Cum să se poarte băiatul faţă de fată  „Să-i spui c-o iubeşti, fără să te temi că vreodată se va răsfăţa sau se va folosi în chip rău de vorbele astea. Femile necuviincioase, care se duc cu unul şi cu altul, e firesc să se resfeţe la auzul unor asemenea cuvinte. O fată bună, însă, nu numai că nu se va înfumura. Ci se va şi smeri. Arată-i că-ţi place mult să stai cu ea, că preferi să rămâi acasă de dragul ei, decât să te întâlneşti cu prietenii tăi. S-o cinsteşti mai mult decât pe prietenii tăi, mai mult chiar şi decât pe copiii voştri. Şi pe aceştia de dragul ei să-i iubeşti. Dacă face ceva bun s-o lauzi şi s-o admiri. Dacă va cădea în vreo greşeală, s-o povăţuieşti şi s-o îndreptezi într-o manieră delicată. Să faceţi rugăciuni împreună. La Biserică să mergeţi amândoi. Dacă se întâmplă să vă afle sărăcia adu-i aminte soţiei tale că Sfinţii Apostioli Petru şi Pavel, care sunt mai presus de toţi împăraţii şi bogaţii, şi-au petrecut viaţa în foame şi în sete. Arată-i că niciun necaz din viaţă nu este înfricoşător, fără doar să ne împotrivim lui Dumnezeu şi voii Sale.”
(Sf. Ioan Gura de Aur)
|
Vorbirea de rău sau osândirea este o altă patimă înfricoşătoare. 
Celui care vrea să-ţi vorbească de alţii să-i spui: „Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbeşti de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri şi miresme, nu duhori şi mizerie. Ce voi câştiga dacă aflu cum cutare este rău? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre. Să ne interesăm de păcatele şi greşelile făute de noi. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu şi ce milostenie Îi vom cere, atâta vreme cât ne preocumpăm plini de curiozitate cu lucruri străine, iar ale noastre nici nu ne gândim? Să arătăm interes şi grijă pentru viaţa noastră. Preocuparea cu vieţile altora dovedeşte josnicie şi necuviinţă. E ca şi cum am trece prin faţa unei case străine şi am privi indiscret înăuntru, ca să vedem ce fac stăpânii casei”. Dacă vezi cum un om stă într-o baltă cu murdărie şi mestecă în ea umplând astfel aerul cu duhoare, nu-i vei face observaţie? Ei, aşa să faci şi cu cei care îi osândesc sau bârfesc pe alţii. Şi să te gândeşti că mizeria din baltă nu loveşte atât de mult în nas, cât lovesc în suflet povestirile murdare despre viaţa altora. Fii cu luare aminte, deci la cuvintele tale! Nu vorbi de rău, ca să nu te pângăreşti. Nu mesteca în balta cu murdării. Fă cununi din trandafiri, toporaşi şi alte flori. Nu băga în gură bălegar; gustă din licoarea dulce a florilor, ca albina, şi fă miere din ea. Să fii cu toţi politicos şi dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ţi scape vreaun cuvânt urât. În felul acesta toţi te vor iubi. Dar şi în ziua Judecăţii Domnul te va afla curat şi nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvânt de prisos, cu atât mai mult vom răspunde pentru vorbele noastre de rău.
|
De ce nu mă iubeşte?  Multi ne punem deseori intrebarea “De ce nu ma iubeste?”. Ne aflam la o varsta in care sentimentele dau “buzna” in sufletul nostru chiar daca vrem sau nu vrem. Bun, pana aici… putem spune ca nu e nimic grav, nu?
Nu este pacat sa iubesti. Nu e pacat sa simti ceva pentru o anumita persoana. Important este cum iubim. Cum ne manifestam aceasta iubire… si cat de mult credem in ea. Poate nu e corecta forma “cat de mult credem in ea” deoarece Dumnezeu este iubire. El daruieste iubire celor ce cred in Cuvantul si Puterea Lui. Poate unii vad iubirea ca o forma a destinului; te lasi in voia sortii, iubesti…nu iti pasa de nimeni si nimic nu te opreste sa continui aceasta frumoasa poveste…Unii vad iubirea ca un bancomat, totul consta in interesul persoanei…. Insa numai putini isi dau seama ce este iubirea adevarata. Iubire nu este atunci cand partenerul/partenera arata “super tare”. Iubire nu este nici cand la prima ispita, totul se sterge…totul dispare. Nu. Iubirea intre doua persoane vine de la sine. Iubirea…din punctul meu de vedere, e rugaciune. Este un cant al inimii…ce il inalti spre El. O partitura a vietii neinfinita in care nu faci altceva decat sa iubesti. Pai…veti spune…-cum sa nu arate bine? pai atunci, unde este acea atragere…unde este placerea? – Pai, iubesti din placere deaoarece si cel de langa tine te iubeste.Placerea e doar ardoarea sentimentelor,puterea lor.Chiar aici se ascunde dorinta din rugaciune. -Si daca nu ma iubeste? Tot iubesti. Pentru unii poate e absurd, sa iubesti fara ca celalalt sa simta ceva pentru tine. De aceea facem lucruri ce duc spre pacat… Ne ambitionam si mai mult ca celalalt sa ne placa. Statusurile de dragoste utilizate des pe messenger, hi5-ul cu poze triste, mesaje si scrisori…..sunt doar mici ajutoare pentru a intemeia o relatie. Oare? De ce unii tineri apeleaza la acestea, si nu la rugaciune? Tinere, iubirea nu se naste prin intermediul Internetului. Dumnezeu nu ne iubeste doar daca avem internet. El ne iubeste neincetat…fara conditii… Asta ar trebuii si noi sa facem. Nu trebuie sa fortam cumva lucrurile. Iubirea intre doua persoane vine de la sine. In clipa cand incercam sa “umblam” singuri la o relatie,e posibil sa se prabuseasca totul pentru totdeauna. Iubirea vine cand e trimisa de Dumnezeu la vremea ei…nu atunci cand ne dorim noi.
|
Incredibile creaturi ce sfidează evolutia (I) embedded by Embedded Video
Google Direkt “…Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra. Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: “Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea. Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1:19-27) Icoane făcătoare de minuni din zona Neamţului 
(Imagini trimise de Andreea) De aceea te întreb, omule frumos, ce faci pentru sufletul tău?  Frate te întreb cum este mai bine pentru tine în zilele acestea : să petreci mai puţin timp sau mai mult pe internet? Ce câştigi când petreci ore în şir cu ochii în calculator? O să-mi spui că vorbeşti cu prietenii, că citeşti articolul astă pe un site ortodox, că îţi cauţi materiale informative, poze, ştiri…Da, dar câte dintre aceste îţi sunt folositoare sufletului?
Spune-mi ce faci pentru sufletul tău în fiecare zi, cum îl hrăneşti, cum îl îmbraci, cum îl odihneşti? Te întreb, poţi să rupi o oră petrecută pe internet şi să citeşti un acatist al unui Sfânt drag? Ai căştile în urechi şi nu-ţi auzi sufletul cum strigă şi el de foame? Nu ţi-ar fi mai bine să petreci seara cu Sfinţii, cu Domnul, prin rugăciune, să petreci împreună cu famila, să te bucuri de Liturghia Sfântă din fiecare Dumnică, să admiri un peisaj creat de însuşi Dumnezeu? Cum te simti mai curat, mai bun, mai blând, mai luminat? Când îi auzi pe altii cum mestecă în gura lor noroi despre alţii la televizor, sau când alegi să faci binele, să nu vorbeşti de rău, să faci milostenie? Ce te nemulţumeşte? Boala, necazul, nedreptatea, societatea, mancarea, oamenii? Accepta-le omule pentru că acestea te vor face mai bun, te vor face om, strigă la Domnul şi te va auzi. Ascultă-ţi conştiinţa şi vezi ce-ţi răspunde. Nu te mai compara cu alţii, uită-te înlăuntrul tău, mulţumind Domnului pentru tot în orice situaţie te-ai afla. Nu ştii oare că şi în lacul cu noroi cresc nuferi? Eşti un om frumos, cu totul, şi calităţi şi defecte, chiar dacă n-ai fi fost aşa, tot tu eşti, copil al Domnului. Domnul vrea să vorbească cu tine prin rugăciune, vrea să te ajute când eşti şi în gropă, să te ţină pe umerii Săi, să-i dai în mâinile Sale sufletul tău curat. De aceea te întreb, omule frumos, cât faci, ce faci pentru sufletul tău? Lasă lumea aşa cum ea, nu ştii ca poate prin rugăciunea ta, Domnul o va lumina? Te deranjează, te doare cum e lumea? Mulţumeşte-i Domnului că poate în felul asta tu acum te întorci la El şi-i spui durerile tale, şi lumea se va schimba. Au spus-o Sfinţii şi o spun şi eu un amărât, ce va câştiga omul dacă va avea întrega lumea, iar sufletul său îl va pierde? Tu fi smerit, să te găsească Domnul cuminte, om frumos!
|
Oameni, trandafiri şi biserica din mijloc La biserica “Sf. Mina” se ajunge usor, chiar daca este seara si un pic frig, din cauza rafalelor de vant reci, ale caror vreme de toamna tarzie a sosit: este 11 noiembrie. Pleci din piata Unirii, iar bulevardul larg te conduce urcand alene, printre puzderia de reclame luminoase care te invadeaza, alaturi de mii si mii de zgomote: masini, muzica data la maxim, dicutii fugare si intretaiate ale oamenilor prin multimea carora te strecori grabit.
Din fericire, dupa prima intersectie, lucrurile se mai linistesc: doar o covrigarie la care este coada (desi este seara?), un chiosc cu de toate, chiar ceai si cafea (la ora asta?), multe, parca prea multe vanzatoare de flori ambulante. Iar oamenii care vin din sens opus au tot flori in mana, dar feţele si comportamentul le sunt senine, impacate si fericite. Curand, se zareste si maiestuoasa biserica, luminata si ea, dar cu totul altfel decat reclamele aflate nu departe, poate si datorita acordurilor slujbei care a inceput deja si pe care adierile scurte de vant le poarta peste tot, de jur imprejur. Poarta principala de intrare, mare si impunatoare ca si biserica, este retrasa la cativa metri fata de bulevard, parca izolandu-se putin de tumultului strazii. Acolo, oamenii care sosesc au format un rand, care insa…se indeparteaza de poarta, undeva catre stanga! Pornesc si eu, pe marginea acestuia (iata: nu am puterea, rabdarea si vointa celor care se aseaza la rand, intr-o cuminte asteptare…).Acum inteleg de ce era coada la covrigaria din apropiere, la chioscul cu ceai si cafea, si unde s-au vandut asa o multime de flori la acest ceas de seara.Nu dupa foarte multi pasi am cotit la dreapta, pe o straduta, ingustata si mai mult de sirul de oameni; masinile de-abia pot avansa, iar un sofer grabit claxoneaza exasperant si insistent. Dar…nimeni, absolut nimeni din sirul imens de oameni nu riposteaza in nici un fel! Desi suntem in centrul Bucurestiului, violenta, irascibilitatea cotidiana nu mai au acum, brusc si inexplicabil, nici o putere. Nici macar un repros nu mai umple aerul; poate auzul tuturor este prea plin de cuvintele preotului care slujeste in altarul bisericii, care nu se mai vede si pare a fi undeva, departe.  Urmeaza alta straduta la dreapta; masinile se raresc, oamenii se inmultesc, slujba se aude mai tare iar rafalele vantului mai incet. Si,in sfarsit, ultima straduta,tot la dreapta; vantul nu mai sulfa de loc, iar biserica si slujba care se revarsa din ea au reaparut brusc parca din neant. Este de fapt o alee pietonala: pe dreapta, alipite langa zidul bisericii ca puisorii langa o closca, sunt chipurile oamenilor, neobositi si nesuparati de lunga asteptare suportata benevol. Pe stanga, sub corturile improvizate ad-hoc, sunt alte chipuri, de sfinti, imortalizate in icoane, inconjurate de cruciulite, tamaie si carti, care zambesc tainic la vederea multimii imense de oameni care ii inconjoara. Coada se sfarseste brusc; de fapt, coteste pentru ultima oara la dreapta, intrand prin ingusta poarta din spatele bisericii, acolo unde ii asteapta, intr-o lumina puternica, rabdator si grabnic ajutator ca intotdeauna, Sfantul Mina.
Nu poate intra nimeni pe acesta poarta ingusta (sunt si jandarmi), decat pelerinii care au indurat, rabdatori, toate greutatile intalnite pe lungul drum al asteptarii. Realizez acum, practic si neasteptat de concret, de ce cararea si poarta raiului sunt stramte si inguste si de ce cu greu se poate intra…Dar, totusi sunt foarte multi aceia care au incercat si iata ca reusesc! Eu insa nu am ce face, si pentru a intra totusi macar in curtea bisericii, parcurg ultima latura a zidului care o margineste.Aici nu mai este aproape nimeni, doar, surpriza: ca niste strajeri, o poiana de trandafiri de toate culorile, foarte inalti si infloriti, in acest mijloc rece de noiembrie! Observ astfel, fara sa vreau, ca biserica este inconjurata din toate partile: pe trei laturi de sirul de oameni senini si rabdatori, iar pe a patra de tradafiri parca surazatori… Iar slujba, parand ca tasneste din chiar racla cu moastele Sf Mina, plutind in aer, peste tot si peste toate, ocroteste si ea de sus: oameni,trandafiri si biserica din mijlocul lor. Intru in curtea interioara care este si ea plina de oameni, cu chipurile la fel de luminate ca si ale multimii de lumanari aprinse alaturi.Ma opresc apoi, ascultand slujba, la cativa pasi de biserica si de racla Sf. Mina .Acolo, oamenii ce par ca plutesc trecand ca niste ingeri, lasa florile, o sarutare si o parte din sufletul lor. Stand acolo doar cateva clipite, langa Sfant, ar vrea sa ia cu ei ceva, sa duca si acasa, si celor care nu au putut veni, sa-l aiba cu ei mereu. Si atunci ating racla usor cu o batista, stergand astfel toate greutatile asteptarii, si o mica parte din sfintenia Sfantului Mina ramane imprimata acolo… Acolo, dar si pe frunte,unde parintele ii miruieste, si chiar pe floarea pe care o primeste fiecare la plecare, cu binecuvantarea care ii face deodata sa devina senini. In acest moment cantarile corului se opresc deodata ,se face liniste, apoi parintele care slujeste in biserica rosteste calm, puternic si apasat: “O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenic Mina, si de minuni facatorule, primeste aceasta rugaciune de la mine, nevrednicul robul tau…” Tresar brusc la inceputul acestei rugaciuni: sa fie oare…? ”Caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat ,scap eu ticalosul…” Da, este chiar rugaciunea catre Sfantul Mare Mucenic Mina, pe care o citeam eu, nu cu mult timp in urma, in metroul care ma ducea spre Piata Unirii. 
|
“… Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au văzut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condiţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizate a creştinismului, care prin intermediul diferitelor tendinţe hiliaste ale Evului Mediu – şi acestea la rândul lor puternic colorate iudaic - a dus la eshatologia comunistă a evreului german [Karl] Marx…“. 
Învăţătura socială a Sfântului Grigorie Palama[1]Raiul lui Dumnezeu şi „raiurile” oamenilorde Pr. Theodoros Zisis Sf. Grigorie Palama - lauda Tesalonicului şi a întregii Ortodoxii – este cunoscut drept cel care a pus bazele teoretice ale isihasmului. În el, teologia mistică a Bisericii Ortodoxe şi-a găsit expresia cea mai desăvârşită. Să nu se creadă însă că prin „teologie mistică” înţelegem o teologie separată, deosebită de învăţătura dogmatică a Bisericii. Întreaga teologie ortodoxă este mistică, fiind numită astfel deoarece învaţă că omul, într-un anume chip tainic, mistic, trăind în spaţiul Bisericii şi împărtăşindu-se din mijloacele sfinţitoare ale ei, are putinţa de a se uni cu Dumnezeu, de a se îndumnezei, nu după fire, ci după har. Mulţi eretici au încercat să desfiinţeze această posibilitate de îndumnezeire, cu neputinţă de înţeles minţii omeneşti, exprimată însă cu o unitate uimitoare în întreaga literatură bisericească începând de la textele Noului Testament. Luptele marilor Părinţi ai Bisericii împotriva ereticilor nu sunt simple dispute filologice referitoare la înţelesul anumitor pasaje din Scriptură. Sunt lupte pentru păstrarea elementului esenţial al creştinismului, anume putinţa omului de a ajunge de la „după chipul” la „după asemănarea” lui Dumnezeu[2], de a depăşi adică neputincioasa sa fire creată şi a face marele salt către spaţiul necreatului. 
Acest dor străvechi al omului, care şi-a lăsat urmele şi în învăţăturile altor religii, a fost exploatat – după Sfânta Scriptură – de către începătorul răutăţii, diavolul. El le-a şoptit celor întâi-zidiţi că pentru a deveni asemenea cu Dumnezeu nu este nevoie să trăiască sub aripa Lui, să asculte de poruncile Lui. Pot să se despartă de Dumnezeu, să guste din pomul cunoaşterii; această cunoaştere le va deschide ochii şi astfel vor deveni asemenea cu Dumnezeu: vi se vor deschide ochii şi veţi fi asemenea celui Preaînalt.[3] Istoria omenirii care se străduieşte să câştige mântuirea şi să găsească soluţii la problemele sale prin cunoştinţă, în chip de-sine-stătător (autonom) şi în afara lui Dumnezeu, este de fapt repetarea şi continuarea păcatului strămoşesc. Aceasta este pricina pentru care omul, deşi se luptă să creeze „raiuri” [pe pământ], simte că trăieşte în afara Raiului celui adevărat, că şi-a părăsit temelia sa cea firească şi adevărată. În timp ce crezuse că va putea singur, în afara aripii ocrotitoare a lui Dumnezeu, să-şi atingă ţelurile, s-a trezit deodată pradă uşoară şi jucărie în mâna altor puteri, care cu de la sine putere, fără a fi chemate, i-au oferit alianţa. Teologia mistică creştin-ortodoxă urmăreşte tocmai reaşezarea omului pe adevărata sa temelie şi reacoperirea lui de către aripa harului lui Dumnezeu – pentru a dobândi nu îndobitocirea[4], cum s-a întâmplat atunci când a făptuit de unul singur, ci îndumnezeirea. Sf. Grigorie Palama a înţeles corect şi la timp că potrivnicul său în disputele isihaste, Varlaam Calabrezul, desfiinţa această putinţă [a îndumnezeirii]. Pe de o parte Varlaam cuteza, cu ajutorul filosofiei şi al logicii – adică din nou în chip de-sine-stătător -, să cuprindă cu mintea tainele cunoaşterii lui Dumnezeu, iar pe de alta urmărea să arate că este cu neputinţă, că este de neconceput, să se unească creatul cu necreatul, omul cu dumnezeirea. Acestei dispute cu Varlaam, Sf. Grigorie i-a dedicat cea mai mare parte a lucrării şi a scrierilor sale. Iar din această luptă a ieşit biruitor: teologia mistică a biruit scolasticismul, Ortodoxia a biruit erezia. Nădejdea şi dorul [îndumnezeirii] au rămas încă o dată neştirbite. S-a scris o mulţime de studii despre teologia sfântului nostru, în care sunt cercetate toate aspectele gândirii lui. [...][5] 
Unitatea Apostolilor şi a PărinţilorNoi însă nu ne vom opri asupra temelor teologice de specialitate. Îl vom lăsa la o parte pe isihastul Palama, pe ascetul mistic, pe teologul dogmatist, pentru a ne opri asupra păstorului, asupra arhiepiscopului Palama, care în timpul păstoririi sale în Tesalonic a avut de înfruntat şi probleme practice legate de viaţa de zi cu zi a creştinilor, de legăturile dintre ei, de comportamentul lor moral. Din fericire, s-au păstrat din această activitate a sfântului destule omilii[6], de care ne vom folosi pentru a arăta ce poziţie a avut el în privinţa câtorva probleme sociale fundamentale, care i-au preocupat pe oamenii tuturor vremurilor şi care îi preocupă de asemenea deosebit de intens pe oamenii din vremea noastră. Sf. Grigorie a dat o mare importanţă lucrării sale de instruire a tesalonicenilor. Ceea ce se petrece în cultivarea pământului – spune el -, se petrece şi în călăuzirea duhovnicească a oamenilor. Ceea ce seamănă cineva în câmp, aceea va şi culege; recolta va fi pe măsura ostenelilor. Dacă omul lasă pământul nesemănat şi nelucrat, va scoate spini şi buruiene. Prin cultivarea duhovnicească şi prin lucrarea virtuţilor, oamenii devin folositori atât pentru alţii, cât şi pentru ei înşişi. „De aceea,” spune sfântul, „nu voi înceta în fiecare zi să fac tot ce îmi stă în putinţă, să învăţ atât în Biserică, cât şi în particular, pentru ca să răscolesc adâncimile păcatului, să tocesc răul, să dăruiesc cunoştinţa care mântuieşte.“[7] Li se va părea multora ciudat că am ales ca temă învăţătura socială a Sf. Grigorie Palama. Ce poate spune despre problemele sociale un nevoitor, un teolog mistic, care zboară şi trăieşte în alte lumi? Răspunsul este foarte simplu. Ceea ce spune despre aceleaşi probleme Noul Testament, Evanghelia, Hristos şi Apostolii. Părinţii şi învăţătorii Bisericii au primit această învăţătură [a Evangheliei] şi au păstrat-o curată şi neştirbită, au păzit-o în sânul Bisericii ca pe lumina ochilor, de-a lungul tuturor veacurilor. Astfel, aşa cum se vorbeşte despre învăţătura socială a Evangheliei, la fel se poate vorbi şi despre învăţătura socială a Părinţilor. Din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, nu există absolut nici o deosebire între învăţătura Noului Testament şi învăţătura Părinţilor. După cum foarte frumos spune un vechi imn al Bisericii (scris după cât se pare de Sf. Roman Melodul), credinţa Bisericii – haina adevărului – este alcătuită din două elemente deopotrivă de importante: propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor. „Biserica nu este numai Apostolească, ea este şi Părintească[8].”[9] Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; carea şi purtând haina adevărului, cea ţesută din Teologia cea de sus, drept învaţă şi slăveşte taina cea mare a bunei-cinstiri.[10] 
Cripto-iudaismul revendicărilor socialeÎn ultima vreme este susţinută cu insistenţă părerea că în istoria creştinismului există un punct, după care creştinismul autentic, curat, s-a pierdut. După primele trei veacuri, creştinismul ar fi fost denaturat şi falsificat. Iar ortodocşii care tind să accepte această părere sau cei care din nefericire chiar o susţin nu se gândesc la un lucru atât de simplu: că toate Sinoadele Ecumenice, care au stabilit hotarele şi conţinutul învăţăturii creştine, au fost ţinute nu în primele trei veacuri, ci în cele următoare; că toate marile figuri ale Ortodoxiei – Sfinţii Trei Ierarhi, Sf. Atanasie cel Mare, cei doi Sfinţi Chiril [al Alexandriei şi al Ierusalimului], Sf. Maxim [Mărturisitorul], Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama – au trăit şi au activat în veacurile următoare. Creştinismul pe care îl propovăduiesc ei este aşadar denaturat şi falsificat? Cheia interpretării acestei poziţii anti-ortodoxe are legătură cu tema despre care vom vorbi. Susţinătorii acestei păreri se situează într-ascuns de partea unui creştinism ce continuă mesianismul iudaic. Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au văzut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condiţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizate a creştinismului, care prin intermediul diferitelor tendinţe hiliaste ale Evului Mediu – şi acestea la rândul lor puternic colorate iudaic - a dus la eshatologia comunistă a evreului german [Karl] Marx. Ei se laudă că sunt adepţii creştinismului biblic. Uită însă că Biblia nu înseamnă doar Vechiul Testament, ci şi cel Nou. Iar duhul Noului Testament nu este nici evreiesc, nici grecesc. Este duhul cel nou, învăţătura cea nouă, pe care Hristos a descoperit-o lumii. Această învăţătură leagă ca şi un lanţ – fără nici măcar o singură verigă lipsă – doctrina Bisericii din toate veacurile. Biserica s-a luptat pe mai multe direcţii pentru a păstra neştirbită această învăţătură, împotriva celor ce vroiau să înfăţişeze creştinismul ca fiind confortabil şi de acord cu poftele şi dorinţele oamenilor. Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovnicească, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice. Şi pentru că acesta este cursul vremii, acestea sunt poftele „lumii”, mulţi modelează creştinismul după chipul „lumii”, merg în pas cu „lumea” şi adună aclamaţiile şi aplauzele „lumii”. Într-un mediu asemănător s-a găsit şi Sf. Grigorie Palama, atunci când a preluat păstorirea Tesalonicului. Oraşul era dominat de mişcarea Zeloţilor, care în acea vreme amestecase şi confundase ţelurile religioase cu cele politice[11]. În oraş aveau loc multe răscoale şi violenţe împotriva bogaţilor şi a nobililor. Acest mediu nu ajuta deloc venirea în oraş a Sf. Grigorie[12]. Când în cele din urmă s-a reuşit înscăunarea lui ca arhiepiscop, sfântul ar fi putut foarte bine, dacă ar fi fost un oportunist, să se alăture mişcării Zeloţilor, care stăpânea oraşul. În mijlocul tulburării şi al neînţelegerilor, el ar fi stârnit patimile, ar fi sprijinit lupta împotriva clasei nobililor şi a bogaţilor, împotriva orânduirii sociale[13]. Ar fi primit, cu siguranţă, aplauze şi aclamaţii, însă şi-ar fi trădat totodată misiunea de păstor creştin, de propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, care este o propovăduire a dragostei şi a păcii, nu a urii şi a dezbinării civile. Dar adevăratul ucenic al lui Hristos a urmat tocmai acest drum al dragostei şi al păcii, al înfrăţirii şi al înlăturării vrăjmăşiei. În prima rugăciune pe care a înălţat-o lui Dumnezeu la poarta oraşului, el s-a rugat pentru izbăvirea cetăţii de dezbinare[14]. Iar în prima sa omilie către tesaloniceni s-a arătat ca un făcător de pace. A vorbit despre pacea şi unitatea ce trebuie să-i caracterizeze pe creştini, care sunt legaţi întreolaltă prin multe legături: ei sunt copii ai aceluiaşi Părinte – Dumnezeu -, sunt urmaşi şi strănepoţi ai lui Adam şi mai ales sunt fii ai Bisericii, care i-a născut din nou prin botez. Sfântul nu socoteşte nici o orânduire[15] [socială] anume ca fiind pricina tulburărilor. Există o singură „orânduire” comună tuturor – bogaţilor şi săracilor, conducătorilor şi supuşilor -, „orânduirea” păcatului: „Păcatul obştesc [comun], alungând dragostea, a statornicit să ne fim duşmani unii altora. Iar din care altă pricină veţi fi nimicit oare legătura unuia faţă de altul şi faţă de Dumnezeu, adică dragostea, dacă nu datorită cugetului vostru cel iubitor de păcat? Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci[16], spune Domnul în Evanghelii.”[17] 
Răul se găseşte în lăuntrul omului, nu în afara luiÎn omiliile sale, sfântul revine adesea la problemele care dominau atmosfera duhovnicească de atunci a Tesalonicului. Iar aceste probleme erau: în primul rând, ce trebuie să facă creştinul? Să se îngrijească mai întâi să schimbe condiţiile vieţii sociale, pentru a trăi în confort material, sau să-şi îmbunătăţească mai întâi starea duhovnicească? Să ia aminte la omul lăuntric, sau la omul exterior? Iar în al doilea rând, ce valoare dă creştinismul bunurilor materiale? Cum se raportează el la proprietate şi la bogăţie? Ce învaţă în privinţa folosirii lor? Este demn de remarcat că în tratarea acestor teme, Sf. Grigorie se întemeiază cu prisosinţă pe textele Sfintei Scripturi: multe pagini din omiliile sale sunt atât de încărcate de citate şi pasaje scripturistice, cu care îşi argumentează fiecare afirmaţie a sa, încât aproape ajung obositoare la citire. Nici unul dintre adepţii teologiei „biblice” sau „politice” nu are texte atât de biblice ca şi sfântul nostru, ale cărui păreri referitor la temele de bază ale comportamentului etic şi social uman vom încerca să le prezentăm pe scurt. Răul nu se găseşte în afara omului. În viaţa primilor oameni, condiţiile exterioare, cadrul exterior, erau desăvârşite. Înţeleptul Creator şi Legiuitor le-a făcut pe toate „bune foarte”, fără îndoială cu mult mai bune decât condiţiile idealiste ale utopicei societăţi a viitorului, pe care o preconizează nerealiştii conducători ai multor sisteme sociale. În ciuda condiţiilor exterioare ideale, în ciuda faptului că din punct de vedere al înlesnirilor materiale, omul trăia cu adevărat în Rai, el nu a izbutit totuşi să înainteze pe calea desăvârşirii sale duhovniceşti, ci a căzut. Oare factorii ce au dus la cădere au fost materiali şi trupeşti? Oare răul a fost social, sau a fost duhovnicesc? Răspunsul creştinismului – şi al Sf. Grigorie Palama – este limpede şi curat ca şi cristalul. Răul nu stă în nimic altceva decât în păcat. Păcatul este singurul rău, cel care îl destramă pe om şi societatea. Acesta este izvorul şi rădăcina tuturor relelor. Prin urmare, toate încercările de înlăturare a relelor nu trebuie să aibă drept scop îmbunătăţirea lucrurilor ce ţin de exteriorul omului, ci a celor ce ţin de lăuntrul lui. Facem o greşeală grozavă, spune Sf. Grigorie, atunci când începem să luptăm în afara noastră, iar lumea noastră lăuntrică o lăsăm complet nepăzită. Bineînţeles că este posibil ca omul să aibă şi în afară atacuri şi ispite. Acest război este însă o distragere a atenţiei, este un război indirect, nu loveşte centrul apărării şi omul poate să i se împotrivească. Însă războiul lăuntric, războiul gândurilor, războiul nevăzut, acesta este cu adevărat hotărâtor. Cel ce este învins în acest război, cade definitiv în mâinile puterilor răutăţii: „Iar de biruieşte cineva în războiul simţurilor, aceasta nu înseamnă că este neînvins şi în războiul minţii. Pe când cel ce biruieşte în războiul lăuntric, pe cel din afară îl câştigă cu desăvârşire.”[18] Poate izbuti cineva să biruiască răul în afară, spune sfântul, însă aceasta nu înseamnă că el este neînfrânt şi din punct de vedere lăuntric: înăuntrul său se ascunde încă posibilitatea de a fi atacat. Însă celui ce a biruit în lupta lăuntrică, îi este foarte la îndemână să pună pe fugă şi duşmanii din afară. Din lăuntrul nostru purced gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, hoţiile, lăcomia şi celelalte patimi. Dacă omul îşi va curăţa lăuntrul său, atunci curăţia lui se va răsfrânge şi la cele din afară. Dacă însă va curăţa doar cele din afară, lăuntrul său va rămâne necurat. Acesta este înţelesul îndemnului lui Hristos de a curăţa nu partea din afară a paharului, ci partea dinăuntru, pentru că „nu cel ce curăţă partea din afară a paharului, acela o are şi pe cea dinăuntru curată, ci curăţaţi mai întâi lăuntrul paharului, şi astfel va fi curat tot.”[19] Creştinismul nu pune accentul pe cele exterioare. El urmăreşte să taie răul de la rădăcină. Legea veche, iudaismul, se îngrijea să curme răul din punct de vedere exterior, după cum fac şi azi socialiştii moderni, urmaşii spirituali ai iudaismului. Însă legea harului, învăţătura Evangheliei, ne ajută să biruim răul înăuntrul nostru. Nu pedepseşte şi osândeşte doar uciderea, ci şi pricina uciderii – mânia; nu interzice doar preacurvia, ci şi pofta vicleană, privirile păcătoase către femei străine. Soarta bătăliei nu se hotărăşte pe câmpul de luptă material, ci pe cel duhovnicesc. Aşadar, conchide Sf. Grigorie, dacă lăuntric te îngrijeşti să stai drept în faţa lui Dumnezeu, vei birui şi patimile din afară. „Căci dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt; şi dacă aluatul este sfânt, la fel şi frământătura.“[20]. Acelaşi lucru îl adevereşte şi Sf. Ap. Pavel, spunând: „În duhul să umblaţi şi nu împliniţi pofta trupului.”[21] Să nu se creadă însă că răul este cuibărit înlăuntrul nostru ca ceva aparte, ca o entitate separată. În lumea creată de Dumnezeu cu înţelepciune şi bunătate, nu există rău. „Pentru că în afară de păcat, nimic din ceea ce există în viaţa aceasta nu este cu adevărat rău, chiar şi dacă e aducător de răutate, nici măcar moartea.”[22] Firea noastră a fost zidită bună de către Dumnezeu. Dacă omul a căzut într-o prăpastie atât de mare a relelor, nimeni nu este răspunzător pentru aceasta decât el însuşi, deoarece şi-a folosit greşit libertatea. Păcatul nu este nimic altceva decât îndepărtare voită de Dumnezeu, iar consecinţa lui e faptul că sufletul încetează de a mai fi ocrotit, întărit şi hrănit [de Dumnezeu], pentru a izbândi în cârmuirea celor dinăuntrul şi a celor din afara omului. Sf. Grigorie spune că aşa cum atunci când sufletul părăseşte trupul, acesta se destramă şi moare, la fel şi atunci când Dumnezeu părăseşte sufletul, acesta moare duhovniceşte. Şi atunci, nu doar că nu mai este în stare să lucreze corect în ceea ce priveşte binele, ci şi începe coborâşul, „întorcându-se şi mergând din rău spre mai rău.”[23] Sf. Grigorie îndreaptă atenţia tesalonicenilor, indiferent de treapta lor socială, spre renaşterea lăuntrică: „De aceea noi toţi avem nevoie de râvnă şi de atenţie, şi cei slăviţi şi cei lipsiţi de slavă, şi stăpânitorii şi stăpâniţii, şi bogaţii şi săracii, ca să înlăturăm din sufletul nostru aceste patimi rele şi să încetăţenim în el alaiul virtuţilor.”[24] Căutând să facă o analiză a felului de a gândi al ascultătorilor săi, sfântul spune că i se pare că ei nu luptă cu arme duhovniceşti, ci trupeşti; că nu caută izbăvire de ispitele lăuntrice, ci caută izbăvire de relele exterioare şi confort material. Această cale este însă greşită, deoarece izbăvirea duhovnicească aduce nu numai mântuirea sufletului, ci şi izbăvirea de relele vremelnice, care îşi au izvorul în păcat: „Cum de ni s-a făcut oare această viaţă dureroasă şi plină de suspine, iubitoare de război şi plină de nenorociri? Oare nu pentru că ne-am aruncat pe noi înşine, prin călcarea poruncii, în ispita interzisă, adică în păcat? Aşadar, dacă prin pocăinţă ne vom curăţi de tot păcatul, iar pentru aceasta avem nevoie de ispite cu măsură, atunci la vremea potrivită ne vom întoarce la o viaţă fără de durere şi fără ispite.”[25] 
