Despărţirea de omul cel vechi Poate va intrebati de ce am ales acest titlu. Nu este vorba de o despartire a sufletului, de o despartire propriu zisa ci doar de o lepadare de pacate, de greseli, o inlocuire a firii noastre celei desarte cu o fire induhovnicita, luminata. “V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou” (Coloseni 3:9 10). Cum arata aceasta “haina” a omului cel nou? In ce consta transformarea?
,,Omul cel nou trebuie sa se imbrace cu viata cea noua.”
Unii confunda aceasta cu o transformare, o schimbare a fizicului. Ei bine, de data asta, nu fizicul este cel care conteaza. ,,Omul cel nou” nu este identic cu vestimentatie noua, coafura etc… Aici totul se petrece in interiorul nostru. Vorbim despre o ,,haina” launtrica. Si pentru a se intampla intradevar cu noi ceva, trebuie sa ne despartim de omul cel vechi. Sa ne despartim de obiceiurile, faptele, pacatele pe care le savarsim. Sa ne despartim de omul cel cazut…sa alungam necredinta si toate cele ce duc spre moarte, si nu spre Viata Vesnica. Hristos e Viata. Ca sa avem si noi Viata, va trebui sa fim in El. A fi „in Hristos” înseamnă a fi în cea mai intimă comuniune cu Hristos. Dupa cum stiti, Sangele Sau ne curata de pacate astfel incat putem de fiecare data sa incepem o viata intru El. Sfântul Pavel explica ideea comuniunii de viată si a legăturii interioare a crestinului cu Iisus Hristos, în care se miscă întreaga existentă a credinciosului si din care trebuie să izvorască tot ceea ce săvârseste el. Omul cel nou este omul restabilit prin Hristos în conditia religios-morală pe care o definea înainte de păcatul lui Adam, este omul care reintră în ascultarea de Dumnezeu; este omul care consimte cu intentie dumnezeiască din momentul creării, care l-a vrut să fie spre lauda măririi Sale. Drept aceea, pentru a dobandi “haina” omului cel nou trebuie sa ne omoram madularele noastre cele pamantesti.(Coloseni 3:5) ,,Ce înseamnă să ne omoram mădularele? Să ucidem sau să nimicim omul cel vechi, îndreptându-ne prin înfrânare. Sfântul Ioan de Kronstadt ne sfătuieşte: „Nefericit este cel ce iubeşte fără de măsură plăcerile vieţii, cel ce s-a înconjurat de toate plăcerile cu putinţă. Se va feri de orice neplăcere, va deveni fără de bărbăţie şi nerăbdător; însă viaţa creştinului este numai neplăcere, o cale aspră şi îngustă, o cruce, care cere mare răbdare, în nenumărate neplăceri. Pentru aceasta, luptătorule creştin, nu căuta mângâieri în sălaşul tău şi în cele dimprejur; nu iubi plăcerile acestei lumi, ci iubeşte-L pe Hristos, purtătorul de cruce. Îndură neplăcerile, şi obişnuieşte-te cu ele. (…) Trebuie să ne omoram trupul, cu multele sale pofte, şi patimile pe care le avem prin înfrânare, nevoinţă şi rugăciune; iar nu să-1 aţâţăm pe el și poftele sale, prin din gura lor.
Mai mult, spune Sf. Pavel, creștinii să nu slobozească mânie, iuțime, răutate, hulă, cuvânt de rușine din gura lor. Creştinii – ca să limpezim acest mesaj – nu trebuie să se lase cuprinşi de o mânie nedreaptă sau nepotrivită, nu trebuie să nutrească vrăjmăşii, nu trebuie să caute răzbunare sau să uneltească spre a face rău altora, nu trebuie să-L înjure pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, nu trebuie si folosească un limbaj murdar. Pe scurt, creştinul ortodox trebuie să se stăpânească în tot ceasul, cu grijă faţă de vrednicia sa şi a celorlalţi copii ai lui Dumnezeu.”(citat Pr. James Thornton)
|
Dedicat celor pe care-i iubesc! Am discutat cu diferiti tineri si am ramas stupefiat de ceea ce mi-au auzit urechile: foarte multi (din ce in ce mai multi) sunt impotriva preotilor, a sfintilor, a cartilor sfinte, a Bisericii ca entitate, institutie si simbolistica, a icoanelor, a oricaror lucruri nepipaibile. Nu cred in credinta altora, cred numai ca oamenii simt o nevoie de a se raporta la ceva superior, ceva numit, din intamplare Dumnezeu, Allah, Budha etc., in functie de cultura, religia sau educatia lor.
Nu pot sa inteleaga ce inseamna inspiratie divina… Aduc cuvinte jignitoare preotilor, icoanelor, sfintilor, tagaduindu-le existenta, rolul sau calitatile… De asemenea, cand am pronuntat numele Iisus sau Hristos, n-au intarziat ironiile. Si pronuntarea numelui Sau in limba engleza nu cred ca ar fi o problema, daca n-ar fi tonul acela mistocaresc; sau prescurtarea initialelor numelui Sau din traducerea englezeasca (J. C.) spusa tot pe un ton smecheresc… Este cineva dintre noi care nu s-a confruntat cu asa ceva, care n-a observat in primul rand usurinta cu care se vorbeste despre credinta, dar apoi urmata de tagaduirea Invierii Domnului? Sunt oameni care vor dovezi in acest sens, dovezi “palpabile”. In primul rand pentru cultura lor generala, in al doilea rand pentru cultura lor generala. Da, este corect cum am scris mai sus. Acestia care doresc inca dovezi pentru Invierea Domnului, dovezi pentru Dumnezeirea Lui Hristos (pentru ca El are o natura duala, este si om si Dumnezeu, dar asta e alta problema pentru unii) – cei care vor astfel de dovezi sunt cu totul rupti de realitate, de adevar, de viata. Aflarea unor astfel de detalii i-ar „ajuta” sa discute la un alt nivel, atunci ar putea cauta altfel „defectele” credintei ortodoxe. Toate acestea pentru ca nu-si doresc in mod corect, nu au cautarea aceea buna, nu au un scop bun in cautarea lor. Daca ar avea scop bun, ar dori in primul rand sa afle adevarul. Dar ei spun „noi stim adevarul, hai sa vedem ce mai zic ceilalti, pe ce se mai sprijina ei”… Doar de dragul de a avea ce discuta in pauza la serviciu, sau la o terasa. Cred ca toate acestea se datoreaza mediului in care traim, nu Bisericii. Pentru ca toti cauta lucruri reale, pipaibile, si ma intreb, nu pentru slava desarta: pot eu demonstra acestora ca gresesc? Si daca pot, cum o pot face? Cum sa contrez incultura (pseudocultura) sau lipsa de educatie a acestora? Este oare doar incultura sau pseudocultura? Cred ca mai au si o doza insemnata de mandrie – paradoxal, mandrie a omului nestiutor, care dupa ce ca nu stie, crede ca stie si se mai si mandreste cu concluziile la care a ajuns el. Ceva in genul proverbului „Prostul care nu-i fudul, parca nu e prost destul” numai ca aici e vorba de alt fel de prostie – o prostie voita. Pot sa plec pur si simplu din fata lor cand se isca o discutie de genul asta? As fi catalogat drept anormal… Oricum sunt catalogat ca anormal, limitat, credul, indoctrinat, fanatic, sau in cel mai bun caz isi spun: “Lasa-l, daca asa crede el… Fiecare e liber sa creada ce vrea, asa ca – lasa-l…”. Dupa cum am scris, principalele lor tinte sunt: preotii, biserica, icoanele, Hristos, sfintii, cartile sfinte, rugaciunea. Au nevoie de explicatii pragmatice de existenta si manifestare a acestora, nu de texte. Daca le sunt aduse in fata texte din carti, nu cred nimic, ci zic ca si acelea sunt scrise de oameni, si ca totul este subiectiv, urmarind anumite interese. Confunda ortodoxia cu catolicismul, dar asta deja e de domeniul SF-ului… Problema e ca ei constientizeaza existenta sacrului si atat. Este ceva sacru, respectat de fiecare, in felul sau, independent, interpretabil, schimbabil; conteaza cum esti tu, ce cred ceilalti, dar ceilalti care le convin lor; orice in afara de credinta care include preoti, icoane, statui, biserica. Ei cred ca Biserica e o casa in care te rogi, din cand in cand. Cel mai greu e cu cei care sunt ceva “cititi”, avand pretentii de oameni cu cultura, care nu mai pot crede orice, oricum. Ei nu stiu ca de fapt, cultura este aceea care te duce catre adevar, nu te departeaza de la el. Si ma doare cand observ ca, de fapt, ei sunt nefericiti, sunt goi, dezorientati, neincrezatori. Putin in gluma – unde pot fi ei, de fapt, daca sunt mereu in cautare de ceva real, palpabil? De ce au nevoie de asa ceva, daca nu din cauza ca nu sunt cu picioarele pe pamant? Dar ei nu realizeaza asta, nu stiu ce fac, unde se afla. Sunt cei de langa noi, in special tinerii. Influentati de lumea aceasta indiferenta si materialista, de subcultura si de supra informare, sunt suprasaturati cu informatii, cu tot felul de probleme, isi fac prea multe griji si sunt prea neincrezatori. Cum pot fi ajutati? Cum pot fi facuti sa creada ca, fiind ajutati de mine (sau de oricine altcineva) intr-o problema, de fapt ajutorul a venit de la Dumnezeu, Caruia trebuie sa-I multumeasca? Cum nu pot intelege ca pot avea totul, ascultand de Dumnezeu si ramanand in Biserica Lui, ascultand de preotii Lui, urmand Calea Cea adevarata… Dar cum sa-i abordez, caci nu le pot spune: “Mai, eu vad in ochii tai multa amaraciune, multa nesiguranta, sete de cunoastere etc.”, pentru ca asta o pot auzi de la orice sectar (vino la noi si te ajutam sa-ti revii, atat spiritual cat si financiar – vino la noi si te vom convinge ca Dumnezeu exista cu adevarat, iti vom pune la dispozitie tot ce vrei: carti, casete, CD-uri, marturii, exemple)”. Pentru ca asa sunt tentat sa le spun si eu, cateodata, din sinceritate si cu impresia ca asa i-as sensibiliza in vreun fel… Dar cred ca aceasta abordare este invechita sau, daca nu e invechita, cel putin e uzitata mult prea frecvent… Cred ca nu cuvintele ii pot convinge pe ei sa vina la adevarata credinta, la adevarata biserica, la adevaratul Dumnezeu. Cred ca aici, pe langa cuvinte, care nu trebuie sa lipseasca nici ele, trebuie altceva, mult mai inalt si mult mai personal, mai apropiat, cu efect mult mai intim: faptele, rugaciunea pentru ei, pentru intoarcerea lor la Trupul Bisericii, la Trupul Domnului Hristos. Cred ca aici trebuie accentuat, dar tocmai la capitolul asta sunt foarte in urma… Cred ca mai inainte de toate, EU trebuie sa fiu in Biserica, in sensul adevarat, sa fiu ortodox adevarat.
|
Tu ce faci? 
Stii ce fac?…de un sfert de ora ma uit pe geam cum cad frunzele din tei…jumatatea de sus a coroanei e plina de crengi goale…cealalta jumatate isi asteapta randul….in blocul vecin, cineva are clopotei la geamul de la bucatarie…am privit spectacolul de la balcon…muzica si dansul naturii…imi pare rau ca mi s-a stricat camera foto….asa ceva merita inregistrat….in vara asta s-a amenajat spatiul verde din jurul blocului…sunt ca in parc….gazonul e plin de frunze galbene….imi vine sa iau o patura, o cana de ceai fierbinte si sa ies afara. …de la birou, stand pe scaun, nu vad decat partea desfrunzita a teiului…daca ma ridic, vad si restul coroanei…greva de ieri de la metrou, pe langa febra musculara si dureri de sold, mi-a adus si o mare bucurie…nevoita sa merg pe jos, in loc sa tin drumul soselei, am traversat parcul, gandindu-ma ca decat sa stau in autobuz, mai bine fac putina miscare…dincolo de parc ziceai ca esti la balamuc: claxoane, injuraturi, bara la bara pe un sens…gol pe celalalt…intersectia blocata…in parc, daca eram un pic mai atenta, cred ca puteam sa il aud pe Dumnezeu…parca eram in Rai…un traseu, pe care de obicei il strabat in 25 de minute, s-a transformat intr-o excursie de 2 ore jumatate…cand am coborat din autobuz, am retinut numarul…surpriza mare: a ajuns in statia unde doream sa cobor, cu doar cateva secunde inaintea mea…asta inseamna ca nu am pierdut nimic…am castigat insa, poate ultima priveliste de toamna, pe anul acesta.
|
- FERICITUL CUVIOS SI MARTIR DANIIL (SANDU TUDOR) – biruinta slabiciunii si tragismul indumnezeirii
“(…) Pentru prima data am simtit ca sufletul D-tale mi-e frate; si e un frate mai mic, care mi-a dezvaluit cu incredere o latura a sa pe care si-a descoperit-o uimit si nici nu stie daca o mai are: l-a strafulgerat o clipa, l-a zguduit – si el a ramas nehotarat, nesigur cu vechile-i suferinte si regrete, cu viata prinsa cu odgoane groase de lut, fiinta implantata adanc in minciuna, in care se zbate si se chinuie – si din adancuri tenebroase a zarit o clipa lumina de mai sus… Aceasta constatare m-a determinat sa-ti scriu, sunt o multime de lucruri pe care ar trebui sa le faci pentru prima oara in viata D-tale, deoarece D-ta esti chemat sa te desavarsesti. De aceea ai suferit atatea lovituri, de aceea ai fost vaduvit de atatea lucruri, ai fost batjocorit, umilit, infrant, ca sa te poti smeri, sa inveti sa te smeresti. Retras in smerenie si in umilinta voita, vei incepe prin a cunoaste primii pasi de libertate. Constiinta se va usura brusc ca un arc. Sufletul iti va deveni simplu, inima sincera ca a unui copil. O, ce fericit vei fi daca vei reusi macar o data sa cunosti aceasta stare. Dar pentru asta trebuie sa te lupti cu D-ta insuti ca un leu, sa-ti recunosti totul, si bine si rau, cu curaj, sa te lepezi de pacatele grele, sa te indepartezi de ce e murdar sau ce te-ar murdari prin cugetari sau fapte ca: razbunari, ponegriri, barfiri, ura, revolta etc. – toate fac primul rau noua insine si… mai putin obiectului urat. Acestuia poate sa-i faca si un bine, poate sa-l scuteasca de regrete, considerandu-si vina lichidata in fata urei ce i-o porti. Aici ma refer numai la drama D-tale familiala. Indraznesc insa sa ma refer si la prieteni, fii atent, sufletul D-tale e derutat, credintele zdruncinate, o influenta rea iti poate strica; si nu uita ca cel mai bun prieten al omului ganditor este singuratatea, in ea te arati cum esti, cu ea meditezi, chibzuiesti, planuiesti, te umpli de spirit si intelepciune si drumul D-tale isi largeste treptat suprafata pe care o netezeste si o urmeaza intelepciunea. Nu face caz de cunostinta nimanui, orice om e un biet om, azi e asa, maine poate sa fie altfel, nu te increde in nimeni decat in Dumnezeu, pe care sa-l rogi ca un copil sa-ti dea putere, sanatate si pace sufleteasca. In momentul de fata D-tale nu-ti poate fi nimeni de folos, decat numai bunul Dumnezeu, caci ce om poate sa te iubeasca, cu toate slabiciunile si inegalitatile personale, in ceasul disperarii, cand nu mai stii ce vrei, nici ce-ti trebuie? (…) - Cititi integral la: Parintele Daniil – indemn duhovnicesc si mangaiere pentru un suflet-frate
Articole inrudite: - Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
- Oare noi avem credinta?
- SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH
- GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
- Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
- Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
- Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
- SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
- Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
- Noi fragmente din scrisorile Cuviosului Valeriu Gafencu: NU CAUTATI FERICIREA IN AFARA VOASTRA!
1 Comentariu »
|
(despre scaderea vietii monahale si importanta citirii cartilor sfinte)
După trecerea din această viaţă a cuviosului Părintelui nostru Paisie de la Mânăstirea Neamţului, viaţa călugărească a început să slăbească din cauza belşugului de avere şi mai ales din cauza slobozeniei pe care o aveau mirenii de a petrece cu femeile şi copiii. Călugării au început să se îngrijească mai mult de cultivarea viilor şi a grădinilor de la metoacele Mânăstirii, se străduiau mai mult să le facă mai îndemânatice pentru locuinţa boierilor cari veniau vara cu familiile la aer. Pentru chiria groasă care curgea de la boieri, călugării adeseori îşi lăsau toată casa în mâna mirenilor, iar ei se chinuiau într-o cocioabă proastă, mai la o parte, să nu strice liniştea “coconaşilor”. Pentru vinurile multe care se făceau la metoace a trebuit să se deschidă depozite şi cantine în Mânăstire şi în afară pentru a se putea vinde mai uşor. Acest lucru atrăgea şi mai mult lumea dornică de răsfăţ. S-a înfiinţat şi şcoală în Mânăstire pentru creşterea copiilor sărmani din satele vecine (afară de şcoala călugărească de cântăreţi, a fost şi şcoala Primară). Cu asta mânăstirea şi-a pierdut liniştea ei de mai înainte, iar bieţii călugări au început să neglijeze îndeletnicirile lor cele duhovniceşti cu orânduiala lăsată de Cuviosul Paisie. Unul dintre ucenicii Cuviosului Paisie, care avea o viaţă îmbunătăţită (Sofronie cu numele), a avut într-o noapte o vedenie înfricoşată. Se făcea că era dimineaţă şi el ieşise în poarta Mânăstirii. Căutând în faţa porţii spre locul unde se află astăzi Aghiasmatarul, vede un arap înfricoşat la chip, care era îmbrăcat în haine de ofiţer şi se răstea strigând, întocmai cum dau comandă la oaste.  Chipul lui era groaznic: faţa lui neagră ca păcura, ochii lui străluceau ca văpaia focului, gura lui era ca de maimuţă cu dinţii ieşiţi în afară. În loc de cingătoare aveau un balaur încolăcit la mijloc, care îşi atârna capul cu limba scoasă în chip de sabie la şoldul ofiţerului. În loc de epoleţi avea pe umeri numai capete de viperă. Iar pe capul lui avea o cască de sub care spânzurau numai capete de şerpi veninoşi, cari se încolăceau la grumaz cu părul încolăcit.
Văzând aceasta Stareţul a rămas înlemnit de frică. Apoi venindu-şi puţin în fire, a întrebat pe arap ce caută la vremea aceea în Mânăstire. “Nu ştii că eu sunt comandant de oaste în Mânăstirea voastră?”, a răspuns arapul. “Dar unde avem noi oaste aici când ţara se află în bună pace?” Atunci îi răspunse acela stareţului: “Vei şti că eu sunt rânduit cu oastea cea nevăzută, a întunericului ca să ne luptăm cu ceata călugărilor. Că voi, atunci când depuneţi jurământul călugăriei, nouă ne declaraţi război nevăzut, şi multe răni ne pricinuiţi cu armele voastre cele duhovniceşti. De multe ori noi ne depărtăm ruşinaţi, fiind arşi ca de para focului de rugăciunile voastre. Însă acum nu mai avem atâta frică de voi, de când a murit Stareţul Paisie, care ne era înfricoşat nouă. De la el am suferit noi multe şi grele răni. Încă de când a venit el cu 60 de călugări din Sfântul Munte eu am fost rânduit cu 60.000 de ostaşi spre a lupta cu soborul lui. Cât a trăit el noi nu am avut odihnă. Câte ispite, câte necazuri şi intrigi n-am uneltit noi împotriva lui şi a călugărilor spre a-i împuţina la suflet şi spre a-i surpa, dar n-am izbutit. Cât a a trăit Stareţul, atacurile noastre rămâneau mai totdeauna zadarnice, căci el îi conducea la luptă pe monahi cu multă iscusinţă, întărindu-i cu pilda vieţii lui şi cu sfaturi duhovniceşti în toate zilele. După moartea lui, războiul nostru s-a uşurat. Pentru asta am scos atunci din front 10.000 de ostaşi cari nu mai aveau treabă, rămânând cu 50.000 în oaste. N-a trecut multă vreme şi rânduielile Stareţului Paisie n-au mai fost păzite cu scumpătate. S-au ivit împerecheri în sobor, iar belşugul din Mânăstire şi grijile lumeşti pentru case şi metoace au început să vâneze tot mai mult pe călugări; pentru asta şi războiul nostru s-a uşurat simţitor. Deci am mai permutat atunci de pe  frontul din Mânăstirea voastră încă alţi 10.000 de luptători, trimiţându-i în altă parte. Aşa am rămas numai cu 40.000. Când li s-a dat deplină slobozenie mirenilor să petreacă vara la voi în Mânăstire, dimpreună cu femeile, atunci bucuria noastră!, căci slăbind frontul călugărilor, am fost şi noi mai uşuraţi. Pentru asta am mai scos din front alţi 10.000 de ostaşi. Am rămas deci numai cu 30.000. În cele din urmă s-a deschis şcoala pentru copiii mirenilor aici în Mânăstire. Mulţi din călugări şi-au ales ucenici isteţi dintre copiii cari nu erau de călugărie. Copiii zburdalnici, venind mereu în atingere cu călugării, au domolit aşa de mult atacul călugărilor, încât noi am rămas aproape fără de lucru. De aceea am fost silit să mai uşurez frontul nostru. Atunci am mai permutat încă 10.000 de luptători şi am rămas până azi numai 20.000 în front. Aceştia stau totdeauna în Mânăstire, dând război zi şi noapte călugărilor!” Auzind acestea Stareţul, a oftat cu durere, întrebând iar cu mirare: “Dar ce mai aveţi nevoie să staţi acum în Mânăstire, căci după cum mărturiseşti singur, azi călugării nu mai au râvna aceea ca înainte ca să vă lupte, ci fac mai mult pe placul vostru, prin îndeletnicirile cele lumeşti? Ce rost mai aveţi voi în Mânăstire?”  Atunci urâtul acela (silit fiind de puterea lui Dumnezeu) a descoperit taina pentru care mai luptă pe călugării din veacul nostru, zicând către Stareţ:
“Adevărat că nu se mai află azi nimeni care să ne lupte ca înainte, căci dragostea voastră s-a împuţinat, iar grijile lumeşti şi amestecul (tulburările) mirenilor au răcit râvna călugărilor, dar mai avem încă ceva care ne mai dă de lucru în Mânăstire. Sunt tărfăloagele cele de cărţi, ardele-ar focul, cari încă nu ne lasă să ne liniştim! Încă prin ele călugării cei noi cari au venit cu râvnă fierbinte din lume, ne pricinuiesc încă multe răni grele. Căci cum iau în mână vechiturile acelea de cărţi, îndată încep a se sălbătici împotriva noastră. Ei uneltesc fel de fel de arme usturătoare pentru noi, precum sunt postirile, privegherile, osteneli grele şi mai ales rugăciunile lor cele umilicioase! Acestea toate sunt pentru noi săgeţi aprinse cari ne pârjolesc şi nu ne putem apropia de dânşii! Adeseori unul singur, dacă se întărâtă din citire, ne pune pe fugă pe noi toţi! Şi multă osteneală şi tactică ne trebuie ca să-l aducem la prochimen pe unul ca acesta care se sălbăticeşte din citirea cărţilor!” Atunci bietul Stareţ nu s-a răbdat până ce nu l-a întrebat şi aceasta: “Dar cu ce luptaţi voi mai mult pe călugării din veacul acesta?” “Toată osârdia noastră de acum este ca să îndepărtăm pe monahi şi pe monahii de la îndeletnicirile cele duovniceşti şi mai ales ne sârguim ca să-i dezbărăm de la citirea cărţilor sfinte! Căci nimic nu aţâţă mai mult pe călugări contra noastră ca citirea pe afumatele celea de cărţi! De aceea şi noi ne străduim în tot chipul ca să-i depărtăm pe călugări de la năravul cititului, dându-le de lucru la altele şi încurcându-i cu tot felul de griji pe la metoace, cu viile şi grădinile, cu pescuitul, cu vânzarea vinului; iar în Mânăstire cu creşterea copiilor şi cu găzduitul mirenilor, cari petrec vara la aer. Toţi aceia cari se încurcă cu acestea sunt prinşi de noi ca şi muştele în pânza de păianjen. Ei ne slujesc întru toate nouă. Până nu vom vedea ori părăsite cu desăvârşire, ori arse vechiturile acelea de cărţi, noi nu ne putem linişti! Ele sunt totdeauna ca nişte bolduri ascuţite împotriva noastră!” Când a terminat şi vorbele acestea a bătut toaca de utrenie şi îndată s-a stins ca fumul ofiţerul demonilor, iar Stareţul s-a trezit cu o mare durere la inimă din pricina celor descoperite. Adunându-se tot soborul la biserică, el a povestit cu lacrimi această înfricoşată vedenie. A poruncit apoi să se scrie şi o carte de mână despre aceasta, spre cunoştinţa şi folosul urmaşilor. ***
Troparul Cuv. Paisie de la Neamţu alcatuit de Sf. Ioan Iacob
Din casa părinţilor ai plecat Şi la Sfântul Munte ai alergat Iar de-acolo cu sobor Încărcat cu bunătăţi În Moldova te arăţi Luceafăr al chinoviei Pe vechiul Lăcaş prefăcând În rai sufletesc pe pământ. (sursa: Sfantul Ioan Iacob Hozevitul) Cititi si: - SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT versus “modele” jalnicelor noastre generatii “duhovnicesti”
- Din harismele si minunile Cuviosului Paisie de la Neamt
10 Comentarii »
|
Persoana in cantarea ortodoxa 
"Teologia persoanei" in cantarea bisericeasca ortodoxa
Cele mai multe dintre caracteristicile cantarii bisericesti ortodoxe - doar vocala, monodica etc. - a caror perpetuare obstinata, intr-o lume mereu in schimbare, contrariaza un spirit cultural-estetic "istorist" sau "modernist", pot fi mai bine intelese in perspectiva unei "teologii a persoanei". De ce numai vocea omeneasca isi gaseste loc in cantarea ortodoxa, nu si instrumentul muzical? Vocea, chiar la modul comun, este expresia cea mai directa a unei persoane (umane), ce are in "spatele" sau un nesfarsit de taina. Orice instrument muzical, chiar prin ceea ce este el ("instrument"), este o intermediere, o interpunere, intre cel-cei care canta si cel-cei (in cadrul liturgic, Cel) pentru care se canta, ce umbreste "directetea", imediatul comunicarii nascatoare de comuniune intre persoane. Pe de alta parte, cantatul impreuna cu instrumentele sterge deosebirea de "glasuire" ("glasul bisericesc" - o alta expresie a "personalismului" ortodox) intre omul-persoana si instrumentul neinsufletit, deschizand drumul tratarii "instrumentale" nu numai a vocii (ca in "bel-canto") ci chiar a persoanei umane - o tratare inevitabil reductionista, ce ar cobori fiinta omeneasca spre firea neinsufletita (omul-instrument, omul-masina, omul previi zibil, fara Taina), un reflex invers al erorii "instrumentaliste" stravechi a idolatriei, care atribuia neinsufletitului valente personale ... Este adevarat ca exista, in Biserica Ortodoxa, exceptii in privinta instrumentelor muzicale ("sonore - ar fi mai corect): clopotul si toaca. Acestea insa, prin "instrumentalismul" lor declarat - sunet direct instrumental, repetat, lovit, neinsufletit, fara a avea vreo pretentie de a imita sau suplini vocea omeneasca, sau de a crea vreo constructie sonora capabila sa-si fie suficienta (estetic) sie insasi (si care astfel ar inlocui vocea) - nu creaza contuzie spirituala in planul liturgic, firea neinsufletita participand in chipul ei adevarat (si nu in vreun fel inselator, care sa confunde viul persoanei cu vreo "abilitate" a unei inchipuiri neinsufletite) la liturgismul general al lumii create. In "iconomia sonora" a Bisericii, orice eveniment sonor, ca si orice eveniment liturgic, trebuie sa fie prezent in adevarul sau, cantarea liturgica fiind un mijloc specific in iconomia bisericeasca-liturgica mantuitoare. Slujba bisericeasca (la fel ca si cantarea cuprinsa in ea) este, in primul rand, o lucrare a persoanelor, a persoanelor omenesti intre-laolalta si impreuna cu Persoanele Dumnezeiesti, care abia in al doilea rand isi revarsa binecuvantarea asupra intregii fapturi - (si celei neinsufletite). Orice mediere sau (mass-) mediatizare instrumentala - muzicala, dar si de tehnica radio, TV; etc. - nu-si are locul intr-o lucrare a comuniunii inter-personale.,. Pentru ca, oricum, intr-un domeniu al lucrurilor, esentiale, omenesti si dumnezeiesti (indeosebi), instrumentul (si "instrumentalismul") muzical nu poate concura persoana umana,, fie ca ofranda aleasa intre cele create (si Mantuitorul S-a adus Jertfa desavarsita, intrupat ca om!), fie ca si "instrument" al cantarii - "jertfa de lauda" sau ca icoana a Facatorului sau. O alta caracteristica a cantarii liturgice ortodoxe este cuvantul, totdeauna prezent, ca si cuvant rostit, viu, adresat de catre si catre persoana (Persoana), cuvant personal cu inteles. Non-cuvantul este refuzat, fie sub infatisarea sunetului impersonal al instrumentului muzical, fie a vocalizei tehnice (tot "instrumentale"); jubilatia sau cantarea papadica, in care cuvantul pare ca se dizolva, se sprijina tot pe cuvant, ce sufera insa o "prefacere" liturgica. Nedefinitul sunetului instrumentelor "necuvantatoare" rataceste sufletul de la comuniune - spre care indreapta cuvantul ce comunica si naste comuniune (interpersonala). Faptul ca Dumnezeu "i-a facut (pe oameni) dupa chipul si asemanarea Lui, impartasindu-le si din puterea cuvantului Sau, fiind ca un fel de umbre ale Cuvantului si fiind cuvantatori..., face ca slabele cuvinte omenesti ale cantarilor liturgice - care trebuie cantate pentru a le ridica din conditia pamanteasca decazuta a rostirii prozaice - sa trimita la Cel prin Care "toate s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut..." (In. 1, 3), ele, cuvintele cantarilor liturgice, fiind "loc teofanic" si icoana a Cuvantului Dumnezeiesc. Asadar, cantarea liturgica ortodoxa, este prin excelenta, o cantare a Cuvantului, care ne deschide calea catre viata de comuniune si de iubire ce izvoraste din Comuniunea desavarsita a Persoanelor Treimice. Asemanator stau lucrurile si in ceea ce priveste aspectul monodie (cantarea pe o singura voce) - al cantarii bisericesti. De ce sa se cante pe o singura voce, "saraca", atunci cand cantarea pe mai multe voci, polifonica si armonica, si-a demonstrat suficient virtutile estetice ...? O prima "ratiune" a acestui fapt este mai "tehnica", dar cu consecinte "teologice", fiind in legatura si cu practica traditionala a cantarii in comun. S-a observat demult ca o "cuvantare" diferita si simultana a mai multor oameni cauzeaza o proasta percepere a cuvantului-sonor si, desigur, si ca inteles - ca intr-o "glosolalie" in sens rau, de amestec babilonic al limbilor, distrugator de comuniune ... ori cuvantul, in Biserica, trebuie sa rasune raspicat si pe inteles: "cantati cu intelegere", ne indeamna Psalmistul (Ps. 46, 7). Si doar cantatul pe o voce permite unui numar oricat de mare de participanti sa se armonizeze", intru intelegere - unisonul fiind armonia cea mai simpla si consonanta perfecta. Cantarea polifonica si armonica este, de fapt, o folosire cripto-instrumentala (o instrumentare structurala) a vocii si cuvantului. Complexitatea texturii sonore, ce poate usor deveni haotica in cazul unei interpretari neindemanatice, provoaca, in orice caz (sub acoperirea unei armonii sonore placute, desfatatoare), o umbrire de inteles al cuvantului, cu consecinte negative asupra comuniunii liturgice ... Practica armonica si polifonica a cantarii a impus armonia pe doar cateva voci, - orice marire a numarului de voci complicand mult executia - dar ea presupune si asa oameni suficient pregatiti muzical, chiar profesionisti - ceea ce este greu de pretins tuturor credinciosilor dintr-o biserica... De aceea a aparut o dubla "despartire": intre cei care canta in corul armonic si cei care asculta; si chiar in interiorul corului, intre diferitele "partide" vocale in care trebuie impartit corul, neputandu-se atribui cate o "voce" armonica fiecarui corist. Impartirea pe mai multe voci, in cantarea armonica, introduce astfel un element tehnic exterior de separare intr-un cadru de comuniune interpersonala, in care toti trebuie sa cante "intr-un glas", "desavarsiti intru unime" (In. 17, 21). Aceasta cerinta liturgica este mult mai usor de indeplinit prin cantarea pe o singura voce, monodica, cantarea la unison inlaturand "impartirile" si rezolvand problema "profesionalismului" muzical al credinciosilor, ea fiind accesibila oricarui om, normal dotat si pregatit. De asemenea, nici o "armonizare" au vreunei multitudini de simtiri si cugete - de voci, in cazul cantarii - nu va putea egala perfectiunea si "absolutul" unitatii credintei - a carei expresie desavarsita este monodia. Pentru a face o comparatie, este ca si deosebirea intre ecumenism si (inter-) comuniunea euharistica. Pe un plan spiritual deci, cantarea pe voci diferite creeaza, inevitabil, "distanta" si "pozitie" diferita - chiar daca in "armonie". (In muzica, o armonie, oricat de consonanta, induce o tensiune care nu-si gaseste rezolvarea decat in unison - limita desavarsirii armonice, ce suprinde insa, in armonicele sale naturale, si potentialitatea originara a oricarei armonii). La fel cum, in arta icoanei, renuntarea la facilitatea optica a perspectivei de adancime n a insemnat eliminarea "distantei" si a "pozitiei" diferite determinate de aceasta distanta, renuntarea la "pozitionarea" diferita in cantarea pe mai multe voci, pentru cantarea pe o singura voce, cu aceeasi melodie si aceleasi cuvinte, inseamna - pentru comuniunea interpersonala - prefacerea "adunarii" ecleziale (un "noi" cu "pozitii" diferite ale eu-rilor) intr-un "eu" liturgic al desavarsitei comuniuni. Isonul, care insoteste uneori cantarea ortodoxa si despre care se poate spune ca este o "referinta armonica" - o concesie facuta "impersonalului instrumental (ca si clopotul sau toaca) si armonic" tocmai pentru a reaminti ca liturghia se savarseste (si) in aceasta lume, in aceasta conditie umana - este un semn (nu un simbol), un "remember", un "sa luam amnite", o borna la frontiera dintre doua realitati, un avertisment (vocea obiect...) cutremurator prin implacabilitatea sa ... In sfarsit, insasi relativa constanta prin vremi si trecand peste generatii a caracteristicilor cantarii bisericesti, mentionate pana acum, este inca un element favorizant al comuniunii liturgice interpersonale ... Ne putem imagina ce ruptura s-ar produce in comunitatea bisericeasca daca fenomenul "modelor" muzicale nu ar fi receptat cu multa grija in Biserica si credinciosii fiecarei categorii de varsta ar astepta sa rasune la slujbe doar muzicile "placute" vremii (tineretii) lor ... Cele cateva consideratii mai dinainte pot fi dezvoltate si extinse si asupra celorlalte caracteristici si aspecte (chiar particularizate) ale cantarii bisericesti ortodoxe, conexate firesc la diferitele domenii teologice. Mai ales aspectele de spiritualitate a cantarii, ce implica nemijlocit persoana cantaretului liturghisitor - in cantarea de obste, aceasta se confunda cu persoana crestinului in general - lumineaza calea intelegerii si partasiei la Traditia bisericeasca vie a cantarii liturgice ortodoxe, si prin aceasta, la iconomia dumnezeiasca mantuitoare. "Epectaza" persoanei cantaretului, pe care o presupune si totodata o determina cantarea liturgica (" ... toata grija cea lumeasca de la noi sa o lepadam") pregateste pentru intelegerea "ratiunilor" chiar si ale cantarii bisericesti, ca si trepte spre plinirea "personala", in recapitularea si participarea transcendenta si indumnezeitoare, dupa modelul si intru Iisus Hristos, Mantuitorul nostru. Din ansamblul celor expuse se poate concluziona aratand ca orice renuantare la caracterele cantarii bisericesti la care ne-am referit inseamna, in plan liturgic, a face pasi in directia "depersonalizarii" slujbelor bisericesti, adica in directia anularii identitatii de comuniune interpersonala a liturgicului ortodox, in ultima instanta, in directia des-fiintarii acestuia. Exceptiile adoptarii, in unele perioade, a unor moduri de cantare straine duhului liturgic al Ortodoxiei nu au facut decat sa confirme "regula" revenirii, mereu, la conditia originara a cantarii bisericesti.
|
- FERICITUL CUVIOS SI MARTIR DANIIL (SANDU TUDOR) – biruinta slabiciunii si tragismul indumnezeirii
“(…) Pentru prima data am simtit ca sufletul D-tale mi-e frate; si e un frate mai mic, care mi-a dezvaluit cu incredere o latura a sa pe care si-a descoperit-o uimit si nici nu stie daca o mai are: l-a strafulgerat o clipa, l-a zguduit – si el a ramas nehotarat, nesigur cu vechile-i suferinte si regrete, cu viata prinsa cu odgoane groase de lut, fiinta implantata adanc in minciuna, in care se zbate si se chinuie – si din adancuri tenebroase a zarit o clipa lumina de mai sus… Aceasta constatare m-a determinat sa-ti scriu, sunt o multime de lucruri pe care ar trebui sa le faci pentru prima oara in viata D-tale, deoarece D-ta esti chemat sa te desavarsesti. De aceea ai suferit atatea lovituri, de aceea ai fost vaduvit de atatea lucruri, ai fost batjocorit, umilit, infrant, ca sa te poti smeri, sa inveti sa te smeresti. Retras in smerenie si in umilinta voita, vei incepe prin a cunoaste primii pasi de libertate. Constiinta se va usura brusc ca un arc. Sufletul iti va deveni simplu, inima sincera ca a unui copil. O, ce fericit vei fi daca vei reusi macar o data sa cunosti aceasta stare. Dar pentru asta trebuie sa te lupti cu D-ta insuti ca un leu, sa-ti recunosti totul, si bine si rau, cu curaj, sa te lepezi de pacatele grele, sa te indepartezi de ce e murdar sau ce te-ar murdari prin cugetari sau fapte ca: razbunari, ponegriri, barfiri, ura, revolta etc. – toate fac primul rau noua insine si… mai putin obiectului urat. Acestuia poate sa-i faca si un bine, poate sa-l scuteasca de regrete, considerandu-si vina lichidata in fata urei ce i-o porti. Aici ma refer numai la drama D-tale familiala. Indraznesc insa sa ma refer si la prieteni, fii atent, sufletul D-tale e derutat, credintele zdruncinate, o influenta rea iti poate strica; si nu uita ca cel mai bun prieten al omului ganditor este singuratatea, in ea te arati cum esti, cu ea meditezi, chibzuiesti, planuiesti, te umpli de spirit si intelepciune si drumul D-tale isi largeste treptat suprafata pe care o netezeste si o urmeaza intelepciunea. Nu face caz de cunostinta nimanui, orice om e un biet om, azi e asa, maine poate sa fie altfel, nu te increde in nimeni decat in Dumnezeu, pe care sa-l rogi ca un copil sa-ti dea putere, sanatate si pace sufleteasca. In momentul de fata D-tale nu-ti poate fi nimeni de folos, decat numai bunul Dumnezeu, caci ce om poate sa te iubeasca, cu toate slabiciunile si inegalitatile personale, in ceasul disperarii, cand nu mai stii ce vrei, nici ce-ti trebuie? (…) - Cititi integral la: Parintele Daniil – indemn duhovnicesc si mangaiere pentru un suflet-frate
Articole inrudite: - Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
- Oare noi avem credinta?
- SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH
- GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
- Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
- Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
- Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
- SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
- Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
- Noi fragmente din scrisorile Cuviosului Valeriu Gafencu: NU CAUTATI FERICIREA IN AFARA VOASTRA!
|
Incredibile creaturi ce sfideaza evolutia (II) embedded by Embedded VideoGoogle Direkt
|
Trufia, ne face să uităm de Dumnezeu “Într-o zi, un trufaș zice unui credincios:
-Ce, sunt copil, să mă tem de Dumnezeu, eu sunt ateu! Credinciosul îi răspunde: -Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei. -A trecut o bucată de vreme și iată-l pe trufaș venind la cel credincios: -M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până oi muri. Și acum, m-a luat cu ciomagul și m-a alungat. -Cel credincios i-a răspuns: -Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul dumitale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu și, auzindu-te, ba azi, ba mâine, și-a zis și el: ,,Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș teme eu de tata?” -Și de aceea te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e numai feciorul, ci mai ales dumneata. -Trufașul a pus capul în pământ și n-a mai zis nimic.” Dragi frati ai mei, Din aceasta pilda vedem cum trufia orbeste pe omul de azi. Ii orbeste cele mai adanci simtiri ale sale. Nimeni nu poate sa staruie in dreapta credinta insa, fara sa stie ca Dumnezeu desi s-a facut Om pentru noi, este inainte de toata nemarginit fata de noi. Insa trufasul din poveste a dorit sa puna pe seama sa toata puterea care este numai de la Dumnezeu, si a cazut prin puterea care i-a fost luata o clipa pentru a reveni in simtirile sale. Mare e Dumnezeu! Si mai ales raspunsul exceptional al credinciosului care ii spune trufasului :,,Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș teme eu de tata?” Si pe drept a patit trufasul, pentru ca asa cum nici el nu a ascultat si nu l-a iubit pe Tatal Ceresc, nici fiul sau dupa trup nu a ascultat de el si nu l-a cinstit, desi trufasul l-a crescut cu eforturi. Iata cum Dumnezeu intoarce purtarile noastre rele fata de El, prin fii nostri, iar noi vazandu-le purtarea cea rea, sa ne smerim si sa ne aducem aminte ca si noi suntem copii neascultatori la randul nostru, sa ne aducem aminte ca si noi avem un Tata de care trebuie sa ascultam. Din orice lucru, Dumnezeu ne invata sa pretuim ceea ce avem, depinde insa de noi daca vrem sa ascultam. “Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui.” (Rom. 5:10)
|
Şi pe Dumnezeu cine L-a făcut? “Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.”… asa ne spune iubitul nostru parinte Arsenie Boca. Oricate dovezi ne arata creatia, ateul tot in orbirea mintii sale sade. Oricate argumente, surse istorice si marturii vei prezenta unui ateu, tot ca unei pietre vei vorbi.
Dar ateul de astazi, fiindu-i mintea afumata si infumurata de stiinta evolutionista si multa parere de sine, intreaba sec: “Daca toate sunt facute de Dumnezeu, atunci pe Dumnezeu cine L-a facut?”. Acest mod perfid de a vedea lucrurile a omului modern, a omului materializat pana in strafundul fiintei, se datoreaza faptului ca a fost invatat sa cuprinda necuprinsul cu mintea sa, a fost invatat ca totul poate fi vazut si pus sub microscop, ca taina poate fi masurata, ca sufletul poate fi disecat si radiografiat, ca gandul ar putea fi pozat, si ca tot ceea ce exista, vazut sau nevazut, ar incapea in mintea lui ingusta. Totusi, ca sa nu lungim vorba, mai bine vedem ce ne spun sfintii si inteleptii despre Dumnezeu, ca poate poate, se mai incumeta cineva sa nu mai umble in intunericul propriei minti. Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umana; daca ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu. (Evagrie din Pont) Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins si apropiat prin iubire, dar niciodata prin gândire. (Norul Necunostintei) Tocmai neputinta de a-L întelege în toata întregimea Lui este aceea care ne face sa-L întelegem pe Dumnezeu în toata maretia Sa. (Tertullian) Dumnezeu este în afara tuturor, neramânând în afara; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fara înaltare; este mai jos de toate, fara coborâre; este în toate si, totodata, deasupra tuturor. (Fericitul Augustin) Daca n-ar fi un singur Dumnezeu, n-ar fi Dumnezeu. (Sfântul Efrem Sirul) În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscuta, Cuvânt negrait si Viata necuprinsa. (Sfântul Maxim Marturisitorul) Dumnezeu este asemenea unui cerc ale carui margini nu sunt nicaieri, iar al carui centru este pretutindeni. (Fericitul Augustin) Iata acum ce spune si Dumnezeu despre sine Insusi: Faţa Mea nu vei putea sa Mio vezi! (Sfânta Scriptura) Eu sunt Cel Ce sunt. (Sfânta Scriptura) Faţa Mea nu vei putea sa Mi-o vezi! (Sfânta Scriptura) Eu sunt Cel Ce sunt. (Sfânta Scriptura) Eu sunt Pâinea vietii, care Sa pogorât din cer. Daca manânca cineva pâinea aceasta, va trai în veac. Si pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care-L voi da pentru viata lumii. (Sfânta Scriptura) Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. (Sfânta Scriptura) Cand se va lasa ateul de nebunia sa? Cand va renunta in a-si gasi bucuriile in pacat, si-atunci cand isi va vedea propria sa nimicnicie, pentru ca la Dumnezeu se vine doar cu smerenie. De aceea inchei tot cu cuvintele parintelui Arsenie Boca: “Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce.” “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”
|
Manastirea Sfantul Vasile cel MareManastirea Sfantul Vasile cel Mare, din satul Moldova Sulita, este amplasata la poalele muntelui Stirbu (1477m) la aproximativ 1000 metri altitudine, pe drumul ce leaga satul de Herghelia Lucina, care drum, la circa 400 metri de centrul satului, se desparte la dreapta cu o bifurcatie care urca in catunul Stirbu, unde dupa 100 de metri dai de ospitaliera manastire. Terenul, pe care avea sa se ctitoreasca actualul lacas de cult, a fost donat de Ilarie Cozmeci. Piatra de temelie a fost pusa in anul 1989. Alexa Bouhar, localnic si mester sculptor care, de altfel, este si cel mai vechi ctitor al sfantului lacas, a realizat sculpturile interioare - usile imparatesti, tetrapoadele si catapeteasma. Lucrarile au fost finalizate in 1994. 
Din spusele localnicilor, Manastirea Sfantului Vasile cel Mare are un trecut frumos, si asta prin ctitori vestiti care au donat din inimile lor cate putin pana la realizarea acestei mici bijuterii. Printre ctitori se numara: Preot Arsenie Boca, Preot Gherasim Putneanul, IPS Pimen Suceveanu, si alti iubitori de Hristos Mantuitorul. Pana a se ajunge la rangul de "manastire", Sfantul Locas de Cult a fost mai intai casa praznicala, din 1989 se pune piatra de temelie a actualului altar, inaltandu-se la dimensiuni mici Schitul "Stirbu"; asa cum ii zic astazi localnicii, dar Schitul purta si poarta denumirea de "Sfantul Vasile cel Mare". 
De la inceperea lucrarilor Sfintei si Preacinstitei ctitorii, staretii manastirii, a carei hram al Bisericii este "Sfantul Vasile cel Mare" si al Paraclisului este "Nasterea Maicii Domnului", au fost: Ieromonah Constantin, Protosinghel Gherasim, Monahia Maria si actuala Stareta a manastirii, Monahia Teodora, care gospodareste si coordoneaza intreaga activitate de aici. Schitul cuprindea pana in 2008: Biserica cu hramul "Sfantul Vasile cel Mare", chiliile, trapeza, clopotnita, Paraclisul "Nasterea Maicii Domnului", bucataria si alte anexe. Incepand cu anul 2008, intreg schitul este in renovare si extindere. In afara de biserica , toate constructiile, enumerate mai inainte, sunt finalizate. Cei drept se mai doreste cateva imbunatatiri la chilie pentru conditii de vetuire aspre in perioada iernii, cand temperaturile coboara cu mult sub 15 grade Celsius. In chilie pot vietui cel mult 16-19 persoane in camere de cate trei sau doua persoane, camerele avand soba proprie. 
Chilia mai este prevazuta cu un Paraclis al carui Hram este "Nasterea Maicii Domnului", alaturi de acest paraclis mai exista o sala de mese unde pot pranzii toti crestinii veniti la slujbele religioase, dar si cina cei ce cauta un loc de rugaciune, liniste si spor in treburile manastirii. Cu truda Parintelui Zosima se doreste randuiala asa cum zice Cuviosul, ce ecou mic? Nu are putere sa strige pentru ca batranetile l-au ajuns dar are puterea sa planga in fiecare liturghie pentru pacatele lui si ale noastre, cerand permanent Bunului Dumnezeu "iertare de greseli si de pacate". Chilia mai este prevazuta cu o bucatarioara, un beci, o baie (inca nefinisata), 6 camere a cate trei paturi. La biserica manastirii s-au realizat: ridicarea zidurilor de lemn, acoperirea cu tabla, pridvor inchis, care asemenea zidurilor, sunt captusite cu solzi, geamuri si usa la intrare de termopan. 
In prezent se lucreaza la amenajarea interioarelor: la boltile stranilor, la tavane, la izolarea peretilor, urmand ca sa se faca o noua catapeteasma si strain. Din spusele Cuviosului Parinte Catapeteasma costa foarte mult cca 320 de milioane de lei vechi, si nedumerirea lui este cum va gasi aceasta suma pentru a infrumuseta frumoasa manastire cu "haine noi". "Cum a randui Dumnezeu asa am sa fac, vrerea omului e mare dar puterile acestuia sunt mici." 
Ma roaga de fiecare data sa intru la "oameni mari" cu putere financiara sa poata termina lucrarea lui, dar ma vad neputincios in fata acestor granzi financiari. Sper ca Bunul Dumnezeu sa randuiasca osteneala depusa de redactia site-ului www.crestinortodox.ro, in a colabora (prin a promova) cu informatii neputintele Parintelui Zosima, slujitor in rugaciune la Manastirea "Sfantului Vasile cel Mare" de la Moldova Sulita, anuntand fratii in Hristos Domnul si crestinii ortodocsi cu dare de mana la cumpararea acestei catapetesmi, care se vrea a fi cumparata pana la finele anului 2009, in vederea sfintirii manastirei la ajun de an nou, odata cu Slujba "Sfantului Vasile cel Mare". 
Pe aceasta cale Cuviosul Parinte face apel la ajutor financiar, si la un apel drag lui: "veniti la mine sa ne rugam impreuna, ca Dumnezeu Tata-l sa primeasca osteneala voastra atat ca pelerini, calatori, vizitatori, lucratori cat si ca pastratori de rugaciune, sau iubitori de manastire." la finalizarea celor ramase in vremuri de grele cumpani. Un lucru ne-a mai povestit Cuviosul Parinte: "catunele montane pastreaza in izolarile ei rugaciunea vie, simplitatea acesteia, continuitatea participarii la slujbe a oamneilor varstnici, tinerii refuzand sa vetuiasca asemeni conditii, prferand locuri de munca unde sa supravetuiasca." 
Pana la finalizarea lucrarilor la Sfanta Biserica, cu hramul "Sfantul Vasile cel Mare", Sfintele Liturghii se tin in Paraclisul cu hramul "Nasterea Maicii Domnului", iar atunci cand este vreme frumoasa si multa lume acestea se savarsesc in Biserica "Sfantului Vasile cel Mare". Astazi Manastirea Sfantului Vasile cel Mare, afara de stareta ei, Monahia Teodora, mai cuprinde doua maicute si un Ieromonah, Zosima, care slujeste la Sfantul Altar si este Duhovnic. Fiti oaspeti de seama ai manastirii atunci cand popositi in Nordul Bucovinei, si rugaciunile voastre au ecoul linistii de odinioara, spre carari greu accesibile la Hristos Mantuitorul. 
Vizualizari: 110 Cuvinte cheie: manastirea, sfantul, vasile, mare, moldova, sulita
|
Sezatorile de iarna din Postul Craciunului Dupa Lasatul Secului de Craciun, incepea sezonul sezatorilor. Era singura adunare in care se veseleau oamenii in Postul Craciunului. Sezatorile erau organizate in serile zilelor lucratoare, la una sau mai multe case. In zilele de sarbatoare sau duminica nu se faceau sezatori. Aceste sezatori puteau sa aiba si un caracter de intrajutorare, daca tinem seama ca femeile se ajutau intre ele la torsul lanii. Se mancau boabe de porumb fiert, nuci, fructe uscate si alune.
In vechime oamenii erau de omenie, nu stateau pe ganduri cand era vorba sa ajute pe cineva. Locul desfasurarii era anuntat din timp. Principalele preocupari in Postul Craciunului erau torsul si tesutul. Insa, nu trebuie sa uitam ca in cadrul acestora se comentau evenimentele cele mai importante din viata satului, se canta, se rosteau proverbe si se invatau colindele pentru Craciun. Era locul in care invatai ce este potrivit firii si ce nu e bine sa faci.
Daca sezatoarea avea ca scop intrajutorarea, se torcea lana persoanei care le gazduia. In cazul in care era un prilej de intrunire comunitara, fiecare persoana isi aducea de acasa lana pentru tors. Fetele tinere erau insotite la sezatoare de mama sau de bunica. In cadrul sezatorilor, niciodata nu coseau camasi. Acest lucru era facut de fiecare persoana, in propria casa. Flacaii mergeau pe la casele in care aveau loc sezatorile, insotiti de muzicanti. Cand acestia intrau in aceste case, munca era abandonata. Se juca, iar pentru fetele tinere era locul unde invatau pasii de joc. Astazi vedem sarbatorile cu ochii omului modern , ochi care nu mai stiu sa priveasca si spre Dumnezeu. Nu mai stim de sezatori, nu mai facem mancare de prune, nu mai daruim colaci si nuci, nu mai postim. Tesutul mai este cunoscut doar de cateva batrane. Nu se mai gateste in oale de lut sau in ceaunul de tuci de pe pirostrii. Ce era pe vremea bunicilor, nu mai este prezent. A patruns noul !
|
Cum sa ne crestem copiii - Sfantul Ioan Hrisostom Rogu-va si va poftesc, o dragii mei frati, multa osardie si nevointa sa faceti la copiii vostri si la slugile voastre, sa cereti pururea mantuirea sufletului lor si sa va aduceti aminte de fericitul Iov, care facea jertfe in toate zilele pentru fiii sai, caci se temea sa nu greseasca cu gandul lor catre Dumnezeu. Urmeaza lui Avraam care a poruncit sa pazeasca stranepotii lui legile lui Dumnezeu. La fel si proorocul si imparatul David, cand a vrut sa moara, in loc de a lasa fiului lui mostenire mare, l-a chemat si i-a poruncit zicandu-i: “O fiul meu de vei vrea sa traiesti dupa legile lui Dumnezeu, nu-ti va veni nici o rautate niciodata, ci toate lucrurile iti vor intocmi cum vrei tu si vei dobandi multa intarire, dar de vei cadea din acest ajutor nimic nu-ti va folosi imparatia si puterea cea multa, pentru ca atunci cand nu este la tot omul dreptate si credinta buna, pierde-se si averile acelea pe care le are cu nevoie si cu multa rusine. Dar cand are cineva dreptate si credinta buna si acelea care nu le are le dobandeste.
Dar se cade sa socoteasca parintii si tatal si mama nu cum sa faca pe fiul lor cu bani si cu avutie de galbeni, ci cum sa-i poata sa-i faca mai avuti la smerenie si omenie si la invatatura si la bunatate si la intelepciune mai multa decat toate. Sa nu le trebuiasca multe, ca sa nu fie dati la pofte si la lucrurile cele lumesti ale tineretii, ci sa fie plecati, sa fie invatati, sa fie intelepti.
Cade-se ca voi parintii sa cercetati, adica sa vedeti intrarile si iesirile lor, umbletele lor cu amanuntul si cu grija mare sa vedeti umbletele lor si cu cine se unesc, pentru ca atunci cand va leneviti de toate acestea nu aveti nici o intrare de la Dumnezeu. Pentru ca atunci cand nu avem grija celorlati oameni si nevointa, Dumnezeu o sa ne pedepseasca, pentru ca zice Pavel ca nimeni sa nu caute numai de dansul ci si pentru fratele lui crestinul, cu cat mai mult nu ne va pedepsi pe noi de nu vom avea grija fiilor nostri.
Ce, tu omule, faci ce poti ca sa-i agonisesti fiului tau, un cal bun, sau o casa buna, sau tarina de mult pret si vie, sau avutie multa si lucruri multe, dar cum sa face ca bunatate buna si suflet curat si bun si invatatura buna si intelepciune, nu o pui nicidecum in gandul tau, macar de le si are si vor fi multe si cinstite, cand nu este bun pedepsit acela carele are sa le chiverniseasca toate, se pierd si se strica impreuna cu el. Dar de va fi sufletul lui vrednic si bun, macar desi nu le are acestea la casa lui, le va putea agonisi pe toate foarte bine. La fel si cei mai multi parinti ca acesta rau patimesc, ca nu vor sa bata pe fii lor, nici sa-i certe, nici sa-i dojeneasca cu cuvantul, nici sa-i mahneasca pe cei care traiesc prost si rau in fara de lege. De multe ori am vazut eu pe unii care i-au luat si la judecata, care au fost prinsi in rusine si in greseli si le-au taiat capetele lor nefiind pedepsiti de parintii lor.
Pentru ca daca tu care esti tata nu certi copilul tau, nu-l inteleptesti, nu-l inveti el unindu-se pe sine cu oamenii rai si pangariti si facandu-se partasi la rautati si vicleniile oamenilor celor rai; il aduc la legile cele de obste, aducandu-se la judecata si-l muncesc si-l pedepsesc, vazandu-l toti si inaintea tuturor si impreuna cu primejdia si paguba care se face lui, este si mai mare rusine si parintelui si fiului si toti arata pe tata cu degetul dupa ce moare copilul moarte grea si zic: Acest tata necercetand pe fiul lui il hulesc si de rusinea lui, parintele acela nu mai poate sa mearga la targ nici altundeva, pentru ca, cu ce ochi poate sa-i vada pe aceia care-l intampina, dupa acea rusine si primejdie a copilului?
Ce rautate poate sa fie mai rea decat aceasta nebunie a parintelui aceluia? Nu ti-e rusine sa nu rosesti cand cearta judecatorul pe fiul tau si sa-l faca mai intelept si sa aiba indreptarea judecatii? Nu ti-e rusine, mai bine sa te ascunzi in pamant, mai indraznesti sa te numesti parinte, tu care l-ai vandut pe fiul tau si n-ai facut ceea ce trebuia sa-l inveti, si sa-l certi si sa-l bati, ci l-ai lasat de s-a stricat de tot de rautate? Tu de vei vedea pe altcineva om prost care bate pe copilul sau iti pare rau si te mahneste si te scarbesti si sari in fata lui, aceluia ce-l bate ca o fiara si mai rau, si pe diavolul pe care-l vezi in toate zilele ca il bate pe fiul tau si-l aduce la draci, tu dormi si nu-ti pare rau, nici te mahnesti, nici vrei sa-l rapesti de la fiara cea rea diavolul.
Si care iubire de oameni vei afla langa Dumnezeu? Caci cum nu este fara de cale si rau? Iar cand se pedepseste fiul tau de la diavolul si-l apuca nevoia, sa alergi la toti sfintii sa izbaveasca pe fiul tau din chinul diavolului. Si cand se afla in pacat si rautate, care pacat este mai rau decat orice chin diavolesc, care vezi ca-l bantuieste in toate zilele, nu pui in minte? Macar bine de se bantuieste fiul tau de diavolul sa-l arunce jos, nu este nimic nicidecat pentru ca nu poate demonul care-l apuca sa-l lege la iad nicidecum. Mai mult din aceasta poate sa se izbaveasca cineva si sa incununeze cand poarta patima aceasta cu ingaduinta si cu multumita.
Dar cel ce se afla inauntru in pacat cu putinta sa se izbaveasca niciodata, ci i se cuvine si aici sa fie cu totul ocarat si necinstit si daca va merge si acolo la viata ce va sa fie sa se munceasca in veci.
Si ce raspuns vei da lui Dumnezeu, tu care te lenevesti a certa pe fiul tau? N-a fost copilul locuitor cu tine, va zice Dumnezeu catre tine cel care esti tata, nu te-am facut invatator si stapan, si purtator de grija asupra copilului tau? Nu ti-am dat toata puterea in mainile tale?
Nu ti-am poruncit sa inveti si inca sa-l prefaci cand este tinerel? Deci ce iertare o sa ai de vei lasa pe copilul tau sa creasca si sa ramaie neinvatat si ce vei zice? Ca este copilul tau slab la minte si nu pricepe cuvantul? Ti s-a cazut cand era inca copilul tau mic sa-l inveti si sa-l obisnuiesti la cele ce se cuvin sa cerci miscarile sufletului lui si sa te aiba de frica de mic, cand este usoara lucrarea, atunci se cuvine ca un plugar bun sa tai maracinii, adica obiceiurile lui cele rele.
Deci care raspuns si ce cuvinte avem sa zicem lui Dumnezeu cand copiii nostri hulesc? Dumnezeu nu se milostiveste nici spre viata lor, pentru ca cel ce huleste pe parintele lui sau pe mama lui, zice legea, sa se omoare si Dumnezeu sa se batjocoreasca de copiii nostri? Si nimic sa nu ne para rau? Eu nu lipsesc zice Dumnezeu, sa ucid nici pe fiul tau cand te huleste si tu macar nici cu cuvantul nu voiesti sa scarbesti pe fiul tau, care huleste legile Mele si le calca? Si cum nadajduieste sa afli vreo iertaciune de la Mine? Deci sa nu ne lenevim, sa certam pe fii nostri sa faca poruncile lui Dumnezeu, cunoscand ca atunci cand sunt cu Dumnezeu bine si in viata lor aceasta se vor face cinstiti si buni, pentru ca acela care este bun si temator de Dumnezeu, toti il cinstesc si i se pleaca, in ce chip cel rau si viclean toti il urasc si fug de ar fi si foarte bogat. Acei care se lenevesc sa certe pe fii lor de cand sunt mici, si sa-i faca sa sporeasca desi ar fi buni la alte fapte ale lor, numai pentru aceasta vor sa se munceasca de la Dumnezeu. Si de veti vrea sa o aflati aceasta bine si sa o cunoasteti, luati aminte bine sa o pricepeti.
Era oarecand un preot in vremea cea veche la evrei, mai inainte de a veni Hristos, si era acel preot om bun si socotit si iscusit si temator de Dumnezeu, numele lui ii era Eli. Acesta avea doi fii ce erau fara de minte si vazandu-i ca fac rele nu-i certa si nu-i tinea si nu-i oprea, si desi-i oprea insa numai cu cuvantul ii indemna sa se opreasca de la rau si le zicea si nu-i batea sa-i scoata din acel rau pe care-l faceau. Si totdeauna le zicea cuvinte ca acestea, nu fiii mei, nu faceti asa, nu este auz bun pe care il aud despre voi. Desi ajungeau aceste cuvinte ca sa-i tina pe copii in bine, de ar fi fost cu minte buna.
Devreme ce preotul acela n-a aratat si n-a facut totul, care se cadea sa faca, sa-i certe bine, si l-a facut pe Dumnezeu vrajmas tare si lui si fiilor sai. Si fiindu-i mila si neandurandu-se a certa pe fii sai si-a pierdut mantuirea si a sa si a fiilor lui. Pentru ca facand copii aceia rau si umbland afara de poruncile lui Dumnezeu, Dumnezeu S-a suparat si a trimis pe cei straini de neam si i-a ucis. Si auzind parintele de moartea fiilor sai, a cazut de acolo de unde era pe spate de intristare si a murit. Si asa certand pe fii sai s-a lipsit de aceasta viata si de ceea ce va sa fie, tatal si fiii. Desi Dumnezeu n-a aflat altceva sa-l defaime numai greseala ca n-a certat pe fii sai care erau neintelepti. Si desi pacatul lui era putin, l-a stricat Dumnezeu cu toata casa lui.
Dar pe cei ce gresesc mai rau, ii va lasa oare Dumnezeu fara iertare? Pentru ca pe om desi era batran cinstit, care era judecator si invatator la neamul evreilor care nu lua nimic si fiind asa destoinic nimic n-a putut sa-l izbaveasca sa nu se strice si sa nu se munceasca cu toata casa lui, nepedepsind pe fiii lui cum se cade; care pedeapsa si munca ne va apuca pe noi? Care suntem departe de bunatatea aceluia, si nu numai ca nu voim si ca nu ii pedepsim la vreo bunatatea aceluia ci suntem mai rau decat fiecare barbar catre ei, pentru ca in ce chip fiecare pentru ale lui pacate si greseli nu poate sa zica cuvant si sa fuga de raspuns, sa gaseasca iertaciune in acest fel nici parintii pentru greselile copiilor lor nu au a raspunde sa nu-i munceasca de nu-i vor pedepsi.
De aceea de vor petrece fiii cu obiceiuri bune cu anevoie se vor intoarce cand se vor face la varsta legii. Caci sufletul copiilor este ca panza de curata si alba care in orice fel se va vopsi intai, asa va fi pana la sfarsit. Chiar daca ar vrea cineva sa o vopseasca cu o alta culoare, pururea se arata vopseaua cea dintai. Asa si copiii cei mici cand se obisnuiesc la bine cu anevoie se intorc la rau. Pentru aceasta zice si Sf. Ap. Pavel la I Corinteni V, luand pilda de la Menandru. Strica mintile cele bune vorbele cele rele, adica vorbele cele rele strica mintile cele bune ale tinerilor.
Si sa nu ne miram cum se fac uni hoti, sau desfranati sau lepadator de credinta crestineasca pentru ca auzind fiii de mici invatatura si pentru ca necercetandu-i parintii cu cercetare si cu invatatura Domnului, se deprind de mici la rau si cand afla putina pricina indata intorc calea cea dreapta.
Pentru aceasta porunceste Ap. Pavel la Efeseni VI: “Fiilor ascultati pe parintii vostri in Domnul pentru ca aceasta este dreptatea. Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta care este intiia porunca cu fagaduinta, pentru ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamant”. Intelepciunea lui Solomon: “Fiul certat intelept va fi, iar cel ce cruta varga uraste pe fiul sau, iar cel ce-l iubeste cu nevointa il cearta”.
Pentru ca de-ar fi fost la oameni din fire rautatea, incat sa nu poata face cei rau in altfel, fara numai sa fie rai si cei buni sa fie buni, cu cuviinta ar fi avut fiecare cuvant sa raspunda lui Dumnezeu. Dar fiindca fiecare din voia lui se face bun sau rau, ce raspuns care sa aiba socotinta buna are sa zica parintele sau maica aceia care lasa pe copii lor iubiti sa se faca rai si nenorociti?
Nu lasati copiilor vostri avutie trecatoare, de veti vrea sa le lasati bunatate. Daca muriti si le lasati copiilor averea si pe ei nepedepsiti si cu tineretile impreuna si cu saracia care ramane dupa voi le lasati si avere ca sa-si faca voile lor cele rele, asa ii surpati.
Deci sa nu gandim cum sa-i lasam pe copiii nostri bogati, ci cum sa-i pedepsim si sa-i lasam intelepti, pentru ca de vor avea nadejdea lor la avutie, n-au grija sa faca alte bunatati decat sa acopere cu bogatie faptele lor cele rele. Deci sa nu ne apucam de alt lucru pana ce nu vom indrepta sufletele fiilor nostri. Si daca ne vom certa fiii nostri, fiecare va dobandi plata la venirea lui Hristos. De vei creste pe fiul tau bine si-l vei pedepsi si-l vei face temator de Dumnezeu, va veni ca un lant calea buna.
Parintii care nu-si cearta copiii sunt mai rai ca talharii care ucid numai trupul, iar parintii ucid si sufletul si trupul copiilor. Prietenul lui David, Husi, dupa ce Abesalon, fiul lui David s-a razvratit dar Dumnezeu il pedepseste merge si strica sfatul lui Abesalon si a reusit, caci Dumnezeu nu ingaduie razvratirea fiului caci vrea ca fiii sa fie supusi parintilor, si de nu se vor supune rau vor muri. Parintii sunt datori sa-si creasca copiii in smerenie credinta buna ortodoxa si bunatate. Iar copiii de nu vor asculta de parinti vor fi vicleni ca si Abesalon, fiul lui David, caci raul cu cat merge cu atat se face mai rau.
Copilul vostru de sufere de vreo boala si-l duceti la doctor faceti in tot felul sa-l izbaviti de acea boala. Si cand boleste sufleteste cand pacatuieste, cand curveste prin trup, cand fura, cand face rautati oprite de Dumnezeu, si neinvatatura este boala omului mare, acestea sunt boli care se vindeca mai greu. Neinvatatura este o boala foarte grea, fara invatatura nu este cu putinta sa cunoasca careva pe Dumnezeu, numai il cunoaste cum il cunosc si cele fara de cuvant dobitoace.
Trebuie omul sa fie intelept in ce chip l-a facut Dumnezeu, pentru ca cuvantul fara intelepciune se aseamana cu o piatra de mult pret in tina. De vei zice ca fara de intelepciune poate sa petreaca cineva, nu spui adevarul, caci precum o corabie fara de carma si fara de corabier nu poate sa treaca marea, asa si omul neintelept. Corabia este fara de carma si fara de corabier in viata aceasta si nu stie ce va face. Pentru aceea zicea un intelept, cel neispitit de carte vazand nu vede, adica neinvatatul desi vede este orb, caci intreaba-l pe omul neintelept de este sufletul lui muritor sau nemuritor de se misca sau nu, de sta cerul sau se muta, de este Dumnezeu in trei fiinte (ipostase), ce este liturghia, preotul si daca nu stie acestea este orb. Caci sufletul si munca sunt care vad si cand mintea nu pricepe, orb este de tot. Cei ce se cunosc pe sine cunosc pe Dumnezeu, copiii trebuie sa se cunoasca ei pe ei insisi. Deci pedepsiti pe copiii vostri impreuna cu voi, pentru ca sa va mantuiti si pe voi si pe copiii vostri si sa dobanditi imparatia cerurilor intru Hristos Iisus Domnul nostru, a Caruia este slava in vecii vecilor. Amin Sfantul Ioan Hrisostom
|
Ce este toleranta ?"Nu maniindu-ne impotriva bolnavilor, ci luptand impotriva bolii." Avand in vedere ca astazi unele curente de gandire incearca sa-i convinga pe crestini ca trebuie sa paraseasca crestinismul traditional si sa-l aduca "la zi", trebuie sa afirmam inca de la inceput ca nimic nu s-a schimbat. Adica, in pofida faptului ca multi oameni de astazi nu mai traiesc realitatea privind-o prin ochii Bisericii, totusi realitatea este aceeasi, asa cum o descrie Biserica de 2000 de ani: cu firea cazuta, cu mantuirea adusa de Domnul Iisus Hristos, cu diavolul, cu lumea "paralela" a ingerilor si sfintilor si cu raiul si iadul din viata de dupa moarte. Omul este acelasi, cu aceleasi patimi si virtuti, cu acelasi diavol care-l ispiteste si Domn care-l mantuieste, chiar daca astazi sta la bloc, se uita la televizor, vorbeste la mobil si se plimba cu avionul. Viata omului este mai intai de toate una religioasa, chiar daca viziunea religioasa asupra vietii nu mai e la moda, ca in secolele din urma. Chiar aceste cuvinte, religios, crestin, sunt doar niste conventii lingvistice, aparute pentru a delimita diversele opinii ale oamenilor, deoarece lumea in intregul ei este exact asa cum o descrie Biserica. Noi stim ca firea lumii este crestina, dar noua toleranta vrea sa ne convinga ca viziunea crestina nu este decat una dintre multele explicatii posibile ale lumii. Urmand aceeasi perspectiva fireasca crestina asupra vietii, marturisim ca pe acest pamant se da o batalie ingrozitoare pentru fiecare suflet in parte, fie ca stim sau nu stim, ca vrem sau nu vrem sa credem acest lucru. Asa numita viata religioasa nu poate fi privatizata, nu poate ramane doar un simplu compartiment al vietii noastre, deoarece orice retragere a viziunii crestine din vreun sector al vietii (economic, politic, stiintific, medical) inseamna o luare in posesie a acelui sector de catre vrajmasul mantuirii, diavolul. Si fiindca miza principala este una 'religioasa' (mantuirea sufletului), el se va folosi de orice mijloace din aceste sectoare descrestinate pentru a periclita mantuirea noastra, apropierea noastra de Domnul Iisus Hristos, Tatal nostru. Iata ce spunea, cu multa inspiratie, in ultima sa carte, cunoscutul dramaturg roman, Eugen Ionescu: "O Mare Batalie se da, in intregul Cosmos, pe pamant, pe tarini si in Ceruri. Se da o Mare Batalie. Ea se da, de asemenea - pe Terra noastra, si pe pamantul nostru va avea loc, are loc Batalia decisiva - intre Marile Puteri Ceresti si cele infernale. Sunt in miezul Bataliei, suntem in plina Batalie. Este, poate, batalia finala... inlauntrul inimilor noastre, de ce sa nu spunem "a sufletului nostru" - in sufletul fiecaruia dintre ceilalti (...) ne-a devenit clar ca ceea ce a inceput de la inceputul secolelor... aceasta mai poate dura, insa numai pentru o vreme oarecare, sau mai mult, cine stie, un secol? Mult mai putin? Peste un secol se va sti totul. Pamantul, lumea aceasta nu este deci, cum gandeam, asa cum eram ispitit sa cred, o iluzie, a irealului - ci locul Bataliei." De aceea, crestinul, fara vreo crispare fanatica, ci cu multa credinta in Iisus Hristos biruitorul, trebuie sa fie intr-o permanenta "stare de asediu", dupa cum zicea poetul monah Daniil Sandu Tudor, intr-o permanenta trezvie, si "sa stea ca o tinta si sa astepte sa fie ochit de vrajmas. Sa nu astepte timp de odihna, toata viata lui, chiar daca Dumnezeu o sa-i dea adeseori si odihna" (Gheron Iosif, Epistola 15). Termenul "toleranta" poate fi inteles in cel putin doua feluri. In primul rand toleranta presupune opozitia in fata oricarei violente fata de cei care sustin alte puncte de vedere decat al nostru. Acceptam ca cineva poate avea o parere sau un comportament diferit de al nostru. Aceasta conotatie a cuvantului a fost si este ferm sustinuta de invatatura crestina, chiar daca unii s-au folosit de argumente aparent crestine pentru a-si sustine ura, violenta si alte patimi. Al doilea, de care ne vom ocupa mai pe larg in continuare, este acea interpretare a cuvantului prin care se incearca sustinerea absurdei teorii cum ca "fiecare are adevarul lui" si ca trebuie sa fim toleranti, in sensul de a nu sustine vreodata ca numai o invatatura (religie) poate avea adevarul. In aceasta acceptiune a cuvantului, in categoria acceptarii celor "diferiti", se incearca sa se puna pe acelasi plan diferenta normala (de rasa, nationalitate, apartenenta la o anumita cultura, inteligenta) cu pacatul (homosexualitatea, erezia, ateismul). Dar solutia "tolerantei" nu este cea normala, caci nu poate duce la o adevarata comuniune intre oameni, ci poate doar la o simpla coabitare non-violenta. De aceea, cred ca mai firesc ar fi ca oamenii sa se uneasca intru adevar, caci un crestin poate sa afirme ca invatatura crestin-ortodoxa este singura explicatie adevarata si coerenta a lumii acesteia si in acelasi timp sa aiba o milostiva dragoste netarmurita fata de cei care nu cred acelasi lucru, dupa cum marturisea si Sfantul Isaac Sirul. Si in acelasi timp aceasta dragoste sa nu se transforme niciodata in acceptarea faptului ca "se poate ca si altii sa aiba adevarul", precum se incearca prin curentele de gandire actuale. Oare nu aceasta este calea Sfantului Apostol Pavel care pe de o parte zicea: "Mare imi este intristarea si necurmata durerea inimii. Caci as fi dorit sa fiu eu insumi anatema de la Hristos pentru fratii mei, cei ae un neam cu mine, dupa trup" (Romani 9, 3-4), iar pe de alta parte arata cu multa bunavointa spre mantuire unde gresesc carturarii iudei. Dar Sfantul Prooroc Moise, cata dragoste ne invata ca trebuie sa avem fata de fratii nostri (in locul carora putem ajunge si noi oricand, mai ales cand ii judecam nemilostiv) amagiti de vrajmas in orice chip? "Iar a doua zi a zis Moise catre popor: Ati facut pacat mare; ma voi sui acum la Domnul sa vad de nu cumva voi sterge pacatul vostru. Si s-a intors Moise la Domnul si a zis: O, Doamne, poporul acesta a savarsit pacat mare, facandu-si dumnezeu de aur. Rogu-ma acum, de vrei sa le ierti pacatul acesta, iarta-i; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta, in care m-ai scris." (Iesire. 32, 30-32). Daca pana acum toleranta era definita in dictionare ca fiind "faptul de a ingadui un lucru nepermis de obicei", deci o "trecere cu vederea", acum se incearca sa se defineasca cel tolerant ca fiind acela care accepta punctul de vedere al corectitudinii politice. Asadar criteriul de judecata nu mai este cuvantul lui Dumnezeu, ci o autoritate ascunsa care ne dicteaza ce trebuie sa gandim si ce nu, ce e bine si ce nu. Oare la ce dumnezeu se inchina aceasta autoritate? De unde isi trage "intelepciunea" cu care vrea sa ne lumineze? A gasit vreo cale ascunsa de a afla voia lui Dumnezeu pe care noi nu o stim? Nimic din toate acestea! Este pur si simplu duhul cel rau care incearca sa se puna in locul (caci aceasta inseamna in limba greaca anti) Domnului Iisus Hristos si sa ne faca (inconstient) fii ai pierzarii, atragandu-ne in aceasta confuzie relativista. Acest fapt a fost proorocit de insusi Mantuitorul si de sfintii Sai, iar mai nou, foarte bine a diagnosticat societatea de azi fericitul parinte Serafim Rose. Asadar greseala fundamentala a teoreticienilor noii tolerante, savarsita cu secole in urma in Occident si perpetuata pana astazi, consta in extinderea conceptului de toleranta de la o virtute politica, ce permite convietuirea pasnica a diverselor comunitati de credinta, a adevarului cu minciuna, la o noua filozofie de viata. "In vreme ce in secolul al XVII-lea toleranta era considerata un fel de rau necesar, astazi este vazuta de multi ca fiind o valoare in ea insasi." De la o virtute ce implineste cuvantul Domnului ce ne-a spus sa lasam sa creasca si neghina laolalta cu graul (Mt. 13, 29) stiind ca barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa (I Cor. 7, 14) s-a ajuns la un pacat. S-a trecut de la toleranta fireasca, crestina, ce se definea prin "purtarea sarcinilor unii altora", prin ingaduirea caderii din Adevar a celuilalt cu nadejdea intoarcerii lui, toleranta ce nu-si permite fortarea libertatii aproapelui, la ceea ce unii au numit "toleranta epistemologica", adica o toleranta ce s-a infiltrat din planul non-violentei fizice, in planul adevarului si al minciunii, in planul cunoasterii umane, unde a ajuns "sa faca legea". Si legea sa este: nu se poate cunoaste adevarul, deci toate credintele trebuie tolerate, caci nu se poate spune care este adevarata si care falsa. Daca inainte era vorba de o toleranta bazata pe porunca Domnului, acum s-a ajuns la o toleranta bazata pe invatatura gresita a omului.
|
PATRIARHUL PAVEL AL SERBIEI. UN SFÂNT CARE PĂŞEA PÂNĂ ACUM PE PĂMÂNT DE ACUM PĂŞEŞTE ÎN CERURI„Voi ieşi în stradă să cerşesc milostenie pentru săracii mei fraţi” Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii. Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Preafericirea sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti. În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru alegerea patriarhului (01.12.1990), conform Constituţiei Bisericii Serbiei, trebuia ca toţi episcopii electori „să îi însemneze cu semnul crucii” pe cei trei candidaţi, care trebuiau să întrunească cel puţin 13 voturi. În prima rundă au fost aleşi doar doi. Al treilea, episcopul Pavel, din cauza insuficienţei de voturi (11) a rămas în afară şi doar la a noua rundă a fost ales prin 20 de voturi şi a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii prin sorţi, adică printr-un mod apostolic: egumenul Mănăstirii Tronossa, după o rugăciune, scoate din cartea Evangheliei cele trei plicuri sigilate cu numele celor trei candidaţi, le amestecă şi extrage unul, pe care îl înmânează preşedintelui, cel mai mare arhiereu, care, stând înaintea Uşilor Împărăteşti, arată plicul sigilat, îl deschide şi comunică: „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei este Episcopul de Rasca şi Prizren Pavel!”.  Comentând evenimentul, după 15 ani de la alegere, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru scria:
„Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!”. După alegere, adresându-se Sfântului Sinod, Patriarhul Pavel avea să spună: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile”. În ziua următoare, a întronizării în Catedrala Mitropolitană, a adus la cunoştinţă programul său în foarte puţine cuvinte: „Urcându-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava nu am niciun program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim”. A luat asupra sa îndatoririle patriarhale într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei sârbe: în vremea războaielor, a presiunilor şi a şantajelor puternicilor lumii, a tulburărilor interne şi a sărăciei, în vremea contestării lucrurilor sfinte şi cuvioase. S-a împotrivit răului ori din ce parte ar fi venit, chemând la înţelepţire şi pe compatrioţi şi pe străini. Accentua că: „Sub soare există destul spaţiu pentru toţi” şi că: „De pace au nevoie la fel toţi oamenii, precum noi, aşa şi vrăjmaşii noştri”. De multe ori, cita texte din poezia sârbă populară, în care se zice: „Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. Prin următoarele cuvinte ne învaţă că „avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca oameni şi că nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea să constituie o justificare pentru a nu fi oameni”.  Aceste continuu repetate cuvinte ale sale – „să fim oameni” - au ajuns chiar şi la urechile copiilor, care l-au numit „afectuos”, „Pavel-Pavel, să fim oameni”. Toţi au auzit aceste cuvinte, însă mulţi nu au vrut să asculte de ele. Printre aceştia, şi cei care în patria sa (actuala Croaţie), în perioada războiului din anii ’90, au dărâmat o biserică ortodoxă numai şi numai pentru faptul că în ea s-a botezat Patriarhul sârbilor! Aceasta s-a întâmplat deşi pe o rază de 40 km de biserică nu aveau loc lupte.
Patriarhul Pavel era neobosit în săvârşirea îndatoririlor sale pastorale. Astfel, în toamna celui de-al 91-lea an al vieţii sale, când a hotărât să viziteze Australia – printre altele pentru a sfinţi un teren de 87 de hectare, pe care l-a cumpărat Biserica Sârbă pentru a construi acolo Colegiul „Sfântul Sava”, unde împreună cu copiii sârbi să înveţe şi copii ruşi, greci şi de alte naţiuni – unii episcopi au încercat să-l întoarcă din drum, spunându-i că o călătorie de o aşa durată este peste rezistenţa sa. Patriarhul i-a contrazis: „Pentru mine nu este greu, dar cum o vor scoate la capăt aceştia?” (arătând spre delegaţie). S-a dus în Australia încercând ca vizita de două săptămâni s-o prefacă în vizită misionară, cât mai cuprinzător ar fi fost cu putinţă. Când s-a întors la Belgrad, s-a dus direct la priveghere, chiar dacă timp de 22 de ore călătorise cu avionul şi imediat, dimineaţa, a pornit spre Moscova. Aflând toate acestea, gazda sa, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, glumind, l-a întrebat:  „Prea Fericirea voastra, aţi făcut o aşa mare călătorie, aţi ajuns până şi aici. Nu cumva vreţi să vizitaţi şi Noua Zeelandă, deoarece şi acolo există lume de-a noastră, ortodoxă?…”.
Patriarhul sârb a răspuns: „Prea Fericite, de data aceasta nu am făcut-o, dar cu siguranţă o voi face în următorii 90 de ani!”. Patriarhul Pavel, în pofida multelor sale îndatoriri, a trăit şi o autentică viaţă monahală. În fiecare dimineaţă, în Paraclisul Patriarhiei slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, iar în fiecare seară era prezent în Catedrala Mitropolitană la slujba Vecerniei. Înainte de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, nu pleca sub nici un motiv nicăieri. Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol unionist pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul din simbolurile Ortodoxiei universale.  Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns:
„Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”. Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”. Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel. Patriarhul se îngrijea singur în toate. La vârsta de 92 de ani, încă îşi gătea singur, conform regimului său: aproape toată durata anului era post pentru el. De obicei, mânca legume fierte, ulei adăuga doar la sărbători, foarte rar peşte, iar carne niciodată. Băutura sa favorită era sucul de roşii, iar mâncarea sa preferată erau urzicile. Când nu postea, mânca lactate. Hainele şi le cosea singur, le aranja şi le spăla el însuşi, după cum îşi repara şi îşi lustruia şi pantofii. În afară de acestea, lua aminte şi la ceea ce se întâmpla în jurul său. La Patriarhie supraveghea şi se îngrijea ca toate să funcţioneze cât mai bine cu putinţă. Când orarul de muncă se termina şi toţi plecau, atunci Patriarhul venea şi stingea luminile pe care angajaţii le uitau aprinse. Foarte des, singur, repara instalaţiile sanitare, ferestrele, blocajele… Avea grijă pretutindeni unde era nevoie şi asupra lucrurilor pământeşti, chiar dacă accentua că adevărata noastră patrie este „sus”. De aceea, amintea că trebuie să fim atenţi : „Într-o zi, când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi”. De acolo de sus, să te rogi pentru noi, Sfinte Ierarhe! Odihnă cu drepţii şi înviere frumoasă, batiuşca! (monahul Leontie) 
9 Comentarii »
|
Senzualitatea: adevărata gripă a sufletului de zi cu zi Daca observam atent oamenii de astazi si in general, societatea, vom vedea imediat ca este stapanita de patima senzualitatii. Epoca noastra este prin excelenta senzuala. [Senzualitatea a devenit atat de prezenta in muzica, sport, filme si reclame, in toate revistele de moda si in general tot ceea ce este adresat tinerilor, incat este extrem de greu sa mai vedem cat de mult ne afecteaza viata duhovniceasca, si cat de mult ne-a inrobit aceasta patima prin multele ei lanturi cum ar fi stima si admiratia de sine, comoditatea, egoismul, moftul si sensibilitatea exagerata a sentimentelor proprii n.n.]. Si omul inclina continuu spre aceasta groznica patima, care ii distruge toata viata si il priveaza de posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu. Intr-adevar patima senzualitatii este aceea care infesteaza lucrarea mantuirii. Un suflet senzual este cu desavarsire nepotrivit sa devina vas al Preasfantului Duh si sa simta in el prezenta lui Hristos.
Chestiunea este foarte importanta si in cele urmatoare vom analiza aceasta patima. Vom vedea manifestarile ei, vom examina cauzele din care pleaca si vom urmari sa descriem modul scaparii noastre si al eliberarii noastre de aceasta. La inceput trebuie sa fie spus ca senzualitatea este una dintre cauzele centrale ale intregii neoranduieli sprituale si trupesti. De la aceasta pornesc toate relele si se avanta in suflet si in trup toate patimile. Sfantul Theodor, episcop al Edesei, invata ca trei sunt patimile generale prin care se nasc toate celelalte. Aceste trei patimi sunt senzualitatea, zgarcenia si mandria. Din acestea se nasc alte duhuri de viclenie si in continuare “din acelea se naste mult roi de patimi si feluri de rautate manifestata in diferite moduri“ [........................................................................................................................] Studiind scrierile ascetice ale Sfintilor Parinti, putem sa intalnim diferite nume, care caracterizeaza patima aceasta, precum placere, senzualitate, voluptate, desfatare. Placere inseamna multumirea, bucuria pe care o simte omul din trairea unui lucru a unei idei etc. Senzualitatea este dragostea pe care o simtim pentru aceasta practica si prin extindere, pentru obiectul sau ideea care provoaca aceasta multumire. Acelasi lucru, aproximativ, putem sa spunem si despre voluptate. Voluptatea este desfatarea si desfraul in principal al sufletului. Dupa Ilie Presbiterul, “voluptuos este cel in care lucreaza pacatul gandului“. Impatimirea este vicleana materie a trupului, in timp ce voluptatea este vicleana materie a sufletului. “Materie vicleana a trupului este impatimirea; a sufletului, este voluptatea” (Ilie Presbiterul). Astfel, desi cel patimas este “cel care are pacatul mai violent al cugetarii“, chiar daca nu pacatuieste in afara, cel voluptuos este “cel care are lucrarea pacatului cugetarii chiar cand sufera inauntru” . Cu alte cuvinte, voluptatea este in principal boala interioara a sufletului, care doreste si faptuieste pacatul in interior. Mai general, asa cum va fi spus mai jos, patima senzualitatii, care actioneaza atat in suflet cat si in trup, este cauza oricarei fapte pacatoase. Cel voluptuos si senzual inclina spre rau, gandeste continuu raul, este sufocat si stapanit de acesta. Sufletul lui este necurat si spurcat. [........................................................................................................................] Insa placerea nu este numai fiara cu multe capete, ci si una foarte stranie. Are propriile ei functiuni care o dezvaluie, care fac simtita prezenta ei, dar in acelasi timp o si ascund. Nu imi voi pierde timpul cu chestiunea aceasta, pentru ca s-a aratat putin in cele de mai inainte. Lucrul pe care vreau sa-l accentuez este ca, precum invata Sfantul Ioan Scararul, care s-a dovedit invatatorul vietii duhovnicesti, deoarece ne-a dezvaluit toate miscarile ascunse ale sufletului, “de multe ori cei care sunt inclinati spre senzual, compatimitori si milostivi si smeriti par sa fie“. Este infiorator acest discurs al Sfantului Ioan care arata ca este posibil ca dedesubtul virtutilor aparente sa fie ascunse rau mirositoare patimi, indeosebi patima senzualitatii. Cum poate insa sa distinga un milostiv si smerit ca are patima senzualitatii ? Sfantul Marcu Ascetui invata ca “cel senzual se intristeaza la mustrari si suferinte, iar cel iubitor de Dumnezeu, la laude si lacomii“. Cand cel senzual este acuzat si calomniat, atunci arunca vesmantul de oaie, vesmantul compatimirii si al pioseniei si se transforma in fiara, in lup rapitor. Nu poate cel senzual sa suporte chinul si acuzatia, in timp ce dimpotriva, cel iubitor de Dumnezeu se intristeaza la laude si lacomii. [........................................................................................................................] Satisfacerea senzualitatii, inca si nesatisfacerea ei, aprinde patima maniei. Acest lucru apare sugestiv in perioada adolescentei. Cand adolescentii vor sa realizeze o placere si gasesc piedici din partea mediului lor familial, imediat se infurie, se aprind, nu pot sa intampine calm si linistit aceasta situatie. Acest lucru la fel se petrece la noi toti. Cand ne satisfacem placerea se creeaza mahnirea si mania. Cand nu putem s-o satisfacem, atunci ne aprindem. Toate merg rau. Fiara placerii care se afla in noi cauta satisfacere, hrana. Nesatisfacute, urla. De aceea avva Dorotei invata ca “mania se naste din alte cauze si mai ales din senzualitate“. Astfel, un sfant, cum zice avva Dorotei, spunea “resping placerile, ca sa tai cauzele maniei“. [........................................................................................................................] Totusi, este nevoie sa luam parte la lupta pentru vindecarea noastra de lamentabila patima a senzualitatii, care ne inchide in propriul lat si nu ne lasa sa vedem clar lucrurile, sa fim deschisi lui Dumnezeu. Fiind senzuali nu putem sa fim iubitori de Dumnezeu. Senzualitatea este pacatul oamenilor zilelor de pe urma. Apostolul Pavel scrie catre Timotei: “Si aceasta sa stii, ca in zilele din urma vor veni vremuri grele, caci vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginti, iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu” (II Tim. 3, 1, 4). Cei iubitori de placeri nu pot sa traiasca viata duhovniceasca. Nu pot sa simta dulceata iubirii dumnezeiesti. Nu pot si nu vor sa vada viata dincolo de simturi. Sunt inchisi in dragostea pentru ei insisi, nu au spovedanie curata, ci, marturisindu-si pacatele lor, se intorc numai spre periferie si niciodata nu pot sa vada problema fundamentala, de aceea nici nu vad vreun folos. Senzualitatea este trairea iadului din viata aceasta si conduce la o insuportabila amaraciune si durere a iadului viitor. Fie sa ne scape Domnul de tirania ei!
|
Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară? Cred ca unul din “sporturile” cele mai practica ale tinerilor, in ziua de astazi, este privitul in oglinda. Pentru multi tineri este aproape de neconceput sa iesi din casa fara a te uita in oglinda macar odata. Dar si macar atat de-ar fi.
Adesea, imediat ce am pus o haina pe noi, ne uitam in oglinda sa vedem cum aratam. Apoi ne aranjam frizura, si iarasi aruncam o privire de ansamblu in oglinda. Ne incaltam si iarasi facem la fel, pana iesim din casa, aruncand priviri peste priviri asupra imaginii noastre din oglinda. Pe strada, la scoala, la supermarket sau la servici, nu se poate sa nu trecem prin dreptul unei oglinzi sau a unui geam cu reflexie puternica si sa nu tragem cu coada ochiului macar, pentru a vedea daca imaginea noastra este placuta, daca ne sta parul bine, sau cine stie ce alt detaliu al trupului. Poate pare ciudat sau scandalos, dar acest obicei al nostru este un barometru care ne arata extrem de fidel cat de mult ne iubim pe noi insine, cat de mult ne inchinam trupului nostru si cat de narcisisti si senzuali suntem. La fel ca si mancarea, oglinda nu este ceva rau in sine, insa rau este cum si cat o intrebuintam. Daca mancam mai mult decat cere firescul, dam in patima lacomiei pantecelui, iar de la aceasta dam in desfranare si celelalte rele ale trupului. La fel patim si cu privitul in oglinda. Daca ne facem un obicei in a ne admira si a ne privi mai multe decat este nevoie, sufletul incepe sa devina iubitor de sine, egoist si mandru. Dar tot din cauza privitului in oglinda in exces, capatam complexe asupra frumusetii noastre fizice, complexe care ne urmaresc pana la varste inaintate si nu ne lasa sa ne comportam firesc, ci mereu ne dau o stare de inferioritate, de indispozitie si de o jena prost inteleasa, de parca frumusetea nu este ceva personal ci un stas international al castravetilor din rafturile magazinelor. Insa, tin sa precizez ca cea mai veche si sincera oglinda din lume nu este facuta de mana omului ci de Dumnezeu Insusi. Este propria noastra constiinta. Cu aceasta ne-a lasat Dumnezeu sa stam in fata ori de cate ori dorim, si cu aceasta trebuie si avem dreptul sa ne masuram frumusetea. Mereu sa ne uitam in reflexia constiintei si sa ne vedem imaginea sufletului, pentru a indrepta uratul din noi. Sa nu iesim din casa pana nu ne vom vedea toate defectele sufletului si pana nu le vom trata cum se cuvine ca sa fim placuti aproapelui nostru. De cate ori mergem pe strada, si oriunde am fi, sa scoatem aceasta oglinjoara nepretuita si sa o intrebam daca sufletul nostru este frumos, placut la a fi privit si daca este cu adevarat vrednic de a fi admirat de cei din jurul nostru. Seara, dupa ce intram in casa, sa ne privim iar sufletele si sa vedem ce anume ne-a slutit frumusetea sufleteasca pe ziua ce a trecut. Sa fie vantul ispitelor, ploaia pacatelor, oboseala grijilor lumesti, sau orice altceva, constiinta nu intarzie nici o clipa sa ne arate orice rid, rana, sau imperfectiune a sufletului pe care am dobandit-o de la acestea. Stand mereu fata in fata cu constiinta noastra, vom vedea mereu adevarata noastra frumusete, vom avea imaginea noastra reala si vom sti sa actionam in consecinta pentru a ne indrepta uratul din noi spre a deveni mai frumosi. Si inca ceva… In aceasta oglinda putem sa privim si pe intuneric.
|
  - Micsoreaza fontul
- Reseteaza fontul
- Mareste fontul
Bogatul caruia i-a rodit tarina Bogatul caruia i-a rodit tarina - Predica la duminica a XVI- a dupa Rusalii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
Faca Domnul, din indurarea Lui, si astazi sa ni se impartaseasca lumina divina, in bucuria inimilor noastre si plinirea lor, din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei randuit de Parintiii Bisericii noastre. Sa fie citit si ascultat astazi. A zis Domnul pilda aceasta: “Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Strica-voi jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati strinse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cei ce-si aduna comori siesi si nu se imbogatesc in Dumnezeu” (Luca 12, 16-21). Iubitilor, cu o inima vie, dornica de adevar si mantuire, sa fim acum, ascultand si talcuind acest dumnezeiesc cuvant al Evangheliei, fiecare vers, gustand si rodind in noi lumina adevarului. E o parabola, un fapt luat din lumea noastra obisnuita, de dupa pacat, rostita de Mantuitorul in multime, atunci. Dar cuvantul lui Dumnezeu este un etern astazi; deci fiecare sa-l primeasca in inima lui acum, ca pentru sine. Iesind in fata Domnului un om din multime, L-a rugat, in felul lui: “Invatatorule, zi fratelui meu sa imparta cu mine mostenirea”. Iar Domnul i-a zis: “Omule, cine M-a pus pe Mine judecator peste voi (de averi)?”. Parca traim acest cuvant astazi. Citim mereu in ziare cum se lupta oamenii pentru mostenire si ajung la ura, dezbinare, chiar si crima. Mantuitorul – ca si cuvantul Lui – “e acelasi si ieri si azi si in veci”. Si cunoscand in el, sarmanul, durerea, dar si legatura lui pana la robie si neintelegere cu fratele lui, ii spune pilda; pentru el si pentru noi. Doamne, lumineaza-ne sa-Ti intelegem pilda pe care ne-o dai astazi, acum si aici. Intai intreg cuprinsul ei, acum cuvant si cuvant:
“Un om bogat (sarmanul, era bogat. E asociere intre sarman si bogat? Cu talc este. Insa nu-l lamurim acum) i-a rodit tarina din belsug”. Uimit, in felul lui, mai degraba cu nesat, care-i altceva decat uimirea sfanta, bogatul cugeta in sine, zicand: “Ce voi face? N-am unde sa adun roadele mele”. Accentul este pe “al meu”. Ca si in parabola din duminica trecuta: “Cine este aproapele meu? Accentul cade tot pe mine. Sinele meu reprezinta un fel de centru. Dar eu nu sunt centru. Unicul Centru stim Cine e. “Doamne, Atotstatatorule Centru”, cum te numeste un medic poet . Neclintitule Centru, de la Tine raspandindu-se miliarde de raze si fiecare calatorind pe o raza, Tu ne aduni la Tine. Si cu cat suntem mai aproape de Tine, suntem mai aproape si de semenii nostri. Cu cat mai departe de Tine, ne departpm si de ei.
Dar, sarmanul, asa gandea: “ale mele”. Era el si cu ele. Si ce sa faca? Ingrijorat: Unde sa le stranga, sa nu se risipeasca de la el, in alta parte si la altii, la semeni? Dar si-a zis: “Da, aceasta voi face: voi strica jitnitele mele cele vechi si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele”. Observati, accentul cade mereu pe “ale mele”. “Si apoi voi zice sufletului meu: Suflete al meu, ai multe bunatati strinse pentrumulti ani. Odineste-te, mananca, bea, veseleste-te”. Nu talcuim intelesul inainte de cuvantul lui Dumnezeu, Care i-a zis: “Nebune, in aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Cele ce ai pregatit ale cui vor fi?”
“Nebune”. Greu cuvant, rar rostit in Scriptura (Ps. 13; Ps. 51). Acolo spune: “Zis-a cel nebun in inima lui: Nu este Dumnezeu”. Pentru acest nebun “bunatatile mele” erau dumnezeul lui. Zice Palama: Oare fapturile te vor invata cele despre Dumnezeu? Ele vor spune: Da, Dumnezeu exista, El e cauza noastra, El ne-a zidit. Dar taina lui Dumnezeu nu de la ele vom invata, ci de la Dumnezeu insusi. In Dumnezeu Il vom vedea pe Dumnezeu. Atat de greu cuvant ai spus, sfintitule Psalmist, cu har, cu lumina. Ca e nebun cel care zice ca nu e Dumnezeu. Faci semnul crucii si te lepezi de un asemenea cuvant. Si-ti zici si-i zici: Trezeste-te, tu care ti-ai facut Dumnezeu din lume!. Sarmanul de tine, chiar si numai lumea aceasta, ai cercetat-o tu pana la margini si dincolo de marginile ei? Esti tu vesnic si infinit, ca unul care ai cercetat vesnicia si infinitul? Trezeste-te! Caci nu esti nici infinit, nici vesnic. Si de aceea te lamureste Dumnezeu prin Psalmist ca esti nebun.
La fel, cand fariseii pretuiau mai mult aurul si podoabe de la altar, le zicea Mantuitorul: Nebuni si orbi! Ce-i mai de pret: aurul (si argintul, podoabele) sau altarul care sfinteste aurul? - Jertfa Celui din sanurile Treimii – Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant – Care se jertfeste pentru lume, in iubirea Lui, mantuind lumea prin jertfa.
Atat pentru noi, cat si pentru cel care se certa cu fratele lui, ce inseamna nebun? Invata-ne, Doamne, sa intelegem! Bogatul, impresurat de agonisita acelui an, se intreba unde sa adune bogatiile, bunurile. Simplu. Ca un gospodar, strica jitnitele vechi, face altele. Dar ce spune el? Ce face cu ele: “Suflete al meu, ai multe avutii, pentru multi ani. Bea, mananca, veseleste-te, odihneste-te”. Bunurile - sa le numim pe rostul lor si numele lor - materiale, au valoarea lor (graul devine paine, care, adusa pe masa sfantului altar, devine trup dumnezeiesc; bobul de strugure devine vin si sange dumnezeiesc. De aceea numim bunurile de la altar “materia sfintelor taine”). Dar Mantuitorul ii spune: Nebune, nu confunda materia cu ceea ce ti-a daruit Dumnezeu in unicitatea ta, omule. Ti-a dat suflet, constiinta.
Materia, asa cum o cunoastem, are randuiala, calitatile, insusirile, masura ei, zidita in timp si spatiu fiind. E marginita. Dar Dumnezeu a dat sufletului nostru insusiri negraite fata de celelalte bunuri si daruri. De atatea ori marturiseam asa cum ne-au invatat Parintii nostri, dintre care citam pe Patriarhul Calist: Toate fapturile se misca. Dar fiecare intr-un anumit fel, cu o anumita masura, intr-un hotar anumit. Numai mintea omului se misca fara de hotar. Numai ea cuprinde toata lumea asta marginita, tot universul. Cu mintea noastra ne inaltam pana la Dumnezeu. Si cum am fi avut noi minte si cu aceasta miscare, cautare a ei, daca Dumnezeu n-ar fi sadit-o in noi, in Adam cel intai zidit din tarana pamantului, in care a suflat suflare de viata – sufletul viu, si in sufletul viu sa vorbeasca El, ca Suflet al sufletului nostru, pentru a ne inaltam la dumnezeire. De aceea spune Patriarhul Calist: Nu e dupa vrednicia mintii sa se ocupe numai de cele marginite.
Nu natura, nu cele necuvantatoare ne dau noua cuvant. Cuvantul e de la Dumnezeu-Cuvantul. Mintea, ratiunea e de la Dumnezeu-Ratiunea, Logosul. Caci la inceput era Cuvantul. Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.
Iata deci ce ne spune Mantuitorul: Nebune, cum tu-ti hranesti sufletul care te inalta pana la Dumnezeu numai cu mancare si bautura? Ai de toate – toate ti le-a daruit. Dar “ale mele”? Ce-ai strans tu atunci in sufletul tau? Prin niste bunuri, adunate de pe o bucata de pamant (grau, porumb s.a.), considerandu-le “ale mele” te institui in materialism. Dar daca mangai cu ele pe cel lipsit, pe cel flamand, pe cel in nevoie, in strigatul dupa ele, atunci uiti de existenta acestei pacoste a lumii – care a fost si este materialismul – in lumina si iubire divina. Devii altul, e un fel de transfigurare.
Jitnitele cele vechi le strica: “Mai mari le voi zidi”. Doamne, invredniceste-ma sa stric tot ce-i rau in hambarele inimii mele, sa le golesc, sa le curat si sa le fac vrednice de a primi bunatatile Tale! Sa impart materia, banul meu, painea mea, un medicament al meu, cu cel care sufera. Atunci voi cunoaste in inima mea acele bunuri dumnezeiesti, care-mi transfigureaza faptura – darurile virtutilor: credinta, nadejdea, dragostea, bunatatea, pacea, rabdarea, dreptatea, intelepciunea, infranarea de acest afect al meu de a ma imbogati. Asa, Doamne, sa ma imbogatesc, sa-mi umplu jitnita fapturii mele, adica inima mea, iesind astfel din nebunie.
Aici e nebunia: Sufletul, care e chemat sa se inalte, se hraneste doar cu mancare si bautura; mai mult, in loc sa se inalte, coboara. Sa nu uitam – e atat de adanca Evanghelia si luminoasa ca zorile diminetii divine! –: Calea noastra nu este in jos, ci in sus. Toata creatia ne invata. Zilele Creatiei merg de la cea dintai la cea de-a saptea, in care ne aflam noi. Cum ne-au invatat oamenii de stiinta: Incepand cu lumina, cu apele si celelalte zidiri – mineralele, intr-o prima treapta; in a doua treapta – vietuitoarele, iar apoi zidirea omului, care-si inalta mintea spre Dumnezeire. Faptura e zidita de Dumnezeu, si fiecare faptura e ca un vas, deschis spre a primi noi daruri de la Dumnezeu. In fizica cuantica se spune, uimitor, ca nu exista o asa-numita o lege a necesitatii. Au cazut astazi toate determinismele. Sa-si ceara iertare cei care i-au invatat pe elevii nostri in chipul acesta ratacit!. Cum ziceau ei, in chip natural, o lege o formeaza pe alta. Altfel spus, viata s-a nascut din minerale, apoi omul, despre care s-a spus ca e “fiinta sociala” – societatea ma formeaza. Altfel spus, un miliard de orbi il fac pe unul care vede; un miliard de schiopi fac pe unul care poate merge. Viata nu-i ascunsa mai inainte in mineral, dupa cum gandirea, constiinta nu-i ascunsa de mai inainte in viata. Dar mineralul se pregateste, virtual sau potential, sa primeasca un dar, care la vremea potrivita va fi dat de Dumnezeu – viata; dupa cum viata se pregateste pentru a primi noul dar, in om. Scriptura spune: Dumnezeu, luand tarana din pamant, a suflat suflare de viata. Dar tarana pamantului era formata, era pregatita, era – dupa cuvantul Sfantului Grigorie Palama – kioforon: era gravid pamantul, ca sa-l pregateasca pe om, lumina divina. Cum spune Scriptura: “Merge-vor din putere in putere”, caci “din plinatatea Lui noi toti am primit (si primim) har peste har”. Iar Sfantul Dionisie Areopagitul infatiseaza creatia intr-o ierarhie cereasca si pamanteasca, cele de jos tinzand spre cele de sus. Acesta este drumul. Zice el, furmos: “Cele inferioare sunt cu dorul lor in cele superioare mai mult decat in ele insele”. Si “toate, cum spune Psalmistul, cerand de la Tine asteapta” – lumina Ta si mila Ta.
Si acest om al lui Dumnezeu – doctorul Paulescu – spune, atat de luminos, cum faptura noastra poarta in ea de la inceput, in odraslirea ei, ca intr-un plan de mai inainte stabilit si ca dintr-un tot fondator, intemeitor, radacina de organe care nu functioneaza pentru moment, ci vor functiona la vremea lor. Iata, cea care se pregateste sa devina mamica, deodata, ca niste potire, parca, apar sanii si laptele, de mai inainte, pentru pruncul ce are sa vina, la vremea lui. Predica e ingaduita, ca orice cercetare: mama, le face ea, le organizeaza ea?.
Desi este pregatit, faptul este un eveniment cu totul nou. Ceva cu totul nou a fost viata; cu totul nou a fost mintea omului. Si, cu totul nou, simtim cum crestem. Sa faca experienta fiecare. Ce frumos a grait duminica trecuta Parintele Stefan. Mantuitorul, raspunzand invatatorului de Lege care L-a intrebat ce sa faca sa mosteneasca viata de veci, care a raspuns: Sa iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele Tau. Si i-a spus: Fa aceasta si vei fi viu! Fa legatura ta cu Dumnezeu, roaga-te, gandeste, comunica, cununa-te cu harul lui Dumnezeu si vei fi viu. Daca asa au aparut in creatia aceasta minunata a lui Dumnezeu toate fapturile, cu frumusetea lor. Si staulele sunt in chip deosebit numite de Intelept, unde se pregatesc apoi sa alcatuiasca sanul viu al vietuitoarelor. Iar santul viu sa alcatuiasca inima, in care, spune Inteleptul biblic: Ai pus, Doamne, in inima si vesnicia. Si atunci, privirea omului nu e in jos, ci in sus! Aici al doilea inteles: Nebune! Mintea lui era in jos; nu era in chipul firesc al suisului. Iar cu Dumnezeu, in Dumnezeu, in tot mai multa constiinta, in tot mai multa lumina. Acesta este drumul.Firea intreaga ne invata, iubitilor. De aceea, nu pot sa nu-l amintesc pe dumnezeuiscul Maxim Marturisitorul, care, cu ochii inimii lui, rugandu-se, traind ca un sfant, a simtit cum toata faptura se invata. El invatase de la filosofi ca omul e un microcosm; deci toata lumea e in el. Si spune el, adevar dumnezeisc: faptura lui Dumnezeu are trei trepte, dar in suis. Treapta intai – existenta, ca existam; a doua – existenta in bine, in har, lucrand binele. Si a treia – existenta vesnica, in vesnicie. Si pentru fiecare din aceste trepte ne-a dat Dumnezeu darul lui. Existam prin fiinta, ca avem fiinta. A doua – existam in bine, prin vointa. Fiinta au toate, dar omul are si vointa. Iar a treia – existam in har. Si pentru ele lucram. Putere are toata faptura, si vietuitoarele. De aceea cei vechi se rugau la Boul Apis, la Leu, la alte fapturi; putere au toate fapturile. In vointa e si lucrarea; lucreaza. Si, in final, odihna. Ce inseamna odihna, iubitilor?
Odihna, sarmanul de el: bea, mananca, veseleste-te. Cand zicem “Tu esti Invierea, Viata si Odihna…” – nu-i odihna lenii, iubitilor, ci cea despe care Mantuitorul spune: Luati jugul meu. Jugul meu este usor, sarcina mea este usoara. Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi.” Iar Apostolul spune: Cei care lucreaza faptele Domnului vor intra in odihna” si la Apocalipsa: “Odihneasca-se toti de faptele lor”. Deci odihna – dulceata bucuriei. Ea, aceasta odihna, aceasta bucurie, aceasta implinire a ostenelilor, a calatoriei tale.
Atunci, cuvantul ultim al Evangheliei. Am inteles de ce l-a numit nebun. Intai, sufletul – doar mancare si bautura, si nu ce cauta el, si nu numai el, ci faptura mea sa se inalte, si trupul si materia, cum se sfinteste pe altar, devenind trup si sange dumnezeiesc. Caci noi cand ne rugam la altar zicem: “Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte”, deci nu numai peste paine si vin, ci peste noi. Faptura noastra intreaga se sfinteste atunci. Deci nebun pentru ca el cauta sfintirea in mancare si bautura. Si a doua nebunie: cauta in jos, in loc sa mearga in sus. Or, drumul e in sus, spre tot mai multa lumina, constiinta, spirit. Si aceasta inseamna mersul spre ce incheie Evanghelia: Asa patimesc toti aceia care isi aduna comori ca si cum ele fac sufletul viu si nu se imbogatesc in Dumnezeu.
Sa te imbogatesti in Dumnezeu – acesta e cuvantul ultim al Evangheliei. Bogatia omului e constiinta lui dupa chipul lui Dumnezeu si darurile, virtutile dumnezeiesti: credinta, nadejde, bunatate, dreptate, pace, indelunga rabdare, intelepciune, infranarea poftelor, stapanire de sine, curajul, barbatia; si toate acestea, auziti, iarasi, pentru ca se potriveste aici, repet cuvantul dumnezeiescului Maxim: Virtutile sunt insusiri ale Dumnezeirii pe care le-a rasadit Dumnezeu in noi sub forma noastra umana. Ale ratiunii noastre, ale gandirii noastre. Sunt insusiri dumnezeiesti, deci El e intai de toate credincios in tot ce a zidit si ne-a fagaduit, este nadejdea in noi, este dragostea in noi, este bunatatea in noi, prin care stim sa impartasim din bunurile pe care ni lea- daruit. Insusiri divine sunt in noi virtutile. Si atunci, ne imbogatim in El. In ele e Dumnezeu prezent in noi. E ochiul luminii, harului, prin care ne impartasim de lumina divina. Si din iubirea divina e iubire in noi si ne indumnezeim in iubire. Sa o tinem mereu. Ea creste si lumineaza in noi si devenim, prin har, ne indumnezeim. Acesta e viitorul lumii, aceasta e mantuirea lumii. Cum adica: Iubitilor, cand avem lumina divina, iubire divina in noi, toti oamenii, atunci “intru lumina Ta vom vedea lumina”; si Te vom vedea pe Tine. Si in lumina Ta il vad si pe semenul meu. Il vad in adancul inimii lui. Iisus citea in gandurile fariseilor: “De ce cugetati cele rele in inimile voastre?” Cand Iuda pregatise vanzarea Lui, Iisus priveste in ochii lui si in inima lui si-i spune: Ce ai de gand sa faci fa mai curand. Ii citeste gandurile. Ma intreb, si ar trebui sa se strige de la un cap la altul al lumii: Daca cei din 11 septembrie ar fi citit in gandurile lor ce au de gand sa faca, cei care pregateau cele doua avioane, daca ar fi citit, potrivit acestui dar al lui Dumnezeu de a ne inalta, de a vedea in lumina divina… Nu de a cobori. Aceasta e salvarea lumii: sa ajungem luminati, sa citim in fetele si in inimile lor. Cand eu il vad pe fratele meu, vad fata lui si el vede fata mea; vad inima lui si vede inima mea; vad gandurile lui si el vede gandurile mele. Atunci eu nu mai am teama de fratele meu, pentru ca nu va mai indrazni sa-mi faca nimic. Tehnica e buna, ne da confort, dar nu da lumina sufletului, care se inalta. Ea ucide mai degraba. Si nu va rezolva… Am simtit in clipa aceea: Noi traim de acum intr-un nou eon. Nu vor mai fi razboaie pe pamant si lumea va fi salvata cand voi citi in inima semenului meu gandurile lui si el gandurile mele. Atunci l-am dezarmat cu lumina mea, cu iubirea mea, si el intra atunci in lumina si se va salva. Asa au facut sfintii.
Inchei cu aceasta marturie a unui sfant – Pavel cel Prost, care inseamna “cel iertat” (din limba slava). Avea el acest dar, ca vedea in sufletele oamenilor. A mers odata la biserica si el statea la usa, smerit. Il ghionteau… El lua seama la toti cei care intrau in biserica, sa vada cu ce fel de suflet intra la slujba. Avea si acest dar, sa vada pe fiecare cum este la sufletul lui, precum vedem noi obrazele altora. Cei mai multi aveau fata luminata, cu obrazul vesel si vedea pe ingerul fiecaruia bucurandu-se. Pe unul, insa, l-a vazut negru si intunecat la tot trupul si dracii tinandu-l de amandoua partile si tragandu-l spre sine, cu capastrul in nasul lui si pe ingerul lui departe, mergand posomorat si trist. Pavel, lacrimand si batandu-si pieptul, sedea inaintea bisericii plangand foarte pe cel ce i s-a aratat lui asa. Iar cei ce au vazut lucrul acela si de mirare alaturi de Pavel, parca plangeau si ei”. Erau multi dracusori, adica ganduri multe, inchipuind parca pe cei care au pregatit tragedia aceea, cum isi faceau planurile – pentru fiecare plan cate un drac. Din fiecare colt si cotitura. Dar, iubitilor, deodata, altceva, mai minunat: Iata, la iesirea din biserica Pavel Prostul tot la usa ramanand, in smerenia lui, vede pe acel om care intrase intunecat, iesind din biserica luminat la fata, alb la trup si dracii departe alungati, posomorati ca au fost lepadati, iar ingerul lui bucuros. Pavel sarea de bucurie si striga, laudand pe Dumnezeu: O, nespusa iubire de oameni! O, Dumnezeule cu indurarile Tale cele peste masura. Si, suindu-se pe o piatra inalta, zicea: Veniti, fratilor, si vedeti lucruile lui Dumnezeu cat sunt de infricosate, de toata inspaimantarea vrednice. Veniti si vedeti pe Cel ce voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Sa ne inchinam si sa cadem la El si sa zicem: Tu singur, Doamne poti sa ridici pacatele. Tu singur luminezi lumea, Doamne. Fa-ne vrednici, Doamne, sa auda toti cuvantul Tau si, daca a zis acel sarman bogat: suflete al meu, suflete, scoala, tgrezeste-te, ia aminte la chemarea lui Dumnezeu, traieste-ti clipa intalnirii cu Dumnezeu. Osteneste pentru cat ti s-a dat sa lucrezi pe acest pamant, mult sau putin. Dar in fiecare clipa fii gata sa te intalnesti din lumina Lui, ca o arvuna a celei mari, a dulcetii, bucuriei, luminii, odihnei, implinirii tale, salvatoare, nu doar pentru tine, ci pentru lume.
Fa-ne vrednici, Doamne, sa Te cunoastem, sa Te vedem si sa-i vedem pe toti, nu cazuti, ci ridicati si luminati. Asa simtim cu adevarat, ca adevar este ca lumea se va mantui prin Tine. Si asa se pregateste cu adevarat un cer nou si un pamant nou.
Cu Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
|
Imparatia copiilor Copii odihnesc si refac omul! Ei rezuma gingasia si frumusetea, puritatea si nevinovatia, si credinta. Chiar ei sunt o refacere a omului.
Chiar pe Iisus copiii L-au odihnit. Cei mari Il amarau mereu. Nu iesise bine din necredincioasa Betsaida unde abia tamaduise un orb, n-a inzbavit bine pe Petru de “milostivirea” satanei, cand a prezizat curajul in riscurile mantuirii, cand, iata, alta surpriza, o micime omeneasca. In drum spre Capernaum, ucenicii se pripeau si se intrebau, care e mai mare intre ei? Cine stie daca Petru a mai avut vreo pretentie? Cand i-a intrebat Iisus despre ce vorbeau intre ei pe cale, ucenicii au tacut, semn ca au vorbit din ale lui satana. Acesta, diavolul, se stramutase din Petru in ceilalti, pe alta tema, a celor omenesti. Dupa atatea si de la atatia, si de la toti, Iisus avea nevoie de odihna. Deci sezand, i-a chemat! Si de cate ori i-a chemat…, si le-a zis: “De voieste cineva sa fie intaiul, acesta sa fie cel mai de pe urma la toti si sluga tuturor” (Marcu 9,35). Mare inaintea lui Dumnezeu nu poate fi decat omul smerit. Oamenii ajung mari prin vitejii, bogatie, putere, chiar intelepciune – dar aceasta este trufie, si cu ea sperii lumea; si asa esti mare inaintea lumii. ”Lumea”, insa, nu e cuprinsa in scoartele cartii ceresti; dar in schimb (lumea) se inscrie acolo cu un pahar de apa dat unui drumet in numele dragostei de oameni. Si luand un copilas in brate, le-a zis: “Oricine va primi in numele Meu pe unul din acesti prunci, pe Mine ma primeste; si oricine Ma primeste pe Mine, Il primeste pe Cel ce Ma trimis pe Mine” (Marcu 9,37). Cuvantul ar putea fi largit. Daca mamele ar primi copiii in numele Domnului, ce stravezii ar fi ei in chipul lui Iisus! Abia atunci si-ar putea da seama mamele pe cine au primit prin copii. Copiii ajung in bratele lui Dumnezeu, fiindca sunt cei mai aproape de El. Modul lor de a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Inteleptii Il inteleg pe Dumnezeu ca pe o necesitate in explicarea lumii. Copiii Il au ca pe un Tata de pe celalalt taram. Iata de ce copiii sunt in Adevar, pe cand inteleptii in afara Lui. Gasesti ceva si cu mintea lor, numai daca ai o inima curata de copil. Aceasta te duce de-a dreptul in bratele Adevarului. In ochii copiilor, seninatatea e de culoarea cerului. Nu e Dumnezeu mai real in imparatia copiilor decat intr-un tratat de mecanica cereasca? Dumnezeu si copiii au inrudirea pe care noi, cei mari, o pierdem. Sfintii sunt niste mari copii! Si ce departe ne tinem de ei! (Pr. Arsenie Boca – “Tinerii, familia si copii nascuti in lanturi”)
|
Sf. Ioan Gură de Aur – cel credincios, totdeauna poate să prăznuiască Iarăşi praznic şi iarăşi sărbătoare, şi iarăşi Biserica se laudă cu mulţimea fiilor ei. Dar ce folos este din iubirea de fii, când numai la sărbători, iar nu totdeauna vedem feţele cele dorite ale fiilor, ca şi cum ar avea cineva o haină frumoasă şi nu i-ar fi îngăduit s-o poarte totdeauna. Haina Bisericii este mulţimea celor ce vin, precum şi proorocul de demult a vorbit despre Biserică, zicând: „Şi pe toţi aceştia îi vei pune împrejurul tău, ea o cunună de mire şi ca o podoabă de mireasă” (Is. 29, 18).
Deci precum o femeie înţeleaptă şi de bun neam, este cu bună cuviinţă, tot având haine decente, aşa şi Biserica astăzi [n.r. la praznic] se arată mai luminoasă, fiind îmbrăcată cu mulţimea trupurilor voastre, ca şi cu o haină potrivită. Că astăzi, nici o parte a ei nu este cu putinţă a se vedea goală, precum în zilele trecute. Dar pricinuitori ai goliciunii ei sunt cei ce numai astăzi au venit, cei ce nu totdeauna acopere pe maica lor. Iar cum că nu mică este pedeapsa a lăsa goală pe mama sa, să ne aducem aminte de o veche istorie, de cel ce a văzut gol pe tatăl său şi a fost pedepsit pentru aceasta (Fac. 9, 22), cu toate că nu acela a dezgolit pe tatăl său, ci numai l-a văzut gol. Vezi deci cum numai pentru aceasta n-a scăpat de pedeapsă. Cu atât mai mult, cei ce au venit numai astăzi, nu numai că văd goală pe maica lor, ci o şi dezgolesc pe ea. Iar dacă cel ce a văzut goliciunea nu a scăpat de pedeapsă, cei ce o dezgolesc, de care pedeapsă vor fi vrednici ? Acestea le zic nu voind să vă prihănesc, ci ca să fugim de pedeapsă, să fugim de blestemul lui Ham, să urmăm dragostei lui Sim şi lui Iafet şi să acoperim şi noi pururea pe maica noastră. A se înfăţişa numai de trei ori pe an înaintea lui Dumnezeu este o socoteala iudaicească. Căci către aceia s-a zis : „în trei vremi ale anului te vei arăta înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Ieş. 23, 17). Iar noi totdeauna voieşte Dumnezeu să ne arătăm înaintea Lui. La aceia, depărtările locurilor au făcut să fie numai atâtea adunări, că numai într-un loc era atunci permisă închinarea. Pentru aceasta şi timpurile adunărilor şi a venirilor lor erau puţine. Şi fiindcă numai în Ierusalim, iar nu în altă parte, trebuiau să se închine, pentru aceasta a poruncit ca numai de trei ori într-un an să se arate înaintea lui Dumnezeu, îndreptându-i la aceasta lungimea căii. Iar pentru noi nici un fel de îndreptare nu avem. Aceia erau împrăştiaţi pe tot pământul, căci zice: „Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (F. Ap. 2, 5), iar noi în această cetate suntem, locuim între aceleaşi ziduri şi de multe ori numai o uliţă ne desparte de biserică, totuşi ca şi cum am fi despărţiţi cu nenumărate noianuri ale mării, aşa de puţine ori venim la această sfântă adunare. Acelora le-a poruncit numai în trei vremi ale anului să prăznuiască, iar nouă ne-a poruncit pururea să facem aceasta, că permanent la noi este praznic. Şi ca să cunoaşteţi că este pururea praznic, voi spune pricinile sărbătorii şi veţi vedea că în fiecare zi este praznic. Deci la noi cel dintâi praznic este Epifania, adică Arătarea Domnului. Şi care este pricina praznicului? Dumnezeu pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit (Varuh 3, 38). Dumnezeu-Fiul Cel Unu-Năseut cu noi a fost şi nu numai a fost, ci pururea este. „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Pentru aceasta în toate zilele putem săvârşi Arătările Domnului. Dar praznicul Paştelor ce voieşte ? Care este pricina lui ? Prin el vestim moartea Domnului, căci aceasta este Paştile. Dar nici aceasta n-o facem în vreme hotărâtă. Că voind Pavel să ne izbăvească de aşteptarea vremurilor şi arătând că pururea putem face Paştile, zice: „Căci de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi bea din paharul acesta, moartea Domnului vestiţi” (I Cor. 11, 25). Deci de vreme ce pururea putem vesti moartea Domnului, pururea putem săvârşi şi Paştile. Voiţi să cunoaşteţi că şi praznicul acesta de azi se poate prăznui în fiecare zi şi mai ales că este în fiecare zi ? (predica este rostita la Rusalii, Praznicul Cincizecimii). Să vedem care este pricina praznicului acestuia? Pentru că Duhul Sfânt a venit la noi. Şi precum Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut este împreună cu oamenii cei credincioşi, aşa şi Duhul lui Dumnezeu. Dar de unde este arătată aceasta? „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului…” (In. 14, 15 – 17). Deci precum a zis Hristos că este cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului şi pentru aceasta putem oricând să săvârşim Arătările, aşa a zis şi despre Duhul ca în veac este cu noi şi putem deci săvârşi totdeauna praznicul a Cincizeci de zile. Şi ca să cunoaşteţi că nu este cu putinţă totdeauna să prăznuim şi nu numai la vreme rânduită, ascultaţi pe Pavel ce zice : „De aceea să prăznuim…”. Cu toate că nu era atunci praznic, când scria acestea, nici Paştile, nici Arătările, nici praznicul a Cincizeci de zile, dar a zis să prăznuim, arătând că nu vremea face praznicul, ci conştiinţa cea curată. Că praznicul nu este altceva, fără numai veselie, iar veselia cea duhovnicească nu din altceva se pricinuieşte, ci numai din lucrarea faptelor bune. Iar cel ce are conştiinţa curată şi fapte bune, totdeauna poate să prăznuiască. Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Sfântul praznic al Cincizecimii şi pentru ce nu se mai fac acum semne şi minuni
|
|
|
neafumate de cititul la lumanare nici de a becului din dotare (camera fiecaruia) nici de a monitorului care iti strica cel mult ochii, in timp; iaca cum se intoarce raul tehnologizat pe capul necuratilor asemeni cutitului pe care-l poti folosi fie sa omori, fie sa tai paine!
“Cel ce se cunoaste indeajuns si se judeca pe sine nu are vreme sa ii judece pe ceilalti.”Din intelepciunea Mitropolitului Filaret al Moscovei si Sf.Arsenie din Paros care zicea”Lucreaza privegherea de sine si de voiesti sa fii castigat,tu si aproapele,priveste la greselile tale si nu la cele ale altora.Domnul ne spune:”NU JUDECATI,CA SA NU FITI JUDECATI”.De la Parintele Amfilohie Makris cuvint:”Cand inima ta nu il are pe Hristos,va cuprinde in locu-I,banii,avutii sau oameni.Ocrotirea lui Dumnezeu micsoreaza ispita.Nu neglija rugaciunea de seara.Roaga-te cu inflacarare,asemenea celor ce se duc la o praznuire.EI SUNT TREJI SI SIMT DOAR BUCURIE.Astfel,de vreme ce urmeaza sa vorbesti cu Mirele tau,nu asculta cand ispititorul iti graieste felurite lucruri pentru a te impiedica,caci stii ca exista cinva care iti poarta de grija.Un om se poate inalta deasupra pamntului cu doua aripi,una este SIMPLITATEA si alta este CURATIA INIMII.Trebuie sa fii simplu in lucrari si curat in cugete si simtiri.Cu o inima neprihanita il vei putea cauta pe Dumnezeu si cu simplitatea il vei gasi si te vei bucura.
INIMA CURATA TRECE CU USURINTA PRIN PORTILE CERURILOR.” Sa ne ajute Dumnezeu sa cunoastem din vreme ispita si sa fugim la Picioarele Lui,rugandu-ne de ocrotire si mantuire.Amin!