizeze si crimele, caci, orice s-ar face, nu se vor starpi. insa pastrarea acolo unde-i este locul, in subteranul societatii, arata o atitudine de normalitate a Statului si de epurare legala. Iar daca fiind considerata ilegala are o astfel de raspandire, cu atat mai mult, legalizata, s-ar transforma intr-o vanatoare oficiala de carne vie.

Motivata ca fireasca prin controlul pe care l-ar avea statul asupra acestei activitati, prostitutia ar parea ca ar deveni o meserie ca oricare alta; verificarile medicale incanta, la o privire superficiala, ideea de legalizare. Paradoxul nu functioneaza in acest caz. Oare, persoanele care nu au integritatea starii interioare vor dori sanatatea fizica, ba, mai mult, vor pastrarea sanatatii clientilor? Pline de atatea boli - inevitabile starii de fapt a lor - se vor arata doritoare sa devina somere din cauza neprimirii acordului medical? Rare ar fi situatiile de sanatate a celor care isi batjocoresc astfel trupurile! Avizul medical nu este o panacee a starii lor sociale, ci o puerila tentativa de a inchide gura "pudicilor".

Revenind la modalitatea de "inscriere" in randul celor ce-si vand trupul (ca o confirmare a vanzarii sufletului), anume a fortarii majoritatii tinerilor, cei implicati in acest act, se dovedesc de cea mai joasa speta; or, nu este de asteptat ca acest pestrit personaj sa-si astepte cu rabdare randul la ghiseu pentru a plati impozitul pe profit. Este hilara ideea ca un om imoral, inrobitor al aproapelui, sa fie cuprins de un minim simt civic. Dupa marturia unui politist neamt, ideea legalizarii prostitutiei a fost aplicata intr-o zona a Germaniei, iar dupa 10 ani s-au tras concluziile: totul este la fel, doar imoralitatea este pazita legal. Ca urmare, s-a revenit la starea de ilegalitate a acestui flagel.

Drogurile, mijloace de inrobire euforica a omului, nu pot fi usoare, ci doar cai de a ajunge la cele grele. Ca si magia: nu e neagra si alba, ci poarta nuanta tatalui ei, negru ireversibil. Cel intrat intr-o obida cauzata de consumul narcoticelor, nu se va linisti prin Brahms, ori plimbari prin natura, ci va cauta un drog care sa-i aline, macar pentru o secunda, nelinistea; nu silogismul intareste ideea, ci adevarul trait de cei care trec prin cure de dezintoxicare si, mai mult, cei care nu se bucura de aceasta grija. Diferenta nu este niciodata vizibila pentru un dependent, intre drog usor si periculos, ci reprezinta stadii insesizabile, dar fioros cerute de organism, intre normalitate si autodistrugere.

Dupa cuvantului parintelui profesor Constantin Necula, legiferarea celor doua mijloace care promoveaza haosul ne-ar trimite in tara Absurdistanului. Vremea nu mai este pentru delicatete, ci pentru marturie. Primirea in comunitatea europeana nu inseamna defrisarea trecutului pentru a planta imoralitate si a ne face loc de scursura, ci pretinde respectarea autenticitatii, a valorii personale. Iar daca la nivel social avem multe de recuperat, la nivel moral avem sa-i invatam pe toti ce inseamna sanatos, firesc, crestinesc.

SFANTA ECATERINA – LOGODNICA MIRELUI HRISTOS

Postat de admin pe 24 Nov 2009 la 10:06 pm | Categorii: Mitropolitul Augustin de Florina, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri Print

6 Raspunsuri to “Sfantul Nil Ascetul mustra pe cei care cauta sa devina invatatorii altora pentru a dobandi slava de la oameni si putere poruncitoare asupra acelora”

1. pe 23 Nov 2009 la 5:07 pm # Doina
   
   

   “Dacă lui Petru, lui Ioan şi întregii cete a apostolilor le-a dat sfatul să stea departe de aseme­nea lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vred­nicie, cine va fi acela care să se închipuie pe sine mai pre­sus de ei şi să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi aceia…”

   Intradevar, sunt inspaimantatoare aceste cuvinte, dar ce e de facut cand esti pus sa-i inveti pe altii si tu esti departe de desavarsire? Ce e de facut atunci cand (uneori) esti uscat sufleteste, dar totusi trebuie sa predai lectia? Sigur, ideal ar fi ca cel care indrazneste sa-i invete pe altii despre Dumnezeu, sa fie el insusi sfant. Dar daca este doar o persoana credincioasa care se straduieste sa mearga pe cale, ce are de facut? Cum poate sa-i faca pe copii sa se apropie cu dragoste de Dumnezeu? M-as bucura sa primesc sfaturile voastre…

2. pe 23 Nov 2009 la 8:09 pm # ovidiu-s
   
   

   Iacov cap.3

   1.Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua.
   2. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.