Folosirea bunurilor lumii. Bogaţi şi săraciSă trecem însă acum la cea de-a doua temă, să vedem ce valoare acordă Sf. Grigorie vieţii acesteia şi ce poziţie are el în privinţa bogăţiei şi a sărăciei. Mai întâi, sfântul arată că mântuirea nu depinde de condiţiile exterioare. Bunăstarea, traiul bun sau confortul nu sunt mijloace care să ajute la mântuire. Aceasta se vede în viaţa primilor oameni, unde condiţiile ideale nu au împiedicat păcatul şi căderea. Însă şi experienţa [omenească] dovedeşte aceasta: bogăţia, puterea şi slava îl înăspresc pe om şi îl fac insensibil şi neîndurător. Sfântul aduce drept pildă clasa conducătoare a iudeilor, care nu numai că nu a primit cuvântul lui Hristos, ci L-a şi prigonit şi L-a răstignit. Dimpotrivă, poporul Îl urma [pe Domnul] oriunde mergea, iar cuvântul Său era bine-primit[26]. Înăuntrul omului se poartă neîncetat o luptă, o bătălie, dusă între două puteri: una prietenă cu Dumnezeu şi una prietenă cu lumea. Sfântul atrage atenţia asupra a ceea ce va spune în continuare în această privinţă: învăţătura este foarte înaltă, şi de aceea trebuie să o asculte atât oamenii de rând, cât şi înţelepţii. Va arăta care este rădăcina virtuţilor şi care este rădăcina patimilor, astfel încât pe una să o îngrijim, iar pe cealaltă să o smulgem. Iubirea faţă de Dumnezeu este rădăcina şi izvorul a toată virtutea; iubirea faţă de lume şi faţă de bunurile ei este pricina a toată răutatea. Aceste două iubiri sunt vrăjmaşe una alteia. Pentru a întări cele spuse, sfântul citează pasaje din Scriptură, de la Sf. Iacov, fratele Domnului, şi de la Sf. Evanghelist Ioan: „Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu” şi „Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el.“[27] Iar pricina iubirii faţă de lume este plăcerea trupului şi iubirea faţă de trup. Sf. Grigorie lămureşte că toate acestea nu înseamnă că trebuie să dispreţuim trupul sau să-l chinuim. Pentru creştinism, trupul este unit în chip inseparabil cu sufletul, iar starea bună sau rea a trupului influenţează sufletul. Trupul este făptură a lui Dumnezeu, este instrumentul desăvârşit prin care sufletul se exprimă şi se desăvârşeşte şi face şi el parte din „chipul lui Dumnezeu” după care a fost creat omul. Fără desăvârşirea alcătuirii sale trupeşti, omul nu ar putea să stăpânească asupra lumii, să supună forţele naturii. Însă pentru că trupul este stricăcios şi schimbător, omul trebuie să suplinească prin mâncare şi băutură ceea ce se pierde prin mişcare. Şi tocmai pentru a sprijini această suplinire, Dumnezeu a legat hrana de o oarecare mângâiere, de o oarecare plăcere. Astfel, omul are datoria să-şi hrănească şi să-şi îngrijească trupul, şi nu este un păcat să se bucure de plăcerea mâncării, de vreme ce însuşi Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile. Însă această grijă îndreptăţită faţă de trup îşi depăşeşte limitele. Din mijloc, plăcerea devine scop. Cel ce îşi iubeşte trupul mai mult decât pe Dumnezeu şi pe semeni, nu precupeţeşte nimic pentru a-şi satisface poftele materiale şi trupeşti; în dorinţa de a avea ceea ce îi mulţumeşte trupul, el devine iubitor de bogăţie, iubitor de averi şi iubitor de argint. Din acest moment începe tot lanţul de rele care alcătuiesc nenorocirea omenească şi care chinuiesc sărmanul neam omenesc. Hoţiile, nedreptăţile, lăcomiile, defăimările, ura, dezbinările, războaiele şi vărsările de sânge umplu lumea întreagă şi o transformă în haos[28]. Astfel, lumea întreagă „întru cel rău zace”[29], după cum ne adevereşte Domnul. Însă nu Dumnezeu este răspunzător pentru aceasta, ci reaua cârmuire a lumii de către om, care nu se mărgineşte la a se folosi de lume, ci ajunge să abuzeze de ea. „Această lume zace sub puterea celui rău datorită abuzului nostru şi proastei noastre cârmuiri; şi aceasta este lumea a cărui stăpânitor este Satana, adică mulţimea patimilor”.[30] Cum vede însă Sf. Grigorie folosirea bunurilor lumii şi dreapta lor administrare? Mai întâi, el învaţă că bunurile pământului aparţin tuturor. Nimeni nu are dreptul absolut de proprietate şi de stăpânire, pentru că proprietar şi stăpân absolut este Dumnezeu. Chiar şi bunurile pe care omul le dobândeşte prin efort personal, prin muncă proprie, nu sunt doar ale lui, deoarece materia primă necesară producerii lor – lumina, soarele, aerul, pământul etc. – este a lui Dumnezeu. „Căci comorile făpturilor lui Dumnezeu sunt obşteşti (comune), din vistieria cea de obşte [a lui Dumnezeu]“.[31] Cu toate acestea, răspunderea pentru administrarea proprietăţii şi a averilor aparţine proprietarilor. Însă nici creştinismul în general, şi nici Sf. Grigorie Palama în special, nu sunt preocupaţi în mod aparte de stăpânirea şi administrarea în comun a bogăţiei şi a bunurilor lumii. Mai degrabă, ei sunt preocupaţi de mântuirea omului, de dobândirea bunurilor viitoare, veşnice, iar nu a celor trecătoare. Şi din perspectiva acestei griji, ei înfierează cruzimea şi neomenia bogaţilor care, deşi ar trebui să fie iconomi şi administratori ai bunurilor comune, se fac uzurpatori care abuzează de ele. Ei scot în evidenţă datoria pe care o au [bogaţii] faţă de cei lipsiţi şi recomandă preschimbarea bogăţiei – prin facerea de bine – în sărăcie de bunăvoie. Nu îndeamnă însă la răpirea silnică a bogăţiei şi împărţirea ei la săraci. Cât despre săracii care suferă şi pătimesc din pricina neîndurării bogaţilor? Aceştia nu îşi vatămă cu nimic mântuirea, dacă sărăcia de nevoie o preschimbă în sărăcie de bunăvoie, dacă nu sunt şi ei biruiţi de iubirea banilor şi dacă nu caută să răsplătească răul cu rău şi cu silnicie. Sf. Grigorie înfruntă această problemă în contextul tulburărilor sociale din vremea sa. Nu numai bogaţii sunt datori cu dragostea, ci şi cei săraci. Dragostea creştină îi îmbrăţişează până şi pe duşmani, până şi pe cei ce ne vatămă prin faptele lor. „Biruieşte răul cu binele şi lasă loc mâniei [lui Dumnezeu]“, sfătuieşte Sf. Grigorie[32]. Atitudinea aceasta se datorează valorii reduse pe care creştinismul o dă lucrurilor acestei lumi. Viaţa creştinului trebuie să fie imitare a lui Hristos, Care a fost cu desăvârşire lipsit de avere. El trebuie să se dezlege de toate legăturile pământeşti, să nu adune comori pe pământ, unde se pierd, se strică şi putrezesc, ci să adune comori în cer. El trebuie să-L urmeze pe Hristos, ceea ce înseamnă să ridice o cruce grea şi să îndure şi să rabde multe necazuri. Este o utopie să urmăreşti să realizezi o viaţă fără de durere în condiţiile acestei lumi; viaţa fără de durere se va înfăptui doar în viitor, în Împărăţia cea mai presus de lume a lui Dumnezeu. Pentru că nu am izbutit să dobândim îndumnezeirea şi mântuirea în îndestularea Raiului, Dumnezeu ne pune acum într-un alt cadru, cel al durerii şi al necazurilor, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri. Oricâtă durere ne-ar provoca desprinderea noastră de lume şi de bunurile ei, trebuie totuşi să ne încumetăm să o facem, deoarece, împreună cu iubirea, ea ne dezleagă atât problemele vremelnice, cât şi pe cele veşnice. Ca pildă de atitudine dreaptă faţă de bunurile materiale, Sf. Grigorie o aduce pe Maria, sora lui Lazăr, care pentru a asculta învăţătura lui Hristos, a lăsat roboteala gospodăriei, grija de a-i sluji pe oaspeţi, şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus, luând aminte la cuvintele marelui Învăţător. O aduce de asemenea pildă şi pe femeia samarineancă, care atunci când a simţit că Hristos este Mântuitorul, a lăsat la fântână şi găleţile şi toate, pentru a-i înştiinţa şi pe cei din satul său. Îi mai aduce şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre, care prin dragoste şi prin nevoinţă, prin multe lacrimi şi suferinţe, au izbutit să atingă sfinţenia. Pentru creştinism, ca şi pentru Sf. Grigorie, omul ideal nu este nici omul nesătul al sistemelor economiei libere (de piaţă), care nu caută nimic altceva decât să-şi mărească câştigul, şi nici proletarul revoluţionar, nimicitor, care îi doboară pe vechii bogaţi pentru a deveni el însuşi bogat. Omul ideal este sfântul, nevoitorul, cel care debordează de dragoste, cel care năzuieşte la mântuire şi la îndumnezeire, lucruri ce nu depind de condiţiile exterioare. Traducere de ierod. Grigorie Benea Pe teme similare, va recomandam: - Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
- Ierom. Grigorie Sandu: DESPRE FORME MAI RECENTE DE INSELARE. DE LA PERSOANA LA SISTEM
- Iubirea este criteriul Judecatii de Apoi. Dar care iubire?
- Crucea lui Hristos impotriva neo-crestinilor iubitori ai lumii de aici – Arhiepiscopul Averchie
- Crestinul – intre luarea Crucii si agatarea cu dintii de lumea aceasta
- OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI
______________________________________________________
[1] În prot. Teodor Zisis, Θεολόγοι τῆς Θεσσαλονίκης (Teologi ai Tesalonicului), Ed. Vriennios, Tesalonic, 2000, pp. 165-179. [2] Cf. Fac. 1, 26 (n.t). [3] Cf. Fac. 3, 5 (n.t.). [4] În sensul literal al termenului, de asemănare cu animalele iraţionale (dobitoace), ca şi în cuvintele Psalmului: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Ps. 48, 12) (n.t.). [5] Urmează în continuare o serie de informaţii despre diferite studii şi manifestări dedicate Sf. Grigorie Palama, care au avut loc în Tesalonic şi care nu sunt de interes pentru cititorul român. De aceea le vom lăsa la o parte. (n.t.) [6] Omiliile (cuvântările) Sf. Grigorie Palama au fost editate în limba română în trei volume, la editura Anastasia, Bucureşti, după cum urmează: vol. 1 (trad. Constantin Daniel), cuprinzând Omiliile 1-20, în anul 2000; vol. 2 (trad. Parascheva Grigoriu), cu Omiliile 21-35, în 2004; vol. 3 (trad. Parascheva Grigoriu), cu Omiliile 36-63, în 2007. Din păcate, mai ales traducerea ultimelor două volume cuprinde destule inexactităţi şi greşeli, datorită cărora am încercat să traducem noi citatele din Omilii folosite în acest articol. (n.t.) [7] Cf. Sf. Grigorie Palama, Omilia 33, PG 151, 413 B. Pt. trad. rom., v. Sf. Grigorie Palama, Omilii, ed. cit., vol. 2, Omilia 33, 2, p. 168. [8] În limba greacă, în original, „paterikí” = părintesc, care ţine de părinţi; în acest caz: care ţine de Sfinţii Părinţi. Adică, Biserica nu ţine doar de Sf. Apostoli, ci ţine şi de Sf. Părinţi. În mod normal, aici cuvântul s-ar traduce în limba română prin „patristic, ă”. Am ales însă să nu folosim acest neologism, deoarece este mai mult un termen ştiinţific ce desemnează un domeniu special al cercetării teologice. (n.t.) [9] V. G. Florovsky, „Γρηγόριος ὁ Παλαμᾶς καί ἡ Πατερική Παράδοσις” (Grigorie Palama şi Tradiţia patristică), în Πανηγυρικός τόμος ἑορτασμοῦ τῆς ἐξακοσιοστῆς ἐπετείου τοῦ θανάτου τοῦ ἁγίου Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ ἀρχιεπισκόπου Θεσσαλονίκης (1359-1959), coordonat de P.K. Hristou, Tesalonic, 1960, p. 241. [10] Condacul Duminicii Părinţilor de la primul Sobor Ecumenic (a Şasea după Paşti), v. ***, Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 280. [11] Pentru o descriere a mişcării Zeloţilor şi a confuziei pe care ei o făceau între aspectul religios şi cel politic, v. Hieroteos, Mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Ed. Bunavestire, Bacău, pp. 205-214. (n.t.) [12] V. P.K. Hristou, „Ὁ Γρηγόριος Παλαμᾶς”, în Πανηγυρικός τόμος…, ed. cit., pp. 267 sq. Sf. Grigorie a încercat de două ori fără succes să intre în Tesalonic, reuşind doar a treia oară. V. ***, Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed. Egumeniţa, pp. 153-170. (n.t.) [13] În greacă κατεστημένο (katestimeno), cuvânt ce desemnează o ordine socială instituţionalizată. Corespondentul englez este „establishment”, cuvânt folosit astăzi adesea şi în româneşte. Mai jos, autorul foloseşte acest termen din nou, într-un joc de cuvinte greu de redat în limba română. (n.t.) [14] P.K. Hristou, id., în loc. cit. În ***, Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, ed. cit., pp. 169-170, se descrie în următoarele cuvinte intrarea sfântului în Tesalonic: „La intrarea în Tesalonic, oamenii l-au primit pe ierarhul lor cu nespusă bucurie. Sfântul a fost îmbrăcat cu veşminte noi. Rânduiala tradiţională a înscăunării cuprindea şi o rugăciune a noului Arhiepiscop Grigorie înaintea porţilor cetăţii. Însă sfântul a ales o rugăciune de pocăinţă şi a zis: Am încetat să ne mai cunoaştem unii pe alţii. Ne-am întors la starea de dinainte de a ne fi adus Tu pe toţi împreună la Dumnezeul cel Unul, la credinţa cea una, la botezul cel unul şi la o singură împărtăşire. Apoi s-a rugat pentru pace şi bună înţelegere în cetate.” (n.t.) [15] Sau: „establishment”. V. mai sus, nota 12. [16] Mt. 24, 12. [17] Omilia 1, PG 151, 13. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 1, 6, p. 7 [18] Omilia 23, PG 151, 288. Pt. trad. rom., v. op. cit., Omilia 23, 12, p. 41. [19] Cf. Mt. 23, 25 şi Lc. 11, 39. [20] Cf. Rom. 11, 16. [21] Gal 5, 16; Omilia 23, PG 151, 305 A. Pt. trad. rom., v. op. cit., Omilia 23, 12-13, pp. 41-42. [22] Omilia 16, PG 151, 213 C. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 16, 33, p. 249. [23] Ibid. 196 A. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 16, 8, p. 228. [24] Omilia 15, PG 151, 180 B. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 15, 3, p. 209. [25] Omilia 32, PG 151, 412 BC. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 2, Omilia 32, 15, p. 164. [26] Omilia 15, PG 151, 177 sq. şi Omilia 22, 289 D – 292 A (cf. trad. rom., op. cit., vol. 2, Omilia 22, 9, p. 24): „Dar întrucât contrariile se tămăduiesc prin contrarii, iar noi am luat moarte prin reaua sfătuire a celui viclean, astfel vom primi iarăşi viaţă prin buna sfătuire [a Domnului]. Şi deoarece sfatul morţii aducea cu sine plăcere, slavă şi odihnă, ademenind neamul nostru şi trăgându-l în jos de la cele de sus, pentru aceasta sfatul vieţii celei adevărate ne îndrumă şi ne călăuzeşte pe calea cea strâmtă şi îngustă care duce la viaţa cea de sus.” Urmează apoi o mulţime de pasaje din Noul Testament în legătură cu această idee. [27] Iac. 4, 4 şi I In. 2, 15; citate în Omilia 33, PG 151, 412 sq. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 2, Omilia 33, 4, pp. 169-170. [28] În limba greacă, în original, joc de cuvinte: cuvântul „kosmos” = „lume”, însemna la origine „ordine, armonie, podoabă”; cuvântul „akosmia” înseamnă dezordine, neorânduială, haos. (n.t.) [29] I In. 5, 19. [30] Omilia 33, PG 151, 412 sq. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 2, Omilia 33, 14, p. 177. [31] Omilia 13, PG 151, 164 B. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 13, 10, p. 188. [32] Cf. Rom. 12, 19-21; Omilia 22, PG 151, 292-293. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 2, Omilia 22, 11, pp. 26-27. 
Legaturi: - CALEA SPRE SFINTIRE A SFANTULUI GRIGORIE PALAMA
- Vecernia si Utrenia Sf. Grigore Palama (audio)
 Troparul Sf. Grigorie Palama - Acatistul Sfantului Grigorie Palama Arhiepiscopul Tesalonicului
- Paraclisul Sfantului Grigorie Palama (text)
- Canon de tamaduire catre Sfantul Grigorie Palama, facatorul de minuni
- Ascultati: Paraclisul Sfantului Grigorie Palama, Cantarile 1-a si a 3-a, glas 8 – AUDIO (Grupul psaltic Nectarie Protopsaltul)
8 Comentarii »
|
In duminica a XXV-a dupa Rusalii, in care se citeste Evanghelia Samarineanului milostiv, noi, cei care ne-am lasat talhariti de cel rau, vatamandu-ne sufleteste si zacand goi de har pe calea vietii, sa ne rugam Bunului Samarinean Hristos-Dumnezeul nostru sa reverse asupra noastra mare mila Sa, daruindu-ne pocainta, indreptarea vietii si harul de a ramane statornic intru Cuvantul Sau si de a fi, la randul nostru, samarineni milostivi pentru fratii nostri cazuti, ca sa fim vii si sa mostenim viata vesnica. Este un prilej, totodata, sa ne amintim, iarasi si iarasi, ca a ne asemana samarineanului milostiv si a implini porunca iubirii nu inseamna a proceda precum “moralistii” prieteni ai lui Iov, ci a ne stradui sa urma, pe cat ne este cu putinta invataturile Parintilor de mai jos: - “Nu te uita la om din ce cauza sufera, ci uita-te la cat de mult sufera!” (Cuv. Sofronie de la Essex, citat de parintele Rafail Noica);
- “Celui care sufera nu trebuie sa-i spui multe cuvinte, nici sa-l dascalesti. Intelege ca te doare pentru el si astfel se foloseste. Durerea este totul.” (Cuv. Paisie Aghioritul)
- „Unii sunt nemulţumiţi de mine pentru că vorbesc puţin. Dar nu este trebuinţă a grăi multe spre a mângâia un suflet necăjit; trebuie doar să laşi sufletul acela să vorbească slobod, fără a-l întrerupe; iar, după ce se va fi văitat îndeajuns, mâhnirea i se va alina prin însuşi acest lucru. Nu-ţi mai rămâne decât să-i spui câte cuvinte încălzite de dragoste şi să-i limpezeşti vreo oarecare nelămurire. Astfel omul acela va fi limpede întărit în credinţă, înnoit sufleteşte şi gata să le sufere iarăşi pe toate“. (Sfantul Iosif de la Optina, citat de parintele Damaschin de la Platina)
Alte cuvinte de mantuire selectate din comorile duhovnicesti ale Sfintilor Parinti si ale unor parinti contemporan, adunate ca talcuiri si invataminte extrase din parabola de astazi, va invitam sa cititi in postarea cu titlul: Mergi si fa si tu asemenea!  Pentru inceputului Postului Nasterii Domnului, va recomandam:
- Sfantul Grigorie Palama despre cum sa petrecem Postul Nasterii Domnului
- Postul ca parte a duhului ascetic, esential vietuirii crestinesti
- MARTURISIRE SI IMPARTASIRE
*** 
Astazi este si praznicul marelui nostru parinte, al Sfantului Cuvios Paisie Velicicovski (de la Neamt), el insusi fiind un implinitor la cele mai inalte masuri al poruncii desprinsa din pilda Samarineanului milostiv si intemeietor al unei intregi randuieli si traditii – astazi abandonate spre rusinea si osanda noastra – a vietii de obste intemeiata mai presus de toate pe legea iubirii. Este chipul staretului ideal, despre care se spune ca “pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deşert”. Pentru acest praznic, va recomandam calduros:
- SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT – “unimea credintei si impartasirea Sfantului Duh” VERSUS “módele” jalnicelor noastre generatii “duhovnicesti”
din care extragem aici prima parte a meditatiei noastre: “Biserica noastra ortodoxa praznuieste astazi pe Sfantul Paisie de la Neamt (Velicicovski). Am ales din viata sa – ce poate fi citita pe larg aici – cateva fragmente care ne arata atat masura duhovniceasca la care dusese Sfantul obstea monahala careia ii era staret, cat si duhul Sfantului Paisie, care via si care isi rasfrangea energiile sale in jur, sfintind, luminand, intorcand oameni la Dumnezeu. Cu adevarat Sfantul Paisie si obstea sa ajunsesera la “unimea credintei si la impartasirea Sfantului Duh“, iar aceasta se datoreaza acestui “dreptar” duhovnicesc urmat de cuvios: “sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului” si “pentru fiecare simţea durere”. Nu prin metode administrative, nu prin disciplina cazona sau chiar prin teroare! - asa cum este “la moda” astazi, din pacate, si peste tot in Biserica – dupa modelul “managementului eficient” al lumii luciferizate - nu exterior, artificial si mecanic, nu prin “intelepciune omeneasca”, ci prin “metoda” lui Hristos: prin pilda personala de sfintenie, prin slujire si iubire jertfelnica fara masura, pana la capat. Asa cum spunea si un alt Cuvios cu acelasi nume, Paisie Aghioritul: “Cea mai mare neoranduiala in manastiri este din pricina oranduielii lumesti, cu disciplina spartana, care nu numai ca oboseste, mai ales pe omul obosit de azi, ci izgoneste si ’sfanta nevinovatie’ si absoarbe toate puterile sufletesti si trupesti in cele pamantesti, iar omul uita pe Dumnezeu“. Obstea Sfantului Paisie, care a trait poruncile lui Hristos, ne arata ca cererea de la Liturghie, mentionata in titlul acestui articol, este nu numai realizabila, ci si foarte necesara pentru mantuirea noastra… Continuare 
Nu exista comentarii »
|
- Cititi si: Mergi si fa si tu asemenea!
OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII (Luca 10, 25-37) „I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37) Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare? ***  Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:
- Plec. – Îngerul meu, unde mergi? – Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului. În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În pre ot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea. A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa. Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”. Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii. *** Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii. De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea. În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede. – Opreşte, îi zice şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la spital. – Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina. Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.  Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.
Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale… Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea. De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie, faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin. + Episcopul Augustin (OMILIA MITROPOLITULUI DE FLORINA, PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTUL ÎN SFÂNTA BISERICĂ A SFÂNTULUI GHEORGHE – ACADEMIA LUI PLATON – ATENA, 12.11.1961) (traducere din elină de monahul Leontie) 
2 Comentarii »
|
Cititi si: SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT versus “modele” jalnicelor noastre generatii “duhovnicesti” 
Harisme mistice ale Cuviosului Paisie“Însă această scurtă istorie scrisă de mine întru sărăcia minţii mele, mai degrabă întunecă decât aşterne în scris virtuţile lui. S-ar fi cuvenit ca aceasta să fie lucrul unui bărbat preaînţelept, deşi cred că şi unul ca acesta s-ar osteni în zadar încercând să le atingă pe toate, ceea ce nici n-ar fi cu putinţă dată fiind înălţimea vieţii fericitului. Cine va citi cu un ochi pizmaş acestea privitoare la el, acela mă va învinui de a fi întrecut măsura în lauda stareţului meu şi de aceea rog să mai rabde puţin, pentru că îndată ce va auzi acest cuvinte, libere de orice minciună- fiindcă toată minciuna vine de la diavolul- nu va şovăi el însuşi să laude acel bărbat sfânt aflat mai presus de orice laudă omenească şi să spună: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui”, şi: „Fericiţi sunt ochii voştri care l-au văzut şi urechile voastre care au auzit cuvintele ieşite din gura lui”. În trei rânduri l-am văzut pe fericitul şi m-am înfricoşat. Odată la Dragomirna m-am dus la el după vecernie, şi voiam să bat la uşă şi să mă anunţ fratelui care-i slujea, ca să aflu dacă mă va primi. Dar văzând uşa deschisă am intrat şi, spunând rugăciunea, am intrat înăuntru. Şi văzând că era întins jos, m-am închinat şi am zis: „Binecuvântează părinte”. El însă n-a răspuns nimic precum îi era obiceiul. Stând acolo, m-am uitat la el iar faţa lui era ca de foc. Am aşteptat puţin, uimit, şi am rostit din nou cu o voce mai tare rugăciunea, dar n-am primit nici un răspuns. Eram uimit de vederea lui, fiindcă nu-i văzusem niciodată faţa sa astfel. Întrucât faţa sa era prin firea ei palidă, am înţeles că dragostea rugăciunii aprinse din inima sa umpluse faţa cu har. Am mai stat puţin, după care am ieşit fără să spun nimănui nimic despre aceasta. Mult timp după aceasta, vorbind o dată cu el, am văzut a doua oară faţa sa strălucind: vorbea cu negrăită iubire, zâmbind în bucuria sa duhovnicească, rostind cuvinte duhovniceşti şi picurând bucurie în sufletele noastre. Eu însă stăteam şi mă uitam la el cu spaimă mare şi vorbeam cu el cu frică şi n-am întrebat pe nimeni dintre fraţii care fuseseră acolo despre aceasta, nici n-am vorbit nimănui despre aceasta, temându-mă ca fericitul să nu afle apoi despre aceasta şi să se mâhnească: fiindcă era foarte smerit şi fugea de laudă ca şi de o duhoare puturoasă. Se ocăra pe sine însuşi întotdeauna şi pentru tot ceea ce se întâmpla în sobor dădea vina pe sine însuşi zicând: „Aceasta s-a întâmplat din pricina păcatelor mele”. Iar dacă se întâmpla ceva bun, punea aceasta pe seama rugăciunilor soborului. Şi pe cât de mult a fugit de slavă, scârbindu-se de ea ca de o duhoare puturoasă, cu atât mai mult Dumnezeu l-a slăvit în toate ţările. Numele lui a fost şi este cinstit la toţi iar a vorbi despre el înseamnă a aduce slavă lui Dumnezeu: toţi lăudau şi laudă pe Dumnezeu pentru a fi arătat în aceste vremi grele şi aspre pe adevăratul slujitorul său şi învăţătorul nostru credincios care a luminat şi a înnoit viaţa monahală de obşte. Nu este nepotrivit să vorbim despre el cu cuvintele Sfântului Isaac Sirul: „Slava fuge de la cel ce o caută”; iar altundeva tot el zice: „De-abia poate fi găsit un om care să poarte cinstea, dacă poate fi găsit”; la care, pentru uşurarea înţelegerii, s-ar putea adăuga: „Nici chiar dacă ar fi deopotrivă cu îngerii în obiceiuri”. Dar stâlpul smereniei îndura slava cu uşurinţă: o avea şi o purta fără vătămare, pentru că încă din tinereţele sale fugise de ea, când ea l-ar fi putut birui în lume, ca de pildă atunci când a văzut multe feţe mari frângându-şi mâinile şi aşteptând de la el să se facă păstorul şi învăţătorul lor urmând la altarul tatălui său; dar el l-a scuipat în faţa pe înşelătorul Belial dând slava în toată duhoarea ei, a fugit de ea. Şi toată viaţa sa a rămas nevătămat de ea, socotindu-se pe sine însuşi pulbere şi cenuşe sub picioarele tuturor şi dator pentru toate fraţilor. Nu numai că nici nu visa la înălţimea sa ci îşi punea nădejdea mântuirii sale în rugăciunile fraţilor. De aceea Dumnezeu l-a înălţat preamărindu-l încă în această viaţă şi noi credem fără nici o îndoială că îl va preamări pe el împreună cu cuvioşii Părinţi în viaţa de apoi. Nu-i lipsea nici darul vederii înainte, şi tot ceea ce a prezis s-a petrecut. Astfel a prezis o moarte cumplita unei feţe mari şi aceasta s-a şi întâmplat. Despre altul a oftat şi a plâns şi a îndemnat, şi a treia zi acela a căzut. Învăţând pe altul, pe când eram şi eu în chilia sa, în cele din urmă i-a spus: „Chiar nu vezi, frate, locul în care ai să mergi curând?” Şi într-o săptămână acela a murit şi fericitul a plâns cu amar pentru el. Şi ce vom spune despre aceasta? Că deşi fericitul stătea în chilia sa, neieşind nicăieri afară de biserică, ştia starea tuturor fraţilor, chiar şi a celor pe care nu i-a văzut niciodată. Am fost odată în chilia sa în timpul unei discuţii şi unul dintre duhovnicii de frunte a intrat şi i-a spus ceva fericitului. Iar acesta i-a zis: „Cum poţi să nu cunoşti starea fraţilor când ei vin în fiecare zi să-şi mărturisească gândurile lor? Eu care stau în chilia mea ştiu aceasta dar tu nu o ştii”. De unde ai fi putut şti aceasta, sfinte părinte, dacă n-ar fi sălăşluit în inima ta Duhul Sfânt descoperindu-ţi aceasta? Au mai fost multe altele, dar le las deoparte de dragul scurtimii. 
Minuni ale Cuviosului PaisieNu era lipsit părintele nostru şi de darul mai înainte vederii. Că de multe ori spunea că vede în somn asupra capului blagocestivului domn Grigorie Ghica voevod abia spânzurând numai de un păr, căruia degrab i s-a şi tăiat capul de cătră împăratul turcesc, după carele mult au plâns fericitul. Pentru un frate de obşte adeseori ofta şi mult plângea şi mult îl sfătuia pentru oareşicare îndreptări, iară el nu asculta şi a treia zi s-a înecat. Pre unul iarăşi mult l-au rugat şi l-au sfătuit fericitul ca să nu să ducă el din monastire. Iară mai pe urmă i-au zis lui cu lacrămi: „Frate, ascultă-mă pentru că nu vei vedea locul acela unde voieşti tu a te duce”. Şi nu au ascultat. Iară întru a patra zi a murit pre drum. Pentru carele fericitul a plâns foarte mult. Între una din zile au trimis pre un frate ca să strângă dijma de la o moşie şi i-au zis: „Fiule, deacă ţi se va întâmpla ceva, apoi să laşi ascultarea şi să vii la monastire”. Iară fratele minunându-se de acel cuvânt al stareţului s-au dus în ascultarea aceia cu doi robi ai monastirii şi când au ajuns la acea moşie atuncea s-au îngreoiat fratele şi i s-au întunecat mintea, încât socotea că este înstreinat din lumea aceasta. Şi din cele ce vedea cu ochii i se părea a fi din altă lume, şi nu putea să-şi facă nicidecum rugăciune, măcar „Doamne, miluieşte”. Şi i s-au înnegrit faţa, dar el nu cunoştea. Deci i-au zis zis robii: „Părinte, eşti bolnav”. Şi el tot tăinuia zicând că nu-i bolnav. Iară ei au zis: „Cum de zici că nu eşti bolnav, că acum te-ai şi înnegrit la faţă”. Şi el au răspuns zicând: „Cu adevărat sunt bolnav, căci m-am întunecat şi cu mintea şi nu cunosc nimic şi mă aflu ca cum aş fi întru altă lume şi în străinătate, şi ca cum aş fi în nişte locuri rătăcite şi afară din lumea aceasta şi ca cum aş fi ieşit din minte“. Şi zicând el acestea, atuncea şi-au adus aminte de cuvântul părintelui stareţului ce au zis că „de ţi se va întâmpla ceva, apoi să laşi ascultarea şi să vii la monastire”, şi au grăit cătră robi: „Voi rămâneţi aicea, iar eu mă voi duce la monastire că nu pociu nimic”. Iar ei au zis: „Ba să nu te duci. Mai bine să meargă unul din noi, carele vei socoti”. Şi au scris cătră stareţul şi au trimes pre un robu la monastire cu acea scrisoare. Deci Părintele nostru stareţul priimind şi cetind răvăşelul, i-au scris fratelui înapoi aşa: “Fiule, răvaşul ce ai trimis am luat şi cele scrise am înţeles. Şi Dumnezeu să te ierte, să fii în ascultarea aceea”. Şi îndată ce au cetit fratele răvaşul stareţului, i s-au luminat mintea şi singur se minuna de sineşi, cum au fost de întunecat, ca cum ar fi fost într-o negură, încât nu putea zice nici „Doamne, miluiaşte” şi nu putea să cunoască nimic iar acum i se părea că s-au rădicat negura şi s-au luminat văzduhul şi a rămas sănătos. Doi părinţi rossiani [ruşi, n.n.], fraţi dupre trup, priimind o scrisoare de la părinţii lor cei trupeşti întru care îi ruga ca să facă toate chipurile şi să-i treacă şi pre dânşii în Moldavia, căci doresc să primească chipul călugăresc. Şi mergând la fericitul cerea să le dea voie ca să meargă să vază, doar ar putea ca să-şi treacă pre părinţii lor din Rossia [Rusia] peste graniţă dincoace. Iară el nici întru chipu nu au voit să-i lase, zicându-i, cum că este primejdie a-i trece graniţa. Iară mai ales că nici să cuvine ca monahul să-şi lase liniştea şi să meargă dupre rugămintea mirenilor. Şi că deacă va fi voia lui Dumnezeu spre aceasta, apoi îi va înlesni cu judecăţile care le ştie el şi-i va aduce la călugărie. Dar ei tot îl supăra, rugând pre fericitul, ca să le dea voie să se ducă. Deci el le-a zis lor: „Precum voiţi, aşa faceţi”. Şi aşa pornindu-se ei, i-au petrecut sfântul stareţul plângând după dânşii ca după nişte morţi. Iar când se despărţiia le-au zis: „Iertaţi-mă, fraţilor, căci de acum nu ne vom mai vedea în viaţa aceasta”. Şi aşa părintele nostru s-au întors în monastire. Iar cei doi călugări au mers la părinţii lor şi prinzându-i stăpânirea Rossiei şi cercetându-i şi găsindu-i vinovaţi, i-au trimis la Sibiru [Siberia]. Deci ei de acolo au scris cătră sfântul stareţ cu lacrămi zicând că: „Cu adevărat s-au împlinit prorocia sfinţiei voastre, cinstite Părinte, căci de acum nu ne vom mai vedea în viaţa aceasta, pentru că nu este chipul de a scăpa în veac din primejdea unde ne aflăm”. Era un duhovnic întru această monastire, cu numele Victor, cu neamul rus, foarte cu frica lui Dumnezeu. Acesta povestea zicând că în tinereţile sale când era pus slujnic la igumenul monastirii Secului [părintele Ilarion], pre lângă alte nevoinţi îşi pusese şi aceasta ca o lege, ca să nu doarmă mai mult de trei ceasuri pe noapte iară zicea nicidecum şi să mănânce în postul mare a patra zi o dată, şi aceasta cu silită blagoslovenie o făcea. Iară dracii văzând nevoinţa lui, îi făcea mult necaz. Căci el seara, după ce împăca pre igumenul şi îşi citea pavecerniţa, apoi s-apuca de scris o carte cu feliu de adunători pentru ascultare şi toate patimile. Dar nu putea uneori să scrie din pricină că-l lovea diavolii nevăzut peste mână şi feştelea tot ce au scris. Iară când se culca nu îl lăsa să doarmă, că unii, după cum se părea, îi bătea dobilii la capu, iar alţii cânta cu surlile pre sobă, alţii făcea gălăgie ce cum s-ar bate o mulţime de oameni beţi. Şi când îl fura somnul, i se părea că îl scot afară din chilie cu aşternut cu tot. Şi aşa până la vremea utreniei îl muncia. Carele lucru au ţinut ca la şapte ani. Iară deacă se ducea la utrenie, atuncea îi aducea somn aşa de tare întrucât cădea jos şi toţi îl ocăra zicând că niciodată nu au văzut aşa om somnoros. Iară o dată la o sărbătoare, cum picura într-o strană care era neprinsă de celelalte aşa cu strană cu tot au căzut în mijlocul bisericii, încât s-au spăriat toţi, socotind că l-au lovit dracu. Şi altele multele îi făcea. Şi iarăşi, odată, dupre obiceiu împăcând pre igumenul întru o seară iarna, au mers să citească pavecerniţa fiind ca la al treilea ceas din noapte. Şi iată au văzut de năpraznă că se face o lumină în chilie, întrucât a uitat el că era noapte. Iar în lumina aceia au văzut pre unul în chip de călugăr cu statul înalt, îmbrăcat cu mantie şi cu camilavca în capu, carele lui i să părea că este tipicariul bisericii. Şi plecându-se acela spre dânsul, şi-au pus ochii la ochi şi gura la gura lui, şi îl sfătuia şoptind. Iară câtă vreme au petrecut întru aceasta nu ţine minte acel duhovnic, nici ce i-au vorbit. Pentru că după ce s-au plecat dracul acel în chip de călugăr şi s-au lipit de gura lui, atuncea el, de spaimă, şi-au închis duhul (suflarea) într-însul. Însă i s-au părut că tare mult au ţinut aceasta. Şi văzând că nu mai poate ţine suflarea, i-au dat drumul ca dintr-o tulumbă şi l-au împins de la sineşi. Şi aşa s-au stins diavolul împreună cu lumina. Iară duhovnicul căzând jos, nu au ştiut cât au zăcut până şi-au venit în simţire. Deci mai trezându-se l-au cuprins o spaimă şi un cutremur de frică şi voia să fugă afară, dar nu nimerea uşa. Că căutând uşa da peste ferestri şi cu mare nevoie găsind uşa, cum o au deschis au năvălit degrab la uşa igumenului care era tot întru acea sală. Şi deschizându-o au sărit pre pat şi au îmbrăţişat soba că-l cuprinsese o răceală şi un cutremur. Şi vreo jumătate de ceas nu au putut vorbi, că i se luase glasul. Iară igumenul văzând că mare războiu dau dracii la poslusnicul [ucenicul] lui, au mers dimineaţa împreună cu el la părintele stareţul Paisie şi i-au povestit toate necazurile ce pătimeşte de la draci. Iară stareţul i-au zis: „O frate, frate, mare mila lui Dumnezeu ţi-a ajutat, de nu au intrat dracu întru tine. Pentru că Dumnezeu ţi-a oprit suflarea de nu ai suflat, ca să nu intre. Şi această milă asupra ta o au arătat Domnul pentru că toate câte ai făcut le-ai făcut cu blagoslovenie. Dar nu te împuţina, ce de acum înainte să ţii o rânduială ca aceasta care te voi învăţa, şi de te vor mai supăra, atunci să vii să-mi spui”. Şi aşa mângâindu-l cu multe cuvinte l-au slobozit cu pace hotărându-i şi ce tipic să ţie pe o lună de zile. Iară el întorcându-se la chilia sa, au făcut aşa precum l-au învăţat stareţul şi nici o supărare nu au avut întru acea lună. Iar după împlinirea acei luni au năvălit mai cumplit dracii asupra lui şi îndată au alergat el noaptea la stareţul de i-au spus că o lună care i-o au rânduit au avut pace, iară după aceia îndoit războiul au rădicat dracii. Şi stareţul zâmbindu-se puţin, i-au zis: „Du-te, frate, la chiliuţă şi te nevoiaşte, că de acum înainte nu te vor mai supăra niciodată”. Şi aşa au şi urmat, că până la moarte nu l-au mai supărat, ci i-au dat pace cu rugăciunile stareţului. O cucoană de neam bun (a Strujeştilor) din oraşul Iaşi povestea cu lacrămi zicând: „Eu fiind la vârsta tinereţelor şi, dupre cum este obiceiul lumii, viindu-mi vremea de a mă însoţi, mă cerea doi feciori de boiari mari. Unul Dimitrache Sturza, iară altul asemenea lui cu neamul. Dară părinţii mei fiind obicinuiţi ca totdeauna să se sfătuiască cu părinţii duhovniceşti în pricini mari, şi fiindcă Monastirea Neamţului era proslăvită foarte mult pe atuncea pentru stareţul Paisie, de aceea şi părinţii mei luându-mă au mers cu mine la Monastirea Neamţului. Şi mergând la părintele Paisie l-au întrebat, la carele dintre cei doi să mă dea pre însoţire. Iară stareţul le-au zis: „De vreme ce spre Dumnezeu v-aţi pus nădejdea, apoi să ştiţi că aşa este voia lui Dumnezeu, adecă că după ce veţi ajunge la curtea domniilor voastre, că vă veţi pogorî din carată, vă va întâmpina un călăraşu trimis cu o scrisoare. Deci a celui boiaru a căruia va fi scrisoarea să vă daţi pre fiica voastră spre însoţire, şi crezu că va fi blagoslovenia Domnului peste casa aceia”. Iară părinţii mei, crezând cuvintelor stareţului, au pornit. Şi când au ajuns la scările curţilor sale, iată că au sosit şi trimisu cu scrisoarea de la Dimitrache Sturza. Pre carile lucru văzându-l părinţii mei, cu toată bucuria m-au dat pre mâna spre însoţire lui Dimitrache Sturza. Apoi după ce m-au însoţit cu acel boiariu, dupre orânduiala creştinească, tot parte femeiască năşteam. Pentru aceia iarăşi luându-mă părinţii mei m-au dus la părintele Paisie şi cu lacrămi l-au rugat ca să mă blagoslovească, să născu şi parte bărbătească. Iar el mult sfătuindu-i le-au zis: „După credinţa voastră fie voauă, că de acum are să nască şi parte bărbătească”. Şi aşa s-au şi împlinit şi după aceia am născut fii şi parte bărbătească. Şi noi încă am trăit cu fericire în toată viaţa noastră (pre această povestire o au spus înseşi acea cucoană Elenco, soţia lui Dimitrache Sturza, anul 1840). O cocoană din neamul Băloşeştilor, fiindcă era stearpă, nu năştea copii. Deci viind la Monastirea Neamţului şi căzând la picioarele părintelui Paisie, îl ruga ca să se roage lui Dumnezeu să-i dezlege nerodia. Iară stareţul sfătuind-o cu cuvinte duhovniceşti o au mângâiat zicându-i să aibă nădejde că-i va împlini Dumnezeu dorinţa numai să aibă credinţă la mila Domnului. Şi aşa ducându-se acea cucoană la arhondaric, s-au culcat să se odihnească puţin. Şi adormind, iată că s-au văzut ca cum ar sta împreună cu părintele Paisie înaintea icoanei Maicii Domnului. Şi luând părintele Paisie o floare de la Maica Domnului i-au dat-o ei, zicându-i: „Primeşte aceasta şi te du acasă căci te va bucura Maica Domnului”. Iată ea deşteptându-să ca din somn au pornit acasă şi după o vreme zămislind în pântece au născut copil parte bărbătească. O cocoană Mara, cu soţul ei Panaite de la Bălţi, avea un copil cu numele Alexandru, pre carele cum l-au înţărcat îndată l-au apucat o epilepsie foarte cumplită, întrucât nu să mai afla alţii aşa cumplit muncindu-se. Deci auzind de minunile pe care le săvârşia Maica lui Dumnezeu la Monastirea Neamţului, prin rugăciunile părintelui nostru stareţului Paisie, au venit aducând copilul şi puindu-l la picioarele părintelui Paisie cu lacrămi îl ruga ca să-şi facă milă de dânşii şi să le tămăduiască copilul. Iară părintele nostru mângâindu-i cu cuvinte de suflet folositoare le-au zis ca să se ducă şi să puie pe copil înaintea sfintei icoanei ce i făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Apoi au trimis un preot ca să-i cetească. Şi după ce i-au cetit le-au zis: „Mergeţi şi vă luaţi copilul şi să credeţi cu neîndoire că de acum înainte nu va mai pătimi nici un rău”. Carele lucru dupre cuvântul stareţului s-au şi îndeplinit, că acel copil au crescut, dar epilepsia nu l-au mai apucat cat a trăit. Nu-i nevoie să scriu despre minuni şi vindecări, fiindcă nu prin minuni se recunoaşte sfinţenia bărbaţilor cu adevărat sfinţi, sfinţenia lor înaintea lui Dumnezeu, ci din adevărata credinţă ortodoxă a dogmelor şi din paza poruncilor lui Dumnezeu, precum şi dintr-o vieţuire curată şi neprihănită. Încă şi mulţi eretici au făcut minuni, iar despre ei Domnul a zis: „Mulţi îmi vor spune în ziua aceea: Doamne au n-am botezat în numele Tău? N-am făcut atâtea lucruri minunate în numele Tău? Iar judecătorul le va zice: Adevărat, adevărat vă spun vouă nu vă cunosc pe voi, depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”. Iar bogatului care l-a întrebat: „Cum pot să dobândesc viaţa veşnică?” Domnul i-a zis: „Păzeşte poruncile!”. Şi iarăşi: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu. Din aceasta vor cunoaşte toţi oamenii că sunteţi ucenicii mei, de veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că nu se cuvine pentru un bărbat ortodox să-şi arate sfinţenia sa din semne şi profeţii, ci din bunătatea vieţii lui, după cum a spus însuşi Domnul: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Iar roadele adevăratului om duhovnicesc le-a arătat Apostolul zicând: „Roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea, împotriva unora ca acestora nu este lege”. Dacă un om face astfel de roade, chiar dacă face semne sau nu, este limpede că el este sfânt şi prieten al lui Dumnezeu. Fericitul părintele nostru a lucrat şi multe minuni, dar întrucât nu voia nici măcar să audă despre aceasta, punând totul pe seama Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi rugăciunilor soborului fraţilor, din această pricină le voi lăsa deoparte, ca să nu mă împotrivesc dorinţei sale, deşi ştiu de multe minuni ce s-a întâmplat atât înainte cât şi după moartea sa. 
Viaţa duhovnicească în obştea paisianăFericitul părintele nostru Paisie avea în soborul său fraţi aflaţi pe diferite trepte de înaintare [duhovnicească]. Scrie despre aceasta dintr-o scrisoare scrisă de propria sa mână întâiului său prieten, preotului Dimitri din Poltava, scrisoare scrisă la Dragomirna în anul 1767. Acesta îl rugase să-i scrie într-o scrisoare despre toate rânduielile (cinurile) vieţii monahale şi despre vieţuirea pe care o ducea împreună cu fraţii. Şi fericitul a descris foarte bine şi cum se cuvine rânduiala „liniştirii pustniceşti“, rânduiala „căii împărăteşti”, precum şi rânduiala „vieţii de obşte”, tâlcuindu-i-le cu mare înţelepciune din învăţăturile cuvioşilor Părinţilor noştri. La aceasta a adăugat ceva şi despre sine însuşi şi despre soborul fraţilor, anume în ce stare erau în acea vreme fraţii şi ce înaintare [progres] făcuseră ei la Dragomirna, scriind aşa: „Nu toţi din chinovia noastră au aceeaşi măsură şi de altfel acest lucru nici n-ar fi cu putinţă. Fiindcă unii, cei mai mulţi, şi-au omorât deja întru totul voia şi judecata lor proprie, se supun fraţilor întru toate şi îşi săvârşesc ascultările lor pentru ei ca şi pentru Domnul însuşi, cu frică de Dumnezeu şi mare smerenie, îndurând necinstea, ocara, batjocura şi tot felul de încercări de bunăvoie, cu mare bucurie, ca unii care au fost învredniciţi la aceasta de harul lui Dumnezeu şi ar dori mereu aceasta. Neîncetat ei se ocărăsc pe ei înşişi înaintea lui Dumnezeu în ascunsul inimilor lor, socotindu-se pe ei înşişi mai prejos decât toţi drept ultimii dintre toţi. Vin apoi alţii, nu puţini dintre ei, care cad şi se ridică, păcătuind şi căindu-se, suferind ocara şi încercările, deşi cu osteneală şi chin. Ei se silesc cu tot sufletul să se facă asemenea celorlalţi, rugându-se pentru aceasta lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar alţii, nu foarte mulţi, sunt slabi şi neputincioşi, ca nişte copii ce nu pot gusta încă hrană tare, adică să îndure ocara şi încercările şi de aceea ei trebuie hrăniţi încă cu laptele milostivirii, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei pentru slăbiciunea lor, până ce vor ajunge la vârsta duhovnicească a răbdării, când vor fi în stare să-şi împlinească nevoile numai prin buna dispoziţie a voii lor şi printr-o neîncetată învinuire de sine. Adeseori aceşti fraţi se străduiesc mai presus de puterile lor să îndure necinstea şi să-şi lase voia lor proprie până la a-şi vărsa sângele adică vărsându-şi marea lor osteneală ca pe nişte sânge înaintea lui Dumnezeu şi rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu pentru ajutor. Unii ca aceştia, deşi sunt foarte slabi, sunt socotiţi în faţa lui Dumnezeu între cei ce iau împărăţia cerurilor cu de-a sila. Dar chiar dacă nu toţi fraţii au ajuns la aceeaşi măsură, aşa cum s-a spus, toţi se silesc îndeobşte spre paza poruncilor lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi, legaţi întreolaltă de legătura nedesfăcută a iubirii lui Dumnezeu, şi de dragul iubirii lor de Dumnezeu şi a mântuirii îndură o neîncetată strâmtorare trupească mulţumind neîncetat lui Dumnezeu: aşa cum îşi pun nădejdea lor de mântuire în Dumnezeu aşa şi pentru cele trebuincioase în susţinerea vieţilor lor” . Viaţa noastră de acum e departe de aceea [de la Dragomirna], cum e departe Vechiul Testament de cel Nou...” (din: Viata Cuviosului Staret Paisie scrisa de Mitrofan Schimonahul, in: Cuviosul Paisie de la Neamt, Autobiografia si Vietile unui staret, urmate de Asezaminte si alte texte, Editura Deisis, Sibiu, 2002) 
Nu exista comentarii »
|
„Şi trecând Iisus pe acolo a văzut un om şezând la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis: Vino după Mine. Şi sculându-se a mers după Dânsul” (Matei 9, 9). Iubiţii mei creştini, dacă cineva v-ar zice că un cărbune s-a transformat în diamant, că un vierme s-a transformat în vultur, că un lup s-a transformat în miel, veţi crede? Cu siguranţă, nu. Deoarece cărbunele, precum iese din cele mai dinăuntru ale pământului, rămâne cărbune, viermele rămâne vierme şi lupul rămâne lup. Nu-şi schimbă firea. Dar ceea ce nu se poate în lumea firească, se întâmplă în lumea morală şi duhovnicească, în lumea harului dumnezeiesc. În această lume au loc prefaceri morale care provoacă uimire. O vedem în persoana Sfântului Matei Evanghelistul, a cărui pomenire Sfânta noastră Biserică o sărbătoreşte astăzi. ***  Ce era Matei înainte de a deveni ucenicul lui Hristos? Era un păcătos, ca şi cărbunele care este întreg numai negreală. Era ca şi viermele care se târăşte prin noroi şi murdărie. Era ca lupul care sfâşie mieii. Şi iată acum marea lui transformare. Acest cărbune s-a transformat în diamant strălucitor. Acest vierme s-a transformat în vultur, în vultur de aur care zboară pe înălţimile cerului. Acest lup a devenit miel al lui Hristos, păcătosul a devenit sfânt. Cum? Să fim atenţi la Evanghelia care ne-o spune.
Ce meserie avea Matei – Levi, cum se numea mai înainte? Există meserii pe care nimeni nu poate să le condamne binecuvântat, precum sunt meseriile plugarului, păstorului, pescarului, meşteşugarului. Aceştia prin sudoarea feţei lor îşi câştigă pâinea. Dar există şi meserii, care prin natura lor, sunt cu desăvârşire păcătoase şi nu trebuie să le practice cineva, şi nici măcar meserii nu ar trebui să se numească, cum ar fi ca cineva să lucreze în cluburile de noapte păcătoase, şi cele numite „skyladika” („căţelandre”). Există şi meserii cu multe oportunităţi pentru păcat şi dacă cineva nu este atent, practicându-le, poate să vatăme societatea şi el însuşi să se distrugă. Matei era vameş. Vameş nu ca sărmanii funcţionari ai serviciului nostru vamal, care colectează impozitele statului. Desigur că şi ei, dacă nu au frică de Dumnezeu şi conştiinţă, pot să cadă cu uşurinţă în ispita banului şi să facă abuz de funcţia lor. Dar vameşul din epoca lui Hristos se deosebea mult de vameşul de astăzi. Exploata impozitele publice şi pentru că avea înlesnirea să facă tot ce voia, profitând de simplitatea oamenilor, care tremurau sub stăpânirea romană. De pildă, în loc de 100 de drahme strângea 200, 300, 500 de drahme! În felul acesta, iubitorii de argint, lacomii şi oamenii fără de conştiinţă, vameşii din acele timpuri, ca nişte lipitori sugeau sângele poporului, adunau bani mulţi, se îmbogăţeau şi învistiereau. Câţi astfel de profitori, adevăraţi tâlhari, nu există şi în societatea noastră!?… Matei era vameş. Lumea îl ura şi îl ocolea. Dar unul singur nu l-a urât şi nu l-a lepădat ca om. Şi acest unul a fost Hristos. Hristos, ca Dumnezeu ce era, a privit nu numai la exteriorul omului, ci şi în interior. Hristos, cunoscătorul de inimi, a privit şi priveşte adâncurile inimii omeneşti. În cazul lui Matei a văzut că în adâncul inimii lui, sub stratul gros al răutăţii şi al stricăciunii, exista o dispoziţie bună, care ca şi o scânteie aştepta clipa potrivită să se aprindă şi să devină un sfânt incendiu, care să ardă tot răul. Şi clipa potrivită a sosit. O clipă binecuvântată, care valorează o veşnicie. Era clipa în care Hristos l-a văzut pe Matei că stătea în afara vămii, pregătit ca un păianjen să-şi apuce victimele. Hristos a aruncat o privire şi şi-a dat seama că acest om putea să se schimbe esenţial. Se adresează către Matei şi îi spune: „Vino după Mine” (Matei 9, 9). Adică: Matei, lasă vama, vino cu Mine ca să devii ucenicul Meu. Şi Matei, fără a se împotrivi, fără ezitare, fără întârziere, a părăsit vama şi I-a urmat lui Hristos. A lăsat aurul şi L-a urmat pe Hristos.  Ziua în care Matei s-a hotărât să-L urmeze pe Hristos a fost cea mai fericită zi din viaţa sa. Alţii consideră cele mai fericite zile din viaţa lor zilele în care li se întâmplă diferite evenimente mulţumitoare. Pentru Matei, dar şi pentru fiecare credincios, cea mai fericită zi din viaţă este ziua în care s-a învrednicit să-L cunoască pe Hristos. Să-L cunoască nu formal, ci substanţial, duhovniceşte, să-L creadă drept Mântuitorul sufletului său.
Matei, pentru a-şi exprima bucuria, a oferit o masă. L-a chemat pe Hristos. Mulţi vameşi şi păcătoşi au stat la masă. Hristos împreună cu vameşii şi cu păcătoşii! Lucrul acesta i-a scandalizat pe farisei, care se considerau sfinţi. Dar Hristos le-a răspuns. - Cuvintele Lui sunt mustrare pentru farisei şi în acelaşi timp mângâiere pentru păcătoşii din toate timpurile - Iată ce a spus Hristos: „Nu au nevoie de doctori cei ce se consideră pe ei sfinţi, ci aceia care se consideră păcătoşi”. „Căci n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 12-13). De atunci Matei I-a urmat lui Hristos împreună cu ceilalţi ucenici. A fost în foişor, atunci când Hristos înviat a venit şi a spus „Pace vouă” (Luca 24, 36). A fost în ziua în care Hristos S-a înălţat la ceruri. A fost în ziua Cincizecimii, când a venit Duhul Sfânt şi i-a luminat pe ucenici. Matei, plin de credinţă, de nădejde şi de iubire, s-a dus şi el în călătorie misionară. S-a dus în multe ţări, a ajuns până în Etiopia. L-a propovăduit cu înflăcărare pe Hristos, a atras prin învăţătura şi prin minunile sale o mulţime de popor. Şi în cele din urmă a primit moarte martirică. Însă ceea ce a făcut cunoscut numele lui în toate veacurile este Evanghelia pe care a scris-o, prima în rândul celor patru Evanghelii. În Evanghelia lui Matei există şi înfricoşătoarea pericopă despre Judecata viitoare (a se vedea Matei 25, 31-46). *** Iubiţii mei! Astăzi când se sărbătoreşte sfânta pomenire a Evanghelistului Matei, să ascultăm şi noi mântuitoarea chemare a lui Hristos: „Vino după Mine”. Există şi astăzi suflete, care ascultă acest glas şi cu lepădare de sine urmează Celui Răstignit. Sunt persoanele misionare, care se află împrăştiate în întreaga lume şi continuă propovăduirea lui Hristos. Dar şi către toţi creştinii în general se adresează cuvântul: „Vino după Mine!”. Pe aceştia Hristos nu îi cheamă să meargă în locurile sălbatice ale junglei ca să-L propovăduiască. Îi cheamă să-şi părăsească patimile păcătoase şi să-L urmeze pe drumul suitor şi greu al credinţei şi al virtuţii. În acest fel, cu toţii, în măsură diferită, putem să-l imităm pe Apostolul Matei. + Episcopul Augustin * Omilia Înaltpreasfinţitului Părinte Augustin, Mitropolit de Florina, a fost luată din prima ediţie a cărţii „Picături din apa cea vie” (Atena, 1982); cu o completare mică pe 16.11.2002 - (traducere din elină de monahul Leontie) 
Nu exista comentarii »
|
Tatal meu, Dumitru StaniloaeTatal meu, Dumitru Staniloae Putine personalitati au suscitat, cum este cazul tatalui meu, un asemenea interes dupa moarte, interes, pe care trecerea timpului nu-l estompeaza, ci il contureaza in culori din ce in ce mai vii. Desigur, explicatii se pot da intotdeauna. Ar fi de exemplu aceea ca marele teolog roman a lasat in urma o opera uriasa, care, nu a fost inca explorata destul. Exista asupra ei exegeze la subiect, comentarii pertinente, de mare profesionalitate. Din ce in ce mai multi teologi tineri se apleaca asupra ei aprofundand-o. Din ce in ce mai multi studiosi, din toate confesiunile si pretutindenea pe glob, sustin teze de doctorat sau scriu lucrari teoretice referitoare la conceptia lui Staniloae, la locul sau in gandirea filosofica, teologica, spirituala, in configuratia culturala a unui intreg secol. Nu vreau sa insist aici asupra acestei opere monumentale. Au facut-o si o fac in continuare teologi, bizantinologi, analisti ai fenomenului cultural ce da contur si culoare, proprii patrimoniului spiritual al fiecarui popor.
Si nu numai atat. Devine din ce in ce mai evident locul pe care opera sa il ocupa in gandirea si spiritualitatea, nu numai rasariteana, dar si occidentala. Filocalia, scrierile patristice au devenit un bun al gandirii teologice de pretutindeni. E destul sa pomenesc aici cartea de mare audienta a lui Anselm Grun, in momentul de fata unul dintre cei mai pretuiti autori germani de teologie, despre Benedict de Nurcia, intemeietorul ordinului benedictinilor, in care vorbeste pe larg despre marea influenta pe care au avut-o Parintii Filocalici asupra conceptiei benedictine. Dar toate aceste considerente nu pot furniza, singure, explicatia ecoului pe care personalitatea si amintirea sa il trezesc si astazi in constiinta oamenilor de cele mai diferite nivele. Filocalia se afla nu numai in bibliotecile specialistilor, dar si pe politele calugarilor in manastiri si ale mirenilor din cele mai indepartate colturi ale tarii, alaturi de Pateric si Psaltire. Insa ceea ce a lasat Parintele Dumitru Staniloae este mai mult decat o mostenire teoretica, buna de citat in nenumarate opusuri de specialitate (din pacate plagiata cu toptanul, copiata fabulos si fara discernamant). Ceea ce a lasat in urma este amintirea unui om care a crezut in ceea ce a afirmat si a propovaduit, care a luat in serios crezul sau, pentru care preotia n-a fost o meserie, ci o menire. Si acest fapt, mi se pare, este mai important decat orice altceva. Traim astazi o perioada tulbure, in care existenta noastra a capatat o coloratura eshatologica, unii dintre cei mai constienti oameni intrebandu-se daca nu cumva am ajuns la un final de ciclu, cu tot cortegiul lui de rasturnari capitale, de negare a valorilor, de punere a semnului minus in fata unor fenomene prin excelenta pozitive si invers. In acest context, constiinta ca mai exista semne ale unei sanatati sufletesti, ale unei linearitati consecvente, in comportare si atitudine, constiinta ca se poate si altfel, ca sa spunem asa, este ziditoare. Constantin Noica afirma ca "devenim ceea ce suntem". Asta nu inseamna neaparat o predestinatie bazata pe automatisme conceptuale. Dimpotriva. Este vorba de o intelepciune a omului care, asa cum spune Staniloae in Ortodoxie si Romanism, citez, "nu dispretuieste nici una din componentele cosmosului", caci toate exprima vointa si intelepciunea divina. Poate mai mult ca oricand, aceasta sanatate sufleteasca, aceasta linearitate consecventa, care nu ingusteaza ci imbogateste orizontul de viata, care adanceste intelegerea existentei, a sensurilor ei, indepartand de la superficialitatea si inconstienta omului de astazi, este nu numai salutara, dar devine o conditie sine qua non pentru supravietuirea speciei umane, atat de supusa tentatiilor ce duc la pieirea a insasi ceea ce o face mai mult decat o simpla specie biologica. Nu suntem amenintati numai de arme atomice sau biologice. Nu ne distrug potential numai gaze toxice, toate aceste obsesii dureroase care au devenit o normalitate a zilelor noastre. Omul nu se afla numai la marginea prapastiei unei distrugeri fizice in massa. O prapastie la fel de reala, cu atat mai periculoasa cu cat o subestimam, este rasturnarea totala a valorilor, cultivarea nonvalorilor, dezordinea, cum o numeste Staniloae, dispretul bunurilor spirituale traditionale, pe care secole de experienta le-au asezat cu cumintenie si intelepciune la temelia sanatatii sufletesti, a echilibrului moral si psihic, a unei decente firesti a existentei, a capacitatii de insusire a tot atatea coordonate ale libertatii, necesare existentei acelui element fragil si robust, in acelasi timp, care este fiinta umana si pe care Dumnezeu a acordat-o omului, ca pe cel mai de pret dar si cea mai formidabila dovada a dragostei pe care i-o poarta. El nu se poate dezvolta plenar decat, asa cum a spus Staniloae in repetate randuri, in comuniune, in negarea egoismului, in acceptarea suferintei ca mijloc de purificare. "Libertatea persoanei face posibila atat promovarea armoniei cat si a dizarmoniei, atat a binelui cat si a raului, fara ca ultimul sa insemne desfiintarea existentei, ci numai intretinerea unei suferinte in ea... Dar prin dezordinea pe care o promoveaza in cele din afara lui, omul produce si in sine o dezordine si o suferinta..." (D. Staniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului roman, p. 144). Dupa cum am mai accentuat si cu alte ocazii, cred ca aspectul fundamental care trebuie relevat atunci cand este vorba de un om, este, in primul rand, calitatea umana. Eruditia, imensa cultura, puterea de munca, asa cum le intalnim la personalitati de exceptie, si tot ce rezulta din ele, respectiv o opera impunatoare, lasa fara indoiala urme adanci in profilul cultural si spiritual al unei societati. Ele presupun asiduitate, seriozitate, perseverenta, tot ce duce la crearea marilor opere. Dar mult mai greu este a te autoeduca, a descoperi in tine, a aduce la suprafata calitati umane care sa te determine ca om, lipsit de egoism, devotat celorlalti, uitandu-te pe tine, pentru a fi asa cum se spune in Scriptura, "tuturor toate", a-ti asuma responsabilitati, a te simti in toate solidar cu ceilalti. "Raspunderea ce o are omul ii da o mare putere de a-si modela viata in mod liber. Dar ea e si o dovada ca nu el ii da existenta in sine. in responsabilitate se arata si libertatea lui... El e legat prin raspundere de Dumnezeu, aratand in aceasta ca nu el s-a creat: dar ea implica si libertatea lui" . In acest sens s-a vorbit mai putin despre omul Staniloae. Dincolo de spatiul conceptual al operei ale carei dimensiuni trebuie inca descoperite, dincolo de inteligenta creatoare, de eruditia sa, toate aceste calitati tipice unui mare ganditor, el a fost o personalitate de mare noblete sufleteasca, exemplu de devotament si daruire, de asumare a raspunderii, pentru toti cei cu care a venit in contact. Aceste aspecte le-am cunoscut zi de zi alaturi de el, fiind martora unui anume mod de traire, de ilustrare vie a conceptiei pe care a propovaduit-o. In opera sa un rol important il joaca, asa cum am mentionat, teologia personalista, comuniunea dintre persoane, dintre persoane si Persoana Divina, ipostazul divin facandu-se ipostaz al omului. Dar el nu a considerat ipostazul uman ca un element teoretic. In viziunea sa, comuniunea nu este o notiune abstracta, ci o identificare a iubirii de sine cu iubirea de aproapele, intr-o realitate vie, concreta. In aceasta comuniune se defineste si prinde contur persoana umana. Dumitru Staniloae a fost profund ancorat in credinta si ca atare nu putea sa nu-i iubeasca pe oameni, pe care Creatorul ii numise fiii Sai. El a inteles ca relatia dintre semenii sai este o relatie biunivoca, in care ambele parti invata una de la cealalta, completandu-se in creativitate si experienta spirituala. Ca preot nu a predicat numai in fata altarului, frumos si convingator. O fac si altii. El a trait credinta lui, a luat-o in serios. L-am auzit spunand de nenumarate ori: "Eu sunt preot, trebuie sa ma comport ca preot". Sau: "Noi suntem o familie de preot, nu putem face asta...". Astfel si-a insusit un stil de viata unitar si consecvent, pentru sine, pentru constiinta sa, nu pentru a impresiona sau a impune altora. Aceasta consecventa i-a ingaduit sa traiasca o mare libertate interioara, sa nu se lase dezamagit de aparentele unui bigotism ingust si fara continut, sa-i inteleaga pe ceilalti si sa-i respecte. Credea cu adevarat. Pentru el legatura cu Dumnezeu era o legatura concreta, personala. Din aceasta legatura concreta a luat forta de a accepta cu seninatate si smerenie toate loviturile unei vieti care nu l-a crutat: "Fie mie dupa cuvantul Tau". De a sti cu fermitate ca atat bucuriile cat si incercarile au rostul lor, intaresc si adancesc intelegerea acestei legaturi. "Ai incredere in Dumnezeu" ne spunea. "El nu ne uita!" A-si pastra curajul, a-l insufla si celorlalti a fost pentru el o problema de constiinta prin care confirma, o data in plus, intensitatea legaturii cu Dumnezeu. Uneori o facea cu oarecare asprime. "Crezi in Dumnezeu sau nu crezi?" m-a intrebat. "Daca da, atunci concretizeaza-ti credinta prin rabdare si convingerea ca El te ajuta. Daca nu, atunci trebuie sa-ti reconsideri modul de existenta. Nu te poti gasi pe tine, daca nu clarifici intai ce contine acest mod de existenta. Asta inseamna efort. Fara efort nu se poate. Nimic nu e posibil in viata fara efort si fara nadejde." Acesta este lucrul cel mai important pe care l-am invatat de la el. Si am mai invatat ceva. Aceea ca o sutana nu inseamna rabat la obligatiile unei moralitati fara cusur. Ca zicerea pe care o folosim de multe ori cu atata placere "Quod licet Jovis non licet bovis" nu se potriveste nici in acest caz. Ca pe masura ce esti mai sus, aria de indulgenta se ingusteaza. Ca aceleasi criterii de judecata sunt valabile, ba chiar mai aspre, pentru un chip care se vrea venerabil si cu har, decat pentru cel mai umil dintre pacatosi. Ca, dimpotriva, parabola talantilor se refera si la sporirea in virtutile elementare crestine. Si ca atare, nu ajunge ca un indrumator spiritual sa vorbeasca emotionant si sa dea sfaturi cuvioase, considerandu-se pe sine deasupra acestora. Staniloae, marele teolog si erudit, cu un renume care depasise cu mult granitele tarii noastre, observa cu modestie si consecventa toate acele comandamente pe care le propovaduia celorlalti si se considera invatacelul unor suflete simple si inocente, fara morga si pretentii, dar in care salasluia Dumnezeu, ca intr-un altar curat, gatit anume pentru prezenta Lui. El intelegea ca acestea sunt premisele oricarei aspiratii catre imbunatatirea spirituala, catre convingerea ca in viata trebuie sa descoperim sensuri care sa ne asigure ca ea nu este numai o iluzie sau un accident trecator ce nu lasa urme. Si care sa ne ajute sa supravietuim in cele mai tulburi si ingrijoratoare momente, cand, altfel, nu stim incotro s-o apucam. in asemenea momente, ne este necesar sa avem certitudinea ca nu suntem singuri, ca exista totdeauna alternativa de a fi ascultati si ajutati. Ca daca cerem ajutorul, ni se da. Ca, in mod surprinzator si neasteptat pentru mentalitatea noastra, ni se deschid, uneori in mod inexplicabil, drumuri noi, apar solutii pe care nu le-am intrevazut. Nu este un eufemism. Este o realitate pe care toti am trait-o. Si pe care toti putem s-o traim, daca o cautam. Trebuie sa intelegem ca oamenii au nevoie si de altceva decat de cea mai noua aparatura electronica. Aceasta ne ofera orice, dar nu sperante, afectiuni, emotii, compasiune. Si ca atare ramane undeva in afara vietii. Oamenii au nevoie de transparenta pe care o da intelegerea pentru ceilalti, bunatatea, lipsa de egoism, delicatetea. Oamenii au nevoie de transfigurarea pe care o dau materiei toate acestea, iluminand-o. Exista o anume delicatete a sfinteniei, a dragostei pentru oameni, a constiintei ca toti suntem fapturile Domnului, a tot ceea ce da contur unui umanism adevarat, nepervertit de interese meschine. A crede in acestea e un mare curaj, o mare uitare de sine, o mare perseverenta, in mod curios, eroismul spectacular momentan e mai usor de atins decat o integritate exemplara, de zi cu zi, decat modestia, sau capacitatea de a-ti asuma raspunderea pentru ceilalti, solicitudinea pentru ei. Din fericire, exista printre noi asemenea personalitati. Oameni de un mare curaj calm, nespectaculos, ancorati in credinta ferma, in nesfarsita delicatete si rabdare. Toate acestea le-am vazut la tatal meu. Mi se parea firesc sa fie tot timpul oameni la el, cerand sfat, ajutor, asteptand pur si simplu un cuvant de mangaiere. Asa se explica de ce si astazi, dupa zece ani de la moartea sa, amintirea i-a ramas la fel de vie. Studenti, intelectuali, oameni simpli, merg in pelerinaj la mormantul sau, sau pe strada care astazi ii poarta numele, unde a locuit ultimii ani de viata, cei care l-au cunoscut evocand clipele pe care le-au trait in prezenta lui, ceilalti incercand sa-i reconstituie chipul spiritual din scrierile sale, din cuvintele de zidire care s-au pastrat de la el. Mie nu-mi ramane decat a incerca sa evoc personalitatea alaturi de care am avut sansa sa cresc si de la care am invatat cateva lucruri fundamentale, dintre care unul esential este cel marturisit de Shakespeare: "Mai presus de orice sa-ti fii credincios tie insuti". Lui Dumnezeu, tie insuti si solicitudinii pentru ceilalti.
|
Prima viziune a staretului rus Antonie - aici 
Cititi si: Criza mondiala, control mondial? Vremea robiei eleniste si a Sfintilor Macabei – semn puternic dat noua, celor de pe urma Din: “Staretii despre vremurile de pe urma“:“Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă”. (Staretul Antonie)
A doua viziune a Staretului Antonie*“Greu mi-a fost sa inteleg acei ani ai aparentei bunastari sovietice. Nu m-am gandit atunci ca am sa ajung in anii cand voi vedea implinindu-se multe dintre cele ce am vazut. Asadar, cum am mai spus, a doua viziune n-a fost prelungirea celei dintai, nu. Si, in timp, s-a produs destul de tarziu, si dupa continut e destul de deosebita. Prima viziune e, in felul sau, o povata, o inteleptire, parca. Am cerut un raspuns si l-am primit. A doua viziune e de cu totul alt gen, e cu totul altfel, pot spune. Eu nu am cerut nimic, a fost dat de sus sa vad despre ce ma intrebau oamenii care veneau la mine. Daca prima viziune putea fi povestita, mai mult sau mai putin, cu exactitate, a doua, in principiu, este imposibil de povestit. Eu, parinte Alexandru, in general, pentru prima data incerc sa iti expun acestea cat de cat consecutiv, ori sa le sistematizez. Si anume sa expun intr-o anumita ordine, ci nu asa cum mi-a fost mie dat sa vad. Caci mi-a fost dat pentru vesnic folos, pentru tine si enoriasii tai, banuiesc, intr-o alta consecutivitate. Pana la aceasta, tot ceea ce mi-a fost dat sa vad am folosit doar pentru a raspunde la intrebarile pline de nedumerire ale credinciosilor. SISTEMUL SATANIC AL CIVILIZATIEI CREATE DE OM SE VA AUTODISTRUGEVreau sa mai spun cateva cuvinte, nu despre viziune, ci despre creatie, ca sa poata fi mai bine intelese cele ce vor urma. Dumnezeu creeaza tot ceea ce este viu intr-un sistem unitar, foarte dur. Tot universul este absolut legat, prin fiece actiune, pana in cele mai mici amanunte, de cea mai umila parte a sa, iar pentru o fiinta rationala cum este omul, chiar si printr-o actiune ce nu face parte din lumea materiala – gandul. Faptele fapturilor inferioare nu pot aduce nici o dauna universului. Ele sunt limitate la propriile instincte si acelor asemenea lor, la fel si prin proprietatile de autoreglare a naturii insasi. Altceva e omul. El este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Si oricat am polemiza despre ce este chip si ce este asemanare, despre ce se sterge si ce nu, cu ce este inzestrat omul de la nastere si ce e chemat sa agoniseasca pe parcursul intregii sale vieti, in cazul de fata important este altceva – faptele sale, atat in lumea materiala, cat si in cea nevazuta, cum se reflecta ele asupra mediului inconjurator, asupra mediului in care traieste, cat si asupra intregului univers. Nu Dumnezeu a sters de pe fata pamantului Sodoma si Gomora, ci oamenii care s-au dezis de pronia Creatorului. Spun despre aceasta pentru ca toate nenorocirile ce au sa se intample cu natura si cu omul nu sunt o urmare a maniei lui Dumnezeu, pentru ca El este Atotiubitor si Atotmilostiv, ci sunt urmare a actiunilor atotdistrugatoare a omenirii insasi. Iar acum vreau sa vorbesc propriu zis despre viziune, despre ceea ce ii asteapta pe toti, din pacate, intr-un viitor nu prea indepartat, iar unele lucruri se si intampla chiar in momentul de fata. Asadar, iata ce am vazut eu despre viitor. Intai de toate, tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viata creat de om este, in esenta, satanic si, pentru ca vine in contradictie absoluta cu legile lui Dumnezeu, va incepe incetul cu incetul sa se distruga. Vor cadea avioane, se vor ineca corabii, vor exploda centrale atomice, uzine chimice. Si toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale, care se vor intampla pe tot pamantul, dar mai ales in America. Uragane de o forta nemaivazuta, cutremure de pamant, secete nemiloase si, invers, ploi torentiale, ce vor aminti de potop. Va fi stearsa de pe fata pamantului Sodoma contemporana- New York-ul. Nu va ramane fara rasplata nici Gomora- Los Angeles-ul. Se pare ca greu va fi de gasit pe pamant un loc unde omul se va simti linistit, in deplina siguranta. Omul isi va gasi linistea numai nadajduind in Dumnezeu, pamantul nu il va mai putea ocroti. Cele mai grele urmari ale dezlantuirilor naturii le vor avea de suportat orasele, pentru ca ele s-au rupt cel mai mult de ea. Un singur turn babilonian distrus, o casa contemporana, un bloc si iata – sute de morti fara pocainta, fara impartasanie, sute de suflete pierdute. Aceste case construite pe pari, care sunt, in esenta, niste sageti ce au strapuns pamantul, ca si cum s-ar indrepta incolo, catre iad; ele le vor aduce oamenilor moartea grozava sub ruine. Si cel care va ramane in viata ii va invidia pe cei care au murit intr-o clipa, pentru ca soarta lui e si mai inspaimantatoare- moartea de foame si prin asfixiere. Orasele vor prezenta o priveliste groaznica, chiar si cele ce vor fi ferite de o distrugere capitala, lipsite de apa si electricitate, caldura si aprovizionarea alimentara. Vor aminti de niste imense cosciuge de piatra, atat de multi oameni vor muri. Bande de ticalosi vor savarsi rautati, chiar si ziua. In orase va fi greu sa te deplasezi, iar noptile oamenii se vor strange in grupuri mari, ca impreuna sa incerce sa ajunga pana in zori. Rasaritul soarelui va anunta nu bucuria unei zile, ci mahnirea necesitatii de a trai si aceasta zi. Nu trebuie sa credeti ca la sat va domni linistea si bunastarea. Otravite, slutite, arse de seceta sau inecate de ploi, campurile nu vor mai da roadele trebuincioase. In vite vor da molime nemaivazute si oamenii, nemaifiind in stare sa le ingroape le vor lasa sa se descompuna, otravind aerul cu niste miasme groaznice. Taranii vor suferi din cauza atacurilor orasenilor, care, in cautare de hrana, se vor imprastia prin sate, gata sa omoare omul pentru o bucata de paine! Da, pentru acea bucata pe care acum nu o pot inghiti fara condimente si sosuri, vor fi varsari de sange. Canibalismul va fi un fenomen frecvent; primind pecetea Antihristului, omenirea va sterge toate hotarele moralitatii. Si pentru sateni noaptea va fi un timp al groazei, pentru ca anume noaptea se vor intampla cele mai crunte jafuri. Dar trebuie nu doar sa supravietuiesti, ci si sa pastrezi averea pentru lucru, altfel amenintarea mortii de foame va fi o realitate. Insisi oamenii, la fel ca in oras, vor fi vanati. Dintr-o parte, va parea ca s-au intors vremurile de dinainte de potop. Dar nu. Pe atunci, asupra lumii, dainuia cuvantul lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti“. Acum, insasi viata omenirii, esenta sa, e indreptata spre negarea harului si a lucrarii lui Dumnezeu. Dar nici acesta nu este sfarsitul. 
TOATE INCEP DE LA CELE MICI. PERVERTIREA MORALITATII PANA LA CULMI DE NEIMAGINAT, BATJOCORIREA CREDINTEI, INCURAJAREA SUICIDULUILa inceputul povestirii am rezumat tot ceea ce a precedat toate acestea, si nu intamplator. Foarte des, mai bine zis, aproape intotdeauna, de dupa lucrurile marunte nu le distingem pe cele cu adevarat mari. In sensul acesta, nu observam cum un mic pacat incalca legile fundamentale ale lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea aceasta si, ca un Creator, a creat-o in deplina armonie cu Sine. Va amintiti cuvantul spus despre lumea abia creata: “E buna!” Dumnezeu a spus aceasta, Dumnezeu cel Atotsuficient, Atotiubitor, Atotputernic, Atotdesavarsit, Creatorul Atotmilostiv a gasit creatia ca este buna, adica lumea se afla in armonie cu Binele, cu Dragostea, pentru ca Dumnezeu este Dragoste. Omul este singura fiinta capabila sa influenteze existenta lumii, cununa creatiei, creata de asemenea dupa chipul si asemanarea Binelui si a Dragostei. Si poruncile care i-au fost date de catre Creator nu sunt nimic altceva decat niste indrumari pentru o viata linistita si fericita, in armonie cu El. Tot ce vine in contradictie cu aceste porunci este pierzator pentru lume, pentru tot ce este vital pentru ea, care depinde de ea. Toate incep parca de la niste fleacuri: de la o rochie mai libertina, de la invatamantul colectiv al fetelor si al baietilor, si nu sub indrumarea unei fete duhovnicesti, ci sub cea a unui invatator mirean. Degraba si acest nume se va sterge, ramanand tot unul invatator [profesor]! Invatator de ce si a ce? Multi dintre acesti invatatori, in general, sunt din punct de vedere moral uzati. Altii nu stiu si nici nu vor sa stie nimic despre regulile de convietuire in aceasta lume creata de Dumnezeu. Ce-i pot invata ei pe altii? Ii invata despre lume, insa nu ca o creatie a lui Dumnezeu, ci pentru a trai intr-o lume supusa unor duhuri diavolesti! Iata putinul din care reiese multul. Pervertirea moralitatii. De cate ori a incercat satana s-o faca generala, atotcuprinzatoare, s-a ciocnit de fiecare data de demascarea amenintatoare a Bisericii. Dar pentru duhurile intunericului cea mai groaznica este demascarea, scoaterea la lumina. Precum hotul se furiseaza in intuneric, fiindu-i frica de lumina, asa si invaziile dracesti sunt mai eficiente si mai ispititoare cand lipseste lumina adevarului. Lumea e in intunericul placerilor unei duzini de tari “dezvoltate”, pe care vrajmasul le-a ales ca sprijin in misiunea de innebunire a intregii lumi. Arma principala in aceasta afacere este lozinca libertatii. Cat sange a fost varsat in revolutii si rasturnari de putere, in actiuni sociale si pseudoreligioase, rafuieli politice si mistice pe altarul diavolului “libertate”! Acesta este el, diavolul rasculat si invins, zidirea care a vrut sa ia locul Creatorului- acesta este cel mai de seama iubitor de libertate. Si “libertatea” lui nu e capacitatea daruita omului de a fi desavarsit in virtuti. Nu, “libertatea” lui sunt cele mai grele lanturi, al caror scop e ca, lipsindu-l pe om de orice posibilitate de a alege intre bine si rau, sa-i lase liber doar drumul spre iad. (…) Esenta acestei miscari e sa faca drum, intai de toate pentru tineri, catre satan. Observati, parinte, un drum intr-un singur sens. Incearca sa te opui: imediat vei fi stopat. Biserica Ortodoxa – ea nu-i lasa pe toti sa doarma linistit. Toti catolicii sunt gata pentru orice, ei primesc civilizatia draceasca, “progresul”. Sustinand sionismul, ei spun, de fapt, “da” venirii lui Antihrist. Si am vazut eu cate incercari face raul mondial pentru a pata Sfanta Biserica, preacurat Trupul lui Hristos! Intai de toate o vor defaima in toate ziarele, la radio si televiziune. Iudei cu nume slave vor defaima in fel si chip clerul si pe crestini, isi vor bate joc de randuieli, de posturi, de modul de viata, de tot ceea ce a fost intotdeauna baza viabilitatii poporului. Chiar in Biserica, in mediul duhovnicesc vor patrunde mii si mii de distrugatori catoliciti ai Ortodoxiei. Aparent evlaviosi, duhul lor e altul, strain, si poporul va parasi lacasurile lor. Vor sta restaurate si proaspat construite, dar pustii. Unde va straluci luminita adevaratei sfintenii si credinciosiei duhului credintei stramosesti? Dar cine cauta gaseste. Nimeni nu se va putea indreptati spunand: “Doamne, am cautat dar n-am gasit!” In intunericul necredintei si al ateismului, pe tot pamantul ard luminitele adevarului. Si vor fi prigonitii si stramtorati dreptii slujitori şi supuşi hulelor de tot felul. Slugile diavolului nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui cuvios să primească cununa mucenicească. Mulţi vor fi ei, drepţii mucenici ai timpului de pe urmă! Dar cei de duh străin îşi vor aştepta conducătorul, pe antihrist. Şi lor însă li se va mai oferi posibilitatea de a se salva, adică să-şi dea seama cine este el, numai că puterea şi banii le vor închide multora ochii. Cumplite vremuri! Dar toate încep de la mărunţişuri. Clerul a încetat să mai poarte hainele cuvenite cinului. De acum şi bărbile rase, după moda catolicilor şi a protestanţilor, nu mai stârnesc mirare. A doua „libertate”, umflată în fel şi chip, e libertatea pervertirii moralităţii. Din păcate, oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare, ci emancipare sexuală (uitaţi-vă cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte, la prima vedere, frumoase: nu desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere ş.a.m.d.). Coruperea începe la cea mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a relaţiilor dintre ele. Vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se întâmplă) să le arate copiilor corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând aceasta să treacă drept ceva normal. Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de desfrânare. Dezgolirea din zilele noastre e doar începutul. Scopul e mult mai spurcat: grădinile Astartei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de băutură şi de droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinare dracilor, târăsc lumea luptătorii pentru libertate. De cine eşti învins, aceluia îi eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii.  Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o manifestare a culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi sodomia şi zoofilia. Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de necrezut, poate mai mult chiar decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca şi inventarea, pe timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti, întâi de toate, politicieni, administratori.
Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au loc orgiile lor sălbatice, carnavalurile anuale în America. Toate astea se vor întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător. Toţi cei care se vor împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi potrivnici ai libertăţii altora, înapoiaţi şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea activităţilor lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti. Anume drăceşti, pentru că nici acum nu prea întâlneşti o publicaţie ortodoxă, decât cele propriu-zis bisericeşti. Iar la televiziune, arhiereii au acces numai de sărbătorile cele mari. Câte prostii se scriu şi se spun, dar nu e nicio confruntare de idei, puncte de vedere privitor la concepţiile despre lume. Bună libertate, când poţi numai să-ţi baţi joc de sfinţenie! Restul e tabu. Dar şi aceasta s-a început de la fleacuri şi, vai, ce demult. S-a început aceasta odată cu transmiterea şcolilor parohiale în administrarea zemstvelor, a puterii laice. Şi au mers acolo ateii ca să educe cadre pentru revoluţia din 1917! Tinerii, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de băutură şi droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului din veac şi îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte peste măsură. Şi va creşte într-atât, încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca o consecinţă firească a celor ce se petrec. Cu atât mai mult cu cât numărul celor care suferă de boli înfricoşătoare, ca rezultat al plăcerilor desfrânate sau al necumpătării, va fi atât de mare, iar suferinţele acestora – atât de groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil. Vor ajunge până acolo încât vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar explica doar într-un singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor rătăcite. 
TREPTELE SCARII SPRE ANTIHRIST. CAPCANA SISTEMULUI DE DEPENDENTE. LACOMIA SI ATASAMENTUL PENTRU BUNURI MATERIALEO altă înfricoşătoare şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor către câştiguri, către mărirea veniturilor personale. Această patimă a iubirii de avuţie este păguboasă, ca orice necumpătare. Iar necumpătarea duce la distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti bani, şi se reflectă asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în folosirea acestor bani, a acestor mijloace. Mai repet încă o dată că acest sistem de viaţă e nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci şi folosirea de către oameni a banilor e supusă acestei fragilităţi. Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele „minuni” diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de „dacă“: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea, automobilul modern, în absenţa unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! înseamnă că, în cazul în care dispare un „dacă”, toate acestea devin o grămadă de metal inutil. Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca. Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar întreprinderile se vor stopa din cauza cataclismelor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va alege omul? Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit ani de viaţă, a căror valoare e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită, iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic. 
Îmi amintesc că femeile mă întrebau: să ai în casă covoare şi cristaluri e păcat sau nu? Toată Uniunea a grămădit acestea prin case, chiar mai mult decât a avut nevoie. Şi mai departe? Iar acum imaginaţi-vă că se deconectează electricitatea, gazele şi căldura. Pe ce va schimba omul covoarele şi cristalul? Pentru un topor şi o sobă? Dar cine mai are asemenea lucruri? Unul sau doi dintr-o sută, poate. Şi dacă a venit vorba de lucruri, cât de raţional era construită lumea până la nebunia secolelor 19 şi 20. Hainele se făceau trainice, de nădejde. Se depunea efort pentru a le face şi se întâmpla să le rămână şi nepoţilor, într-atât îşi preţuiau oamenii timpul! Şi timpul, poate de aceasta, le ajungea pentru toate, să dovedească şi la câmp, şi la biserică, şi de sărbători să stea cu rudele la masă. Dar acum? Încălţămintea – pentru un sezon, hainele – pentru două, ei hai, trei! Dar nu mai e timp pentru rugăciune, nici pentru biserică – lasă că mă rog acasă -, nici pentru copii. Din păcate, aceştia cresc fără supraveghere, părinţii doar sunt preocupaţi să câştige bani. În schimb, nu trăim mai rău decât alţii. Dar trăim?! Trăieşte doar omul liber, iar cel din robie, robul, doar există. Dumnezeu L-a dat pe Fiul său Unul Născut ca să ne scoată din robie, din robia păcatului şi a patimilor, iar noi, ca evreii ieşiţi din robia egipteană, cârtim şi vrem înapoi, în captivitate. Las’ să ne moară copiii şi apropiaţii să fie umiliţi, numai supa să fie la vreme! Numai că supa aceasta e tocmai caşcavalul din capcană. Când uşa s-a închis, iar caşcaval mai este, şoarecele oare ştie că s-a prins? I-a venit ceasul, dar caşcaval mai este şi el îl roade cu râvnă, fericit de prânzul căzut nu ştiu de unde! Dar cel ce a pus capcana a auzit cum s-a închis uşa şi ştie că jertfa e acolo. El poate veni îndată să ucidă victima, dar o poate lăsa să-şi digere în voie prânzul. Pentru moment, poate că îi va fi strâmt, iar apoi se va obişnui. Ţi-e foame? Mai ales că nici nu te ucide. Iar sfârşitul e bine ştiut. Bănuiesc că şi şoarecele îşi dă seama de aceasta. Da, cumplite vremuri. De exemplu, ultimul război, de ce s-a dezlănţuit? Iată: Hitler, războinicul popor german, refacerea Europei şi a lumii. Comuniştii mai adaugă la aceasta imperialismul şi lupta pentru colonii. Şi încă multe altele, numai că nu aceasta contează. Este, mai curând, vorba despre posibilitatea de a centraliza puterea, puterea asupra întregii lumi. Orice copac se cunoaşte după rod; orice ţi-ar spune vânzătorul de puieţi de la piaţă, vei afla şi vei preţui totul abia atunci când, în sfârşit, vei culege rodul. Dar care sunt roadele războiului? Milioane de ortodocşi omorâţi şi schilodiţi, atât în Rusia, cât şi în Balcani. Principalul bastion al Ortodoxiei la sud-vest, Serbia, a ajuns în mâinile croaţilor, a catolicilor – Iosif Broz Tito e croat şi Croaţia devine cea mai dezvoltată republică. Regiunile ortodoxe ale Iugoslaviei nu sunt doar în uitare, ci Kosovo se populează intens cu musulmani, precum astăzi Rusia şi Moscova. Alt bilanţ e Israelul. Propaganda a fost astfel organizată ca să se creadă că principalele victime ale războiului au fost evreii şi nicidecum slavii sau, să zicem, francezii. Revenind la Balcani, pentru Tito au luptat sârbii, croaţii au fost cu nemţii, iar, în fine, au câştigat croaţii. Aşa şi evreii. Întâi de toate, pe cine au nimicit nemţii? Cea mai mare parte au fost evreii pe jumătate, fie botezaţi, fie toleranţi în privinţa altor religii, nu iudeii, şi, cu atât mai mult, nici unul dintre capii sionismului n-a nimerit în temniţele lui Hitler, ei au reuşit să plece, pentru că ştiau dinainte cele ce se vor întâmpla. Dar persecuţiile, într-un fel anume tratând cele întâmplate, au avut ca rezultat crearea statului Israel. Pământ li s-a dat – puţin de tot, dar, cum se zice pe la noi, pune-i şi la masă. Au luat pământul ăsta cu hapca de la arabi. Şi, iarăşi, arabii sunt terorişti, iar evreii – nu! Al treilea considerent ţine de Europa. Ce altceva ar fi silit-o să se unească dacă nu un război global? Şi, iată, acum o putem considera o ţară unică, din Turcia până în Norvegia. Totul va fi comun – Guvernul, banii, legile. Totul este pus de acord cu America, astfel încât, în cazul unei uniuni comune, să nu apară probleme. Care dintre aceste considerente e cel mai important pentru satanişti? Nu putem şti. Gândesc şi am văzut că acestea sunt treptele uneia şi aceleiaşi scări ce duc în împărăţia lui antihrist. La venirea lui aici, totul deja e pregătit, centralizarea e deplină, poporul e numărat, fiecare e cu numărul său şi cu cartela sa, iar în ea e inclus totul, până şi opiniile omului şi concepţia lui despre lume. Cu această cartelă se va putea controla orice mişcare a omului şi pe pământ, şi sub pământ, şi sub apă. Totul va fi. Desigur, el va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit pe Hristos. Dar aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere. De mers, merge el singur, numai că în jur stau ciobanii cu bicele. Omenirea e deja în capcană, chiar dacă a mai rămas o bucăţică de caşcaval, fapt despre care a şi spus Mântuitorul, că greu se va mai găsi un suflet credincios. Noi deja am acceptat condiţiile acestei lumi. Oamenii nu pur şi simplu au fost de acord, ci singuri îşi zidesc sistemul dependenţei de lume şi, dacă ai intrat în horă, trebuie să joci până la capăt, iar în cazul de faţă, până la Judecata de Apoi. Asemenea grozăvenii ţi-am povestit, de nici nu ştiu. Cel mai înfricoşător, însă, e faptul că a auzi nu înseamnă a si vedea, iar la vedere toate sunt mai groaznice şi mai mârşave. Şi-apoi nu trebuie spus totul, ca nu cumva imaginile viitorului să umple de mâhnire prezentul. Da, se pare că cel mai real fapt existent în lumea aceasta e moartea. Numai că în realitatea aceasta nu vrea nimeni să creadă şi, mai exact, să măsoare realitatea morţii cu iluzia vieţii omeneşti. Iluzia nu în sens de minciună, la Dumnezeu nu există minciună, Dumnezeu este Adevărul. Înşelarea vieţii constă în grabnica ei trecere şi în atitudinea pe care o are omul faţă de ea, ori, cum se mai zice, cauza tuturor nenorocirilor se află în noi înşine. Omul se uită la trecerea vieţii ca la o veşnicie, uitând de realitatea morţii. Vorbeşte-i cuiva despre moarte, mai ales despre propria sa moarte, şi ţi-l vei face duşman. Dar ce, parcă el va trăi veşnic, sau eu, sau oricare altul? Noi, pur şi simplu, ne străduim să nu ne gândim la moarte şi să fugim de ea după metoda struţului – ţi-ai vârât capul în nisip şi-ţi pare că nu mai există niciun pericol! Dar aminteşte-ţi câţi sfinţi au trăit cu sicriul în chiliile lor. De ce? Pentru amintirea morţii, despre care Sfânta Tradiţie spune că e zălogul mântuirii! Ce oameni au fost, adevăraţi oameni, fii ai lui Dumnezeu, dar aveau mereu înainte o amintire a morţii – sicriul! Şi pentru ei, dar şi pentru noi, păcătoşii, oamenii vremurilor de pe urmă, pentru că tare ne mai atrage o viaţă veşnică pe pământ, aşa ne-am mai învăţat să ne amăgim, încât ni se pare că iată-iată, încă puţin, şi vom căpăta elixirul tinereţii veşnice. Cum i se leagă măgarului un morcov în faţa ochilor, ca să alerge după dânsul tot drumul şi să nu-l supere pe stăpân cu opririle, tot aşa satan momeşte omenirea cu morcovul vieţii veşnice şi păcătoase pe pământ. Adică, ce să te mai nevoieşti cu lucrările duhului, cu rugăciunea şi postul, sau, mai ales, cu iubirea aproapelui, tu ori crezi că după coşciug e numai pământul rece în care ai să putrezeşti şi tu, şi sicriul se va face putregai, sau în aceea că există deja diferite modalităţi de întinerire, de prelungire a vieţii, de prevenire a bătrâneţii, tot ce vreţi. Ei, dar dacă sunteţi prea neîncrezători, iar de trăit, vreţi să trăiţi, vă îngheţăm! Când vă vom dezgheţa, atunci totul va fi deja descoperit şi veţi trăi veşnic. Aiureli de om nebun, dar cred, săracii, cred. Da, pe pământ poţi sa te uneşti cu veşnicia şi cu ochii tăi să te convingi de realitatea veşniciei, dar nu de mirajul satanic. Apostolul Pavel, Sfântul Serafim de Sarov şi câţi alţii s-au învrednicit să vadă frumuseţile grădinilor raiului! Tot aşa precum un şi mai mare număr de rugători au fost luminaţi de lumina necreată a Taborului. Dar însăşi înfăţişarea oamenilor lui Dumnezeu şi a oamenilor lui satan nu e un zălog al realităţii? 
Cum, deci, să ne mântuim în această vreme de pieire? Au spus nişte teoreticieni cum că nu se poate omul mântui; dacă va vrea Dumnezeu, îl va mântui, dacă nu, e imposibil. Şi toate acestea independent de nevoinţele omului. Calvinism, nu altceva, dar principalul e că nici să tinzi spre mântuire nu are sens, de vreme ce nu te poţi mântui. Păcătuieşte, frate al meu, cât îţi pofteşte sufletul – vei fi pe plac sau nu, nu depinde de tine. Numai că nu, tocmai că nu este deloc aşa. Da, fără ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui. Însuşi Mântuitorul le-a spus aceasta ucenicilor, ce să ne mai frământăm zadarnic minţile. Dar ajutorul Domnului se adaugă la râvna omului, la munca şi la străduinţele lui. Cum marele ierarh Ioan Gură de Aur spunea că tu trebuie să aduci tot ce e al tău, iar ce nu ajunge, va împlini Dumnezeu! Şi pentru că râvnă nu este, ne mântuim cu necazuri şi boli. Cumpătare trebuie, cumpătare în toate. Boala boarfelor, consumismul, iată povara satanică ce stăruie asupra oamenilor. Toate sunt puse în slujba agoniselii şi nu mai au capăt. Am început povestirea mea cu prima viziune, cum se prăbuşeau oamenii în iad, ce-i trăgea pe ei încolo. Ce înseamnă aceasta? Că nu trebuie să ai nici maşină, nici casă, nici mobilă? Cu vreo doi ani în urmă, au venit la mine, pentru rugăciuni, două familii de ruşi care au fugit din Georgia. M-a uimit evadarea lor, felul cum s-au petrecut toate. Era deja imposibil de plecat. Toţi cei care voiau s-o facă legal, adică să respecte toate formalităţile, ca să aibă posibilitatea să-şi ia cu ei tot ce-au agonisit, maşini şi ce mai aveau de preţ, fie la hotarul ţării, fie în drum spre el, au fost jefuiţi şi supuşi violenţelor, iar în unele cazuri – omorâţi. Vizitatorii mei au judecat cu înţelepciune: „Domnul a dat, Domnul a luat, noi să supravieţuim, celelalte ni se vor adăuga“. Aşa cum erau îmbrăcaţi s-au urcat în maşini, şi-au luat doar haine călduroase în portbagaj şi au fugit. Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, le-a dat atunci şi locuinţe, şi maşinile şi le-au legalizat, aşa a fost să fie. Iată, aşa stau lucrurile cu ataşamentul faţă de obiecte. Unul le salvează fără a se mai gândi la propria siguranţă, cum altfel, doar toată viaţa a muncit pentru ele. Pentru altul, ele sunt nişte mijloace, nu un scop în sine. De aceea, un asemenea om cu o asemenea atitudine faţă de lucruri nu se va orienta niciodată la ceea ce se cheamă „demnitate”. Să-mi fie comod, şi-atât. Iată o mentalitate potrivită, mai ales pentru vremurile noastre. Nu trebuie să adunaţi lucruri a căror însemnătate nu vă e clară sau de care vă puteţi lipsi. Vi le procuraţi doar pentru că toţi le au. Nu e bine aşa. Mulţumiţi-vă cu ceea ce e absolut necesar, nu foarte scump, ci simplu şi trainic. Aceasta se referă îndeosebi la haine şi la hainele călduroase, de iarnă. Principiul este acesta – să fie trainice, din fibre naturale şi să ţină cald. 
LIPSA DE TIMP SI DE COMUNICARE. PERICOLUL TELEVIZORULUI. PREGATIREA PENTRU PRIMIREA LUI ANTIHRIST.Foarte atenţi trebuie să fim cu aparatele electronice. Acestea, din aşa-zişi prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor este în acelaşi timp şi un emiţător. Nu o singură dată am discutat despre aceasta cu oameni competenţi. Aceasta priveşte îndeosebi televizorul. Această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. E vorba, cred, nu atât de televizor, cât de întrebuinţarea lui. Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe de altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce cauză: comunicarea, ca, de altfel, tot ce face omul zilelor noastre, se produce în fugă. Comunicare; are loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul e într-o dispoziţie nu tocmai paşnică – e neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera necesară pentru o comunicare liniştită. Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus; nu greşesc, pentru că „liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate: în ceea ce ţine de hrană, de haine, de locuinţă. Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet. Dar cel mai mare pericol constă în timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ în viaţa de zi cu zi. In contul a ce apare timpul liber? În contul lucrului? Nu, orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre oamenii decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani. Tema aceasta, chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea. Deci, pentru omul societăţii contemporane, lucrul se află pe primul loc. Mai mult decât atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările pământului şi în zilele de duminică şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de mitocănie generală. înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi, literalmente, suferă din cauza lipsei de timp. Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă e foarte mult, însă de unde se ia? Acesta e timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti – fie rugăciune, fie lecturi duhovniceşti – şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare pentru suflet. Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii. Aşa l-a învăţat satana pe om să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu desăvârşire timpul de liniştire, de cugetare asupra celor ce s-au întâmplat peste zi, pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate acestea sunt înlocuite de distracţii. Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul său de onoare, privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber el o „înghite”, acest idol al civilizaţiei contemporane. Iar eu aş zice că e un tiran înfricoşător şi un despot care ţine sub dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie nemaivăzută, pentru că robii îşi simt situaţia înjositoare în care au nimerit, căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi. Iar aceasta e o robie benevolă şi, la prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării, ale cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de câştigat are doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran. De aceea, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist, televizorului îi este destinat rolul nu doar de mâncător al timpului liber – rolul său distructiv e mult mai mare. Se uită omul la ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se pare că lucrul acesta e necesar şi util sau, în orice caz, nedăunător. Numai ca propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza celor întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se inducă consumatorului tele-produsului. Numele celor ce comandă aceste opinii, a celor ce comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa este clar. De aceea, sub acţiunea programelor TV, omul îşi pierde capacitatea de a gândi independent şi de a recepta maxim conştient evenimentele ce au loc şi, în sfârşit, să-şi creeze propria concepţie despre lume. Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni. Rădăcinile acestor slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi a deprinderii de a medita asupra celor ce se întâmplă, în corelaţie cu modul propriu de a vedea lumea. Aceasta nu e nicidecum o îndreptăţire pentru căutările „individului” actual, nu. Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara, după cină, se punea un samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai. Începeau discuţiile. Cât de interesant era! Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni simpli. Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie, considerând că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină ştiinţă de carte. Dar, petrecând câteva seri cu noi, şi-a schimbat părerea. Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi cunoşteau lumea nu din comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau despre evenimente, fapte din viaţă, la care fuseseră martori ei înşişi sau despre care auziseră din gura oamenilor care au fost de faţă. În toate acele întâmplări căutam partea moralizatoare, ceea ce s-a întâmplat şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca manifestare a liberei voinţe a omului. În acele judecăţi se manifesta varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile despre lume. Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să vorbească, ci şi să asculte şi, în general, le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă repet, toţi cei prezenţi aveau ceva de povestit. Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti oameni simpli, cu toată aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci vedeau că se apropie dezastrul. Şi aceasta nu doar ca o urmare a comunicării lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a ascultării predicilor dreptului Ioan din Kronstadt, ci şi ca urmare a deprinderii de a observa cele ce se întâmplă şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a celor din jur, ci în baza păstrării duhovniciei în societate. Împuţinarea credinţei îi ducea pe aceşti oameni cu gândul că se apropie o nenorocire de neocolit. Mă voi întoarce la această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc despre viaţa noastră. Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi atunci când oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de toate, atitudinea lor faţă de credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!” Însăşi negarea existenţei lui Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta nu e nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele veacuri ale creştinătăţii. Despre păgânii de astăzi, Apostolul a spus că „nu vor primi învăţătura sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care le vor mângâia auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor crede basmelor”. Ce fel de comunicare poate avea loc în asemenea condiţii?! Oamenilor le place să vorbească, dar nu să asculte, să dea învăţături, dar nu să înveţe. Ce-i adună pe toţi la aceeaşi masă? Băuturile ameţitoare, mâncarea abundentă, adică ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu, după cum ne învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit – cu atât mai puţin! Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul. Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi diabolic-vicleană e în toate: în batjocorirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în contrapunerea creştinismului cu ocultismul, cu păgânismul, cu toate. Totul e îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece încă mult timp şi producătorii de televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de sfinţi. De o ură mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale. Abia acoperit cu vălul umorului, al comediei, „iadul atotrâzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce este dumnezeiesc, duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va apărea acela care va încerca să ia locul lui Dumnezeu. Şi va intra în acelaşi moment în toate casele. Cum, cum poate intra un om dintr-odată în toate casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui Dumnezeu – omniprezenţa, căci îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp. Iar Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-odată în toate casele şi aici parcă am avea de-a face cu o contradicţie. Dar nu, Biserica, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca este vasul adevărului, al adevărului Divin. Ca să mimeze omniprezenţa, antihristul va intra în toate casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie! Şi-l va primi, îl va primi, pentru că a vrut să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie, pentru că n-a acceptat învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu îi e pe plac – se plictiseşte de uscăciune, şi mai ales încă în pustie! 
CUM VA FI PRIMIT ANTIHRIST SI CUM VA FI SFARSITUL. CAUZA NENOROCIRILOR. INDRACIREA OAMENILOR SI CHINURILE ULTIMILOR CRESTINI(…) Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului viaţa. Iar raţiunea, raţiunea e un lucru alunecos, nu există ticăloşie şi mârşăvie pe care raţiunea să nu le poată justifica, să nu găsească cauza din care toate acestea n-ar trebui făcute. Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele personale şi pentru paşapoarte şi pentru … 666! Că doar nu pe cadavre vor fi puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum. Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti cu argumentele raţiunii. Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani, să spun aceasta, dar pregătirile vor fi de aşa natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi, nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate fi de „iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău“? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi copiii lor, trup din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demasca pe cei care se băteau cu pumnul în piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele, zicând: Cel care nu-l iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede? (Ioan 4: 20) Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii care ne înconjoară. Trădătorul timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui său, gata să distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească, care nu vrea să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine se trădează, că se dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se trădează, se trădează. Iată-l născut şi botezat până se află în mâinile Domnului. Însă el are voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului, şi conştient se leapădă de dreptul de fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar cât e de înfricoşător acolo! (…) Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau lacrimi – una, două, trei… Buzele i se mişcau mute în rugăciune. Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la Sarov, atât de simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata să meargă în iad, doar ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu pe Fiul Său L-a adus ca jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim – pentru creştinii din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării cu Dumnezeu, au fost gata să se jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi cunoscut, că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan 3: 16). - Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi? Stareţul a zâmbit cu amărăciune. - O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! – îţi aminteşti aceste cuvinte, părintele? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul merge de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza. Cauza e în spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor, li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri. Dumnezeu e cu noi atâta timp cât noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt lucrurile Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte din slavi au primit botezul. Iată şi războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor depinde şi succesele în viaţa pământească. Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele, duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul. Şi de acum, ca urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul. Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile Domnului. Câte încercări au făcut să numească anul cu pricina – în zadar! Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei – Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat. Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi proorocirile, dar a venit Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru Dumnezeiescul Prunc! Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce? Întâi „osana”, iar peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui mesia ca împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii omeniri. Şi îl vor primi. Il vor primi pe antihrist. Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor asculta, dar nu le vor auzi. Nu le vor auzi. Nu vor auzi învăţăturile Bisericii, Corabia salvatoare a vremurilor din urmă, şi vor merge după învăţăturile omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum ne avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modul de viaţă format din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor batjocori peste măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură. Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea lor le încurcă. Pentru că Biserica este vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de poftă, muribunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor. (…) Şi cel din urmă care va duce sufletele oamenilor la pieire nu poartă un nume al său – pentru rău, aceasta e prea mult şi pur şi simplu imposibil, de aceea antihrist înseamnă anti Hristos, duşman al lui Hristos. Toate acţiunile lui, pe de o parte, sunt îndreptate către o imitare a lui Hristos. întâi de toate, să atragă oamenii de partea sa, astfel încât ei să-l urmeze de bunăvoie, nu forţaţi, cu toate că nici aşa nu se va lipsi de „anti”. Pe de altă parte, aceasta e o cale cu totul opusă celei a lui Hristos. Calea lui Hristos e ducerea crucii pe pământ, şi e dulce, încununată în Cer, în lăcaşurile împăratului Slavei. Drumul puturos al antihristului nici pe pământ nu e dulce, iar sfârşitul lui e în iad! Cu aceasta totul e spus, iar fiecare alege ce vrea. Dar mulţi vor vrea să fie atraşi de amăgeala falselor lui minuni. Nu antihristul, dar înşişi oamenii care vor fi de acord să primească semnul satanei, semnul de împotrivire faţă de Dumnezeu, îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe cei drepţi la chinuri. Primii creştini primeau chinurile în faţa tuturor oamenilor. Groaznice vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri, chinurile le vor fi pricinuite pe ascuns de restul lumii, de către oameni învăţaţi de duhurile răutăţii, care se vor afla de faţă. Iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe oameni cu chipurile dracilor! Această învăţătură se desfăşoară din plin: din toate părţile oamenii sunt priviţi de monştri! Îi numesc acum extraterestri sau nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va trece timpul şi ei se vor arăta liber oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor lui. Cu mult mai greu va fi atunci de luptat cu ei! 
DE LA IMBUIBARE LA FOAMETE. CUM VOR FI JUDECATA SI IADUL. CAT DE IMPORTANT ESTE SA NU PIERDEM TIMPUL SI SA NE OSTENIM PENTRU DOBANDIREA DUHULUI SFANTŞi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi, în principal, spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor duce la o foame cumplită. Dar nici acesta nu este motivul principal, doar oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca îi erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se hrănea cu ierburi, iar în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har. Dar oare numai ei? Respingând putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune, contrar legilor morţii, aduse în natură de către păcat. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă ceva contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e foame, ci pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are, într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de toate acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns. Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate acestea sunt o repetare a orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând moarte, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acum are loc îndoparea omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările, pregătindu-le de moarte, de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte spirituală, întâi de toate. Diferenţa e doar că animalele nu au libertatea de a alege şi nici raţiune, iar omul şterge limitele naturale, alegând indivizii ce încalcă aceste limite. Dar omul are raţiune şi libertatea de a alege şi nimeni nu poate să-l oblige; tot ce face, face de bunăvoie. Iată Viaţa şi iată moartea. Iată Biserica-Adevărul, pentru că este Trupul lui Hristos şi e plină de Duhul Sfânt, şi iată orgia morţii, atotviclenele legi şi ispite ale lumii. Fiecare alege liber una dintre ele. Despre ziua de azi, mulţi îşi vor aminti la Judecata de Apoi cu mare căinţă şi amărăciune, pentru că nu s-au folosit de ea ca să agonisească Duhul Sfânt. Nu au ascultat chemările Bisericii să se adape din râurile cu apă vie ale harului lui Dumnezeu. N-au vrut să se deprindă cu rugăciunea şi postul, cu faptele bune, cu lucrarea duhovnicească. Au agonisit moarte şi pe ea o vor primi. De aceea s-a şi spus că nu se va îndrepta tot cel viu. Că doar nu va fi o judecată aşa cum ştie lumea – cu procuror, avocat, cu ultimul cuvânt al inculpatului, nu. Vor acuza sau îndreptăţi înseşi faptele omului – faptele şi gândurile. Şi va primi fiecare ce a ales în această vale a plângerii şi a pribegiei, spre ce a tins, ce a dorit, aceea va primi. Cel care a ales viaţa va primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cui moartea i s-a părut mai dulce – iadul şi chinurile veşnice. Şi, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, principalul chin nu este tigaia ["cazanul cu smoala", n.n.], ci lipsa lui Dumnezeu! Acum, vrem noi aceasta sau nu, avem în permanenţă drept sprijin Lucrarea Lui dătătoare de Viaţă. Aşa ori altfel, suntem adăpaţi de Harul Său. Măcar şi prin Cuvântul spus la facerea lumii plantelor şi animalelor, omului şi universului. Fără lucrarea lui Dumnezeu, lumea nu ar putea exista nicio clipă. Timpul din urmă de aceea şi este cel din urmă, pentru că acţiunile omului înşelat de mirajele diavoleşti sunt îndreptate către desprinderea de lumea Proniei. Şi iată că devine clar cât de important este să dobândim Duhul Sfânt acum. Numai în aceasta e zălogul mântuirii. Scriptura spune clar că domnia antihristului va dura trei ani şi jumătate. S-ar părea că ce sunt puţini trei ani, dar şi atâta va fi de ajuns ca să nu mai rămână niciun suflet credincios, aşa luptă înfricoşătoare va fi şi atât de rău vor fi pregătiţi de ea oamenii. Nu veghem, ne-am relaxat, lăsăm totul pentru mai târziu. Pentru mai târziu postul, pentru mai târziu rugăciunea, pentru mai târziu râvna de a primi Sfintele Taine, pentru mai târziu smerenia, pentru mai târziu – faptele bune. In schimb hrană, şi mai multă acum, locuinţă, chiar în clipa aceasta, maşină – e foarte de dorit. Dar se va prăbuşi lumea, va dispărea această invazie a nimicniciei şi se va vădi că eşti gol-goluţ. 
MIRAJUL BUNASTARII SE SPULBERA. COLAPSUL BANCILOR. DUPA HAOSUL GENERAL, ANTIHRIST VINE CA SALVATOR SI JUSTITIAR, FACE MINUNI AMAGITOARE, VA FI SOCOTIT DUMNEZEU SI VA FI PRIMIT CHIAR SI IN BISERICI. IMPOTRIVA ORICARUI COMPROMIS CU DIAVOLUL.Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă. Iar acesta, din păcate, nu va fi ultimul prilej de mirare. Toată această carcasă de bunăstare construită de omul modern se va dovedi a fi o capcană de oţel pentru el însuşi. Ei, dar ce să mai vorbim, capcana are cel puţin arcuri, apasă pe ele şi eşti liber. Chiar şi animalelor închise le reuşeşte uneori să facă aceasta. Aici aşa ceva nu va fi posibil. Şi-i va împinge dracul pe oamenii necredincioşi sau pe cei cu puţină credinţă să-şi facă seama, îngrozitor e faptul că vor fi prohodiţi şi înmormântaţi – se va scrie că a fost în stare de iresponsabilitate şi, gata, lucrul e ca şi făcut. Ca şi cum judecata asupra unui asemenea lucru, vizând iertarea sau pedeapsa, s-ar putea face pe pământ! E ceva de felul indulgenţei catolice – ai cumpărat-o şi eşti deja iertat. Şi altui nenorocit i se pare mai puţin înfricoşător – l-au prohodit doar pe precedentul: „Cu sfinţii odihneşte-L…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?! Mulţi, mulţi oameni vor merge în iad cu cântarea aceasta, punându-şi singuri capăt zilelor, lipsindu-se de orice posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa în Viaţă. Am văzut şiruri de sicrie. Pe pământ plâng, bocesc, se cântă prohodul, iar în jur joacă dracii, mulţumiţi că au putut să piardă atâtea suflete! Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea celor apropiaţi. Trebuie să ai multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu ca să poţi suporta toate acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să îndure umilinţa? Doar ieri el însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti bogat?.’” Ieri, mulţumirea de sine dădea din el, iar astăzi e un nimeni. Va accepta orice; şi codurile, şi „666″, şi cu sânge va semna contractul cu satana. Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi, mai sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ – eşti al nostru! Umilinţa îndurată cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi jumătate de putere ai lui antihrist. Asupra cui însă va ţinti atunci gheara ispitei duşmăneşti? Asupra celor credincioşi. Nu i-au putut ispiti cu confortul şi aurul, cu bunătăţi şi maşini, să încercăm acum, sub ameninţarea morţii de foame, să-i ispitim cu o bucată de pâine. Greu, oh, ce greu va mai fi să-ţi păstrezi sufletul când cei apropiaţi, copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de pâine în gură. Numai cel care crede în Dumnezeu, care Il crede pe Dumnezeu se va putea stăpâni să nu facă pasul ireversibil. Va da ceva antihristul lumii? Nu, pentru că nu va fi nimic de dat. Ce va avea el mai mult decât bogăţiile strânse, bogăţii preţuite în acea lume organizată de diavol şi tot de el distrusă, pentru instaurarea mai comodă a falsului mesia! Aceşti jinduiţi dolari vor fi număraţi cu metrul. Aurul va ajunge la preţul său adevărat – zero. Ca metal, nu e bun de nimic, iar în rest, nici de foame, nici de frig nu ţine. Preţ vor avea doar lucrurile funcţionale, lucruri fără de care nu e posibilă supravieţuirea omului – topoare, fierăstraie, orice instrument, plite simple de fier. Stareţul a închis ochii. Iarăşi s-a strecurat o lacrimă. Părea că doarme, dar buzele i se mişcau după obişnuinţă în rugăciuni. În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera cei care, în virtutea religiei pe care o practică, aşteaptă venirea antihristului [ca Mesia]. Aceştia sunt, întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei, acei protestanţi care, negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Creşterea influenţei lor se vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare. Principalul pentru ei acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri, şi câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult. „Atunci, unde e mai bine să ne salvăm?“, îl întrerup pe stareţ. Unde va arăta Dumnezeu. Principalul e mântuirea, nu discuţiile [teoretice] despre mântuire. Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor emana. Adică, atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De aceea, până şi să te uiţi la ele e păcat şi primejdie de moarte. Trebuie să te ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi. Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii sale va fi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul nu în Numele Său, ci în Numele Tatălui. Nu L-au primit, ci, mai mult decât atât, L-au răstignit. Dacă e să judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând Dumnezeirea Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta va veni ca dumnezeu, nu Dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru minunile sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare. Adică pentru ceea ce va fi plăcut şi atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă, bisericească. De aceea se şi spune că nu se va îndrepta tot cel viu – nu va avea îndreptăţire. Acum sunt din cale afară de vorbăreţi pseudoînvăţătorii. Atunci însă când faptele şi cuvintele lor vor fi verificate de Adevăr, se va vădi toată minciuna. Dar va fi primit antihristul în orice biserică din lume şi i se vor închina lui ca unui dumnezeu. Ia aminte, cinstite părinte, nu el se va declara dumnezeu, dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât i se vor închina ca unui dumnezeu! Iată în ce constă grozăvia, iată de ce va lipsi orice motiv de îndreptăţire! Dar cei care îl vor primi vor fi oamenii pentru care Evanghelia se sfârşeşte la Cina cea de Taină. Pentru Golgota, ei sunt surzi. Chinurile pe cruce sunt pentru El, toate astea se întâmplă acolo, în Ierusalim, cu 2000 de ani în urmă. Ştii, când ne luau CK, eram ca nişte oi, nu vreau să spun miei, ca nici măcar astfel să nu mă compar cu Mântuitorul. Mergeam tăcuţi la abator; pur şi simplu era greu să-ţi imaginezi că e posibilă o asemenea fărădelege. Şi doar ştiam cine sunt ei. Cât au proorocit stareţii despre aceste vremuri, despre puterea slugilor întunericului. Dar şedeam şi aşteptam – cine va fi următorul. Doar mulţi au nimerit în aceste mreje ale minciunii. Cât de mari şi de deştepţi erau şi arhiepiscopul Ilarion, învăţătorul meu, şi mitropolitul Serghie, şi mulţi alţii. Dar au greşit când au crezut că te poţi înţelege cu dracii şi cu slugile lor. Le părea că, păstrând forma, conţinutul va rămâne de la sine. Numai că nu a fost aşa, dar aceasta s-a văzut mai târziu. Tot aceasta se întâmplă şi acum, numai că se va vedea mai târziu. 
SUPUNEREA FATA DE PUTEREA SATANICA? NU E DE AJUNS SA CITIM SI SA DISCUTAM, CI SA FAPTUIM CELE CARE DUC LA DOBANDIREA HARULUI„Iertaţi-mă, părinte Antonie, dar cum rămâne cu cuvintele Apostolului despre putere şi despre supunerea în faţa ei?“, îl întrerup eu iarăşi. E-e-eh, suflete al meu – a zis stareţul. Dar Apostolul Petru n-a fugit el, oare, din Roma, când L-a întâlnit Mântuitorul? Dar pe Apostolul Pavel nu l-au salvat oare într-o coşniţă, dându-l jos de pe zid? Ce are a face aici acceptarea realităţilor şi opunerea satanismului? Ce să-ţi aduc eu exemple – aminteşte-ţi de marea muceniţă Ecaterina, sau de marele mucenic Gheorghe. Supunerea e posibilă doar în lucrurile ce ţin de puterea laică – să-ţi faci meseria, să nu faci răscoale armate. Dar şi aceasta, după cum vede fiecare. Fraţii Macabei sunt un exemplu bun de folosire a forţei împotriva celor ce-L insultă pe Dumnezeu şi tot ce este Dumnezeiesc. Dacă apuci drumul smereniei prosteşti, aşa şi vei începe a pune întrebări despre proslăvirea în rândul sfinţilor a lui Alexandru Nevski, biruitorul, şi a lui Dimitrie, cel care i-a prăpădit pe tătari pe câmpia Kulikovo. Întrebările ca întrebările, dar de proslăvit, i-a proslăvit Dumnezeu! Eu, când aud asemenea întrebări „evlavioase”, îmi amintesc de viaţa Sfântului Vasile cel Mare şi a Cuviosului Iov de la Poceaev, făcătorul de minuni. Ce vreme înfricoşătoare le-a dat Dumnezeu pentru viaţă. Ei, şi ce? Nu s-a rugat, oare, Sfântul Vasile să moară împăratul Iulian? Văd că vrei să spui că Iulian a fost un apostat, dar era împărat şi împărat legitim, bagă de seamă! Oare nu de frică pentru comoditatea noastră ne rugăm pentru „puterea” satanică?! Şi doar Dumnezeu a arătat că Sfântul Vasile a avut dreptate – lui Iulian i s-a tras moartea nu de la o arma pământească, ci a fost străpuns de lancea unui soldat ceresc. Dar Cuviosul Iov a făcut compromisuri cu polonezii? Nu, el a luptat cu ei şi cu acoliţii lor în fel şi chip. Nici de judecăţi nu s-a ferit dreptul! Dar tu-mi spui de putere! Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se facă cu chibzuinţă. Dacă în relaţiile de putere, perechea şef-subaltern ar însemna doar atotputernicia unuia şi adânca smerenie a celuilalt, n-ar mai fi nevoie de Sobornicitatea Bisericii. Dar dacă n-ar fi Sobornicitatea, n-ar mai rămâne Biserica nici Ortodoxă – de câte ori s-a întâmplat ca cel care era în adevăr să fie un singur om, în timp ce ierarhia superioară era în erezie?! Ce să mai vorbim despre puterea laică – mitropolitul Filip şi patriarhul Nicon, de exemplu. Şi aceşti drepţi, însetaţi de adevăr, sunt proslăviţi ca sfinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Iosif Voloţki, dar parcă poţi să-i enumeri pe toţi. Dar mai trebuie ţinut minte că, luptându-se pentru curăţenia credinţei, ei, Sfinţii Părinţi, singuri erau împlinitori plini de râvnă ai Legilor lui Dumnezeu. Supunerea smerită în faţa oricărei puteri îi convine celui care nu este atras de viaţa după Cuvânt. Pentru că drumul mărturisirii, chiar dacă e pe undeva şi aşternut cu roze, neschimbat, după „Osana…“, va răsuna şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L“. Această incomoditate va servi drept motiv pentru justificarea de sine şi primirea antihristului – ştiinţă avem, dar raţiunea s-a întunecat din cauza păcatelor. Adică, dacă orice putere e de la Dumnezeu, ne-om supune şi antihristului, n-avem încotro. Şi încă vor adăuga că toate se fac cu voia Domnului. De aceea, se şi spune că se va întrona necuratul în orice biserică şi niciun cuvânt despre cei care au slujit acolo mai înainte. Ţine minte exemplul marelui stareţ, făcătorul de minuni de la Sarov. Câte icoane avea el? Una. Cărţi? Vreo zece. Dar a dobândit mare slavă, şi nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Acum toţi au pe-acasă iconostase, rafturi întregi de cărţi, numai că nu se săvârşeşte fapta cugetată! Mulţi ascultă, dar puţini aud, părinte. „Da, m-am gândit eu, e o piatră şi în grădina mea, ce mai bucurie îmi aduce biblioteca de vreo mie şi jumătate de cărţi!” Îţi mai spun încă o dată: nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de fapte pentru mântuire - atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut timpul îndreptăţirilor, dacă a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate trebuie supuse acestui scop. A lăsat Domnul timp liniştit pentru a ne deschide mintea şi a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi, principalul, pentru dobândirea harului Dumnezeiesc înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi aceasta spre bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor pierde! Cum s-a şi spus: că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua şi puţinul ce-l are. Veghează!” (Din: “Staretii despre vremurile de pe urma“, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Petru-Voda, 2007) 
- *Staretul Antonie a fost un batran duhovnicesc, preot de mir de rang inalt care a slujit, după detenţia din lagărele sovietice, în parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhiei Moscovei şi care s-a învrednicit de două viziuni de la Dumnezeu despre timpurile de la urmă (avea in jur de 100 de ani la data acestor convorbiri, al carei an este neprecizat, dar este foarte aproape de zilele noastre), iar la scurt timp a trecut la Domnul. Sursa originala de unde a fost preluat textul o constituie cartea: Convorbiri duhovnicesti si invataturi ale Staretului Antonie de Pr. Alexander Krasnov, care este disponibila si in limba engleza, online.
|
Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur Sfantul Ioan Gura de Aur (347-407) este unul dintre cei mai cunoscuti, pomeniti si iubiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut la anul 347, in Antiohia. Intreaga lui viata si-a dedicat-o zidirii Bisericii lui Hristos, pentru care nu a crutat nimic, nici macar pe sine. Cuvantarile sale sunt de o inaltime neegalata nici pana astazi, prin ele sfantul urmarind zidirea celor sfinte in inimile crestinilor si atacarea abuzurilor de orice fel, politice si autoritaea din Biserica si din Imperiul Roman din acea vreme. 
Ajuns in cele din urma episcop si Patriarh al Constantinopolului, el a fost exilat de trei ori de catre imparateasa bizantina Eudoxia. De fiecare data, motivul exilarii sale a venit din viata sa de nevointa, pe care cei de langa el o pizmuiau, vazand in ea caderile lor. In cel de-al treilea exil, Sfantul Ioan Hrisostom a si muri, dupa o calatorie lunga de trei luni de zile, sub stricta supraveghere, in conditii foarte aspre. El a murit la data de 14 septembrie 407, in localitatea Comana - Komana din Pont. Trupul sau a fost inmormantat in Komana, unde a si ramas vreme de 30 de ani. Cu toate ca el a adormit intru Hristos in ziua de 14 septembrie, el este pus in calendar in data de 13 septembrie, in ziua de 14 fiind praznuita Inaltarea Sfintei Cruci. Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. Istoria si cinstirea lor de catre crestini. Sfintele sale Moaste au fost cinstite cu multime de dragoste inca din primele zile ale trecereii sale la Domnul. In anul 434, unul dintre ucenicii sai, numit Proclu (434-447), ajungand Patriarh de Constantinopol, e, dupa 4 ani, a cerut voie imparatului bizantin Teodosie, sa aduca in Constantinopol trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. Abia in anul 438 crestinii au reusit sa aduca in orasul lui Constantin trupul Sfantului Ioan, in vremea domniei imparatului Teodosie al II-lea (408-450). 
In dorinta de a aduce trupul sau in Constantinopol, cei insarcinati cu minunata misiune nu au reusit, oricat s-au straduit. Astfel, imparatul Teodosie va spune despre acestea: "Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra, pe buna dreptate, nu ni s-a implinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai invatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc." Abia dupa rostirea acestei rugaciuni, scrise si asezate in sicriul sfantului, acesta s-a usurat, crestinii putand sa-l ridice si sa mearga cu el spre Constantinopol.  
Moastele Sfantului Ioan Hrisostomul au fost duse mai intai in Biserica Sfantului Apostol Toma, numita "a lui Amantie", iar dupa aceea la Biserica Sfanta Irina. A doua zi, dis de dimineata, Sfintele sale Moaste au fost asezate intr-o mult cinstita lacra, iar mai apoi duse in Biserica Sfintii Apostoli. Cand a fost asezat in mareata biserica, din gura Sfantului Ioan s-au auzit cuvintele: "Pace tuturor." Cu mare cuviinta, mai apoi, racla cu Sfintele Moaste a fost ingropata in pamant, in Sfantul Altar, langa Moastele Sfantului Grigorie Teologul, iar cand se savarsea Sfanta Liturghie, a carui autor si era sfantul, se faceau mari minuni. Cinstirea sfintelor lui Moaste s-a generalizat inca din secolul al IX-lea. 
Mai inainte de caderea Constantinopolului sub turci, in anul 1453, Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au fost trimise, printr-un edict, la Manastirea Marea Lavra, in Sfantul Munte Athos, de catre imparatul Ioan Tsimiskis (969-976). O parte din mana stanga a sfantului a fost trimisa, in luna iulie a anului 1284, de catre imparatul Andronic Palaeologul (1282-1328), la Manastirea Filoteu, tot in Sfantul Munte Athos. 
O parte din sfintele sale Moaste au ramas in Biserica Sfintii Apostoli pana la Prima cadere a Constantinopolului, in vremea Cruciatilor, in anul 1204. Dupa dureroasele lucruri savarsite de cruciati, Moastele Sfintilor Ioan si Grigorie Teologul au fost duse in Venetia, iar mai apoi in Roma. Cinstitul sau trup a fost asezat mai intai intr-un pridvor al unei Biserici medievale, inchinate Sfantului Apostol Petru. Mai tarziu, in data de 1 mai 1626, acestea vor fi transferate in Biserica cea mare a Sfantului Petru, fiind asezate intr-o Capela special amenajata pentru ele. Pomenirea mutarii Sfintelor sale Moaste din Constantinopol in Roma se face, de catre Biserica Ortodoxa, la data de 27 ianuarie. 
Dupa 800 de ani, moastele celor doi sfinti au ajuns sa fie inapoiata Bisericii din Constantinopol. Acestea au fost restituite Bisericii Constantinopolului in data de 27 noiembrie 2004, de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Moastele Sfintilor Ioan Hrisostom, transportate intr-o racla legata cu panglica rosie, si ale Sfantului Grigorie Teologul, asezate intr-o racla legata cu panglica galbena, se afla astazi in Biserica Sfantului Gheorghe din Patriarhia Ecumenica din Constantinopol.  
Particele din Sfintele sale Moaste se mai afla si in Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Dionisiu si Manastirea Dochiariu, aflate tot in Sfantul Munte. O parte din Moaste se poate sa fi ajuns si in Cipru, atata timp cat in micuta si izolata localitate Mesana, din Pafos, se afla o Manastire inchinata Sfantului Gheorghe de Komana, iar denumirea de Komana - Comana - se refera la localitatea Komana din Pont. Se poate ca Moastele Sfantului Ioan sa fi fost pastrate in aceasta biserica, dupa aducerea lor in Cipru, din Komana, mai inainte de ducerea lor in Constantinopol.   
Sfintele Moaste ale Sfantul Ioan Gura de Aur. Unde se mai gasesc? Manastirea Darvari, Bucuresti, Romania. Manastirea Secu, Judetul Neamt, Romania. Catedrala Episcopala din Craiova, Romania. Biserica Sfanta Ecaterina, Bucuresti, Romania, unde se vor pastra pana la construirea Catedralei Mantuirii Neamului. 
Catedrala Sfantul Gheorghe, Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (actualul Istanbul), Turcia. Manastirea Filoteu, Sfantul Munte Athos, Grecia, pastreaza mana dreapta a Sfantului Ioan Gura de Aur. Manastirea Vatoped, Sfantul Muntele Athos, Grecia, pastreaza cu mare cinste capul Sfantului Ioan, cu urechea stanga intreaga. Se spune de catre parintii cei din vechime, ca la urechea stanga i-a talcuit ingerul Sfintele Evanghelii si a ramas neputrezita spre marturie ca a fost adevarata talcuirea ingerului. Manastirea Varlaam, Meteora, Grecia. Capela Imaculata Conceptie, Basilica San Pietro, Roma, Italia. 
Sfantul Ioan Gura de Aur in iconografie In cartea numita "Erminia lui Dionisie din Furna", carte aflata la indemana zugravilor de chipuri sfinte, in dreptul Sfantului Ioan Gura de Aur, citim urmatoarele: "Sfantul Ioan Gura de Aur, scund foarte si subtirel, mare la cap, cu nasul plecat si narile late, galben cam albinet; melcii ochilor gavanati si ochii mari besicati, avand cautatura vesela; mare la frunte si golas, cu multe zbarcituri, si cu urechile mari si falcile trase inauntru, de mult post si grija necurmata ce avea; cu putina barba, parul plavit si carunt, zice: Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce painea cea cereasca, hrana a toata lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis Mantuitor."  
Tropar si Condacul Sfantului Ioan Hrisostom Din gura ta, ca o lumina de foc stralucind harul toata lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a castigat, inaltimea gandului smerit noua ne-a aratat. Ci, cu cuvintele tale invatandu-ne, Parinte Ioane Gura de Aur, roaga pe Cuvantul Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre! Din cer ai primit dumnezeiescul har si cu buzele tale pe toti ii inveti sa se inchine unui Dumnezeu in Treime, Ioane Gura de Aur, preafericite cuvioase; dupa vrednicie te laudam deci pe tine, ca esti invatator, ca cel ce arati cele dumnezeiesti.    
Vizualizari: 917 Cuvinte cheie: moastele, sfantul, ioan, gura, aur, hrisostom, relicve, constantinopol
|
Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Cuvios Mucenic Damaschin Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut la Antiohia, anul nasterii sale fiind plasat intre 344 si 354. A fost botezat la varsta de 20 de ani si a studiat filosofia, sub indrumarea lui Andragatiu, iar retorica cu Libaniu. A fost hirotonit diacon de catre Arhiepiscopul Meletie (381), si preot de catre Flavian, urmasul lui Meletie (386). Dupa moartea lui Nectarie, patriarhul Constantinopolului, Sfantul Ioan a fost ales patriarh al Constantinopolului, fiind hirotonit de patriarhul Teofil al Alexandriei, la 28 februarie 398. Ioan reformeaza cetatea si preotimea, care se aflau intr-o mare stare de decadere. Astfel, el suprima luxul resedintei episcopale, introducand traiul modest. Criticile sale indreptate impotriva coruptiei i-au adus multi dusmani. Dusmanul sau cel mai important a fost Teofil de Alexandria. Animozitatile sunt intensificate dupa ce Ioan Gura de Aur ii primeste pe Fratii Lungi, acuzati de origenism si alungati din Egipt de patriarhul Teofil, pe care ii gazduieste, fara a intra in comuniune cu ei. Amintim ca desi Fratii Lungi i-au adresat lui Ioan o plangere impotriva lui Teofil, acesta nu o ia in considerare. Imparateasa Eudoxia, il convoaca pe Ioan la un sinod la Stejar, spre a se dezvinovati de acuzele aduse. Ioan nu se prezinta la sinod si pentru acest fapt este depus in anul 403. Imparatul ratifica hotararea sinodului si il trimite pe loan in exil in Bitinia. Acest exil nu a durat multa vreme, deoarce este rechemat in scaun. Dupa revenire, Sfantul Ioan critica din nou dezmatul si zarva produse in jurul unei statui de argint ce o infatisa pe Eudoxia si care era aproape de catedrala in care el. Din porunca imparatesei Eudoxia, Sfantul Ioan a fost alungat din scaun si surghiunit la Cucuz, in Armenia. Adversarii sai intervin pe langa imparat si este trimis la Pityum, un orasel pe malul rasaritean al Marii Negre. El nu rezista calatoriei si trecere la cele vesnice la 14 septembrie 407, la Comana in Pont. Moastele sale au fost aduse la Constantinopol si asezate in Biserica Sfintilor Apostoli in 438, de catre patriarhul Proclu al Constantinopolului. In anul 1204, in timpul Cruciadei a IV-a, moastele Sfantului Ioan impreuna cu moastele Sfantului Grigorie de Nazianz, au fost luate de catre venetieni si duse la Roma, unde au fost depuse in catedrala Sfantul Petru. Dupa 800 de ani, Biserica Romano Catolica a inapoiat moastele celor doi Arhiepiscopi ai Constantinopolului, Bisericii Ortodoxe. Pe 27 noiembrie 2004, papa Ioan Paul al II-lea a oferit moastele celor doi sfinti, Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu I. In anul 1997, Silvano Piovanelli, Cardinalul Florentei, a daruit Bisericii Ortodoxe Romane o particica din moastele Sfantului Ioan Gura de Aur, care se afla momentan in Biserica Sfanta Ecaterina, paraclisul Facultatii de Teologie "Justinian Patriarhul" din Bucuresti. Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur In timpul Sfantului Ioan Gura de Aur nu exista un formular fix, asa cum exista in prezent, pentru savarsirea Sfintei Liturghii. Sfantul Ioan a adunat intr-un formular actele cultice si rugaciunile si a dat nastere la Liturghia care ii poarta numele si care este cel mai des folosita. Amintim ca Sfantul Ioan este pomenit de trei ori pe an: 13 noiembrie, 27 si 30 ianuarie. Tot in aceasta zi, Biserica face pomenirea Sfantului Cuvios Mucenic Damaschin. Maine, 14 noiembrie, Biserica face pomenirea Sfantului Apostol Filip si a Sfantului Grigorie Palama. Sursa: CrestinOrtodox.ro
Citeste mai multe informatii despre viata sfintilor din ziua 13 noiembrie 2009 Vizualizari: 355 Cuvinte cheie: sfantul, ioan, gura de aur, sfantul, damaschin     Poze atasate
|
Martirii de la Targu Ocna - Cuvant la inmormantare Cuvant la slujba de inmormantare a martirilor de la Targu Ocna Slujba inmormantarii marcheaza durerea despartirii. Pentru cei ce cred in Dumnezeu insa, moartea nu este un esec, nu este punctul terminus. E pragul care desparte cele doua taramuri, poarta prin care se intra in celalalt plan de existenta. Noi crestinii nu suntem ca cei fara de nadejde. Credem in lumea de dincolo, credem in inviere, pentru ca stim ca suntem si altceva decat carne si sange si tocmai acest "altceva", sufletul vesnic, ne defineste ca oameni. De aceea, slujba inmormantarii este, pentru noi si pentru cei plecati, prilej de intarire a nadejdii in inviere. Slujba pe care am savarsit-o astazi e mai putin obisnuita. I-am prohodit, dupa 40 de ani, pe cei care si-au sfarsit viata ca detinuti politici in Penitenciarul Targu Ocna si au fost aruncati aici, in gropi comune, fara slujba, fara cruci. Parca vad lada de la poarta... De multe ori cu doi de-ai nostri in ea, si chiar cu unul pe capac. Dupa ce isi deserta mortii, lada se intorcea inapoi si astepta altii. Ne astepta pe noi... 
Unii, din mila Domnului, am supravietuit. Suntem aici si varsam lacrimi linistite la groapa lor, dar nu suntem tristi. Veti putea intelege starea de bucurie pe care o traim asa cum a surprins-o sfantul acestui loc, Valeriu Gafencu, in "Imnul celor cazuti"? Iata o strofa din acest imn, incrustata pe troita sfintita azi, ca sa insemneze mormantul lor comun: Te-ai dus si ne-ai lasat in urma Ta
Nadejdea revederii-n paradis.
Mereu vei fi cu noi si-om astepta
Sa ne-ntalnim cu sufletul deschis. .jpg)
Asteptam intalnirea de acolo. Traim insa cu intensitate, ca pe o arvuna, si intalnirea noastra de aici, de acum, dintre noi, si dintre noi si ei. Se simt privirile lor din lumea de dincolo. Avem constiinta ca pasim pe un loc sfant. Mi-e foarte greu sa vorbesc despre Targu Ocna. Daca s-a vorbit despre "fenomenul Pitesti" in sensul lucrarii satanice de distrugere sistematica, fizica si spirituala, a omului, socotesc ca trebuie sa se vorbeasca cu atat mai mult de "fenomenul Targu Ocna", ca lucrare divina de restaurare a omului, in plin iad comunist. Despre Targu Ocna ar fi trebuit sa va vorbeasca Valeriu Gafencu, stalpul de foc al spiritualitatii crestine din inchisorile comuniste. Ochii lui mari, albastri, oglindeau cerul. Privindu-i, te simteai atat de mic! Dar zambetul lui de nedescrris iti dadea curaj si te facea sa cunosti ce este iubirea lui Hristos. Si oricat i-a fost de grea crucea suferintei, zambetul acesta n-a incetat sa-i lumineze fata. Asa a plecat la Domnul, intr-o buna zi, luandu-si "la revedere" de la toti. Cu cateva zile inainte terminase, ca pe un testament, "Imnul celor cazuti". .jpg)
Doctorului Mihai Lungeanu, Gafencu i-a marturisit cu cateva zile inainte de plecare ca i-a aparut Maica Domnului, care i-a zis: "De acum inainte, eu voi fi iubirea ta."
In chiar ziua despartirii, aceluiasi doctor care l-a vegheat zi si noapte i-a spus: "Simt ca urc niste trepte. Respir si ma simt din ce in ce mai usor (in acest timp, dupa marturisirea doctorului, respiratia si pulsul erau ca si inexistente)." A dorit ca celor de la Targu Ocna sa li se daruiasca din partea lui, atunci cand va fi cu putinta, cate un Nou Testament. Si a plecat dincolo cu numele mamei si al surorilor sale pe buze. Ar fi trebuit sa va vorbeasca despre Targu Ocna si Ion Ianolide, fratele si prietenul in Hristos al lui Valeriu, care in 23 de ani de temnita, desi relativ tanar, castigase intelepciunea filocalica a unui mare avva. Dar si el a adormit in Domnul, dupa ce a iesit din inchisoare. Ar fi trebuit sa vorbeasca despre Targu Ocna parintele Gherasim Iscu, staretul de la Manastirea Tismana, parintele, Viorel Todea, Gicu Jimboiu, Ion Plopeanu si multi altii, care acum ne privesc de dincolo. Ar fi trebuit sa vorbeasca despre Targu Ocna cei mai multi dintre fratii de patimire care sunt sau nu de fata si care au fost angajati cu toata fiinta in viata acestei puscarii; acum stau smeriti deoparte. Despre aspectul duhovnicesc din Targu Ocna a fost insa randuit sa vorbesc eu, in calitate de preot. Repet: ceilalti erau mai in masura s-o faca. De aceea, m-am straduit ca aceste impartasiri sa reprezinte gandurile celorlalti, ale tuturor. Desi, va dati seama, e greu sa te desprinzi de o nota fireasca de subiectivism. In ce ma priveste, subliniez din capul locului: viata de la Targu Ocna, cu frumusetile si tragismul ei, este aceea care m-a determinat sa parasesc studiul geografiei, de care eram indragostit, si sa optez, dupa eliberarea din 1954, pentru teologie si sa ma preotesc. N-am fost singurul. .jpg)
Cum sa faci cunoscuta viata duhovniceasca de la Targu Ocna intr-o cuvantare? Cum sa inteleaga cineva ce s-a petrecut aici, zi de zi, intre 1950 si 1954? Si apoi, cuvintele sunt asa de neputincioase! Si totusi, cu regretul ca nu pot infatisa un tablou complet, voi face doar o palida schita. Inchisoarea de la Targu Ocna fost o oaza intr-un desert al suferintei. Nu ca aici n-ar fi fost suferinta; dimpotriva. Durerea, boala cu toata hidosenia ei, moartea erau la ele acasa. Desi era sanatoriu, cu aspect si conditii de viata cat de cat mai umane, temnita a ramas temnita. Dar aici, socot eu, s-a revarsat mila lui Dumnezeu peste toata suferinta. Crucea a fost privita ca poarta a cerului. Suferinta a fost sublimata in bucurie, cum a sesizat-o Valeriu Gafencu in versul: "Si cerul deschis se arata cu portile in chipul crucii." Mila lui Dumnezeu ni s-a facut vadita de cand am pasit in Targu Ocna, varsati din duba-vagon care ne aducea de la Inchisoarea Pitesti. Nu pot sa uit acea seara tarzie de mai 1950, cu luna plina, cu aerul curat imbalsamat de teii infloriti pe care il sorbeam cu lacomie, cand convoiul celor aproximativ 50 de detinuti - niste aratari, majoritatea tineri, studenti si elevi - s-a indreptat spre puscaria-sanatoriu. Si nu ne venea sa credem urechilor cuvintele blande ale celor cativa gardieni mai in varsta, care ne indemnau: "Stati mai incet, taica!" Noi eram obisnuiti numai cu "banditule!", cu injuraturi, cu pumni si cu ciomege. Ba ni s-a spus chiar si "Bine ati venit!" Dar camerele unde am dormit in prima noapte, cu ferestre mari si fara obloane! De neconceput intr-o inchisoare. Dar faptul ca a doua zi am aflat ca putem iesi afara, in voie! Sa te poti intinde pe iarba, sa vezi cerul si sa fii vazut de soare, sa te intalnesti si sa ai voie sa stai de vorba cu ceilalti frati de suferinta! Si apoi sa fii cercetat medical, cu atentie si dragoste, sa fii tratat, sa ai o mancare mai buna, mai indestulatoare. Si paine, ba chiar unt si lapte! Iertati-ma, numai cei care au trait clipele acelea pot intelege. Aceste conditii insa n-au fost o permanenta. Am parcurs perioade de mari restrictii, de teroare chiar, indeosebi atunci cand s-a incercat - fara succes - sa se faca reeducare, ca la Inchisoarea Pitesti. Iar activitatea ofiterului politic securist si a informatorilor a insemnat un necontenit stres. La un moment dat, paraclisul din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectat, iar crucea de pe turla data jos. Si s-au trimis in penitenciar, drept carpe de spalat pe jos, vesminte preotesti si sfinte acoperaminte din altar. Ne-am ingrozit de aceasta blasfemie si am cautat sa le recuperam si sa le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut in captuseala paltonului meu, cu care m-am invelit pana la eliberare. Am reusit sa-l scot afara. Sa fie oare vreo legatura intre acest patrafir si faptul ca mai tarziu am devenit preot? .jpg)
In aceasta ambianta, la Targu Ocna s-a format mai mult decat o comunitate: o adevarata familie duhovniceasca. S-au realizat aici legaturi mai puternice decat legaturile de sange. Acestei familii i-a dat viata Valeriu Gafencu, pe care l-am socotit un sfant si pe care, mai devreme sau mai tarziu, Biserica il va canoniza. Setea de cultura si mai ales setea dupa Hristos a caracterizat viata detinutilor de aici. In penitenciar a fost introdus un exemplar din Noul Testament, care a circulat in foi volante. S-au invatat texte sfinte pe de rost. Erau tineri care stiau pe dinafara aproape tot Noul Testament. Nu mai vorbesc de rugaciuni, acatiste, paraclise etc. Placuta de sapun - in diferite tehnici - a fost o "tabula cerata", care a suplinit cu mare eficacitate hartia moderna. La Targu Ocna s-a practicat "rugaciunea inimii". Valeriu Gafencu si Ion Ianolide au adus experienta duhovniceasca a Aiudului, iar cei arestati dupa 1948, pe cea isihasta a Rugului Aprins de la Manastirea Antim, unde-i cunoscusera pe marii parinti duhovnici Benedict Ghius, Sofian Boghiu, Daniil Sandu Tudor etc. Cu binecuvantarea preotilor, s-a chemat si aici, zi si noapte, numele de putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Si s-au petrecut lucruri de taina, adevarate experiente mistice. Parintii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja si altii ne-au asistat pe toti, prin tot felul de slujbe si mai ales prin taina spovedaniei, aceasta sfanta "terapie". Mai mult decat atat: in inchisoare ne-am putut impartasi cu Sfantul Trup si Sange al Domnului, aduse aici prin oameni ai lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au fost cuminecati. Spuneam ca au existat si perioade in care nu se putea circula de la camera la camera, perioade de izolare. Intr-un astfel de moment, un bolnav grav, fost ofiter de jandarmi, a intrat in coma. A stat asa o saptamana, dupa care s-a trezit, s-a ridicat si a cerut: "Vreau un preot!" N-a putut ajunge nici un preot la el. Atunci, muribundul a strigat: "Eu am ucis un om!" si si-a dat duhul. Lucrul acesta nu-l stia decat el si Dumnezeu. A vrut sa-l marturiseasca preotului. Constiinta nu-l lasa sa moara. Sunt sigur ca strigatul lui, in public, a fost o adevarata marturisire - marturisirea dorintei, similara cu botezul dorintei si al sangelui - si ca a capatat iertare. Permanent ne-a vegheat Schitul de pe Magura. Clopotele lui din duminici si sarbatori aveau un rasunet deosebit in inimile noastre. Erau mangaiere si intarire. Stiam ca nu suntem singuri. Dar privelistea extraordinara a lumanarilor aprinse - siraguri de stele - pe serpentinele Magurei, din noptile sfinte ale Prohodului si Invierii! Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboara pe pamant.
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna imnul invierii sfant. Veniti, crestini, luati lumina
Cu sufletul senin, purificat;
Veniti, flamanzi, gustati din cina:
E nunta Fiului de imparat.
(Valeriu Gafencu) Si sarbatorile Craciunului... Colindele, cele vechi si cele noi... Cele din inchisoare... Cantam si colindele din inchisorile mai de demult: A venit si-aici Craciunul
Sa ne mangaie surghiunul
Si doar tristetile s-adun
Sa-mi planga langa usa.
(Radu Gyr) Cantam si colindul tragic al prizonierilor romani din stepele rusesti, compus de invatatorul, ofiter in rezerva, Stefan Tumurug: La fereastra amintirii ne-adunam.
Sufletul de altadata-l colindam.
Mama, mama, cresc nametii si pierim. La Targu Ocna insa, au inflorit altfel de colinde - colindele bucuriei: In inima robului
Domnu-Si face ieslea Lui
In noaptea Craciunului. Flori de crin din ceruri ploua
Peste ieslea Lui cea noua
Si din cer picura roua.
(Valeriu Gafencu) .jpg)
Si cate altele...
Am simtit si am trait aici sfinte si adevarate bucurii. De aceea il intelegeam pe prietenul meu Sami, care, dupa eliberarea din 1954, in vacanta dintre doua inchisori, imi marturisea: "Mi-e asa de dor de Targu Ocna!" Pentru ca acolo am inteles ce inseamna libertatea in Hristos. Bucuria si libertatea acestea nu ni le putea lua nimeni! Noi, care din mila lui Dumnezeu mai traim, am avut fericirea sa cunoastem aici tineri a caror viata a fost o necontenita stradanie de a trai in Hristos. Noi le suntem martori. Nu ne surprinde faptul ca pastorul Richard Wurmbrandt a marturisit de multe ori ca viata i-a fost salvata prin dragostea crestina a acestor tineri, care nu faceau nici un fel de discriminare religioasa sau de rasa (asa cum erau acuzati). Imi aduc aminte ca, dupa ce isi revenise (fusese pe targa de la Interne, cu vreo 20 de gauri TBC in oase si plamani), plimbandu-se la brat cu un tanar, sontorog si el, pastorul, care avea umor, a exclamat: "Iata infratirea iudeo-legionara!" Dupa eliberare, in predicile si scrierile lui, pastoral a marturisit de asemenea ca la penitenciarul din Targu Ocna el a vazut sfinti. Se referea, desigur, in primul rand la Valeriu Gafencu. Generalul Tobescu, seful Jandarmeriei, era si el surprins ca e ingrijit cu multa dragoste de oameni pe care ii trimisese la ani grei de temnita. Un tanar elev, Eduard Masichievici, de o mare puritate, fiind pe moarte, a cerat sa i se aprinda lumanarea. Dar dupa ce s-a desteptat dintr-un somn scurt, a cerat sa fie stins mucul de lumanare, care trebuia sa ajunga si pentru altii, spunand ca L-a vazut pe Mantuitorul, care i-a spus: "Nu te iau in seara aceasta." L-a chemat la El in noaptea urmatoare. Si nu de putine ori viata aceasta crestina a fost verificata, lamurita prin focul unor grele incercari. Cand i s-a propus, de pilda, de catre ofiterul politic sa fie informator, in schimbul streptomicinei venite de acasa si care i-ar fi salvat viata, studentul Goe Nitescu a respins cu indignare momeala securistului, preferand sa moara decat sa-si vanda sufletul. Au mai facut la fel si altii. Asistenta medicala a fost organizata, sub obladuirea ingereasca si materna a doamnei Margareta Danielescu, de catre medicii nostri detinuti. Cine nu-si aminteste de devotamentul si noptile nedormite ale medicilor I. Ghitulescu, C. Banu, N. Floricel, A. Lefa, M. Lungeanu? Dar cine poate sa-i uite pe tinerii - TBC-isti si ei, dar ceva mai in putere - care, cu o daruire impresionanta, dar fireasca si discreta, au fost in acelasi timp infirmiere, surori de ocrotire, femei de serviciu, spalatorese, muncind ca pentru Hristos, si ziua si noaptea, cand faceau de garda la patul celor mai grav bolnavi? Unii dintre ei nu au gustat din portia lor de lapte, de unt sau de carne. Le cedau bolnavilor care aveau nevoie, ei multumindu-se cu fasole si cu arpacas. Mai toti sunt aici de fata. In mijlocul acestor realitati tragice, tineretea noastra, cu nazuintele ei sfinte, purta pecetea optimismului. Ne bucuram de flori, de coloritul frunzelor de toamna. Stiti ce frumoase sunt vrabiile? Banalele vrabii, care patrundeau cu indrazneala in camere, pana la patul bolnavilor. Vrabiile lui Mos Popan, baciul din Maramures, care le iubea ca pe oitele lui! Si apoi, cate gingasii, cate atentii delicate, mici daruri, flori, versuri si cantece nu se produceau cu prilejul onomasticelor si zilelor de nastere, nu numai ale noastre, ci si ale celor din familiile noastre! Cam asa au trait oamenii in Inchisoarea de la Targu Ocna. Din experientele traite s-au cristalizat niste ganduri, niste percepte. In cartea lui "Testamentul din morga" (Munchen, 1981, p.107), Remus Radina afirma: "Din iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui rezulta cele sapte nazuinte formulate de detinutii politici romani:
1. Nazuim spre inviere.
2. Luptam pentru implinirea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant.
3. Vrem sa aducem neamurile la Biserica, pentru a le impaca cu Dumnezeu.
4. Vrem sa cream o scoala de inalta cultura si educatie crestina, care sa canalizeze toate energiile creatoare omenesti.
5. Vrem sa cream un om nou, nascut din nou din Dumnezeu si din stradania lui personala.
6. Prin acest om nou, vrem sa dam expresie in continut si in forma tuturor problemelor omenesti existente in toate timpurile.
7. Vrem sa smulgem pe om din suferinta fizica si morala." N-o fi stiut autorul, sau n-a vrut sa spuna cine a compus aceste ganduri, dar eu trebuie sa fac precizarea: aceste principii de viata crestina sunt alcatuite de Ion Ianolide si de Valeriu Gafencu. Ele - si altele - exprima starea de spirit a detinutilor din Targu Ocna. Noi le-am invatat pe de rost si la eliberare le-am scos afara. O parte din cei de la Targu Ocna au fost eliberati prin anii 1953-1954. O parte au ramas in inchisoare. Cei care am iesit am simtit nevoia imperioasa sa ne vedem, sa ne intalnim, ca sa ne pastram, cat de cat, libertatea. Ne-am dat seama ca tara intreaga era o inchisoare. Ne-am straduit sa mergem pe drumul duhovnicesc cunoscut la Targu Ocna. Am facut pelerinaje pe la manastiri, am cercetat mari duhovnici, ne bucuram impreuna cu prilejul evenimentelor deosebite din familia noastra (nunti, botezuri etc). Dar vacanta n-a durat mult. Securitatea ne-a vanat din nou, constituindu-ne in "lotul Targu Ocna", in care au fost implicati si o parte din cei care ramasesera in inchisoare. Am fost condamnati, in 1959, la ani grei de inchisoare - unii dintre noi la munca silnica pe viata - pentru activitate mistica si ajutor organizat in penitenciarul Targu Ocna, activitate continuata si dupa eliberare! N-am fost condamnati pe nedrept, din moment ce statul era comunist si ateu, iar noi anticomunisti si impotriva ateismului. .jpg)
A urmat o perioada de detentie extrem de grea: Inchisoarea Jilava, Inchisoarea Aiud. Dar nu ne-am pierdut nadejdea. Credinta in Dumnezeu ne-a fost si atunci marea parghie de sustinere. Stiam ca daca il avem pe Hristos nu ne poate birui nimeni. Poetul prinsese minunat aceasta sublimare a luptei: Nu dor nici luptele pierdute
Nici ranile din piept nu dor
Cum dor acele brate slute
Care sa lupte nu mai vor. Cat inca inima ta canta,
Ce insemneaza bratu-nfrant,
Ce-ti pasa-n praf de-o spada franta
Cand te inalti cu-n steag mai sfant? Ca-nvins nu esti atunci cand sangeri,
Nici cand in lacrimi ochii ti-s.
Cele mai crancene infrangeri
Sunt renuntarile la vis.
(Radu Gyr) In anul 1964, detinutii politici au fost gratiati. Nu am simtit bucuria eliberarii. Multi si-au gasit familiile destramate. Ochiul Securitatii era pe noi. Evitam sa ne intalnim, stiind ca suntem supravegheati in mod deosebit. Pana cand Dumnezeu ne-a dat minunea jertfelor din decembrie 1989. Prin aceasta minune suntem noi aici, la Targu Ocna. Sa nu uitam aceasta. Traim o vraja. Nu ne vine sa credem. Acum 40 de ani eram dupa zidurile inchisorii. Am fi putut foarte bine sa fim si aici, sub pamantul pe care il calcam acum sub picioare. Nu solicitam nici admiratii nici compatimire. Ne gandim la sensul expiator al suferintelor prin care am trecut. Pentru noi si pentru altii. Stim ca nici o jertfa nu e zadarnica. Stim ca nimic - in planul Proniei divine - nu e intamplator. Socotim ca Targu Ocna are un mesaj pentru viata obstii noastre romanesti. E mesajul crestin al renasterii noastre. Comunismul a distrus fizic cateva sute de mii de oameni, dar spiritual, mai multe milioane. Martirii striga azi de sub pamantul sfant pe care il calcam sa ne intoarcem la Hristos, la Biserica. Acesta e imperativul ceasului de fata. Valeriu, suntem aici sa te asiguram ca ascultam chemarea ta de dincolo de moarte: Ne-ndemni pe cei ce-n viata am ramas:
Luptati uniti si in acelasi pas,
Ziditi lui Dumnezeu altare sfinte,
Pasiti pe calea vietii inainte. Asa Sa ne ajute Dumnezeu!
|
Lasata Secului pentru Postul Craciunului Sambata, 14 noiembrie, se lasa sec pentru Postul Craciunului sau Postul Nasterii Domnului. Acest post se incheie pe 24 decembrie. Postul Craciunului ne aminteste de postul patriarhilor si dreptilor din Vechiul Testament si de postul lui Moise de pe Muntele Sinai. Dupa cum acestia au postit in vederea venirii lui Mesia, tot astfel se cuvine sa intampinam si noi nasterea lui Hristos.
Primele mentiuni despre tinerea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin si episcopul Leon cel Mare al Romei. Hotararea ca toti credinciosii sa posteasca timp de 40 de zile s-a luat la Sinodul local din Constantinopol, tinut in anul 1166, in timpul patriarhului Luca Chrysoverghi. Amintim ca inainte de acest sinod, crestinii posteau diferit: unii numai sapte zile, iar altii sase saptamani. Dezlegari in Postul Craciunului
In Postul Craciunului avem dezlegare la peste sambata si duminica. In tipicul Sfantului Sava se mentioneaza ca in zilele de luni, miercuri si vineri, trebuie sa postim fara untdelemn si vin. In cazul in care, in aceste zile vom face pomenirea unui sfant cu o cinstire mai larga, se face dezlegare pentru dragostea sfantului. De exemplu in zilele de 16 noiembrie (Sfantul Apostol si Evanghelist Matei), 23 noiembrie (Cuv. Antonie de la Iezerul-Valcea), 30 noiembrie (Sfantul Apostol Andrei), 4 decembrie (Sfanta Varvara), 5 decembrie (Sfantul Sava), 6 decembrie (Sfantul Nicolae), 9 decembrie (Zamislirea Sfintei Fecioare Maria), 17 decembrie (Sfantul Proroc Daniel) si 20 decembrie (Sfantul Ignatie Teoforul). Daca aceste zile vor cadea marti sau joi, mancam peste, iar daca va fi luni, miercuri sau vineri dezlegam numai la untdelemn si vin, iar peste mancam doar daca se intampla sa fie hramul bisericii.
Post aspru in Ajun Ziua de 24 decembrie poarta denumirea de Ajunul Craciunului. E o zi de post mai aspru fata de celelalte zile. Exista obiceiul sa nu se manance pana la ora 3-4 p.m. Aceasta practica aminteste de postul tinut in vechime de catehumenii care in seara acelei zile primeau botezul si impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului.
De luat aminte
De multe ori mi-a fost dat sa aud ca nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Insa, nu este asa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfintii Parinti au randuit sa ne infranam de la anumite bucate pentru o vreme, au facut-o cu buna stiinta. Credinciosul nu trebuie sa se multumeasca cu jumatati de masura. Nu cu o parte din el trebuie sa-L intampine pe Hristos, ci cu intreaga sa natura: trup si suflet.
|
- Cititi si: SFANTUL IOAN GURA DE AUR – cuvantul incomod al adevarului si grija neadormita pentru oile cuvantatoare ale Domnului
 Omilie rostita inainte de exil
1. Multe sunt valurile şi cumplită e furtuna! Dar nu mă tem! N-am să mă înec. Stau pe stâncă! Infurie-se marea! Stânca n-o poate clinti. Ridică-se valurile! Corabia lui Iisus nu poate s-o scufunde! Spuneţi-mi, de cine să mă tem? De moarte? “Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea câştig”. Imi spuneţi de surghiun? “Al Domnului este pământul şi plinirea lui!“. De confiscarea averilor? “Nimic n-am adus pe lume şi învederat este că nimic nu putem lua”. Cele înfricoşate ale lumii le dispreţuiesc cu uşurinţă, iar de cele bune ale lumii râd. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăţia. Nu mă tem de moarte, nu doresc să trăiesc decât pentru sporirea voastră duhovnicească. De aceea vă şi amintesc cele ce se întâmplă acum şi rog dragostea voastră să aibă încredere. Nimeni nu poate să ne despartă. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Dacă a spus aceasta Dumnezeu despre femeie şi bărbat – “Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi cei doi un trup… Aşadar, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” -, deci, dacă nu poţi desface căsătoria, cu atât mai mult nu poţi desface Biserica lui Dumnezeu. Ii duci război? Dar nu poţi vătăma pe Cel împotriva căruia lupţi. Pe mine mă faci strălucit, iar tu îţi sfărâmi puterea în luptă cu mine. “Greu îţi este să loveşti cu piciorul în bolduri”. Nu toceşti boldurile, ci-ţi însângerezi picioarele. Pentru că şi valurile nu sfărâmă stânca, ci ele sunt sfărâmate în spumă. Nimic nu-i mai puternic decât Biserica, omule! Pune capăt războiului, ca să nu ţi se pună capăt puterii tale. Nu te lua la luptă cu cerul. Dacă te războieşti cu un om, sau învingi sau eşti învins. Dar dacă te lupţi cu Biserica, e cu neputinţă să birui. Dumnezeu e mai puternic ca toţi. “Vrem oare să întărâtăm mânia lui Dumnezeu? Suntem oare noi mai tari decât El? Dumnezeu a întărit-o. Pentru ce încerci să o clatini? Nu-I cunoşti puterea? “El caută la pământ şi-l face de se cutremură”. Porunceşte, şi cele clătinate se întăresc. Dacă ţine în picioare un oraş cutremurat (este vorba de un cutremur, semn dumnezeiesc ce a marcat prima exilare a Sf. Ioan – n.n.), apoi cu mult mai mult va putea ţine în picioare Biserica. Biserica e mai puternică decât cerul. “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. - Care cuvinte? - “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.
2. Dacă nu crezi în aceste cuvinte, crezi în fapte! Câţi tirani n-au vrut să biruie Biserica? Câte tingiri? Câte cuptoare? Câţi dinţi de fiare şi săbii n-au fost ascuţite? Şi n-au biruit! Unde sunt cei ce i-au dus război? Au amuţit şi au fost daţi uitării. Dar Biserica unde-i? Străluceşte mai mult decât soarele! Aceia s-au stins, iar Biserica e nemuritoare. Dacă n-au învins când creştinii erau puţini, cum vor putea învinge acum, când credinţa a umplut lumea? “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Şi pe bună dreptate. Lui Dumnezeu îi e mai dragă Biserica decât cerul. N-a luat trupul cerului, ci trupul Bisericii. Cerul e pentru Biserică, nu Biserica pentru cer. Să nu vă tulbure, dar, deloc ceea ce se întâmplă. Dăruiţi-mi atât numai: credinţă neclintită. Nu ştiţi, oare, că Petru a umblat pe apă, că îndoindu-se puţin era să se înece, nu din pricina firii nestatornice a apelor, ci din pricina slăbiciunii credinţei? Oare prin hotărâri omeneşti am venit aici? Oare m-a adus un om, că să mă doboare un om? nu spun aceasta cu trufie – Doamne fereşte! -, n-o spun ca să mă laud, ci pentru că vreau să întăresc sufletul vostru zdruncinat. Pentru că oraşul a rămas în picioare, diavolul a voit să cutremure Biserica. Spurcate şi prea spurcate diavole, n-ai biruit zidurile, şi te aştepţi să dărâmi Biserica? Biserica nu stă în ziduri! Biserica stă în mulţimea credincioşilor, lată câţi stâlpi puternici, nu legaţi cu fier, ci întăriţi cu credinţa. Nu spun că sunt mai puternici decât focul pentru că sunt atât de mulţi, nu! Chiar de-ar fi numai unul, nu poţi birui Biserica! Ştii doar, ştii câte răni ţi-au dat mucenicii. Adeseori era adusă înaintea ta o fată fragedă, care nu ştia de nuntă; era mai moale ca ceara, şi a ajuns mai tare ca piatra. I-ai strujit coastele, dar nu i-ai luat credinţa. Firea trupului a slăbit, dar puterea credinţei n-a pierit. Trupul se mistuia, dar sufletul întinerea. Carnea se topea, dar rămânea evlavia, n-ai biruit, diavole, o femeie, şi te aştepţi să birui atâta popor? Nu auzi ce spune Domnul, că: “Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”? Nu este El oare de faţă aici, unde-i atâta popor întărit prin dragoste? El mi-e chezaş. Nu mă încred în puterea mea. Am înscrisul Lui! Acela mi-e toiag, acela mi-e întărire, acela mi-e port neînvolburat. De s-ar tulbura lumea toată, eu am înscrisul. Pe el îl citesc. Cuvintele Lui îmi sunt zid şi întărire. - Care sunt acestea? - “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Hristos este cu mine, de cine să mă tem? Pot să se ridice împotriva mea valurile mării, pot să se ridice oceane, poate să se ridice mânia împăraţilor! Toate acestea-s pentru mine mai şubrede ca pânza de păianjen. Dacă n-ar fi dragostea voastră, nici azi n-aş voi să plec. Că eu totdeauna spun: “Doamne, facă-se voia Ta”. Nu ce vrea cutare sau cutare, ci ceea ce voieşti Tu, Doamne! Tu îmi eşti turn. Tu îmi eşti stâncă neclintită. Tu îmi eşti toiag puternic. De vrea Dumnezeu să se întâmple aceasta, să se întâmple! De vrea să fiu aici, îi mulţumesc. Oriunde ar vrea, îi mulţumesc. 3. Nimeni să nu vă tulbure. Stăruiţi în rugăciune. Multe a făcut diavolul ca să taie râvna voastră întru rugăciune. Dar n-a reuşit. Aţi ajuns mai râvnitori, mai înflăcăraţi. Mâine voi merge cu voi într-o procesiune. Unde sunt eu, sunteţi şi voi; unde sunteţi voi, sunt şi eu. Suntem un singur trup; nu se desparte trupul de cap, nici capul de trup. Suntem despărţiţi prin loc, dar uniţi prin dragoste, nici moartea nu ne poate despărţi. Că de moare trupul meu, trăieşte sufletul şi-şi aduce aminte de popor. Voi îmi sunteţi fii! Cum vă pot uita? Voi îmi sunteţi părinţi, voi îmi sunteţi viaţă, voi îmi sunteţi laudă. De sporiţi voi, mă încununez eu. Viaţa mea îmi este o bogăţie ce stă în comoara voastră. De mii şi mii de ori sunt gata să mor pentru voi (şi cu aceasta nu vă fac un dar, ci vă plătesc o datorie, căci “păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi”), sunt gata să mor de mii şi mii de ori, să mi se taie capul de mii şi mii de ori. Moartea aceasta îmi e temei de nemurire, uneltirile acestea, pricină de întărire. Se unelteşte oare împotriva mea din pricina averilor, ca să mă întristez? Din pricina păcatelor, ca să sufăr? Nu! Ci pentru dragostea pe care v-o port. Pentru că fac totul pentru ca voi să rămâneţi la adăpost, ca să nu intre nimeni în turmă, ca să rămână întreagă turma. Pricina luptelor mi-e de-ajuns pentru cunună. Ce n-aş suferi pentru voi? Voi îmi sunteţi părinţi, voi îmi sunteţi fraţi, voi îmi sunteţi fii, voi îmi sunteţi mădulare, voi îmi sunteţi trup, voi îmi sunteţi lumină; dar, mai bine spus, mai dulci decât lumina. Mă luminează oare atâta raza de soare cât dragostea voastră? Raza de soare mi-e de folos în viaţa aceasta, pe când dragostea voastră îmi împleteşte cunună în viata viitoare. Acestea le spun în urechile voastre, ale celor ce mă ascultaţi. Şi care urechi sunt mai ascultătoare decât urechile voastre? Aţi privegheat atâtea zile, şi nimic nu v-a încovoiat! Nu v-a înmuiat nici lungimea timpului, nici teama, nici ameninţările. Aţi stat cu tărie împotriva tuturor. Şi pentru ce spun: aţi stat? Aţi săvârşit ce doream totdeauna: ati dispreţuit lucrurile lumeşti, v-aţi lepădat de lume, v-aţi mutat în cer, v-aţi slobozit din legăturile trupului, v-aţi luat la întrecere cu înţelepciunea cea fericită. Acestea-mi sunt cunună, acestea mângâiere, acestea îndemn, acestea viaţă, acestea temei de nemurire. 4. Dar îi văd pe unii care caută să mă convingă să stărui şi mai mult în învăţăturile mele. Multe din succesele mele sunt întoarse împotriva mea; în cele în care păream că sunt râvnitor, în acelea sunt socotit trândav. Cei care m-au depus după pofta lor au învins în lupta aceasta prin felurimea uneltirilor. Nu ameninţau, ci stăruiau. Este acum timpul să vorbesc despre necazul meu. Este lege, dar legiuitorul e învins. Fiilor, mă jur pe dragostea voastră, văd că se pregăteşte război, că este ocărât Dumnezeu. Văd că lupta s-a terminat, şi-l văd pe conducătorul luptei întristat. Văd adevărul veştejit şi viclenia în floare. Mi se spune: “Ai mâncat şi ai botezat!”. Anatemă să fiu dacă am făcut aceasta! Să nu fiu numărat între episcopi. Să nu fiu cu îngerii. Să nu plac lui Dumnezeu! Dar chiar dacă am mâncat şi am botezat, n-am făcut un lucru nelalocul lui. Fiţi cu mare luare-aminte la cele ce spun. Şi nu voi înceta să spun. Pentru mine a o spune nu-i o greutate, iar pentru voi, întărire. Dar să ne întoarcem la ceea ce voiam să spun. Mi se spune că am mâncat şi am botezat. Să-l depună dar şi pe Pavel, că, după ce a mâncat, a dăruit temnicerului botezul (Cf. Fapte 16, 33), îndrăznesc să spun: Să-L depună chiar pe Hristos, că după cină a dat ucenicilor Sfânta împărtăşanie. Acestea sunt mari pentru noi. Acestea sunt semnele de bucurie ale păcii. Acestea sunt laudele poporului. A mea e cununa, al vostru rodul. Dar ştiţi, iubiţilor, pentru ce vor să mă depună? Că n-am aşternut covoare, că nu m-am îmbrăcat în haine de mătase, că n-am îngăduit lăcomia lor la mâncare. Au crescut mari odraslele aspidei! încă a mai rămas sămânţa Izabelei! Incă luptă harul împreună cu Ilie! Adu-mi-l înainte pe minunatul şi bogatul predicator al vieţii, adică pe Ioan, pe săracul care nu avea făclie, dar avea lumina lui Hristos. Capul lui l-a poftit împreună-slujitoarea Evei, aceea care a fost piedică sfinţilor, aceea care i-a prigonit pe profeţi, aceea care a predicat postul cu gând viclean, aceea care, egală în cinste cu numele viperei, a pus la cale dansul, dănţuind la ospăţul acela zadarnic. N-a poftit viaţă, n-a poftit mulţime de averi, nici vrednicie împărătească, nici altă bogăţie. - Dar spune-mi, omule, ce-a poftit? - Capul unui om! Dar ce spun? Nu numai al unui om, ci al unui binevestitor. Cu toate acestea, n-a biruit luându-i capul. I-a tăiat capul cerându-l, şi a primit repede pe tipsie pofta ei nelegiuită. Uită-te şi minunează-te de puterea lui Dumnezeu! A fost pârât cel nevinovat şi i s-a tăiat capul. Dar cel căruia i s-a tăiat capul stă la dreapta lui Hristos, pe când aceea aşteaptă neîndurătoarea osândă. Din nou sămânţa aceleia, din nou sămânţa cea spinoasă caută şi se grăbeşte. Dar Irodiada, cerând capul lui Ioan, cere iarăşi dans, nu dansul pe care-l dansăm cu picioarele, ci un dans înţepenit. Iarăşi strigă şi zice Ioan: “Nu ţi se cade să ai pe femeia fratelui tău”. 5. Dar ce să spun? Timpul de acum e timp de lacrimi. Toate se îndreaptă spre necinste şi pe toate le judecă timpul. Aurul slăveşte totul. Dar adu-mi-l pe sfântul David, care spune şi strigă: “Aur de-ar curge, nu vă lipiţi inima de el”.
Spune-mi, însă, cine a dat drumul acestui glas? Oare nu cel ce stătea în vârful împărăţiei? Oare nu cel ce poruncea cu putere împărătească? Dar nu umbla după răpiri, nu-i era gândul la nimicirea bunei-credinţe, nici nu se îngrijea de comori, ci de adunarea oştirilor, nu făcea pe placul femeii lui. Fugiţi dar, femei, de adunări străine! nu daţi bărbaţilor voştri sfaturi rele! întemeiaţi-vă pe cele ce spuneţi! Oare v-am stins flacăra? Oare v-am muiat inima? Ştiu că voi, care sunteţi fiicele Mariei, v-aţi folosit, iar celelalte sunt săturate fără vin şi îmbătate de iubirea de arginţi, după cum strigă şi predică fericitul Pavel, spunând: “Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint“. Tot aşa şi femeile neînţelepte îşi astupă urechile şi nasc, în loc de sămânţă bună, spini. Dar, vă rog, să nu arunc sămânţa ca pe piatră. Sunt plugarul lui Hristos, de la Care să aud: “Bine, slugă bună, intră în casa Mea”. Să nu mi se spună în locul acestor cuvinte: “Bine, slugă rea!”. Dar, vă rog, să strălucească viaţa voastră înaintea oamenilor. Să nu stricăm starea noastră, ci să slăvim, să mulţumim. Cei bogaţi, Celui bogat, cei săraci, lui Hristos, Celui iubitor de oameni şi iubitor de săraci, cei puternici, puternicelor Lui mâini. Şi acestea despre voi. Poate că Dumnezeu îngăduie ca eu să sufăr acestea, pe care le vor ei împotriva mea, pentru ca să pună la încercare, prin suferinţe, viaţa mea. Că în osteneli negreşit stă biruinţa şi în lupte se găteşte cununa. Da, şi dumnezeiescul Pavel spunea: “Călătoria am săvârşit credinţa am păzit; de acum îmi este gătită cununa dreptăţii”; de care cunună să ne învrednicească Stăpânul tuturor, în veci. Amin. Sursa: Sf. Ioan Gura de Aur, Despre desfatarea celor viitoare. Sa nu deznadajduim. Noua cuvantari la Cartea Facerii, Ed. IBM al BOR Scrisoare către episcopii, preoţii şi diaconii închişi în temniţă pentru credinţă[1]Fericiţi sunteţi voi din pricina temniţei, din pricina lanţurilor, din pricina legăturilor. Fericiţi sunteţi, de trei ori fericiţi, de mai multe ori fericiţi, voi, care v-aţi făcut în toată lumea prieteni, voi, care aţi făcut să vă iubească şi cei de departe. Pretutindeni pe pământ şi pe mare se cântă faptele voastre mari, vitejia voastră, voinţa neclintită, cugetul vostru liber. Nimic din cele ce par a fi rele nu v-a înspăimântat! Nici temniţa, nici călăul, nici roiurile de chinuri, nici miile de ameninţări pline de moarte, nici judecătorul care scotea foc din gură, nici duşmanii care scrâşneau din dinţi şi puneau la cale fel de fel de uneltiri, nici atâtea bârfeli, nici învinuirile neruşinate, nici moartea, care se arată înaintea ochilor voştri în fiecare zi; dimpotrivă, vă era îndestulă mângâiere pentru relele îndurate tocmai pricina relelor. De aceea, toţi pe faţă vă încununează şi vă laudă în gura mare, nu numai prietenii, ci chiar şi duşmanii, cei care uneltesc acestea. N-o fac, e drept, pe faţă, dar dacă aţi pătrunde în conştiinţa lor, veţi vedea că şi ei se minunează de voi. Aşa e virtutea! E admirată chiar de cei ce-i duc război! Aşa e viciul! E osândit chiar şi de cei ce-l săvârşesc. Aşa sunt laudele cele de aici! Dar pe cele din ceruri, ce cuvânt poate să le înfăţişeze? S-a înscris numele vostru în cartea vieţii, aţi fost număraţi cu sfinţii mucenici. Aceasta o ştiu eu bine, nu pentru că m-am urcat în cer, ci pentru că am aflat-o din dumnezeieştile Scripturi. Dacă cel care s-a împotrivit unei căsătorii nelegiuite, care a mustrat-o numai, pentru că n-a putut curma nelegiuirea, dacă Ioan, fiul celei sterpe, locuitorul pustiei, este mucenic, şi cel dintâi mucenic, pentru că a ţinut de rău o căsătorie nelegitimă, şi pentru aceasta a stat în închisoare şi i s-a tăiat capul, apoi voi, care v-aţi împotrivit călcării legilor şi rânduielilor părinteşti, voi, care v-aţi împotrivit celor care au adus ocară preoţiei şi au călcat legile preoţiei, voi, care aţi pătimit atâta pentru adevăr, pentru a pune capăt unor bârfeli neruşinate, gândiţi-vă ce răsplată veti primi! “Nu ţi se cade să ai pe femeia Iui Filip, fratele tău” (Matei 14, 4). Aşa a grăit acel bărbat curajos şi mare. Şi asta i-a fost de ajuns ca să-i dea îndrăznire. Aţi spus şi voi: “Sunt supuse trupurile noastre la munci, pedepse şi chinuri. Sfâşiaţi-le, istoviţi-le cu câte pedepse vreţi! Să calomniem nu voim! Mai bine să murim de mii de ori”. Nu vi s-a tăiat capul, dar aţi suferit ceva cu mult mai cumplit! Nu este totuna să ţi se taie capul într-o clipită şi să lupţi vreme îndelungată cu atâtea dureri, temeri, ameninţări, temniţe, cercetări, judecăţi, să lupţi cu mâinile călăilor, cu limbile neruşinate ale calomniatorilor, cu ocările, cu insultele, cu batjocurile. Că şi acesta este un chip deosebit de luptă, iar Fericitul Pavel îl pune în rândul marilor lupte, grăind aşa: “Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă cu suferinţele” (Evr. 10, 32). Apoi, după ce a vorbit de luptă, a adăugat şi aceste cuvinte, zicând aşa: “Pe de o parte daţi în privelişte cu defăimări şi cu necazuri, iar pe de altă parte, făcându-vă părtaşi cu cei ce au suferii aşa” (Evr. 10, 33). Dacă au luptat cei ce s-au făcut părtaşi, apoi cu mult mai mult cei ce au îndurat suferinţele. Da, n-aţi îndurat cu fapta, dar cu voinţa aţi îndurat nu numai o moarte, sau două, sau trei, ci multe morţi. “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi”(Matei 5, 12). Aşa ne-a poruncit Stăpânul cerurilor! Nu numai să nu ne întristăm şi să nu cădem doborâţi, ci să săltăm şi să ne bucurăm când ni se scoate nume rău. Dacă trebuie să ne bucurăm când suntem vorbiţi de rău, gândiţi-vă ce mare ne va fi plata, la ce înălţime ni se urcă răsplata când, pe lângă acestea, se mai adaugă calomnii, bătăi, chinuri, săbii ascuţite, temniţe, lanţuri, cercetări, duceri de la un tribunal la altul şi atâtea cete de duşmani! “Bucuraţi-vă, dar, şi vă veseliţi”, fiţi curajoşi, fiţi tari! Gândiţi-vă pe câţi i-aţi îndemnat la luptă prin cele ce suferiţi, câte cugete aţi ridicat, pe câţi şovăielnici i-aţi sprijinit! Aţi fost de mare folos nu numai celor de faţă, ci şi celor absenţi, celor de departe, nu prin vederea suferinţelor, ci doar prin auzirea acestor suferinţe. Căutaţi să aveţi necontenit în minte cuvintele acelea apostolice: “Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava viitoare ce ni se va descoperi nouă” (Rom. 8, 18). Aşteptaţi şi grabnicul sfârşit al încercărilor, şi scăparea desăvârşită de ele şi rugaţi-vă necontenit pentru mine. E drept, mă desparte de voi cale lungă şi m-am despărţit de voi de multă vreme, dar vă îmbrăţişez şi sărut capul drag al fiecăruia dintre voi, ca şi cum aţi fi de faţă şi aţi sta lângă mine, primind cu braţele deschise pe încununaţi şi aşteptând să am mare câştig de pe urma dragostei acesteia mari ce o am pentru voi. Dacă trebuie să aştept plată eu, care vă iubesc, gândiţi-vă cât de mare trebuie să fie răsplata voastră, care aţi strălucit în nişte lupte ca acestea! [1] Scrisă în anul 404, din exil. Scrisoarea a 9-a catre diaconita Olimpiada[2]1.a. Pentru ce plângi? Pentru ce te chinui şi-ţi dai pedepse pe care nici duşmanii n-au putut să ţi le dea, lăsându-ţi sufletul doborât de tirania tristeţii? Scrisorile pe care mi le-ai trimis prin Patrichie mi-au descoperit aceste răni ale sufletului tău. De aceea sufăr cumplit şi mă întristez, că, în loc să faci totul ca să-ţi alungi tristeţea din suflet, singură alergi să aduni gânduri pline de durere, să-ţi închi¬pui cele ce nu sunt – sunt propriile tale cuvinte – şi să te chinui singură, zadarnic şi fără de folos şi spre nespus de mare pagubă. Te întristezi că n-ai putut să mă muţi din Cucuson în albi parte? Ştii doar că în ceea ce te priveşte ai făcut tot ce ai putut. N-au putut avea stăruinţele tale sfârşitul dorit? Asta nu trebuie să te întristeze. Poate că aşa a vrut Dumnezeu: să-mi facă mai lungi căile nevoinţelor mele ca să-mi fie cununile şi mai strălucite. Pentru ce dar suferi pentru acelea pentru care eu sunt încununat? S-ar cuveni să salţi, să dănţuieşti, să-ţi pui pe cap cunună, că am fost învrednicit de o soartă care depăşeşte cu mult vrednicia mea! Te întristezi din pricina pustietăţii de aici? Dar este, oare, un loc mai plăcut ca acesta? E linişte, e pace, n-am nici o grijă, iar trupul mi-e deplin sănătos. Nu-mi pasă că oraşul n-are nici piaţă, nici prăvălii. Totul îmi curge ca dintr-un izvor. Il am alături de mine şi pe episcopul de aici, pe sfinţitul Dioscor, care face totul ca să mă simt bine. Iţi va spune şi bunul Patrichie că sunt vesel, mulţumit, că am tot ce-mi trebuie de când locuiesc aici. b. Iar dacă plângi din pricina celor petrecute în Cezareea, apoi află că faci o fapta nevrednică de tine. Că şi acolo mi s-au împletit iarăşi cununi strălucitoare; toţi mă vorbesc de bine, toţi mă admiră şi se minunează din pricina suferinţelor îndurate la alungarea mea din Cezareea. Dar deocamdată nimeni să nu afle aceasta, deşi faptele sunt pe buzele multora. Binecredinciosul Peanie mi-a dat ştirea că preoţii lui Faretrie sunt acolo şi că au declarat că sunt în comuniune cu noi, că n-au nimic comun cu duşmanii mei, că nu se întâlnesc cu ei şi nici nu au vreo părtăşie cu ei. Dar ca să nu-i tulburăm, nimeni să nu afle despre aceasta. Da, cele ce mi s-au întâmplat au fost o grozăvie. Să nu fi suferit nimic mai înainte, cele suferite acolo sunt îndestulătoare să-mi pricinuiască nenumărate premii. Am fost în primejdie de moarte. Te rog, însă, tine aceasta numai pentru tine; am să ti le povestesc pe scurt, nu ca să te întristezi, ci ca să te bucuri. Acestea-mi sunt temeiurile negutătoriei melel! Aceasta mi-e averea. Aceasta-i curăţirea păcatelor melel Să călătoresc prin mijlocul unor astfel de ispite şi să-mi facă rău nişte oameni de la care nu mă aşteptam. c. Când era să intrăm în Capadocia, după ce am scăpat de Qalat (episcopul Cezareii), care aproape mă ameninţase cu moartea, mulţi mi-au ieşit întru întâmpinare pe cale şi mi-au spus: “Episcopul Faretrie te aşteaptă şi aleargă pretutindeni ca să nu piardă întâlnirea cu tine, face tot ce-i stă în putinţă ca să te vadă, să te îmbrăţişeze şi să-ţi dea dovezi de dragostea lui. A pus în mişcare şi mănăstirile de bărbaţi şi de femei”. Eu, auzind aceste cuvinte, nu mă aşteptam la astfel de manifestări de dragoste, ci-mi închipuiam cu totul contrariul, dar n-am spus nimic din gândurile mele celor ce mi-au adus aceste veşti. 2.a. Când am ajuns în Cezareea, obosit şi istovit de drum, cuprins de friguri puternice, tulburat şi chinuit de grele suferinţe, am tras într-o casă aşezate la marginea oraşului şi am trimis după doctori, ca să-mi stingă văpaia ce mă chinuia. Că frigurile mă lăsau şi mă luau. Pe lângă acestea, s-au mai adăugat şi greutatea drumului, oboseala, zdruncinătura, lipsa de ajutoare, lipsa de cele de trebuinţă, lipsa unor doctori; istovit de oboseală, de zăduf şi de nesomn, am intrat aproape mort în oraş. Atunci au venit la mine tot clerul, poporul, călugări, călugăriţe, doctori şi m-am bucurat de multe îngrijire din partea lor; toţi căutau să mă servească, să-mi slujească. Dar eu eram chinuit groaznic de friguri, în primejdie de moarte. In sfârşit, încetul cu încetul s-au astâmpărat frigurile şi mi-a încetat boala. Faretrie, însă, nicăieri. Aştepta plecarea mea. Nu ştiu pentru ce. b. Când am văzut că boala e pe sfârşite, am vrut să pornesc mai departe ca să ajung la Cucuson şi să mă odihnesc puţin de pe urma suferinţelor îndurate pe durate călătoriei. In timp ce mă pregăteam de plecare, mi s-a adus vestea că pe neaşteptate o mulţime mare de isauri au năvălit în ţinutul Cezareii, că au dat foc unui sat mare şi că au făcut mari blestemăţii. La auzul acestor veşti, tribunul a luat ostaşii pe care-i avea şi a plecat din oraş în întâmpinaea lor. Se temeau să nu năvălească asupra oraşului. Pe toţi i-a cuprins frica, toţi erau înspăimântaţi, toţi erau neliniştiţi, era în primejdie însăşi patria, aşa că au fost folosiţi şi bătrânii la apărarea zidurilor. c. Aşa stând lucrurile, în faptul dimineţii, o trupă de monahi – că aşa trebuie să-i numesc pentru a arăta prin acest cuvânt furia lor -, au tăbărât asupra casei în care eram, ameninţând că au să-i dea foc, că au să o ardă, că au să-mi facă mari neplăceri dacă nu ies din casă. Şi nici frica de isauri, nici boala care mă chinuia atât de tare şi nici altceva nu i-a făcut mai blânzi, ci erau stăpâniţi de atâta furie că i-au înspăimântat şi pe ostaşi. I-au ameninţat şi pe ei cu bătaia şi se lăudau că şi bătuseră cumplit pe mulţi ostaşi. d. Când au auzit ostaşii aceasta, au venit la mine şi m-au rugat şi mi-au cerut, zicându-mi: “Chiar dacă ar fi să cădem în mâinile isaurilor, scapă-ne de fiarele acestea”. Când căpetenia oraşului a auzit de cele întâmplate, a alergat la casa în care locuiam vrând să mă ajute. Călugării nu s-au plecat nici la rugăminţile lui şi el însuşi a dat înapoi. Văzând dar că lucrurile se încurcă rău şi neîndrăznind să mă sfătuiască să înfrunt o moarte sigură, nici să mă lase în casă din pricina furiei mari a călugărilor, a trimis la Faretrie, rugându-l să-mi îngăduie o zăbavă de câteva zile şi din pricina bolii, şi din pricina primejdiei care mă ameninţa. Dar nici el n-a putut face ceva; dimpotrivă, a doua zi călugării au fost şi mai înverşunaţi şi nici un preot nu îndrăznea să vină să mă ajute, ci, ruşinaţi şi cu faţa roşie – spuneau că toate acestea se întâmplă din porunca lui Faretrie – se ascundeau, stăteau tăinuiţi şi nu răspundeau când îi chemam. e. Dar pentru ce e nevoie să spun mai mult? Asaltat de atâta frică, aproape cu moartea înaintea ochilor, istovit de friguri – că nu scăpasem desăvârşit de durerile pricinuite de friguri -, m-am aruncat în miezul zilei într-o targa şi am plecat de acolo, iar poporul întreg scotea strigăte de durere, bocea, blestema pe cel ce făcuse aceasta şi toţi plângeau şi se tânguiau. f. După ce am ieşit din oraş, câţiva clerici au ieşit şi ei pe tăcute şi m-au petrecut cu lacrimi în ochi. Ii auzeam pe unii spunând: “Unde îl duceţi, la moarte sigură?”. Unul din prietenii mei cei buni îmi spunea: “Fugi, te rog! Să cazi mai bine în mâinile isaurilor, numai să scapi de noi! în orice mâini vel cădea, vei fi în siguranţă dacă scapi de mâinile noastre”. Buna Seleucia, şotia domnului Rufin – care mi-a dat multe îngrijiri -, auzind şi văzând acestea, rugându-mă să rămân în casa ei de la ţară, la o depărtare de cinci mile de oraş, mi-a trimis oameni şi m-am dus acolo. 3. a. Dar nici acolo nu aveam să scap de duşmănia lui Faretrie, căci cum a aflat – după cum spunea Seleucia -, a şi ameninţat-o. Când m-a primit în casa sa, eu nu ştiam nimic de această intenţie, iar când a venit la mine, mi-a ascuns-o şi a spus-o numai îngrijitorului casei, căruia i-a poruncit să-mi dea toate înlesnirile, şi, dacă ar veni monahi cu gândul de a mă ocări şi a mă bate, să strângă ţărani de pe alte moşii ale ei ca să le stea împotrivă. N-a rugat apoi să mă refugiez în propria ei casă, care are un adăpost întărit, ca să scap de mâinile episcopului şi ale monahilor. b. Asta nu i-am făgăduit-o, ci am rămas acolo, neştiind nimic de cele ce se puneau la cale pentru mai târziu. Dar nici hotărârea aceasta n-a fost îndestulătoare pentru duşmanii mei, ca să pună capăt furiei lor. Mai târziu, în miez de noapte, fără să ştiu ceva, Seleucia, nemaiputând îndura ameninţările lui Faretrie -, căci, după cum mi-a spus, Faretrie continua s-o ameninţe, silind-o să mă scoate şi de acolo -, mi-a dat de ştire că au năvălit barbarii; i-a fost ruşine să-mi spună de silnicia pe care a îndurat-o. Şi în miez de noapte a venit la mine Evitie preotul, m-a sculat din somn şi în gura mare mi-a spus: “Scoală-te, te rog, au năvălit barbarii, sunt aproape!”. Gândeşte-te ce-am simţit când am auzit asta! Şi l-am întrebat: “Ce să fac?”. In oraş nu mă puteam întoarce, ca să nu îndur suferinţe mai mari decât acelea pe care le-aş suferi de la isauri. Aşa că am fost silit să plec. c. Noaptea era fără lună, era miezul nopţii, beznă, întuneric adânc. Asta îmi îngreuna situaţia. Nu era nimeni lângă mine, n-aveam pe nimeni care să mă ajute; toţi mă părăsiseră. Totuşi, împins de frică, aşteptându-mi îndată moartea, m-am sculat, aşa bolnav cum eram, şi am poruncit să se aprindă lumânările. Preotul, însă, a poruncit să le stingă, ca nu cumva barbarii, spunea el, văzând lumina să ne atace. Şi au stins şi luminile. d. Catârul, care mă ducea pe targa, din pricina drumului tare rău, potrivnic şi plin de pietre, s-a împiedicat şi a căzut în genunchi, aruncându-mă la pământ; era aproape să pier, însă m-am sculat şi am mers târându-mă, sprijinit de Evitie preotul, care sărise jos de pe cal. Şi aşa, am mers dus de mână, dar, mai bine spus, am fost târât. Nici nu se putea merge pe un drum atât de anevoios, printre munţi greu de străbătut şi în miez de noapte. e. Gândeşte-te ce mari au fost suferinţele mele, înconjurat de atâtea rele, chinuit de friguri, fără să ştiu ce se pusese la cale împotriva mea, temându-mă de barbari, tremurând de frica lor şi aşteptând să le cad în mâini. Nu ţi se pare, oare, că numai suferinţele acestea, chiar dacă nu mi s-ar fi întâmplat nimic altceva, pot să-mi şteargă mulţime de păcate şi să-mi dea mult prilej de laudă (sa se tina cont ca Sf. Ioan Gura de Aur dorea sa incurajeze pe Sf. Olimpiada, ca aceasta din urma sa nu se lase coplesita de prea mare durere luand cunostinta de suferintele prin care trecea parintele ei duhovnicesc. Sfantul Ioan o face partasa suferintelor sale pe Olimpiada, insa, in acelasi timp, ii arata si perspectiva duhovniceasca in care acestea trebuie asumate, pentru a nu cadea in deznadejde – n.n.)? f. Pricina acestor suferinţe, după părerea mea, a făcut ca, îndată ce am sosit în Cezareea, marii dregători ai oraşului, vicarii, slujitorii din conducerea oraşului, tribunii, poporul întreg să vină în fiecare zi să mă vadă, să mă înconjoare cu atenţii, pentru a mă îngriji ca pe lumina ochilor. Acestea îl pişcau pe Faretrie, iar invidia care m-a alungat din Constantinopol nu s-a depărtat de mine nici aici, după părerea mea. N-am dovezi, dar o bănuiesc. Ce-ai mai putea spune de frica şi primejdiile din timpul călătoriei? Când mi le amintesc în fiecare zi şi mi le trec pe dinaintea minţii, zbor şi salt de bucurie, pentru că am adunată comoară mare. Că aşa sunt şi aşa mă simt. De aceea te rog şi pe tine să te bucuri de toate acestea, să te veseleşti, să salţi şi să slăveşti pe Dumnezeu, că m-a învrednicit să îndur nişte suferinţe ca acestea. De la tine să nu afle nimeni aceasta, dimpotrivă, potoleşte-i pe cei ce le spun. 4. a. Iar dacă suferi că mai port în mine urmele suferinţelor îndurate, află că am scăpat desăvârşit de toate, că mi-e trupul mai sănătos decât atunci când locuiam în capitală. Pentru ce te temi de frigul de aici? Mi s-a pus la dispoziţie o locuinţă călduroasă, iar bunul Dioscor face tot ce-i stă în putinţă ca să nu simt deloc frigul. Dacă este să judec lucrurile după începuturi, mi se pare că aerul de aici e ca şi cel din răsărit, întru nimic deosebit de cel din Antiohia. Atat e de cald, atât e de bine întocmit! b. Tare m-au mâhnit cuvintele bale: “Poate că te întristezi şi de mine că te-am trecut cu vederea”. Şi doar ţi-am scris cu multe zile înainte, rugându-te să nu întreprinzi ceva ca să fiu mutat de aici. M-am gândit la aceea că ai nevoie de multe cuvinte de apărare, de multe sudori şi osteneală, ca să-ţi poţi justifica acest cuvânt. Poate că în parte l-ai şi justificat când spui: “Mă gândesc la aceste lucruri abat doar, ca să-mi măresc tristeţea”. Dar, iarăşi, este cea mai mare greşeală că spui: “îmi place să mă gândesc la ceea ce îmi pricinuieşte durere”, în loc să faci tot ce-ţi stă în putinţă ca să pui capăt durerii, tu faci voia diavolului, mărindu-ţi tristeţea şi durerea. Nu ştii oare ce mare rău e tristeţea? c. Nu te mai teme de isauri! S-au întors în ţara lor. Guvernatorul provinciei a făcut totul pentru aceasta. Sunt în mai mare siguranţă aici decât în Cezareea. De nimeni nu mă tem ca de episcopi, afară de câţiva. In ce priveşte pe isauri, n-ai nici o teamă. Au plecat, şi, odată cu sosirea iernii, stau închişi în casă, iar după Rusalii ar putea să iasă. d. Cum poţi spune că nu ţi-am scris? Ţi-am trimis până acum trei scrisori lungi: una prin ostaşi, alba prin Antonie, iar a treia prin Anatolie, slujitorul tău. Mai cu seamă două dintre ele sunt un leac mântuitor în stare să dea curaj unui om trist, unui om poticnit şi să-l umple de veselie curată. Când le vei primi, citeşte-le de mai multe ori de la început până la sfârşit; le vei vedea puterea şi vei cunoaşte singură folosul şi puterea lor tămăduitoare şi-mi vei spune cât de mult ai câştigat din ele. Am terminat şi o a patra scrisoare, asemănătoare acestora, însă n-am vrut să ţi-o trimit acum, că m-au durut bare cuvintele ce-mi spui: “Strâng în mine gânduri pline de tristeţe, îmi închipui ce nu este”. Cuvintele acestea nu-s vrednice de tine şi îmi este ruşine şi mie de ele şi-mi acopăr faţa. Citeşte însă scrisorile pe care ţi le-am trimis, şi n-ai să mai gândeşti aşa, chiar dacă ai căuta de mii de ori să te întristezi. e. Pentru că mi-ai vorbit de episcopul Iraclide, îţi spun că-şi poate da demisia dacă vrea, ca să scape de toate greutăţile. Nu-i rămâne altceva. Eu, cu toate că nu am făcut mare lucru, totuşi am spus doamnei Pentadia să-şi dea toată silinţa să găsească o uşurare răului. Imi spui că ai îndrăznit să-mi destăinui durerile tale pentru că ţi-a poruncit el. Ce îndrăzneală e aceasta? N-am încetat s-o spun şi nu voi înceta, că un singur lucru e dureros, păcatul numai, iar toate celelalte, praf şi cenuşă. Ce greutate este să stai la închisoare, să fii legat cu lanţuri? Ce greutate este să suferi răul, când suferinţa răului ajunge temei de neguţătorie mare? Ce greutate e surghiunul? Ce greutate confiscarea averilor? Toate acestea sunt cuvinte lipsite de realitate, nu¬mai cuvinte cu nume de tristeţe. Iar dacă-mi spui de moarte, află că îmi spui de o îndatorire a firii, pentru că moartea trebuie să o suferim cu toţii, chiar dacă nu ne-o aduce altul. Dacă-mi vorbeşti de surghiun, atunci nu-mi spui altceva decât că am prilejul să văd ţări şi oraşe multe (  ). Iar dacă-mi vorbeşti de confiscarea averilor, apoi îmi vorbeşti de libertate, îmi spui că sunt desprins de cele de aici. 5. a. Să nu încetezi, atat cât îţi stă în putere, să te îngrijeşti de episcopul Maruta, ca să-l scoţi din prăpastie. Am nevoie de el mai cu seamă pentru cele ce a făcut în Persia. Află de la el, dacă ţi-e cu putinţă, ce a făcut acolo şi pentru ce s-a întors. Scrie-mi dacă i-ai dat cele două scrisori pe care 1 le-am trimis. Dacă vrea să-mi scrie, îi voi scrie iarăşi, iar dacă nu vrea să-mi scrie, să-ţi spună şi el dacă a avut vreun rezultat bun acolo şi dacă are să reuşească ceva de se va mai duce. Eu pentru aceasta mă străduiam să mă văd cu el. Tu fă tot ce poţi; chiar dacă toţi se vor împotrivi, tu fă-ţi datoria. Că plata ba va fi desăvârşită. Apropie-ţi-l, pe cât e cu putinţă. b. Te rog, nu uita ce am să-ţi spun, ci străduieşte-te cât poţi de mult. Monahi marşi, goţi, printre care se ascunde mereu episcopul Serapion, mi-au adus ştirea că a venit la ei diaconul Moduarie, vestindu-l că a murit episcopul Unila, acel minunat bărbat pe care l-am hirotonit şi l-am trimis în Qoţia, unde a săvârşit multe şi mari fapte. Diaconul Moduarie a adus şi scrisori de la regele goţilor, care cere să li se trimită episcop. Dar pentru că, pentru îndepărtarea nenorocirii ce ne ameninţă, nu văd alt mijloc decât zăbovirea şi amânarea – căci nici nu-i cu putinţă să meargă acum cu corabia în Bosfor, nici în părţile acelea -, fă-i să întârzie din pricina iernii. Să nu uiţi să faci lucrul acesta, întrucât este vorba de ceva de mare însemnătate. Două lucruri sunt cele care mă întristează dacă s-ar întâmpla – dare-ar Dumnezeu să nu se întâmple? -: unul, să numească pe episcopul go¬ţilor cei care au săvârşit atât de mari rele, al doilea, să fie numit unul la întâmplare. Ştii şi tu că nu-şi dau silinţa să numească un om destoinic. Iar dacă aceasta s-ar întâmpla – dare-ar Dumnezeu să nu se întâmple! -, tu ştii ce-ar urma. Dă-ţi pe tăcute toată silinţa să nu se întâmple asta. S-ar face un lucru minunat dacă ar fi cu putinţă ca Moduarie să vină la mine în taină, fără să-l simtă cineva. Iar dacă nu-i cu putinţă, facă-se ce s-o putea. c. Ceea ce se întâmplă când e vorba de bani şi s-a întâmplat cu văduva, tot aceea să se întâmple şi când e vorba de săvârşirea unor treburi. După cum văduva care a dat doi bănuţi i-a întrecut pe cei care dăduseră mai mult, pentru că dăruise tot ce avea, tot aşa se întâmplă şi cu cei care, în săvârşirea unui lucru, se străduiesc din toată puterea lor; în ce-i priveşte şi-au împlinit datoria, şi, chiar dacă nu au reuşit nimic, îşi au răsplată desăvârşită. Ii sunt dator cu multe mulţumiri episcopului Ilarie. Mi-a scris rugându-mă să-i îngădui să se întoarcă în eparhia lui, ca să îndrepte lucrurile de acolo, şi că are să revină. Pentru că prezenţa lui mi-e de mult folos – este un bărbat evlavios, statornic şi zelos l-am rugat să revină iute după ce pleacă. Fă dar ca să ajungă repede şi sigur scrisoarea în mâinile lui, să nu se rătăcească. Mi-a cerut cu mult dor şi cu stăruinţă să-i scriu. Prezenţa lui mi-e de mult folos. îngrijeşte-te mult de scrisorile mele. Dacă nu-i acolo preotul Eladie, caută un om cu minte şi priceput prin care să trimiţi prietenilor scrisorile. [2] Scrisa din Cucuson (locul de exil al sfantului) la sfarsitul anului 404. Selectii din alte scrisori catre Sf. Olimpiada*** [...]După ce am adunat aceste pilde din viaţa lui Iov, şi am fi putut aduna mai multe ca acestea, haide cu mine la catalogul suferinţelor lui. Să le punem faţă în faţă şi să vedem când era Iov mai strălucit: Când săvârşea faptele bune sau când suferea necazuri şi când multă tristeţe îi cuprindea sufletul? Când era Iov mai strălucit? Când deschidea casa lui tuturor drumeţilor sau când i s-a dărâmat casa, şi el n-a rostit cuvânt de hulă, ci îl slăvea pe Dumnezeu? Şi doar una era faptă bună, iar cealaltă, suferinţă. b. Când era mai strălucit, te întreb, când jertfea pentru copiii lui şi-i strângea ca să trăiască în înţelegere sau când au fost prinşi sub dărâmăturile casei, când şi-au sfârşit viaţa în chip aşa de dureros, iar Iov îndura întâmplarea cu multă înţelepciune? Când a strălucit mai mult, când încălzea cu lâna oilor lui umerii celor goi sau când, auzind că a căzut foc din cer şi a mistuit turma împreună cu păstorii, nu s-a tulburat, nu s-a frământat, ci a îndurat în linişte nenorocirea? c. Când era mai mare, când folosea sănătatea trupului pentru apărarea celor nedreptăţiţi, sfărâmând măselele celor nedrepţi, smulgându-le din dinţi prada şi fiindu-le liman, sau când vedea trupul lui, arma celor nedreptăţiţi, mâncat de viermi, când, stând pe gunoi, îl răzuia cu un hârb? “Moi grumajii pământului, râzuindu-mi puroiul” (Iov 7, 5). Şi doar toate acelea erau fapte bune, iar acestea toate suferinţe! Şi totuşi acestea l-au făcut mai strălucit! Asta e mai cu seamă partea cea mai amară a luptei! Ea are nevoie de bărbăţie mai mare, de suflet mai puternic, de cuget mai hotărât, de dragoste mai fierbinte de Dumnezeu. d. Din pricina aceasta, atunci când Iov săvârşea fapte bune, diavolul spunea, deşi cu neruşinare şi hoţeşte: “Oare în zadar cinsteşte Iov pe Dumnezeu?” (Iov 1, 9). Acum insă, când Iov îndura aceste nenorociri, diavolul, ruşinat, a luat-o la fugă şi nici urmă de cuvânt neruşinat n-a mai fost în gura lui. Aceasta e cununa cununilor, aceasta e virtutea virtuţilor, aceasta e dovada limpede a bărbăţiei, acesta e semnul cel mai adevărat al înţelepciunii.[...] 8.a. Dar poţi să vezi şi în alt chip cât de mare e câştigul suferinţelor, chiar când nu suferi pentru Dumnezeu - şi nimeni să nu socotească că exagerez -, şi totuşi suferi, şi suferi cu tărie şi în linişte; Iov nu ştia că pentru Dumnezeu a îndurat acele suferinţe; totuşi, tocmai pentru aceasta a fost încununat, că a răbdat cu tărie fără să ştie pricina. b. Tot aşa şi săracul Lazăr; era bolnav de o boală firească, şi suferinţa lui nu era deloc o suferinţă pentru Dumnezeu, cu toate acestea ştii câte cununi a primit pentru că a suferit, pentru că a răbdat, pentru că a îndurat cu curaj lipsa celor care puteau să-l îngrijească, durerea pricinuită de bube, de foamete, de dispreţul şi de cruzimea bogatului! Şi doar nu putem spune că găsim vreo faptă bună în viaţa lui Lazăr. Nu putem spune că i-a miluit pe săraci, că i-a ajutat pe cei nedreptăţiţi, că a făcut vreun alt bine, ci putem vorbi de zacerea lui la poarta bogatului, de boala lui, de limbile câinilor, de dispreţul arătat lui de cel bogat, toate, suferinţe ale răului. Şi cu toate că n-a făcut nici o faptă bună, a avut parte de aceeaşi soartă ca şi patriarhul Avraam, care a făcut atâtea fapte bune, numai pentru că a îndurat cu tărie tristeţea pricinuită de suferinţe. c. Am să-ţi mai spun şi altceva, ciudat, dar adevărat. Orice faptă bună, mare şi de curaj, dacă nu e săvârşită cu osteneală, cu primejdie şi însoţită de suferinţe, nu primeşte multă plată. “Fiecare îşi va lua plata după osteneala sa” (1 Cor. 3, 8); nu după mărimea faptei, ci după mărimea suferinţei. De aceea şi Pavel, când se laudă, nu se laudă numai că a săvârşit fapte mari, ci şi că a suferit mult. După ce a spus: “Slujitori ai lui Hristos sunt ei? Ca un nebun grăiesc: sunt mai presus eu” (2 Cor. 11, 23), nu arată superioritatea lui faţă de ceilalţi apostoli, spunând: “Am predicat la atâţia şi atâţia“, ci lasă deoparte toate faptele lui mari şi înşiră numai suferinţele lui, grăind aşa: “în osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori; de la iudei am primit de cinci ori câte patruzeci de lovituri fără una; de trei oii am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut în adânc; în călătorii adeseori, în primejdii de la râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală, în trudă, în privegheri de multe ori, în foame, în sete, în goliciune; pe lângă celelalte, stăruinţa mea de fiecare zi” (2 Cor. 11, 23-28). 9.a. Ai văzut şirurile de suferinţe şi pricinile de laudă? Pavel adaugă apoi la acestea şi faptele lui mari, dar şi aici partea cea mai mare o are suferinţa, nu fapta. După ce a spus: “stăruinţa mea de fiecare zi”, adică prigonirile, tulburările, greutăţile – căci aceasta e stăruinţa mea -, a adăugat: “grija de toate Bisericile” (2 Cor. 11, 28), n-a spus “îndreptarea”, ci: “grija”, care e mai mult suferinţă decât faptă. La fel cu cele spuse mai departe: “Cine este slab, şl eu să nu fiu slab?” (2 Cor. 11, 29). N-a spus: “Şi eu să nu-l îndrept”, ci: “şi eu să nu fiu slab?“. Şi iarăşi: “Cine se poticneşte, şi eu să nu ard?” (2 Cor. 11, 29), n-a spus: “L-am scăpat de poticneală”, ci: “Am luat parte la tristeţea lui”. Apoi, ca să arate că mai cu seamă aceste acţiuni sunt răsplătite, a adăugat: “Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu slăbiciunile mele” (2 Cor. 11, 30). Adaugă apoi şi altă acţiune asemănătoare, fuga printr-o fereastră, cu ajutorul unui coş, peste zid. Acestea sunt suferinţe. b. Prin urmare, dacă suferinţele au mari răsplătiri, iar tristeţea este mai cumplită şi mai dureroasă decât toate suferinţele, gândeşte-te cât de mari sunt răsplăţile! Nu voi înceta de a-ţi cânta mereu acelaşi cântec, ca să împlinesc acum ceea ce făgăduisem la început: să-ţi uşurez tristeţea cu gândurile pe care însăşi tristeţea le naşte. c. Iată un alt exemplu, ca să vezi ce mare lucru este ca o faptă bună să fie însoţită de suferinţă şi cât îi lipseşte dacă e săvârşită fără nici o osteneală. Nabucodonosor, vestitul împărat al Babilonului, care trăia cu puterea ce i-o dădeau sceptrul şi diadema, a împlinit cândva cuvântul evanghelic. După minunea aceea mare din cuptor şi-a luat sarcina s-o propovăduiască în toată lumea, nu numai cu limba, ci şi cu scrisorile; şi a scris întregului pământ aşa: “Nabucodonosor împăratul, către toate popoarele, seminţiile şi limbile şi locuitorii întregului pământ: Pacea să se înmulţească între voi! Semnele şi minunile pe care le-a făcut cu mine Dumnezeu Cel Preaînalt plăcut-au înaintea mea să vi le vestesc vouă, că sunt mari şi puternice. împărăţia Lui este împărăţie veşnică şi stăpânirea Lui, din neam în neam” (Dan 3, 31-33). Şi a dat poruncă să piară orice popor, seminţie şi limbă, care va rosti cuvânt împotriva Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abed-nego, şi casele lor, jefuite. Şi a adăugat: “Că nu este alt Dumnezeu, Care să poată izbăvi aşa“. Ai văzut ce ameninţare era în acele scrisori? Ai văzut ce frică? Ai văzut ce învăţătură? Ai văzut ce predicator şi ce scrisori au fost trimise în toată lumea? d. Şi ce-i cu asta? Spune-mi! Va primi, oare, aceeaşi plată ca şi apostolii pentru că a propovăduit aşa puterea lui Dumnezeu, pentru că şi-a dat atâta silinţă ca să vestească pretutindeni cuvântul? Nu, nu este mare plata, ci abia puţină, puţină de tot. Şi doar a săvârşit şi el aceeaşi faptă ca şi apostolii! Da, dar pentru că fapta lui n-a fost însoţită de osteneală, nici de suferinţă, de aceea i se micşorează plata. Nabucodonosor a făcut totul cu puterea stăpânirii sale şi în tihnă, apostolii însă au fost împiedicaţi, prigoniţi, bătuţi, biciuiţi, chinuiţi, aruncaţi în prăpăstii, aruncaţi în mare, se topeau de foame, erau în primejdie de moarte în fiecare zi, sufletul lor le era chinuit, erau neputincioşi cu fiece neputincios, ardeau cu fiece om care se poticnea. Ei bine, pentru ostenelile acestea şi, mai ales, pentru tristeţea lor, răsplăţile au fost mai mari, căci “fiecare îşi va lua plata după oste¬neala lui”, n-am să încetez să spun mereu aceste cuvinte. e. Aceasta a fost pricina că iubitorul de oameni Dumnezeu nu i-a împlinit cererea lui Pavel, cu toate că-L rugase deseori să-l scape de suferinţe, de tristeţe, de durere şi de primejdii: “Pentru aceasta L-am rugat de trei ori, spune Pavel, şi n-am dobândit ce ceream”. Pentru ce ar fi primit, dar, Nabucodonosor răsplăti foarte mari? Pentru că a predicat fără bataie de cap, trăind în desfătări şi bucurii? Pentru că a deschis gura şi şi-a mişcat limba stând acasă? Dar asta o poate face cu uşurinţă orice om, chiar cel mal lipsit de curaj, omul care duce viaţă de chefliu şi de stricat. Dar pentru răni, pentru nenumărate morţi, pentru călă¬toriile cele de pe pământ şi cele de pe mare, pentru tristeţe, lacrimi şi dureri - “Trei ani, spune Pavel, n-am încetat, învăţând cu lacrimi noaptea şi ziua pe fiecare din voi” (2 Cor. 12,  -, Pavel va primi cu multă îndrăznire răsplăţi şi cununi. 10.a. Socotind dar şi gândindu-te la câştigul pe care-1 aduce o viaţă plină de dureri şi de necazuri, bucură-te şi te veseleşte că din copilărie ai mers pe calea cea aducătoare de câştig şi plină de cununi, cale presărate cu dese şi necontenite suferinţe. Fel de fel de boli trupeşti, mai cumplite ca nenumărate morţi, n-au încetat să te asalteze des; nori de ocări şi de insulte şi de bârfeli nu încetau să se năpustească asupra ta; tristeţi dese şi neîntrerupte şi izvoare de lacrimi te-au supărat tot timpul. Fiecare din aceste suferinţe era îndestulătoare să aducă mult folos omului care le îndura cu răbdare.[...] *** Iţi scriu cartea aceasta sculat chiar din porţile morţii. De aceea m-am şi bucurat tare că m-au întâlnit slujitorii tăi tocmai când intram în port. Dacă m-ar fi întâlnit pe când mă clătinam pe mare, pe când eram lovit de valurile cumplite ale bolii, nu mi-ar fi fost uşor să înşel evlavia ta, ca să-ţi dau veşti bune în loc de rele. Iarna a fost mai cumplita ca de obicei şi mi-a înrăutăţit şi mai mult boala de stomac. In aceste două luni din urmă n-am fost într-o stare mai bună decât cei morţi, dimpotrivă, chiar mai rea. Atâta viaţă aveam în mine, cât să simt relele care mă înconjurau din toate părţile. Totul îmi era noapte, şi ziua, şi dimineaţa, şi amiaza; stăteam zi şi noapte ţintuit la pat. M-am străduit în mii şi mii de chipuri, dar n-am reuşit să scutur de pe mine vătămarea pricinuita de frig. Cu toate că făceam foc şi înduram fumul groaznic al sobei, cu toate că mă închideam într-o singură cameră, că-mi puneam nenumărate haine pe mine şi nu cutezam să ies din casă, totuşi am suferit cumplit, aveam dese dureri de cap, însoţite de vărsături, n-aveam pofta de mâncare şi nu puteam dormi. Oceanele nopţii le petreceam cu ochii deschişi. Dar ca să nu-ţi chinui mai mult sufletul cu aceste lucruri neplăcute, îţi spun că acum am scăpat de toate acestea. Indată ce a venit primăvara şi s-a schimbat puţin aerul, s-au dus de la sine toate. Totuşi am nevoie şi acum de o dietă foarte aspră. De aceea îi fac stomacului uşoară povara, ca să se poată simţi şi el uşor. b. Nu puţină grijă mi-a făcut şi mie ştirea că ai fost aproape de moarte. Dar din pricina dragostei şi a grijii ce-ţi port, am scăpat de această grijă chiar înainte de a primi scrisorile tale, căci cei care au venit din părţile acelea mi-au adus ştirea că te-ai făcut sănătoasă. Iar acum mă bucur tare şi mă veselesc nu numai că ai scăpat de boală, ci, mai presus de toate, că înduri cu atât curaj toate nenorocirile ce vin peste tine şi că le numeşti pe toate basm. Şi ceea ce-i mai mult e că ai dat acest nume şi bolii tale trupeşti, semn că ai un suflet tânăr şi bărbătesc, care dă rod îmbelşugat. Da, dai dovadă de o desăvârşită înţelepciune nu numai când înduri curajos relele, ci şi când nu le simţi când te apasă, ci le dispreţuieşti, şi-ţi împleteşti cu multă linişte cununa răbdării fără osteneli, fără sudori, fără nelinişti, fără să alergi la alţii, ca şi cum ai sălta şi ai dansa. Acest lucru mă face şi pe mine să salt şi să mă bucur, să zburd de bucurie, să nu mai simt pustiul în care mă găsesc, nici celelalte necazuri ce mă împresoară. Sunt vesel şi bucuros şi mă împodobesc cu măreţia sufletului tău şi cu desele tale biruinţe, nu numai pentru tine, ci şi pentru oraşul acela mare şi cu oameni mulţi, pentru care eşti turn de apărare, liman şi zid întărit; prin faptele tale slobozeşti glas răsunător, iar prin suferinţele tale îi înveţi şi pe bărbaţi şi pe femei să se arunce cu uşurinţă in astfel de lupte, să coboare în arenă cu toată vitejia şi să îndure lesne sudorile pricinuite de lupte ca acestea. c. Şi lucru minunat este că întăreşti şi încurajezi atâta lume fără să te duci în piaţă şi fără să ieşi în mijlocul oraşului, ci stând în casă şi în cămăruţa ta. Cu toate că marea e atât de înfuriată, cu toate că se ridică aşa de sus valurile, cu toate că se ivesc din toate păiţile stânci şi monştri marini şi adâncă noapte cuprinde totul, tu, ca şi cum ai fi în mie¬zul zilei, ca şi cum marea ar fi liniştită şi vântul ţi-ar bate în pupă, aşa-ţi întinzi pânzele răbdării şi călătoreşti cu toată înlesnirea; şi nu numai că nu eşti înecată de furtuna aceasta cumplită, dar nu eşti nici măcar stropită de valurile mării. Şi pe bună dreptate. Aşa e cel ce are în mâini cârmele virtuţii. Negustorii, cârmacii, corăbierii, călătorii, când văd că se adună norii, că bate vânt sălbatic şi că valurile-s iuţi şi clocotesc cu spumă, ţin corăbiile în port, iar dacă se întâmplă să fie pe mare, fac totul şi se străduiesc atât cât pot să ducă corabia în port, la ţărm sau în vreo insulă. Tu însă, cu toate că bat nenumărate vânturi, cu toate că se sparg în toate părţile atâtea valuri sălbatice, cu toate că se frământă adâncul mării din pricina grozăviei furtunii, cu toate că unii călători plutesc morţi pe valuri, iar alţii stau agăţaţi goi de câte-o scândură, tu însă, aruncata în mijlocul acestui ocean de rele, numeşti toate acestea basm şi călătoreşti ca pe vreme bună în vreme de furtună. Şi pe bună dreptate. Cârmacii, oricât de pricepuţi ar fi în ştiinţa conducerii corăbiei, nu au destulă măreţie să ţină piept oricărei furtuni. De aceea de multe ori şi fug de lupte cu valurile. d. Tu, însă, ai o ştiinţă care este mai presus de orice furtună, puterea unui suflet dăruit cu înţelepciune, care e mai puternic decât mii şi mii de oştiri, mai tare ca armele, mai întărit decât turnurile şi zidurile.[...] e. Trebuie dar să-i admirăm pe cei care săvârşesc fapte de virtute, şi mai ales atunci când îi vedem că le săvârşesc în momentul când mulţi părăsesc aceste lupte. Aceasta este o altă pricină pentru care trebuie să admirăm nespus de mult siguranţa ta; că în vreme ce atâţia bărbaţi, atâtea femei şi atâţia bătrâni, în aparenţă vrednici de multe cinstire şi respectaţi de toţi, au luat-o la fugă, au căzut şi au fost biruiţi nu de iureşul luptei, nici de atacurile puternice ale duşmanilor, ci, chiar înainte de începerea luptei şi a atacului, tu, după atâtea lupte şi bătălii, nu numai că n-ai slăbit, nici nu te-ai tulburat de mulţimea relelor, dimpotrivă, ai ajuns mai tare şi adaosul luptelor a fost adaos de putere. Amintirea faptelor tale mari săvârşite până acum îţi este temei de bucurie şi de veselie şi pricină de mai mare râvnă. De aceea mă bucur, salt şi mă veselesc. Şi n-am să încetez de a spune mereu aşa şi de a-mi plimba pretutin¬deni pricina bucuriei mele. Da, despărţirea de mine te întristează, dar mare e mângâierea ce tio dau faptele tale! Că şi eu, cu toată lungimea drumului ce ne desparte, culeg nu mică bucurie de pe urma bărbăţiei tale. *** Mi te-ai fi aşteptat, oare, să duci o viaţă netulburată şi fără lupte tu, care din tinereţe ai arătat atâta înţelepciune şi ai călcat în picioare deşertăciunile omeneşti? Cum e cu putinţă aceasta? Dacă oamenii care se luptă cu oamenii primesc mii de răni şi în întrecerile atletice, şi în războaie, cum poţi nădăjdui să duci o viaţă liniştită şi fără de griji tu, care te-ai luat la luptă cu începătoriile, cu puterile, cu stă-pânitorii lumeşti ai întunericului veacului acestuia, cu duhurile răutăţii, tu, care te-ai luptat abat de vitejeşte şi ai înălţat atâtea trofee şi prin atâtea fapte l-ai amărât pe demonul acela sălbatic şi blestemat? b. Nu trebuie dar să te tulburi că războaie multe te înconjoară de pretutindeni, că ai multe tulburări şi necazuri. Dimpotrivă, atunci ar trebui să te miri, dacă n-ai avea de dus războaie şi n-ai avea necazuri! Necazul şi tulburarea sunt strâns unite cu virtutea. Ştii aceasta şi tu înainte de a ţi-o scrie. N-ai nevoie s-o afli de la alţii, pentru că şi eu îţi scriu aste nu pentru a da lecţii uneia care n-o ştie. Ştiu că nu poate să te tulbure nici pierderea patriei, nici paguba banilor (lucru de nesuferit multora), nici ocările, nici alt necaz asemănător. Dacă sunt de admirat cei care iau parte la suferinţele altora, apoi cu mult mai mult cei care le suferă. c. De aceea Pavel pentru amândouă pricinile îi laudă pe iudeii care au crezut, zicând: “Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă de suferinţe, pe de o parte fiind daţi în privelişte cu defăimări şi necazuri, iar pe de altă parte făcându-vă părtaşi cu cei ce au suferit aşa” (Evr. 10, 32-33). De aceea, nici eu nu-ti scriu mult. Nimeni nu se duce la un învingător sau la un om care a înălţat un trofeu strălucitor cu gândul ca să-l ajute în lupte, ci numai ca să-l laude. De aceea şi eu, cunoscând câte înţelepciune ai arătat în cele ce ţi s-au întâmplat, te fericesc şi te admir şi pentru răbdarea de acum, şi pentru răsplăţile ce ţi-ai pregătit prin aceasta. d. Dar pentru că ştiu bine că vrei să afli ce mai fac -doar tac de multe vreme -, află că am scăpat de boala cumplite de care sufeream, dar mai port încă în mine urmările ei. Am doctori minunati, totuşi lipsa celor de trebuinţă vatămă folosul îngrijirii lor. Nu sunt numai doctoriile rare aici, dar şi altele, care pot vindeca un trup bolnav; mă ameninţă şi foamea, şi ciuma. Şi relele acestea le zămislesc neîntreruptele atacuri ale bandelor de tâlhari, care ies de departe la drumul mare, se aţin în calea drumeţilor, taie de pretutindeni căile şi pun în primejdie viaţa călătorilor. Andronic, după cum însuşi spune, a căzut în mâinile lor şi a scăpat cu viaţă, dar dezbrăcat de toate. De aceea, te rog să nu mai trimiţi pe nimeni aici. Mi-e teamă ca nu cumva venirea cuiva aici să-i fie pricină de moarte. Ştii cât aş suferi. Dar dacă s-ar întâmpla să vină aici un om de încredere pentru vreo altă treabă, dă-mi prin el ştiri despre sănătatea te. Special pentru mine, sau pentru nevoile mele să nu vină nimeni aici, de teama de care-ţi vorbeam. Sfantul Ioan Gura de Aur, Scrisorile catre persoane oficiale, catre diaconita Olimpiada, catre alte persoane, Ed. IBMBOR In curand, cartile din care s-a citat vor fi disponibile si pe www.ioanguradeaur.ro 
Legaturi: - Sfanta Olimpiada – mangaierea pentru cei ce care poarta launtric Crucea vremilor de cumpana
- Sfantul Ioan Gura de Aur: Ultimul cuvant, ultima durere, ultima avertizare (1)
- Sfantul Ioan Gura de Aur: ultimul cuvant, ultima durere, ultima avertizare (2)
De asemenea, va recomandam in mod deosebit si prefata PS Lucian Lugojanul la Catehezele baptismale ale Sfantului Ioan, care contine o relatare exceptionala a vietii sale: - SFANTUL IOAN HRISOSTOM, PARINTELE NOSTRU – AURUL CEL MAI CURAT AL BISERICII
*** - Sf. Ioan Gură de Aur – FAPTELE BUNE ÎN RAPORT CU CREDINŢA. Un cuvânt de îmbărbătare care transcende veacurile
Nu exista comentarii » Nume (necesar) Adresa de mail (nu va fi facuta publica) (necesara) Site Trimite * Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!
|
Sfantul Ioan Gura de Aur - cel mai mare predicator crestin
Sfantul Ioan Gura de Aur - Sfantul Ioan Hrisostom
Ioan Hrisostom sau Ioan Gura de Aur, (344/354-407), patriarh al Constantinopolului, unul din cei patru mari Parinti ai Bisericii Ortodoxe si singurul care apartine Scolii din Antiohia. Sfantul Ioan Gura de Aur - viata si activitatea Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut la Antiohia, anul nasterii sale nefiind cunoscut cu certitudine, fiind plasat intre 344 si 354. Tatal sau, Secundus, care a detinut o functie militara deosebita (magister militum Orientis), a decedat la scurta vreme de la nasterea copilului si de aceea, sarcina cresterii si a educatiei acestuia i-a revenit mamei sale, Antusa, ramasa vaduva la varsta de 20 de ani. De la mama sa a primit Ioan primele elemente de invatatura crestina si, fara indoiala, dragostea fata de Biserica. Studiaza apoi filosofia, sub indrumarea lui Andragatiu, iar retorica cu Libaniu, vestit sofist. La varsta de 18 ani, Meletie Marturisitorul, conducatorul Bisericii din Antiohia, atras de calitatile intelectuale si spirituale deosebite ale tanarului Ioan, il ia in anturajul sau. Se pare ca Meletie a fost cel care l-a botezat, in acest rastimp, el studiaza teologia sub indrumarea lui Diodor din Tars. Simtind o atractie deosebita fata de viata ascetica, Ioan incearca, am putea spune experimental, sa duca o astfel de viata in sanul familiei, insa, in cele din urma, simte nevoia de a se retrage in muntii din vecinatate, unde traieste timp de doi ani in post si rugaciune, intrucat se imbolnaveste, este silit sa revina acasa, spre marea bucurie a mamei sale. Meletie foloseste aceasta ocazie si il hirotoneste diacon, in 381. Este preocupat cu precadere de problema vietii monahale, a fecioriei, carora le dedicta o serie de tratate scurte. Tot acum, elaboreaza tratatul sau Despre preotie. Dupa cinci ani primeste taina preotiei din mainile episcopului Flavian, in 386, care il numeste predicator al bisericii mari, zidita de imparatul Constantin. Isi indeplineste cu deosebit zel si constiinciozitate indatoririle de predicator. De altfel, perioada aceasta, 386-397, a fost deosebit de fructuoasa pentru el, intrucat cele mai vestite omilii ale sale apartin acestei etape din activitatea sa. Dupa moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului (+397), impotriva vointei sale, Ioan este ales urmasul acestuia. Este adus in capitala din porunca imparatului Arcadiu, iar Teofil al Antiohiei a fost obligat sa-l hirotoneasca episcop, la 26 februarie 398. Ioan purcede de indata sa reformeze atat cetatea, cat si preotimea, care se aflau intr-o mare stare de decadere si coruptie. Astfel, el suprima luxul resedintei episcopale, introducand traiul modest si auster monahal, iar bogatiile aflate aici le foloseste spre a-i ajuta pe cei saraci si nevoiasi si pentru spitale. Interzice preotilor sa foloseasca darurile pentru cei saraci in propriul lor interes, iar calugaritelor si diaconeselor sa locuiasca la clerici. Vaduvelor le cere purtare ireprosabila. Criticile sale indreptate impotriva coruptiei si a depravarii i-au adus multi dusmani, in plus, nu au ramas fara ecou nici la curtea imparteasca, unde lucrurile nu erau prea bune. De aceea, planul sau de a reforma viata din capitala si a clericilor a facut ca toate fortele care ii erau ostile sa se uneasca impotriva lui. Paralel cu aceste activitati, el continua sa predice, sa scrie comentarii biblice si sa organizeze misiuni, trimitand misionari la gotii de la Marea Neagra si Dunare. Totodata, incearca sa rezolve tensiunile prezente in diverse dioceze, ca cele din Tracia si Asia Mica, dar care nu erau sub jurisdictia sa, si convoaca un sinod la Efes in 401, pentru a clarifica neregulile de aici. Dusmanii sai continua intrigile si le extind cu tenacitate la curte, unde Eutropiu cazuse in dizgratie, iar imparateasa Eudoxia conducea afacerile imperiului, imparatul Arcadiu, lasandu-i acesteia mana libera. Chiar unii episcopi, cum au fost Severian de Gabala, Acaciu de Beroea si Antiohie de Ptolemais, au facut tot ceea ce le-a stat in putinta pentru a o starni pe imparateasa Eudoxia impotriva lui. Dusmanul lui cel mai important a ramas, insa, Teofil de Alexandria. Animozitatile sunt intensificate dupa ce Ioan Hrisostom ii primeste pe Fratii Lungi, acuzati de origenism si alungati din Egipt de patriarhul Teofil, pe care ii gazduieste, fara a intra in comuniune cu ei. