Miscarea Zeitgeist este unul din fenomenele care suscita puternic spiritele in prezent, grefandu-se pe fondul crizei economice mondiale si al vulnerabilitatii crescute a populatiei in asemenea cirumstante. Cunoscuta mai ales prin cele doua filme documentare, Zeitgeist. The Movie si Zeitgeist. Addendum, amandoua purtand semnatura lui Peter Joseph, miscarea se constituie ca un atac la adresa formelor de organizare politica, sociala si financiara ale lumii de astazi, lansat in numele unei dezvoltari naturale a umanului, lipsite de restrictii, in solidaritate cu mediul inconjurator.

Interesul pe care miscarea il starneste asupra teologului este dat mai ales de introducerea religiei in categoria factorilor opresivi, a fenomenelor care trebuie depasite pentru ca umanitatea sa ajunga la implinirea postulata. Mai mult decat atat, filmul Zeitgeist. The Movie, purtand subtitlul What does Christianity, 911 and The Federal Reserve all have in common?, pune sub semnul intrebarii fundamentele hristologice ale crestinismului, negand originalitatea si istoricitatea lui Iisus Hristos.

Documentul principal al miscarii il reprezinta "Ghidul activistului”, intitulat The Zeitgeist Movement. Observations and Responses. Activist Orientation Guide, redactat si semnat de Peter Joseph, Roxanne Mea-dows si Jacque Fresco in februarie 2009. Deja in prefata, documentul il anunta pe initiatorul si creierul miscarii, proiectantul industrial si ingi nerul social Jacque Fresco. Despre acesta aflam din Zeitgeist. Addendum, ca si din terte surse, ca este preocupat de "proiectarea holistica a unor orase ergonomice, de eficienta energetica, managementul resurselor naturale si automatica avansata, concentrandu-se pe beneficiile pe care acestea le vor aduce societatii”.

In Ghidul activistului, autorii se delimiteaza cu superficialitate de formele religioase explicite. Acestea sunt expediate in sfera "explicatiilor inventate pentru fenomene”, generate de nevoia umana de coerenta. Numai "atasamentul emotional” il impiedica pe om sa se detaseze de "credintele traditionale”, astazi depasite.

Ceea ce propune miscarea Zeitgeist reprezinta o forma de materialism utopic, asemanatoare formulei marxiste. Aceasta observatie este intarita si de viziunea asupra naturii umane, asa cum se desprinde ea din documentul citat. Natura umana e inteleasa a fi buna prin sine, in absenta oricarei raportari de tip religios.

Religia pe care o combate miscarea este de fapt o ideologie, un model explicativ pentru lume si societate, un model static si rigid, care imparte oamenii in buni si rai si introduce, in scop manipulator, separatii inadmisbile. Reductia este operata sistemului de gandire crestin, inteles in termenii formulei "crede si nu cerceta”: "Cand intelegem ca parerile noastre si intreaga cunoastere evolueaza continuu, realizam ca orice sistem de idei care sustine ca stie ceva, fara a permite dezbateri, este gresit. Religia, bazata pe credinta, este campioana acestei deformari, pretinzand ca stie ceva indiscutabil despre originile complexe si greu de descifrat ale speciei umane, lucru imposibil intr-un univers intr-o continua schimbare”.

Cele trei parti principale ale filmului Zeitgeist. The Movie trateaza pe rand problema crestinismului, a atacurilor de la 11 septembrie si a sistemului financiar ce guverneaza azi SUA si intreaga lume.

Atentia noastra se va concentra, in cele ce urmeaza, asupra Partii I, cea dedicata religiei si in special crestinismului. Aici sunt elaborate urmatoarele idei:

Soarele a fost venerat din cele mai vechi timpuri si impreuna cu celelalte corpuri ceresti a fost in foarte multe culturi obiectul personificarii si al mitizarii cu scop religios. Un exemplu de zeu solar este Horus, din mitologia egipteana, despre care aflam din film ca ar fi fost zeul solar al Egiptului in jurul anilor 3000 i.Hr. Personalitatea sa este descrisa in amanunt: "Horus s-a nascut in 25 decembrie din fecioara Isis-Meri. Nasterea lui a fost insotita de aparitia unei stele in rasarit, pe care au urmat-o trei regi, dorind sa il adore pe salvatorul nou-nascut. La varsta de 12 ani, Horus a fost un dascal prodigios, la 30 de ani a fost botezat de Anup si apoi si-a inceput activitatea publica. El umbla insotit de 12 discipoli, savarsind minuni, vindecand bolnavi si mergand pe apa. Horus e cunoscut sub multe nume, cum ar fi Adevarul, Lumina, Fiul uns al lui Dumnezeu, bunul Pastor, Mielul lui Dumnezeu si multe altele. Dupa ce a fost tradat de Tifon, Horus a fost crucificat, ingropat pentru trei zile si apoi a inviat”.

In schema lui Horus sunt apoi incadrate multe alte zeitati, fiecare preluand unele din caracteristicile acestuia. Sunt descrisi pe scurt Attis din Frigia, Krisna din India, Dionisos din Grecia si Mithra din Persia. Apoi sunt pur si simplu enumerati alti 40 de asemenea "mesia solari”, printre care si un anumit "Xamolxis din Tracia”, sau "Invatatorul divin al lui Platon” sau "Monarhul universal al sibilelor”. In final e prezentat "cel mai recent dintre ei”, Iisus Hristos, si anume prin notarea acelorasi trasaturi care au fost evidentiate si in cazul personalitatii lui Horus.

Urmeaza explicarea acestor uluitoare paralelisme identificate intre diferitii "zei solari”, iar aceasta se face in grila astrologica. Nasterea personalitatii solare e asociata solstitiului de iarna si evenimentelor stelare care au loc in aceasta perioada. Momentul invierii e relationat echinoctiului de primavara. Cei 12 discipoli sunt cele 12 constelatii pe care le strabate soarele in cursul unui an. Precesiunea echinoctiilor face ca, o data la 2150 de ani, sa se schimbe constelatia sub semnul careia rasare soarele in ziua echinoctiului de primavara. 2150 de ani reprezinta astfel "o era”. "Intre 4300 si 2150 i.Hr. a fost era taurului, intre 2150 i.Hr. si 1 d.Hr. a fost era berbecului, iar din 1 d.Hr. si pana in 2150 d.Hr. ne aflam in era pestilor. In jurul anului 2150 vom intra intr-o noua era: cea a varsatorului”.

Iisus e interpretat a fi personalitatea solara specifica erei pestilor, si care isi va inceta asadar eficienta o data cu inaugurarea erei varsatorului. Caracterul Iisus e privit ca "un hibrid literar si astrologic”, "un plagiat al zeului solar egiptean Horus”. Si alte istorisiri biblice, precum cele legate de potop sau de Moise, legiuitorul, sunt vazute la randul lor a fi forme de plagiat. Biblia este "un hibrid astro-teologic si literar, la fel ca si aproape toate miturile religioase dinaintea ei”. Lipsa marturiilor istorice despre Iisus Hristos ii conduc pe autorii filmului la concluzia ca Acesta nici nu ar fi existat. "Realitatea este ca Iisus era zeitatea solara a sectei gnostice crestine, si, la fel ca toti ceilalti zei pagani, era o figura mitica. Stapanirea politica a incercat sa Il istoricizeze pe Iisus, pentru a obtine mai usor controlul social”, se afirma in documentar. Aceasta stare de fapt a inceput odata cu decretele lui Constantin cel Mare si a continuat cu politica Vaticanului, pana in ziua de astazi.

Zeitgeist lanseaza cateva teze care par a fi revolutionare. Sunt insa fundamentate ideile expuse mai sus?

Asa cum precizam, materialul textual este insotit de un aparat critic intocmit in conformitate cu rigorile muncii stiintifice. Si totusi, o scurta privire aruncata asupra surselor din care provin ideile redate este deja concludenta pentru veridicitatea informatiilor. Frapeaza faptul ca in lista nu apare nici un istoric al religiilor consacrat29. Numele intalnite cel mai frecvent sunt cele ale lui Gerald Massey, Edward Carpenter, Tho-mas Doane, Manly P. Hall si S. Acharya. Primii patru dintre ei au activat la finalul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Lucrarile citate ale acestora au fost publicate in primele decenii ale secolului al XX-lea. Nu e de mirare ca ele au ecou abia acum?

Descrierea personalitatii lui Horus se fundamenteaza pe textele lui Gerald Massey (1828-1907). Paralelismul propus de acesta intre Horus si Iisus este amendat chiar in populara enciclopedie Wikipedia. In articolul dedicat lui Massey se poate citi: "Opera sa, care schiteaza comparatii intre religia iudeo-crestina si cea egipteana, este desconsiderata pe scara larga in domeniul egiptologiei moderne si nu este mentionata in Enciclopedia Oxford a Egiptului Antic sau in alte lucrari moderne de egiptologie. (...)

Unii scriitori au schitat paralele intre Iisus si Horus, in special Gerald Massey la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Totusi, Massey nu a fost un egiptolog calificat si opera sa nu a fost niciodata recunoscuta in domeniul egiptologiei, iar ideile sale au fost vazute ca teorii extremiste carora le lipsea suportul critic. Massey a fost de asemenea teozof, teoriile lui sustinand de multe ori concepte si idei teozofice.

Exista, intr-adevar, unele valente soteriologice ale activitatii lui Horus, dar caracterul lui este departe de a fi mesianic. Cat despre nasterea feciorelnica, invierea dupa trei zile si celelalte aspecte ale vietii lui Horus numite de Massey, nu gasim nici o referinta in sursele citate. In aceeasi linie se inscriu si articolele din enciclopediile Britannica si Encarta, sau din Dictionarul de mitologie generala al lui Victor Kernbach. Izvorul textual principal din care avem informatii despre mitul horusian il reprezinta tratatul lui Plutarh, Despre Isis si Osiris. Nici aici nu reusim sa identificam informatiile pe care le vehiculeaza Massey despre Horus.

Se vede asadar ca nu este vorba de imprumuturi, ci de proiectii cu sens invers: aspura lui Horus sunt proiectate caracteristici preluate de la Iisus Hristos. Gerald Massey il lectureaza pe Horus in cheie hristica, introducand in caracterul lui multe elemente de provenienta biblica, pentru ca ulterior sa acuze crestinismul ca l-ar fi plagiat pe Horus. Nici ceilalti zei nu se inscriu decat fortat in tiparul horusian. Exista, e drept, unele elemente comune lui Iisus Hristos si zeilor din alte culturi. Cand afirmam ca Iisus Hristos a recapitulat in Sine intreaga natura umana, avem desigur in vedere si toate valorile autentice ale tuturor spatiilor cultural-religioase. Iisus Hristos le-a cuprins, le-a adunat in Sine pe toate acestea, si totusi, El e mult mai mult decat simpla insumare a lor. Numai concentrarea asupra intregului, ca un tot viu si organic, ofera cheia de acces spre originalitatea mesajului crestin.

Stabilirea de conexiuni se face de multe ori chiar cu pretul veridicitatii informatiilor, si nu in cea a studiului comparatistic riguros al religiilor. Aceleasi lucruri le putem afirma si despre interpretarea astrologica. Si ea reprezinta o reinterpretare a lui Iisus Hristos, si anume una naturalist-materialista, care postuleaza ca sistem de referinta absolut circuitul corpurilor ceresti. Sunt, intr-adevar, sugestive unele din denumirile astrelor sau constelatiilor care jaloneaza mersul soarelui in momente precise. Sa nu uitam insa ca ziua de 25 decembrie a fost stabilita ulterior in mod conventional ca zi de nastere a lui Iisus. De ce tocmai 25 decembrie? Alegand aceasta zi, Parintii Bisericii au dat dovada unei capacitati speculative si integrative remarcabile. Iisus Hristos nu este un zeu solar, insa prin unele din epitetele atribuite Lui si prin fixarea potrivita a datei sarbatorilor, Parintii primelor veacuri au inlesnit tuturor adoratorilor de zei solari accesul la Hristosul crestin, pe care l-au prezentat a fi adevaratul Soare, "Lumina lumii”, "Soarele dreptatii”. Nasterea a fost ulterior fixata la data de 25 decembrie, pentru a da un nou sens unei sarbatori solare precrestine, pentru a o ridica pe aceasta din urma de la un inteles simplu, de tip naturist, la unul spiritual. Misionarii crestini ai primelor secole au operat astfel un proces de interpretatio christiana, propunandu-le noilor credinciosi nu inlocuirea, ci desavarsirea sensului sarbatorilor lor. Autorii citati mai sus parcurg traseul invers: ei redescopera sensul primar naturist din spatele unei sarbatori crestine complexe si presupun ca aceasta s-ar reduce la ceea ce au descoperit ei.

Problema categoriilor de adevar aplicate in cazul gandirii mitice este si ea una care are nevoie de o elaborare mai ampla. Miturile au intr-adevar si o functie sociala, dar ele nu se reduc la atat. Adevarul lor trebuie cautat la alt nivel decat cel al lecturii primare. E vorba despre naratiuni beneficiind de mai multe nivele semantice, asadar de mai multe staturi ale interpretarii. Mitul este o povestire referitoare la evenimentele esentiale ale fiintei, el surprinde intr-o forma narationala un adevar fundamental. Gandirea mitica este complementara gandirii filozofice si nu opusa acesteia, si nici falsa prin raportare la "adevarul” de tip speculativ.

O critica sustinuta este adusa sistemelor religioase teiste. Aceasta se articuleaza pe doua directii. Este vizat nivelul institutional al acestora, si asa cum am vazut, ideologii Zeitgeist aseaza un semn de egalitate intre institutie si manipulare sau minciuna. In al doilea rand, teismul este inteles ca introducand "nevoia de a fi pe placul unor principii divine”. Teismul este asadar redus la o simpla morala. Zeii sau Dumnezeul teist sunt vazuti ca simple instante exterioare, care propun un set de reguli ce raman in fond straine vietii launtrice. Critica sistemelor non-teiste este aceasta: Dumnezeu ca instanta exterioara il indeparteaza pe om de el insusi, de bogatia experientei sale interioare, il tine prizonier in derizoriu si efemer. Un sistem religios non-teist se defineste pe sine accentuand primatul trarii interioare – adancimile sufletului sunt topo-sul in care omul face experienta divinului.

Observam asadar ca nu teismul e criticat, ci exclusiva exterioritate a actului religios. Trebuie insa precizat ca nici sistemele teiste nu isi propun sa instituie o simpla morala exterioara, ci un nivel al vietii si al trairii care sa se rasfranga spre exterior, printre altele si sub forma moralei. Religiosul are intotdeauna o dimensiune a experientei interioare, si atunci cand aceasta lipseste, avem de a face cu un religios denaturat. Istoria a cunoscut multe cazuri de instrumentalizare a religiosului, de folosire abuziva a lui in scopul obtinerii unor avantaje de tip material. Dar respectivele pervertiri ale religiosului au fost catalogate ca atare si din interiorul sistemului respectiv. Ele se intalnesc de altfel in toate spatiile religioase: flagelul instrumentalizarii a pandit mereu orice ideal religios.

Comparatia introdusa in prologul filmului de Chogyam Trungpa Rinpoche se realizeaza asadar de la bun inceput pe baze gresite. Avem pe de o parte, idealul propus de sistemele non-teiste, pe de cealalta o transpunere in real mai putin reusita din spatiul teismului. Comparatia este eronata pentru ca nu se foloseste de aceeasi unitate de masura: idealul trebuie comparat cu un alt ideal, trairea religioasa superlativa cu superlativele experientiale ale celuilalt spatiu, doctrina cu o alta doctrina, iar practica, la randul ei, cu aspectele practice dintr-un alt univers religios.

Intotdeauna insa, critica poate fi valorizata si in mod pozitiv. Critica adusa de miscarea Zeitgeist crestinismului ar trebui sa aiba menirea de a-i atentiona o data in plus pe crestini ca este necesar ca ei sa isi traiasca idealurile religioase, si nu doar sa le proclame; iar in al doilea rand sa le afirme in forma lor autentica, si nu doar in cea denaturata, intalnita pe buzele unora din liderii politici si religiosi. In acelasi timp, ea arata cata nevoie avem astazi de a realiza o comparatistica religioasa corecta si riguroasa. Cunoasterea solida a istoriei religiilor reprezinta un element esential in structura formativa a viitorului teolog.

Extras din "Elemente de critica religioasa in miscarea Zeitgeist" de Lect. Dr. Alina PATRU

Cand vezi ca oamenii sunt preocupati in a gasi cat mai multe retete de post, e semn ca omul nu mai vede din el decat trupul. Uitam ca suntem chemati sa postim nu numai de bucate, ci si de pacate. Exista mai multa preocupare pentru indelunga pregatire a mancarurilor, decat pentru stergerea din inima a cuvintelor si faptelor care ne-au tulburat.

Nu e nimic rau in a-i impartasi aproapelui o reteta de post, dupa cum nu este rau sa mananci. Insa, atunci cand la finalul postului ramai doar cu o reteta de post, denota ca avem un suflet mort in aceasta viata.

Postul nu are menirea de a face din noi bucatari, ci de a ne curati de patimi. Nu mi-a fost dat sa aud ca in cadrul unei predici sa se rosteasca o reteta de post. Sigur, nici nu-mi doresc, caci nu stau de vorba cu Dumnezeu ca sa fiu inspirat in a gasi cel mai potrivit mod de a aseza o leguma langa alta. Stau de vorba cu El, ca sa ajung la asemanarea cu El. Iar daca patima a fost definita ca un atasament "irational” fata de trup, postul are rolul de a elibera trupul de sclavia patimilor.

Sa retinem: trupul prospera doar in masura in care sufletul slabeste si sufletul prospera in masura in care trupul slabeste. Postul restaureaza aici si acum starea in care se afla Adam inainte de caderea in pacat: era vegetarian si nu era rob nevoilor trupului.

A nu manca mult, dar a ravni mancaruri rafinate, e semn ca firea omului e imbolnavita. In acest caz, Avva Dorotei marturiseste: "Cand un asemenea gurmand mananca ceva ce-i place, e pana intr-atat de stapanit de placerea sa, incat o tine mult timp in gura, o plimba incoace si incolo si n-o inghite decat cu greu, din pricina placerii pe care o incearca."

Dar nu doar prin restrangerea cantitativa a hranei si prin abtinerea de la anumite categorii de alimente se obtine tamaduirea firii omenesti. Caci nu este nici un castig sa stim ca unii au postit saptamani intregi, dar au refuzat sa-si imbratiseze si sa le vorbeasca semenilor cu care s-au certat.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu trebuie sa savarsim postul cu mainile goale: "Cand cineva iti va zice: "Eu am tinut tot postul”, raspunde-i: "Eu aveam un dusman si m-am impacat cu el, obisnuiam sa barfesc si m-am oprit.”

Statutul femeii in Biserica primara

Pentru a intelege care era statutul femeii in Biserica primara, trebuie sa vedem mai intai ce este Biserica si care sunt structura si scopul ei. Conform doctrinei crestine, bazele Bisericii au fost puse de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos inca din timpul vietii Sale si in mod desavarsit ea a fost inaugurata prin Jertfa Lui de pe Cruce si prin Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime peste Apostoli[1].

Sfantul Apostol Pavel spune ca Dumnezeu „voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina."(1 Tim 2, 4). Omul are nevoie sa fie mantuit de moarte, de perisabilitate si de pacat, stari in care el se afla in urma caderii in pacat a protoparintilor, Adam si Eva[2].

Dumnezeu a hotarat sa mantuiasca lumea prin Fiul Sau, Care s-a intrupat „de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si s-a facut om". Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a mantuit natura umana de la moarte si de sub stapanirea pacatului prin Jertfa Sa de pe Cruce. Dumnezeu fiind, El a putut sa asume intrega fire umana, cu toate pacatele ce s-au comis si se vor comite de-a lungul istoriei in lume si sa decida sa suporte in trupul Sau omenesc consecinta pacatului, care este moartea[3]. Moartea lui Hristos pe Cruce - semn al sacrificiului de sine suprem - a fost insa urmata de Inviere, deoarece Dumnezeu L-a inviat pe Cel care nu avea nici un pacat personal, pe Cel care acceptase sa moara „pentru fratii Sai", iar nu din cauza pacatelor proprii[4].

Inviind Hristos, El a inviat odata cu trupul Sau toata natura umana pe care o asumase voluntar. Incepand cu ziua Invierii lui Hristos, toti oamenii care accepta sa creada in Hristos si in eficacitatea reala a sacrificiului Sau, se identifica cu El si primesc astfel viata vesnica prin intermediul Sfintelor Taine, adica viata neafectata de moarte[5]. Pentru acestia, moartea biologica ramane numai o consecinta a mostenirii trupului stricacios al lui Adam, iar nu semnul despartirii de Dumnezeu si de viata, cum fusese pana la Hristos. Aproprierea roadelor Invierii lui Hristos nu se face numai prin credinta in El, ci si printr-un efort sustinut de „transformare" in Hristos, de ajungere la stadiul in care, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, „nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste intru mine." (Gal 2, 20). „Hristificarea" firii umane individuale se face cu ajutorul harului Duhului Sfant, al acestei energii necreate transmise in lume de catre cea de-a treia Persoana a Sfintei Treimi[6]. Acest har a fost dat prima data oamenilor la Cincizecime, cand Duhul Sfant s-a pogorat in lume si a inceput opera de „hristificare" a oamenilor, de modelare a lor dupa chipul lui Hristos Cel Inviat.

„Hristificarea" omului de catre har este realizata prin doua mijloace: pe de o parte, prin „imbibarea" fiintei umane de har, iar pe de alta parte, prin ajutarea omului de a-L imita pe Hristos, de a trai conform cu vointa Domnului si Mantuitorului nostru. „Imbibarea" naturii umane de har se face prin intermediul Sfintelor Taine si al celorlalte slujbe savarsite de catre preotii Bisericii, care devin astfel instrumente de transmitere a harului in lume. Acesti oameni care sunt alesi de Dumnezeu pentru a transmite harul Duhului Sfant, impreuna cu cei care cer si accepta acest har transformator, constituie trupul Bisericii crestine. Deoarece scopul Bisericii este „hristificarea" omului, putem spune ca ea reprezinta insusi Trupul lui Hristos, caci, in cadrul Bisericii, Trupul lui Hristos, in care a fost asumata si mantuita intreaga natura umana, este apropriat, insusit, de catre fiecare individ care conlucreaza cu harul divin[7]. Folosind o comparatie din domeniul fizicii, am putea spune ca in Biserica, Trupul lui Hristos, aceasta „energie potentiala", devine trupul fiecarui credincios, transformandu-se in „energie cinetica", activa, concreta. Harul Duhului Sfant unifica Trupul lui Hristos cu fiinta credinciosilor „hristificati", astfel incat „toti sa fie una", fara despartire, dar si fara amestecare. Unirea desavarsita a madularelor Trupului cu „Capul" Hristos se va realiza la a doua Parusie a Domnului, cand cei ce au fost „hristificati" din timpul vietii vor invia si vor intra cu Hristos in ceea ce Evangheliile numesc „Imparatia Cerurilor" sau „Imparatia lui Dumnezeu". In acest moment Biserica isi va fi atins scopul sfintitor si mantuitor pe care l-a jucat in lume si in timpul istoric.

Vedem astfel ca, dupa Jertfa mantuitoare a lui Hristos, Biserica joaca un rol crucial in opera de mantuire a oamenilor. Instituirea ei nu este consecinta unor decizii omenesti, cum afirma unii teologi de astazi, ci ea a fost realizata de catre Dumnezeu Insusi[8].

Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca, insa multi oameni au ales sa nu creada in Hristos, si astfel sa nu-si aproprieze roadele Jertfei Sale datatoare de viata. Daca in mod potential, firea umana a tuturor oamenilor a fost asumata si mantuita de catre Hristos, in mod real, concret, multi oameni refuza acest dar al lui Dumnezeu. De aceea, in plan istoric, concret, in Trupul lui Hristos nu sunt inglobati toti oamenii, ci numai cei ce L-au primit pe Domnul Iisus Hristos ca Mantuitor prin Taina Sfantului Botez. Numai acestia alcatuiesc Biserica, numai ei devin madulare ale Trupului mistic al lui Hristos[9]. De aceea, in loc sa se identifice cu intreaga umanitate - cum ar fi fost dorinta lui Dumnezeu - Biserica constituie doar o parte, „o insula" in cadrul umanitatii, sau, in limbaj biblic, „o corabie a lui Noe" in care sunt salvati numai o parte dintre oameni. In acest sens, putem spune ca limitarea Bisericii, care exista ca un organism limitat in cadrul umanitatii, se datoreaza intr-adevar vointei umane, cea care a refuzat darul mantuirii facut de catre Dumnezeu intregii omeniri.

In ceea ce priveste structura Bisericii, ea se datoreaza in totalitate vointei divine, deoarece Capul nevazut al Bisericii este Hristos si El o conduce de-a lungul veacurilor pe marile istoriei. Dupa cum am spus mai devreme, „hristificarea" omului prin conlucrarea cu harul se realizeaza in primul rand prin „imbibarea" omului de har prin intermediul Sfintelor Taine ale Bisericii. Insa Dumnezeu a vrut ca aceste Taine sa nu fie savarsite de catre toti membrii Bisericii, ci numai de catre anumiti membri, alesi si sfintiti spre acest scop[10]. Motivele acestei decizii divine pot fi multiple, variind de la unele foarte spirituale, pana la altele de natura practica.

In primul rand, modelul preotiei crestine este Hristos; de aceea, contempland mai indeaproape Persoana Lui, putem identifica cateva motive care au stat la baza deciziei lui Dumnezeu de a institui preotia umana. Fiul lui Dumnezeu nu s-a adresat oamenilor direct, ca Dumnezeu, ci S-a intrupat, a devenit o persoana umana, care a intrat in relatie cu alte persoane umane. Tot astfel, Dumnezeu nu transmite harul Sau oamenilor in mod „brut", nemijlocit, ci prin intermediul acestor persoane umane, pe care El le alege si le sfinteste pentru acest scop[11].

In al doilea rand, din cauza naturii limitate si cazute a omului, acesta se afla oricand in pericol de a fi amagit. De aceea, Dumnezeu a vrut ca harul Sau sa fie transmis numai de catre anumite persoane despre care toata lumea sa stie ca sunt slujitorii Lui, spre a se feri astfel de inselare si de rataciri.
In al treilea rand, vom vedea ca imitarea preotiei lui Hristos nu se rezuma la transmiterea harului prin sacramente, ci ea presupune si asumarea functiilor de conducere, de invatare si de slujire a credinciosilor[12].

Consideram astfel ca functiile pe care le indeplinesc membrii clerului Bisericii sunt in numar de trei: functia sacramentala sau de slujire, functia de invatare sau profetica si cea de conducere. Consideram totusi ca aceasta impartire clasica a functiilor clericale nu este intru totul exacta, deoarece stabileste sinonimii intre termeni care - dupa cum vom vedea - nu sunt cu adevarat sinonimi.

In timpul primelor decenii ale Bisericii crestine, toate cele trei functii erau indeplinite de catre Sfintii Apostoli. Acestia fusesera primii oameni alesi dintre discipolii Sai de catre Mantuitorul Insusi, numiti, sfintiti si trimisi in lume spre transmiterea harului sfintitor si a invataturii mantuitoare. In jurul lor s-au format primele comunitati crestine dupa Inaltarea lui Hristos la Ceruri[13]. Cu timpul insa, numarul comunitatilor si al membrilor lor a crescut, astfel incat Sfintii Apostoli nu mai reuseau sa mearga pretutindeni si sa indeplineasca toate cele trei functii clericale. Atunci, din motive practice, dar urmand si exemplul Mantuitorului, Apostolii au ales sapte alte persoane, carora le-au incredintat functia de slujire. Acesti slujitori ai Bisericii au fost primii diaconi, despre care ne vorbeste cartea Faptele Apostolilor.

Nu mult dupa sfintirea diaconilor, acestia au primit si o parte din functia de invatare, dupa cum o demonstreaza cazul Sfantului Arhidiacon Stefan (FAp cap. 7). Consideram chiar ca in cursul primului secol crestin, functia de invatare era asumata de catre multi dintre crestinii botezati, considerandu-se ca botezul reprezinta deja garantia iluminarii de catre Duhul Sfant. Dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Galateni, ca nimeni nu poate striga „Avva, Parinte" decat numai in Duhul Sfant[14]; cu alte cuvinte, primirea Duhului Sfant la Botez constituie un har suficient pentru ca cineva sa poata transmite invatatura cea adevarata despre Dumnezeu[15]. Aparitia ereziilor trebuie sa fi fost cauza practica principala care i-a determinat pe conducatorii Bisericii de a permite transmiterea adevarurilor de credinta numai acelor membri ai clerului care fusesera sfintiti special pentru aceasta.

Dupa sfintirea diaconilor, Sfintii Apostoli au inceput sa numeasca si alte persoane, menite sa indeplineasca toate functiile pe care ei insisi le indeplineau si care trebuiau sa transmita harul divin mai departe in timp, dupa trecerea lor la Domnul. O prima categorie au reprezentat-o episcopii, care au devenit „inlocuitorii" deplini ai Apostolilor si care aveau autoritate peste comunitati numeroase. La randul lor, episcopii au numit preoti, care insa nu detineau deplinatatea functiei sacerdotale si erau numiti la conducerea unor comunitati mai mici, subordonate controlului episcopului locului.

Vedem astfel chiar din cadrul scrierilor neo-testamentare ca, pana la sfarsitul primului secol, fusesera instituite toate cele trei trepte ale clerului superior. Ulterior, va continua procesul de „specializare" a unor persoane pentru savarsirea anumitor functii secundare, cum ar fi cititul lecturilor biblice (lector) sau cantatul in biserica (psalt)[16].

Scopul acestei prezentari este de a raspunde la intrebarea daca au existat femei in randul clerului superior sau inferior din timpul primelor patru secole crestine. Dupa cum stim din textele neo-testamentare si dupa cum sustine toata traditia patristica, Mantuitorul Hristos Si-a ales cei 12 Apostoli din randurile ucenicilor barbati. Cu toate acestea, pe tot parcursul activitatii Sale misionare, Mantuitorul a fost urmat si de numeroase femei, care-I slujeau sau Ii puneau la dispozitie o parte din averile lor.

Dupa Cincizecime, Sfintii Apostoli au numit - dupa cum am aratat - diaconi, episcopi si preoti. Se poate ca functia de slujire, pe care o indeplineau de bunavoie femeile ce-L urmau pe Hristos, sa fi fost deja recunoscuta ca o functie clericala pe parcursul primului secol. Un text din epistola catre Romani 16, 1-2 face referire la „diaconita" (διακονος) Febe si pare sa confirme existenta diaconatului feminin in jurul anilor 60 d. Hr. Trebuie de asemenea mentionat faptul ca, in primele decenii ale Bisericii crestine (anii 40-60) cele trei trepte ale clerului, precum si functiile lor, nu erau clar si universal definite. De aceea, denumirea de Apostol este folosita pentru a desemna si pe misionarii evanghelizatori, iar numele de preot putea sa-i desemneze si pe episcopi.

Cat despre alte femei mentionate in scrierile epistolare ale Sfantului Apostol Pavel, printre care Priscila (Rom 16, 3), Maria (Rom 16, 6), Trifana, Trifosa, Persida (Rom. 16, 7), despre care se spune ca „s-au ostenit intru Domnul", credem ca ele ar fi putut ajuta si chiar invata (evangheliza) in comunitatile lor, fara sa aiba insa o functie sacerdotala aparte.

Scrierile neo-testamentare vorbesc de asemenea despre o categorie aparte de femei, „vaduvele", categorie ce va continua sa existe pe tot parcursul epocii Bisericii primare. In urma analizei mai multor texte scripturistice si patristice, putem presupune ca aceasta „breasla" a vaduvelor a aparut din necesitatea simtita de catre crestini de a se ocupa de femeile ramase vaduve, urmand astfel unei vechi traditii iudaice. Legislatia imperiala prevedea ca, dupa moartea sotului, vaduva impreuna cu toata zestrea ei treceau sub protectia unui fiu sau a unui frate, care avea obligatia de a-i purta de grija. Prin urmare, vaduvele erau ferite de saracie, cel putin in mod teoretic[17]. De aceea s-a ajuns la alegerea altor criterii decat cele financiare, care sa permita unei femei intrarea in ordinul vaduvelor. In primul rand, vaduvele trebuiau sa fie femei in varsta, mai batrane de 60 de ani, respectabile, care puteau sa ajute Biserica in diverse moduri, prin slujirea bolnavilor, prin asistenta femeilor s.a.m.d. Cu timpul, aceste femei, care initial fusesera „grupate" spre a primi ajutorul comunitatilor crestine, au inceput sa joace un rol activ in Biserica.

Pentru ca serviciile lor sa nu dea nastere la suspiciuni si la critici, li s-a cerut vaduvelor sa duca o viata din ce in ce mai sfanta. Aceste cerinte, care vor fi repetate pe tot parcursul istoriei Bisericii primare, au fost initial formulate in epistola Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: „Sa fie inscrisa intre vaduve cea care nu are mai putin de saizeci de ani si a fost femeia unui singur barbat; daca are marturie de fapte bune, daca a crescut copii, daca a fost primitoare de straini, daca a spalat picioarele sfintilor, daca a venit in ajutorul celor stramtorati, daca s-a tinut staruitor de tot ce este lucru bun." (1 Tim 5, 9-10).

Mai mult decat atat, se obisnuia selectarea celor mai pioase vaduve, care urmau sa faca parte dintr-un „ordin" al vaduvelor. In functie de regiunea si de epoca istorica, vaduvele care faceau parte din acest „ordin" erau „numite", deci investite printr-o ceremonie aparte, ce poate fi comparata cu cea a intrarii in monahism. Consideram chiar ca ordinul vaduvelor a reprezentat o prima etapa inaintea aparitiei monahismului feminin. In Epistola Sfantului Policarp al Smirnei catre Filipeni se vorbeste despre „fecioarele numite vaduve". Aceasta categorie de femei trebuie sa fi fost constituita din tinere femei care decideau sa nu se casatoreasca, intocmai cum vaduvele intrate in „ordin" erau obligate sa renunte la a incheia noi mariaje. Asadar, aceste fecioare asemanate cu vaduvele au fost precursoarele monahismului feminin.

Faptul ca vaduvele nu erau „sfintite" este confirmat de anumite scrieri patristice, dintre care amintim „Traditia apostolica", din secolul al III-lea, care afirma explicit:
„ Cand este instituita o vaduva, ea nu este hirotoita, ci numai este desemnata prin acest titlu. (...) Vaduva sa fie instituita numai prin cuvant si sa se alature celorlalte vaduve. Dar ea nu va primi punerea mainilor, intrucat ea nu ofera nici un sacrificiu si nu are functie liturgica. Iar hirotonirea se face pentru clerici, in vederea serviciului liturgic. Vaduva este instituita pentru rugaciune, care este comuna tuturor."[18]

Acelasi lucru este afirmat in „Canoanele bisericesti ale apostolilor", un text realizat in Egipt spre mijlocul secolului al IV-lea: „Sa nu fie hirotonite vaduvele care sunt instituite; (...) sa nu fie hirotonite, ci numai sa se spuna o rugaciune pentru ele, caci hirotonia este pentru barbati. Slujirea vaduvelor este importanta prin ceea ce le impune: rugaciunea frecventa, slujirea bolnavilor si postirea frecventa."[19]

Si „Constitutiile apostolice", alcatuite spre sfarsitul secolului al IV-lea, confirma faptul ca vaduvele nu sunt hirotonite. Cu toate acestea, a existat in Biserica primara o categorie de femei care primeau hirotonia (sau hirotesia - dupa alte texte), si anume diaconitele. Roger Gryson, autorul lucrarii „Le ministère des femmes dans l'église ancienne", considera ca diaconatul feminin a existat numai in cadrul Bisericii rasaritene, deoarece el este mentionat in texte de origine siriana, monofizita sau antiohiana, in vreme ce in textele de origine egipteana, alexandrina sau romana nu se face pomenire despre hirotonia femeilor (decat cel mult intr-un sens polemic).

Ca si in ceea ce priveste celelalte functii ecleziastice, si pentru crearea diaconatului feminin s-a avut in vedere un motiv practic: slujirea si ajutarea preotului la botezul femeilor. Principala functie a diaconitei era ajutarea preotului care savarsea botezul femeilor, dupa cum aflam, de exemplu, din „Didascalia celor 12 Apostoli":
„ daca botezi tu insuti, sau daca poruncesti diaconilor sau preotilor de a boteza, o femeie diacon sa unga femeile (care se boteaza), dupa cum am spus. Dar cel care rosteste invocarea numelui divin asupra ei in apa sa fie un barbat."[20]

Aceeasi idee este preluata mai tarziu in „Constitutiile apostolice", care stipuleaza: „Diaconita nu binecuvanteaza, dupa cum nu face nici una dintre actiunile specifice preotilor sau diaconilor; ea pazeste numai portile si asista preotii la administrarea botezului, din motive de decenta."[21]

Spre deosebire de Canoanele Sinodului de la Niceea, care afirmau ca diaconitele nu fac parte din cler, „Constitutiile Apostolice" vorbesc despre hirotonirea diaconitelor, prin rugaciunea urmatoare: „Dumnezeule vesnic, Parinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Creator al barbatului si al femeii, Tu care ai umplut de Duhul Tau pe Miriam, Debora, Ana si Holda, Tu care nu Te-ai rusinat de a face sa se nasca Fiul Tau unic dintr-o femeie, Tu care ai numit in Cortul marturiei si in Templu pazitoare ale sfintelor Tale porti, coboara acum privirea Ta asupra servitoarei Tale, aleasa pentru diaconat. Da-i ei Duhul Tau cel Sfant si curateste-o de toata murdaria trupului si a sufletului, pentru ca ea sa implineasca cu demnitate slujirea care i-a fost data, spre salva Ta si spre marirea Hristosului Tau, impreuna cu care esti binecuvantat si preamarit, impreuna cu Sfantul Duh, in vecii vecilor. Amin."[22]

In ceea ce priveste pozitia ocupata de diaconita in cadrul clerului, R. Gryson considera ca: „pozitia diaconitei in sanul ierarhiei bisericesti este incerta si imprecis fixata: asemanarea de nume si similitudinea cel putin partiala a functiilor invitau in mod natural la asocierea ei cu diaconii, dar pe de alta parte, se ezita a se acorda astfel femeilor intaietate fata de barbati, (astfel incat) in alte enumerari, diaconita este mentionata dupa membrii masculini ai clerului."[23]

Concluzionand, putem spune ca in Biserica primelor patru secole crestine, in partea de rasarit a Imperiului Roman, s-a practicat hirotonirea femeii ca diacon, functie ce nu avea insa nici o incarcatura sacramentala, nici una pedagogica. Diaconitele constituiau un personal auxiliar, menit sa ajute clerul masculin in practicarea misiunii sale fata de femei.

Un rol mai important decat al diaconitelor par sa fi jucat vaduvele, aceste femei alese si numite spre practicarea ascezei si a rugaciunii, carora, in timp, li s-au adaugat fecioarele consacrate, ambele categorii fiind, in cele din urma, integrate in cadrul monahismului feminin. In continuare voi incerca sa arat de ce monahismul feminin mi se pare o slujire mult mai importanta pentru femeie decat diaconatul primelor secole.

Noul Testament si Traditia Bisericii nu fac nici o mentiune cu privire la dorinta Mantuitorului Hristos de a le acorda femeilor functia sacerdotala. Cu toate acestea, misiunea lor in lume pare sa fie alta, si anume misiunea profetica. Functia profetica este indeplinita de femei pe tot parcursul Noului Testament. Conform profetiei lui Isaia, Sfanta Fecioara Maria a fost un semn dat poporului: „Domnul meu va va da un semn: Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel." (Is 7, 14). Sfanta Fecioara apare asadar ca un semn profetic dat lumii intregi. In continuare, o alta femeie devine „semn": verisoara Sfintei Maria, Sfanta Elisabeta, este si ea insarcinata, prin mila lui Dumnezeu. (Lc 1, 36) Vazand-o pe Sfanta Fecioara Maria insarcinata, Elisabeta incepe a profeti (Lc 1, 41-42), la fel si batrana vaduva Ana de la Templul din Ierusalim (Lc 2, 36-38).

Exemplul desavarsit al aspectului profetic al misiunii femeii il constituie episodul ungerii cu mir a picioarelor si a capului Domnului Iisus Hristos de catre Maria din Betania (Mt 26, 6-13). Comentand acest episod, Georgette Blaquière in lucrarea sa „La grace d'être femme", afirma: „Maria din Betania patrunde misterul cailor lui Dumnezeu. Ea stie intr-un mod ascuns ca ceasul lui Iisus a venit, ceea ce ea accepta si proclama prin acest act misterios, a carei profunzime nu o intelege poate nici ea insasi. Ea sparge vasul pretios de alabastru plin de parfum. Tot asa, trupul lui Iisus va fi zdrobit prin moarte, pentru a se putea raspandi parfumul „care umple casa" (In 12, 3), aceasta „buna mireasma a lui Hristos" (Efes 5, 2; 2 Cor 2, 15), care, dupa Sfantul Apostol Pavel, ii va umple pe crestini, marcati ei insisi de ungerea mesianica si regala a botezului. Apoi ea unge trupul lui Iisus cu toata tandretea inimii ei, iar El recunoaste si accepta acest gest ca anticipare a ungerii funerare si profetie a Patimilor."[24]

In continuare, Hristos pare sa uneasca sacrificiul Sau mantuitor cu gestul profetic al acestei femei. Dupa cum, vorbind la Cina cea de Taina despre Sfanta Euharistie care se va face „spre pomenirea Mea" (Lc 22, 19), tot astfel in acest moment el spune ca gestul femeii va fi anuntat in toata lumea „spre pomenirea ei" (Mt 26, 13). Imaginea preotului ce se auto-sacrifica si a profetului care anunta sacrificiul preotului sunt astfel unite pentru totdeauna.

In alta ordine de idei, femeia ipostaziaza natura umana intr-un mod care o predispune spre functia profetica. Daca barbatul este elementul activ, care-L cauta pe Dumnezeu, care se lupta cu El pentru a-I „smulge" o binecuvantare (Fc 32, 25-28), femeia primeste cu pace si in deplina ascultare revelarea lui Dumnezeu. In timp ce dreptul Iosif se framanta intre credinta si necredinta (Mt 1, 21), Sfanta Fecioara afirma cu incredere : „Fie mie dupa cuvantul tau!" (Lc 1, 38). De asemenea, in timp ce lui Nicodim i se cere sa caute adevarul misterului lui Iisus (In 3, 9-10), Hristos se reveleaza dintr-o data femeii samaritence (In 4, 26). In timp ce aproape toti Apostolii L-au parasit pe Hristos Rastignit (Mc 14, 50), femeile raman fidele la picioarele Crucii (In 19, 25).

Femeia este prin insasi structura ei semn: ea Il primeste pe Dumnezeu fara lupta, fara indoiala, fara frica. Ea este receptacolul acestui Dumnezeu care se reveleaza, ea este raspunsul firii umane la caracterul catafatic al divinitatii. Barbatul insa este cel care-L cauta mereu pe Dumnezeu, este cel care stie ca Dumnezeu este apofatic, este mereu ascuns si dornic de a fi descoperit. De aceea femeia este semn, functia sa este profetica, caci cu usurinta ea Il reveleaza pe Dumnezeu. Barbatul este preot si rege, caci el se sacrifica si se autoconduce spre gasirea lui Dumnezeu Care se ascunde, Care se vrea cucerit. Uneori, pierdut fiind pe acest drum al cautarii, barbatul are nevoie de „semnul" femeii pentru a regasi drumul spre Hristos (In 20, 17-18; Apoc 12, 1).

Femeia este chemata de catre Mantuitorul Hristos la aceasta slujire a ascultarii, a primirii si a trairii revelatiei, dupa cum ne invata episodul cu Marta si Maria (Lc 10, 38-42). Maria a recunoscut din nou partea cea buna, partea care se potriveste structurii ei feminine si care nu a fost luata de la ea. Daca slujirea diaconiei sau cea de conducere a comunitatilor crestine au fost „luate" de la femeie, ele nefiind justificate decat de conjunctura istorica, misiunea profetica va ramane specifica femeii pana la sfarsit.

In viata de zi cu zi, femeia este semn si profet prin trairea sa in credinta, prin ascultarea de Hristos, prin nadejdea in implinirea cuvintelor Lui. De aceea cred ca viata fecioreasca a femeii exprimata prin monahism, precum si viata casta in casatorie sunt mai mult decat cai spre perfectiune (asa cum sunt pentru barbat), ele sunt un semn, care simbolizeaza credinta in viata viitoare, cand umanitatea, ca o fecioara inteleapta sau ca o mireasa fidela, se va uni cu Mirele Hristos.

Tot in cadrul slujirii profetice este inclusa si slujirea invatatoreasca. Slujirea invatatoreasca a femeii a fost simbolizata in scrierile evanghelice prin mai multe personaje biblice: Sfanta Fecioara Maria dezvaluie tainele mantuirii in imnul sau cuprins in Evanghelia dupa Lc 1, 46-55; la fel, proorocita Ana la Templu (Lc 2, 36-38); femeia samariteanca anunta vestea sosirii lui Mesia in tot orasul ei (In 4, 39), iar femeile mironosite vestesc Invierea Domnului Apostolilor (In 20, 17-18).

In scrierile ne-evanghelice, numarul femeilor care vestesc Evanghelia (lucreaza in Domnul) se mareste: Priscila impreuna cu sotul ei, Acvila, Iunia si sotul ei, Andronicus, Trifena si Trifosa, Persida (Rom cap. 16), si poate multe altele din cadrul comunitatilor pauline. Despre unele dintre aceste femei (Maria, Priscila, Trifena si Trifosa, Persida), Sfantul Apostol Pavel spune ca au „lucrat" (ekopiasen) in Domnul sau in Hristos, sau chiar ca se numara printre apostoli (Iunia).

In scrierile pauline, termenul de apostol inseamna „misionar", „evanghelizator", iar cu un sens mai restrans se referea probabil la cei care L-au vazut pe Hristos fie in timpul vietii, fie dupa inviere si care propovaduiau Evanghelia. Din contra, expresia „cei doisprezece" se referea in mod explicit la cei doisprezece Apostoli alesi de Hristos, care au primit primii Sfantul Duh la Cincizecime. Cat despre termenul „a lucra" (kopian), el desemneaza in epistolele pauline, in majoritatea cazurilor, actiunea de predicare a Evangheliei.

In Epistola I catre Timotei, se spune despre preotii care conduc comunitatea ca, aceia dintre ei care se ocupa cu lucrarea predicarii, merita o dubla onoare (1 Tim 5, 17). Intelegem de aici ca harisma predicarii era deosebita de slujirea sacerdotala sau de conducere. Ea era privita ca un dar al Duhului Sfant dat crestinului dupa botez. Este posibil ca predicatorii sa fi primit si un fel de hirotesire spre a li se recunoaste harisma invatatoreasca.

Cu toate acestea, expresia „punerea mainilor", care presupunea transmiterea unui har sfintitor cu valoare sacramentala, nu este niciodata folosita prin raport la o femeie, ci numai in legatura cu barbati. De asemenea, nu se spune despre nici o femeie ca ar fi botezat, ca ar fi primit marturisirea pacatelor cuiva, ca ar fi frant painea, sau ca ar fi hirotonit pe cineva.

Deducem din cele spuse pana aici ca slujirea invatatoreasca si/sau profetica reprezenta o harisma speciala, pe care puteau sa o primeasca si femeile, insa ea nu avea nici o incarcatura sacramentala.

Pe de alta parte, femeilor li se cerea sa exercite aceasta slujire in buna cuviinta, dand dovada de respectul cuvenit barbatilor/sotilor. In urma unei analize atente a controversatului text din Epistola I catre Corinteni , in care se recomanda femeilor sa taca in biserica, credem ca sensul acestor afirmatii pauline poate fi redat in felul urmator:„Sotiile (in anumite manuscrise: voastre) sa taca (sa nu se agite (FAp 12, 17), sa faca liniste (FAp 15, 12; Luca 18, 39), sa nu replice (Luca 20, 26), sa nu se certe, sa nu se dea in spectacol) in biserica (in adunarea de cult; 1 Cor 14, 19), caci nu le este permis sa vorbeasca (sa se adreseze - 1 Cor 14, 3, 6, 28, sa se certe) (altor barbati/cu alti barbati), ci sa fie supuse (sub controlul - 1 Cor 14, 32, autoritatea - Rom 8, 20; Rom 10, 3) (in anumite manuscrise: sotilor lor), dupa cum spune si legea. Dar daca vor sa invete (pe altii - Mat 28, 19, sa dea lectii) (alt manuscris: manthanein - sa invete ceva) , acasa sa intrebe ( sa ridice o problema - Lc 6, 9, sa se certe, sa lanseze o disputa - Lc 2, 46) cu propriii lor soti (iar nu cu alti barbati), caci este rusinos pentru o femeie sa vorbeasca (sa se adreseze, sa se certe) in biserica (altor/ cu alti barbati)."

Tinand cont de intregul context al acestei epistole, consideram ca femeile din Corint aveau tendinta de a se da in spectacol in timpul slujbelor, rugandu-se si profetind cu capul descoperit (1 Cor 11, 3-16) si certandu-se cu barbatii altor femei despre diverse subiecte (1 Cor 11, 18). De aceea, Sfantul Apostol Pavel le cere in primul rand sa-si acopere capul, pentru ca in cadrul slujbei, atunci cand se roaga si profetesc, sa nu se puna in evidenta slava barbatului (care este femeia si care trebuie sa se ascunda - katakalupteai), ci numai slava lui Dumnezeu (care este barbatul si care trebuie sa fie vizibil). In al doilea rand, el le cere sotiilor sa nu intre in discutii cu alti barbati si, in general, sa nu faca tulburare in timpul slujbei.

Faptul ca porunca data femeii (sotiei) de a tacea (de a nu se certa cu alti barbati) nu are valoarea unei interdictii generale de a se exprima in cadrul cultului este demonstrat atat de capitolul citat anterior (cap. 11, 5), cat si de afirmatia din versetul 31 conform careia: „toti pot sa profeteasca". Intrucat harul se da tuturor la botez, darurile Duhului sunt general-valabile, atat pentru barbati, cat si pentru femei. De altfel, credem ca recomandarile anterioare, facute celor care vorbesc in limbi si profetilor, erau valabile si pentru femeile care aveau acele harisme.

Ceea ce-l preocupa aici pe Apostol nu este statutul femeii in cadrul institutiei bisericesti, ci comportamentul ei in cadrul slujbelor. El vrea asadar ca slavirea lui Dumnezeu sa se faca in deplina disciplina, cu calm, fara dispute si sa se respecte buna-cuviinta (1 Cor 14, 40).

Dupa aceasta prezentare a situatiei si a rolului femeii in Biserica primara putem concluziona prin a afirma ca femeia era perceputa ca impreuna-mostenitoare cu barbatul a Imparatiei Cerurilor (1 Pt 3, 7). In urma botezului, femeile puteau primi diverse harisme, intocmai ca si barbatii. Dintre acestea, cea mai frecventa era cea a profetiei (FAp 21, 8-9) si cea a apostolatului (a evanghelizarii). Ca si multe dintre celelalte harisme, si acestea au disparut dupa primul secol, astfel incat, incepand din secolul al doilea, nu se mai intalnesc femei misionare sau profetese.

De asemenea, femeile primisera in anumite regiuni hirotonirea (hirotesirea) ca diaconita, spre a fi de ajutor preotilor la savarsirea botezului femeilor, insa aceasta slujire nu avea incarcatura sacramentala. De altfel, nicaieri in Noul Testament nu se vorbeste despre acordarea unei slujiri sacramentale femeii si nici despre femei care sa fi avut dreptul de a boteza, de a savarsi frangerea painii, de a savarsi Taina Sfantului Maslu sau de a hirotoni.

Femeile apar insa in ipostaza de patroane, de „sponsori" ai Bisericii, atunci cand ele pun la dispozitia comunitatilor crestine casele sau veniturile lor. Aceasta este mai mult o functie administrativa; atunci cand sunt alesi conducatori spirituali ai comunitatilor crestine, ei sunt barbati si sunt numiti episcopi. Slujirea ideala a femeii ramane cea profetica, manifestata dupa primul secol prin viata monahala si prin viata casta in cadrul casatoriei crestine.

Prof. Drd. Cristina SOCOSAN

Note:

[1] Pr. Lector George Remete, Dogmatica ortodoxa, Alba Iulia 1996, p. 288.
[2] Hristos Andrutos, Simbolica, tr. Patriarhul Iustin, Bucuresti, 2003, p. 293.
[3] Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II-a, Craiova, 1993, p. 253.
[4] Ibidem , p. 355.
[5] Pr. Lect. George Remete, op. cit., p. 241
[6] Pr. Lector George Remete, op. cit., p. 257.
[7] Ibidem, p. 288.
[8] Hristos Andrutos, op. cit., p. 162.
[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica ortodoxa, ed. II, vol. 2, Bucuresti, 1997, p. 144.
[10] Hristos Andrutos, op. cit., p, 124.
[11] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae , op. cit., vol. III, p. 97.
[12] Hristos Andrutos, op. cit., p. 125 : „Lucrarile ierarhiei sunt: slujirea cuvantului, savarsirea tainelor si puterea si autoritatea de a dezlega pacatele oamenilor".
[13] Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica teoretica, Bucuresti, 2002, p. 36.
[14] Gal 4, 6.
[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., vol. II, p. 155 „In felul acesta, toti sunt preoti si jertfe in Biserica, toti sunt invatatori si calauzitori spre mantuire ai lor si ai altor credinciosi apropiati, sau si ai altor oameni, dar fara o raspundere formala pentru comunitatea bisericeasca".
[16] Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 32.
[17] Bruce Winter, Roman Wives, Roman Widows, the Appearance of the New Women and the Pauline Communities, Michigan, 2003, p. 126.
[18] Roger Gryson, Le ministere des femmes dans l'eglise ancienne, Paris, 1972, p. 51.
[19] Ibidem, p. 88.
[20] Ibidem, p. 76.
[21] Ibidem, p. 106-107.
[22] Ibidem, p. 107-108.
[23] Ibidem, p. 108-109.
[24] Georgette Blaquiere, La grace d'etre femme, Paris, 1981, p. 162.

Schitul Sfantul Antonie de la Iezerul Valcea

Schitul Iezer se afla pe teritoriul satului Cheia, orasul Olanesti, judetul Ramnicu Valcea. Asezamantul monahal de la Iezer sta in stransa legatura cu viata Sfantului Antonie de la Iezeru Valcea, care a sihastrit pe aceste meleaguri, intr-o pestera ascunsa.

Schitul Iezer din Valcea este una dintre cele mai izolate sihastrii din nordul Olteniei, situata in muntele Cheia din judetul Valcea. Sfantul schimonah Antonie de la Iezeru, traitor in primele decenii ale secolului al XVIII-lea, o personalitate marcanta a vietii monahale din zona, a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in iunie 1992.

Sfantul Cuvios Antonie de la Iezeru Valcea se praznuieste in fiecare an, la data de 23 noiembrie. Sfintele sale Moaste se afla pastrate, cu mare evlavie, in paraclisul cel nou al schitului - aflat in stanga bisericii, in corpul de chilii.

Schitul Iezer Valcea - scurt istoric

In apropierea actualului schit a existat un schit mai vechi din lemn, atestat documentar inca din anii 1495-1501, in vremea lui Radu cel Mare, care a acordat schitului unele venituri. Schitul actual a fost ctitorit de Mircea Ciobanul si de sotia sa, Doamna Chiajna, intre anii 1552-1553, lucrarile insa au fost terminate in anii 1567-1568, dupa moartea ctitorului.

In decursul vremurilor, schitul initial s-a degradat. Ieromonahul Chiriac Ramniceanu istoriseste urmatoarele, auzite in 1806, din gura batranului Stefan Ieromonahul, staretul schitului: "Fiindca acelasi domn, mai sus pomenit, Mircea avand doua fete si maritand-o pe cea mai mica inaintea celei mari, s-a scarbit cea mai mare fata si fugind de la tatal sau Mircea Voda, in tara ungureasca, a luat in casatorie pe un ungur - Nemes - mare pagan.

Mai stia fata ca tatal sau, Mircea Voda, facuse aceasta manastire inzestrand-o cu mosii si alte ce au trebuit, inca si un cazan cu bani puse in zidul Manastirii Iezerul, ca pentru cand se va intampla de se strica manastirea, gasindu-se sa se faca la loc. Asa ca, necajita fiind pe tatal sau, a spus de cea manastire sotului sau, unde a ingropat si banii, iar acela pornindu-se de acolo ca un tiran, venind peste muntii Nemtesti si sosind la acel loc pustiu, pe parintii calugari si pe cine au gasit i-au taiat in bucati si manastirea au surpat-o toata la pamant, cautand si acei bani si gasindu-i i-au luat si a plecat in tara lui."

"Pe langa Iezer, se zice, ca au fost mine de aur exploatate de sasii din Ardeal. Traditia spune, ca insusi Mihai Voda - Viteazul si-a lasat la Iezer rezerva vistierei sale, mai inainte de a pleca in razboiul din Ardeal, si ca dupa ce a fost ucis pe Campia Turzii, manastirea a fost devastata de navalitori straini, care au omorat 300 de calugari ce locuiau pe atunci intr-insa si au luat cu ei comorile ascunse de Mihai, la Iezer." (Alexandru Odobescu)

Ajungand metoc al Episcopiei Ramnicului, Episcopul Ilarion, ajutat de schimonahul Antonie, a recladit schitul in anul 1714, dupa cum spune si inscriptia de pe peretele bisericii: "Aceasta Sfanta Biserica unde se praznuieste Vovidenia facutu-o dintru intaiu raposatul Mircea Voievod cu Doamna Chiajna la 1553 si prin trecerea vremurilor din necautare s-au surpat, iar mai pe urma s-a facut de iubitorul de Dumnezeu, Chir Ilarion Episcop, ajutand si Antonie schimonahul, iar acum, in zilele lui Damaschin, Episcop al Ramnicului, s-au zugravit si s-au infrumusetat de smeritul intre Ieromonahi Chir Nicolae, Sin Nicoli ot Teius meseta Mart din 9 leat 7222 (1714)."

Dupa refacerea schitului, aici s-a adapostit o mare obste monahala, cu peste trei sute de calugari. O parte din acestia traiau viata de obste in manastire, iar altii au luat calea sihastriei prin pesteri sau chilii retrase, venind doar duminica si in sarbatori sa asiste la slujbele savarsite in sfanta biserica din schit. Un rol important in refacerea Schitului Iezer l-a avut Sfantul Cuvios Antonie de la Iezer, care a donat toate economiile sale si a muncit pentru zidirea chiliilor.

Intre anii 1909-1912, ctitoria aflandu-se "in saracie de istov", Iosil Lascu Protosinghelul, pe vremea lui Ghenadie Episcopul, zugraveste in intregime altarul, inalta clopotnita, unde aseaza doua clopote, repara chiliile, facand si alte imbunatatiri gospodaresti.

Schitul Iezer a mai fost restaurat si intre anii 1865-1890, cand s-au reparat si chiliile si s-a zidit clopotnita, precum si in anul 1970, de catre Episcopia Ramnicului si Argesului, care a facut mai multe imbunatatiri de ordin gospodaresc. In anul 1994, asezamantul monahal de la Iezeru Valcea nu era inca electrificat.

Viata monahala la Iezeru Valcea a fost dusa de calugari pana in anul 1946. Mai apoi insa, intre anii 1946-1960, locasul de rugaciune a fost ocupat de maici, care au parasit schitul obligate de decretul din 1959 dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abia dupa evenimentele din anul 1989 au revenit si maicile, acum viata monahala desfasurandu-se normal.

Maicutele au construit o noua biserica, mai mare, mai incapatoare. Biserica cea noua, zidita ca paraclis, se afla in partea stanga a bisericutei centrale, incadrata in corpul de chilii. De asemenea ele se straduiesc sa renoveze mica si straveschea bisericuta cu picturi din secolul al XVII-lea.

Schitul Iezer Valcea - arhitectura si podoabe

Schitul Iezer are trei cladiri din zid, etajate, cu cerdac din lemn. Curtea interioara a schitului, de mici dimensiuni, este inconjurata cu zid de piatra. Biserica manastirii, purtand hramul "Intrarea in Biserica a Maicii Domnului", sarbatorit in fiecare an la data de 21 noiembrie, este ingrijita de o obste de maici nevoitoare.

Biserica are forma de nava, cu proscomidie, naos cu doua ferestre, cu o usa laterala la nord si cu prestol in fereastra. Biserica schitului este asemanatoare celei de la Schitul Jgheaburi, doar ca aici lipseste pridvorul. Catapeteasma bisericutei este din zid, iar naosul este despartit de pronaos printr-un perete, care are o deschidere pe mijloc cat o usa.

Biserica este acoperita cu tabla. Biserica nu are turla, iar peretii exteriori au un brau median. Nisele cu icoane pictate impodobesc doar fatada pronaosului. Clopotnita este din zid si are o chilie in interiorul ei.

Pictura in fresca a bisericii a fost facuta de Ieromonahul Nicolae, dar in ceea ce priveste data realizarii acesteia, in cazul in care constructia a fost facuta in anul 1714 de Episcopul Ilarion, nu putea sa fie pictata tot in anul 1714 - la acea data Episcop fiind Damaschin; este posibil sa fie o greseala, iar pictura sa fi fost facuta mai tarziu, poate prin anul 1720.

Pictura generala a fost terminata in anul 1720 de ieromonarhul Nicolae - sin. Nicoliot Teius - pe timpul Episcopului Damaschin al Ramnicului. Resturnata intre anii 1865-1870 de Ieromonahul Dositei din Cheia, in anul 1881 din porunca Staretului Nicandru, i se zugraveste din nou tinda, o parte din altar si se scrie pisania, pictor fiind Moise Zugravul.

O noua pisanie de pe zidul bisericutei spune urmatoarele: "Cu vrerea Tatalui, cu ajutorul Fiului si cu plinirea Sfantului Duh s-a restaurat pictura Bisericii sfantului Schit Iezer, cu hramul Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, intre anii 2003-2004, prin contributia Sfintei Episcopii a Ramnicului, in timpul arhipastoririi P.S. Episcop Gherasim."

Schitul Iezer - martiriul si Crucea Mosilor

Crucile Mosilor este un loc cinstit de crestini. Cand manastirea a fost pradata, cei peste 300 de calugari batrani au aparat Sfantul Lacas cu pretul vietii lor, sfarsiind ca adevarati martiri. Ei au fost decapitati, iar manastirea a fost daramata.

Mosii martiri au fost descoperiti mai tarziu de satenii din Cheia, care i-au ingropat in trei gropi comune de la poalele stancilor. Satenii au gravat in stanca trei cruci pentru a insemna crestineste mormantul batranilor calugari. Pe sosea, in dreptul Crucilor Mosilor, astazi strajuieste Sfanta Troita ridicata prin grija maicutelor si a bunilor credinciosi.

De-a lungul anilor, pe serpentinele soselei ce duce la Iezer au avut loc multe accidente in care oamenii si masini au cazut in prapastie: masinile s-au facut praf, dar oamenii au iesit intregi din masini, ca si cum Mosii de la Iezer, ce se odihnesc in rapa, au intins mainile lor pentru a proteja oamenii.

Sfantul Cuvios Antonie de la Iezeru Valcea - viata si nevointele

Sfantul Cuvios Antonie de la Iezer vine in Tara Romaneasca in anul 1648 si se stabileste la Ramnicu Valcea, ocupandu-se de comert. Ajuns la varsta de 64 de ani, binecuvantatul Antonie s-a hotarat sa aleaga calea monahala, spre linistire si petrecere in rugaciune. Astfel, el renunta sa mearga la Sfantul Munte, precum vroia initial, la indemnul episcopului Ilarion, alege Schitul de la Iezer - Valcea.

Sfantul Cuvios Antonie are un rol important in refacerea Schitului Iezer, donand toate bunurile sale si muncind nemijlocit la zidirea chiliilor. Acestea se pastreaza si astazi in partea de apus a bisericii.

Dornic de o viata de pustinic, Cuviosul Antonie a gasit in munte o pestera unde a stat cateva zile in rugaciune. In acest timp i-a aparut un inger ce l-a indemnat sa sape o biserica in stanca. Astfel, timp de trei ani, Cuviosul Antonie a daltuit in stanca sfanta biserica, la aproximativ 600 de metri spre rasarit de Schitul Iezer, intr-o poienita ascunsa in padurea ce acopera muntele, implinind astfel porunca divina. Tot aici el si-a construit chilia in piatra stancii, iar apoi si-a gasit odihna vesnica in locul pregatit langa pestera, la 23 noiembrie 1720, avand varsta de 92 ani.

Sfantul Cuvios Antonie de la Iezeru Valcea se praznuieste in fiecare an, la data de 23 noiembrie. Sfintele sale Moaste se afla pastrate, cu mare evlavie, in paraclisul cel nou al schitului - aflat in stanga bisericii, in corpul de chilii.

Schitul Iezer Valcea - localizare si cai de acces

Schitul Iezer se afla la o distanta de 5 kilometri nord de satul Cheia si la aproximativ 13 kilometri de soseaua Ramnicu Valcea - Baile Olanesti. Schitul este situat la nord de satul Cheia, pe valea cu acelasi nume, in apropiere de orasul Baile Olanesti. Din orasul Ramnicu Valcea si pana in satul Cheia se poate lua autobuzul ce face curse regulate pe aceasta ruta.

Pelerinii ce vin de la Schitul Jgheaburi coboara in satul Cucova, aflat la o distanta de 5 kilometri, de unde iau autobuzul pana la Pausesti si de aici iau un alt autobuz pana in Cheia. Din satul Cheia si pana in pragul Schitului Iezer, pe un drum forestier carosabil, se face mai putin de o ora mers pe jos.

Acatistul Sfantului Antonie de la Iezeru Valcea

Antonie de la Iezeru Valcea - Sfant Cuvios !

(23 noiembrie)

Obisnuitul inceput

Condac 1.

Ravnitor al Iubirii de Dumnezeu si invapaiat de Dumnezeiescul Dor, te-ai aratat un Nou Antonie cu nevointele si luptele duhovnicesti, impodobitor al Chipului monahicesc, te-ai facut Parinte al multora si grabnic ajutator, pentru care si noi cu cinstire iti cantam:

Bucura-te Sfinte Prea Cuvioase Parinte Noule Antonie.

Icos 1.

Ales de Dumnezeu, pentru Virtutile parintilor tai, ai urmat Calea cea incredintata, inmultind Talantul ca un vrednic Iubitor de cele Sfinte, lucrand ziua si noaptea in Via Lui Hristos, pentru care ai primit plata ostenelilor tale.

Bucura-te Urmasul Virtutilor Parintesti,

Bucura-te Ales bineplacut al Lui Dumnezeu,

Bucura-te cel impodobit cu Darurile Ceresti,

Bucura-te cel ce ti-ai Sfintit Firea cu acestea,

Bucura-te Pamant bun al semanaturii duhovnicesti,

Bucura-te Margaritar dezgropat din tarina,

Bucura-te ca ai crescut Pom cu multe Roade,

Bucura-te ca si noi ne hranim din acestea,

Bucura-te iti cantam si noi Fii duhov­nicesti,

Bucura-te ajutatorule in toate nevoile,

Bucura-te biruitorule al ispitelor Sufletesti si trupesti,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 2.

Ca si marele Antonie, ai fost din tinerete plin de Dor Dumnezeiesc, cu alergare neobosita spre cele Ceresti, cu ravna si lepadare de toate cele nefolositoare, cantand neincetat: ALILUIA.

Icos 2.

De la inceput ai pus inainte cele Sufletesti si apoi cele trupesti, castigand Vederea cea mai presus de fire, prin Lumina HARULUI, ce ai primit-o ca DAR de la Dumnezeu.

Bucura-te urmatorule Marelui Antonie,

Bucura-te asemenea lui ravnitorule,

Bucura-te ca in Chip propriu te-ai induhovnicit,

Bucura-te ca in Pamant nou, Roada noua ai crescut,

Bucura-te ca in fire proprie HARUL l-ai primit,

Bucura-te Vas Ales al Apei duhovnicesti,

Bucura-te Fiu vrednic al neamului tau,

Bucura-te Mostenitor de cinste al Darurilor Sfinte,

Bucura-te Lucrator harnic al celor incredintate,

Bucura-te purtator cu nadejde al Crucii Lui Hristos,

Bucura-te neclatit in credinta Mantuirii,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 3.

Dorinta ta sa mergi la Sf. Munte Athos a fost oprita, ca sa faci din Sihastria ta un Nou Munte Athos, impodobit cu aceleasi nevointe duhovnicesti si cantari fara oprire de ALILUIA.

Icos 3.

In Pestera ta sapata in stanca, Paraclis Sfant ai facut, unde ziua si noaptea te Rugai pentru propriul Suflet si pentru toti, prin Jertfe Liturghiei Lui Hristos.

Bucura-te Iubitorule de Dumnezeu,

Bucura-te cautatorule de cele Sfinte,

Bucura-te ravnitorule al Bisericii Lui Hristos,

Bucura-te doritorule al Impartasirii Liturghiei,

Bucura-te inchinatorule al Jertfei Crucii Lui Hristos,

Bucura-te ca din proprie Inima Paraclis ti-ai facut,

Bucura-te ca Altar in Inima ti-ai cladit,

Bucura-te ca Potir Viu Lui Hristos te-ai aratat,

Bucura-te ca Prescure Vie Lui Te-ai daruit,

Bucura-te ca Chip al Liturghiei te-ai prefacut,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 4.

Om cu firea erai, dar te-ai facut aseme­nea Ingerilor, ca te-ai ridicat de la cele pamantesti la cele Ceresti, cu Rugaciunea si cantarea de ALILUIA.

Icos 4.

Multe piedici ti s-au pus in cale, dar peste toate ai trecut, cu insetare nepotolita de cele Dumnezeiesti, prin care si noi ne intarim, laudandu-te.

Bucura-te alergatorule dupa cele Ceresti,

Bucura-te insetatule dupa cele Dumnezeiesti,

Bucura-te cel care ai descoperit inselaciunea,

Bucura-te cel care ai calcat peste ea,

Bucura-te, care pe satana ai rusinat,

Bucura-te ca mintea ti-ai smerit,

Bucura-te ca minte de Har ai dobandit, Bucura-te ca Inima de carne, in Inima de Duh ai prefacut,

Bucura-te ca sangele trupesc in cel duhovnicesc l-ai schimbat,

Bucura-te ca Om suprafiresc te-ai facut,

Bucura-te ca ochii de Suflet ti-ai deschis,

Bucura-te ca Vederea de Duh ai primit,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 5.

Puterea cea de Sus te-a intarit, sa urci fara oprire la cele Inalte, desi Om neputin­cios erai, neclintit stand ziua si noaptea in cantarea de ALILUIA.

Icos 5.

Cu cat te nevoiai mai mult, cu atat duhurile rele te ispiteau cu tot felul de

momele, dar prin Credinta si Nadejde, pe toate le-ai invins.

Bucura-te Fiu al Dumnezeiestii Imparatii,

Bucura-te lacas al Sf. Duh,

Bucura-te Faclie a Luminii de Har,

Bucura-te privire patrunzatoare pana inlauntru,

Bucura-te Vazator al celor nevazute,

Bucura-te floare de Piatra duhovniceasca,

Bucura-te Izvor din Stanca,

Bucura-te Biserica Vie a Lui Hristos,

Bucura-te Liniste de Cantare Lui Dumnezeu,

Bucura-te cel imbogatit cu Sufletul,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 6.

Nevoindu-te cu toate ostenelile pustnicesti si mai ales cu Slujirea Sf. Liturghii, ai primit cu adevarat Impartasirea Lui Hristos, cantand ALILUIA.

Icos 6.

Nu ai plecat la pustie ca sa fugi de Oameni, ci ca sa te apropii si mai mult de Dumnezeu, ca sa fii si mai de ajutor celor necajiti.

Bucura-te Parinte inteleptit de Har,

Bucura-te cuvios al celor Sfinte,

Bucura-te luptator neobosit cu cele potrivnice,

Bucura-te Slujitorule al Imparatiei de sus,

Bucura-te Credinciosul Evangheliei Lui Hristos,

Bucura-te Stalp de viata monahiceasca,

Bucura-te icoana de traire sihastreasca,

Bucura-te Povatuitor iscusit al calugarilor,

Bucura-te deslusitor al tainelor ascunse,

Bucura-te descoperitorul vicleniilor ucigatoare,

Bucura-te impacarea invrajbitilor,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 7.

Tot mai mult doreai cele duhovnicesti, facand din Paraclisul Pesterii unde sihastreai, un colt de Rai, cu neincetata cantare de ALILUIA.

Icos 7.

In Rai era Pomul Vietii, iar in sihastria ta era Liturghia Lui Hristos, Noul Pom al Vietii celei nemuritoare.

Bucura-te Om Ingeresc,

Bucura-te Inger omenesc,

Bucura-te tainuitorule al Darurilor de Sus,

Bucura-te cel ce ai castigat Viata de Rai,

Bucura-te slujitorule al Dumnezeiestii Petreceri,

Bucura-te ca pe sarpele caderii l-ai rusinat,

Bucura-te ca in picioare capul lui l-ai calcat,

Bucura-te ca prin Mantuirea ta si noi ne Mantuim,

Bucura-te ca urmandu-te, Darurile tale primim,

Bucura-te cel ce te-ai Unit cu Dumnezeu,

Bucura-te ca prin aceasta pacatul l-ai biruit,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 8.

Ca un Luceafar al Dragostei de Dumne­zeu, ai stralucit prin desele privegheri de toata noaptea, alungand intunericul inselaciunii pacatului, castigand Iertarea Crucii Lui Hristos, in cantarea de ALILUIA.

Icos 8.

Tu insuti ti-ai tamaduit bolile si ranele, prin Darul Slujirii Lui Dumnezeu, prin care si noi apoi primim tamaduiri ale suferintelor noastre.

Bucura-te podoaba Cuviosilor,

Bucura-te prin care si noi castigam Nadejdea Mantuirii,

Bucura-te mangaietorul bolnavilor,

Bucura-te vindecatorule suferintelor ascunse,

Bucura-te indreptatorule al celor gresiti,

Bucura-te cel care moi inimile celor invrajbiti,

Bucura-te imblanzitorul celor inraiti,

Bucura-te alungarea farmecelor necurate,

Bucura-te dezlegatorule al legaturilor vrajitoresti,

Bucura-te ocrotitorul celor feciorelnici,

Bucura-te scaparea de duhul desfranarii,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 9.

Douazeci si opt de ani te-ai ostenit in sihastrie, dorind mereu cele duhovnicesti, in cantarea de ALILUIA.

Icos 9.

Atat de mult cereai Domnului Darul Rugaciunii neincetate, incat ziua si noaptea te nevoiai sa o castigi.

Bucura-te Rugatorule fierbinte,

Bucura-te Purtatorule de Rugaciune,

Bucura-te ca si in somn te Rugai,

Bucura-te ca Darul ei l-ai primit,

Bucura-te ca multi la Rugaciunea ta alergau,

Bucura-te ca multi la Rugaciunile tale se implineau,

Bucura-te ca si noi la Rugaciunea ta nadajduim,

Bucura-te ca din Darul Rugaciunii tale ne hranim,

Bucura-te ca prin tine si noi Dar de Rugaciune dobandim,

Bucura-te Parinte Omul Rugaciunii

Bucura-te Cuvioase, Chipul Rugaciunii neincetate,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 10.

Atat de mult doreai sa dobandesti Rugaciunea neincetata a Inimii, Rugand mereu pe Maica Domnului sa ti-o inlesneasca prin cantarea de ALILUIA.

Icos 10.

Si intr-o zi la Sf. Liturghie, in timpul Axionului insusi Maica Domnului, ti se arata parca aievea, cum iti da Un Potir sa-l tii la piept, din care ai simtit ca iese o putere de Rugaciune.

Bucura-te ca din Potirul Liturghiei Rugaciunea ai primit,

Bucura-te ca prin Maica Domnului Potirul Domnului Iisus ti s-a daruit,

Bucura-te ca Potirul Inimii ti s-a dezvaluit,

Bucura-te ca prin acesta Rugaciunea neincetata ai pornit,

Bucura-te, ca de atunci Izvor de Rugaciune curge din Inima ta,

Bucura-te, ca ai devenit propovaduitorul acesteia,

Bucura-te ca pe toti la Rugaciune ii indemni,

Bucura-te Povatuitorule al Tainei Rugaciunii,

Bucura-te descoperitorul Rugaciunii din Potirul Liturghiei,

Bucura-te ca facand Inima Potir, Rugaciunea se primeste,

Bucura-te, ca prin Maica Domnului aceasta se dobandeste,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 11.

Dupa mutarea ta din aceasta lume, in smerenie ai vrut sa ramai, neuitand insa pe Fii tai duhovnicesti, ce canta ALILUIA.

Icos 11.

Si noi avem mare nevoie de ajutorul tau, de aceea ne-ai dat totusi Sfintele tale Moaste, prin care cele de trebuinta sa primim.

Bucura-te Parintele nostru duhovnicesc,

Bucura-te Iubire de Parinte mult induratoare,

Bucura-te prin care Mila primim,

Bucura-te grabnicule ajutator in nevoi,

Bucura-te ocrotitorul nostru intru primejdii,

Bucura-te ascultatorul necazurilor noastre,

Bucura-te alinatorul suferintelor noastre,

Bucura-te opritorul rautatii viclene,

Bucura-te potolirea si alungarea duhurilor desfranarii,

Bucura-te liman de scapare,

Bucura-te, degraba impacare a celor invrajbiti,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 12.

Iti multumim Sfinte Parinte, ca nu te-ai scarbit de neputintele si pacatosenia noastra. Te rugam, nu ne lepada dintre Fii tai duhovnicesti, ca si noi cantam ALILUIA.

Icos 12.

Te rugam Sfinte Cuvioase Parinte Antonie, cel care stii ispitele vietii pamantesti, ajuta-ne in tot ceasul de cumpana si incercare.

Bucura-te Mila de cer pentru noi pamantenii,

Bucura-te Iertare coborata de Sus,

Bucura-te prevedere si scapare de primejdii,

Bucura-te intarire in ceas de ispita,

Bucura-te care ne platesti din faptele tale, datoriile noastre,

Bucura-te milostiv noua celor nevrednici,

Bucura-te iti cantam si noi cei saraci cu Sufletul,

Bucura-te te laudam si noi umilitii,

Bucura-te Parinte bun si iertator,

Bucura-te cel care niciodata nu ne lepezi,

Bucura-te Dragoste care de nimic nu se imputineaza,

Bucura-te Daruire, care niciodata nu conteneste,

Bucura-te Sfinte Preacuvioase Parinte Noule Antonie.

Condac 13.

O Sfinte Noule Antonie, Parintele nostru, cu Rugaciunile tale neincetate si pe noi ne ajuta sa putem duce Crucea noastra pana la Invierea Sufletului, ca sa fim si noi Fii imparatiei Lui Hristos, unde sa cantam vesnic ALILUIA.

(de trei ori)

Se repeta Icos 1.

Rugaciune.

Iti multumim Doamne Iisuse Hristoase, ca ne-ai daruit pe Parintele nostru Antonie de la Iezer, ca sa ne fie mijlocitor si ajutator in neputintele noastre.

Daca nu am avea pe Sfintii Tai Rugatori, ce ne-am face noi ?...

Sfinte Parinte Antonie, toata viata ta ai inchinat-o Iubirii de Dumnezeu. Coboara o picatura de Iubire si pentru noi. Suntem rai si cu pacate de moarte, dar nu deznadajduim de mantuirea noastra, alergand si la sprijinul tau.

Roaga-te Sfinte Parinte Noul Antonie si pentru noi, impreuna cu Preacurata Nascatoarea de Dumnezeu, Mijlocitoarea Lumii catre Hristos, AMIN.

(Alcatuit de Ierom. Ghelasie Gheorghe, Frasinei)