3. pe 23 Nov 2009 la 10:38 pm # Adriana
   
   

   @Draga Doina,oare cine este in masura sa poata a te ajuta cu vre-un sfat?noi,cei care suntem plini de bubele pacatului,nu indraznim a descgide gurile noastre,dar nici in desnadejde nu te putem lasa.Inteleg destul de bine menirea ta care este similara unui preot duhovnic care v-a da socoteala pt.fiecare suflet pierdutatat prin nepricepere ,dezinteres,fatarnic de a se preface ca ar intelege pacatul,duplicitar pt.vazul lumii sau taman invers:autoritar prin ascultarea neconditionata de tip “ordinul nu se discuta ,ci se executa”,dogmatic,rigid,lipsit de intelegere,moralist de tip contabil,interdictiv,isteric si impietrit cu care nu poti purta un dialog coerent decat in termeni canonici(de pacat,de pedeapsa,demoni,e.t.c.).Nu-ti ramane decat varianta ca:”secerisul e mult dar lucratorii sunt putini”(mt.9,37),venindu-ti foarte greu de ati pastra echilibrul ,sa nu pendulezi nici macar temporar,desi solicitarile ar tinde spre a te inclina dintr-o parte in alta,daca nu ai fii stapana pe tine ca sa-ti poti mentine pozitia ta autentica atat pe plan psihologic cat si spiritual.Deci,recitand cu mare atentie invataturile acestui mare Sfant,nu-ti ramane decat intensa rugaciune fata catre Fata,pentru ati marturisi toate neputintele si a primi grabnic ajutor.Te incurajez prin ati spune sa fii cu bagare de seama la duhovnicii buni,pentru a le copia lucrarea;ii vei recunoaste dupa fata senina si luminoasa,dupa multa deschidere si dragoste,calm,pace interioara,statornicie,rabdare,intelegere,tact,intelepciune,optimism,responsabilitate fata de turma lui,ingaduinta si de ce nu si umor pentru ai atrage cat mai mult pe elevi,oferindu-le in acest fel sansa de a creste puterea spirituala.Te incurajez pentru a gandi macar o clipa ce s-ar intampla cu acesti copii daca nu ar beneficia de orele de religie,asa cum de multe ori a existat acesta mare primejdie si inca nu suntem in nesiguranta.Si daca totusi se v-a intampla,abia atunci iti vei da seama daca ai avut un real aport prin a schimba,imbogati sau salva,din darul si prin harul lui Dumnezeu ceva in vietile lor.Dumnezeu si Preacurata Maica sa te intareasca ca pe unul dintre duhovnicii cei buni,sa-ti aduca liniste in suflet,multa rabdare si nadejde in aceasta mare lucrare pe care mai nimeni nu s-ar incumeta sa o faca.Aceasta a fost parerea unuia dintre cei mai mari pacatosi care din mila de a nu cadea in desnadejde,am incercat sa indrug si eu ceva,macar sa-ti pierzi timpul,citindu-le.Iarta-ma!

4. pe 23 Nov 2009 la 11:33 pm # admin
   
   

   @ Doina:

   Cea mai buna asigurare credem ca este tocmai constiinta (sincera) a nevredniciei si neputintei, nestiintei proprii. Cum auzisem candva de la un om duhovnicesc: stii care este cel mai bun duhovnic? cel care este convins despre sine ca este cel mai prost duhovnic.

   Ideea este sa nu cauti singur sa fii invatatorul/indrumatorul altora (nu neaparat ca profesie!), sa nu te erijezi singur in autoritate (duhovniceasca), in mentor, sa te crezi cineva, sa-ti strangi adepti, “ucenici”, “fani”, care sa te aduleze si sa-ti ridice osanale si peste a caror vointa sa cauti a avea stapanire spre a te inalta cat mai sus…

5. pe 24 Nov 2009 la 1:22 am # john
   
   

   Excelent text mai ales ca se poate citi in doua sensuri.
   Pe de o parte sa eviti sa te erijezi in judecatorul supra corect al celuilalt si sa dai sfaturi uscate crezind ca esti superior in intelegere si respecti litera legii. Pe de alta parte, nici sa nu te repezi sa transformi orice vorbitor cu limba dulce intr-o mica autoritate, intr-un fel de sfint in viata pe care-l poti idolatriza linistit, punindu-ti creierul pe bigudiuri si trimitindu-ti judecata pe care ti-a dat-o Dumnezeu, in vacanta. E cam greu de tinut echilibrul…. intr-adevar.

6. pe 24 Nov 2009 la 10:38 am # AnaR
   
   

   @Doina
   Indraznesc si eu un pic sa spun ce as fi dorit sa fac cu copilul meu cand era mic si … am pierdut ocazia.
   Vorbiti-i de Dumnezeu dar largiti-i inima, cultivati-i sinceritatea, mila si dragostea pentru tot ce exista: oameni, animale, flori…
   Va ajunge la un moment dat sa caute singur izvorul dragostei si adevarului care este Iisus Hristos!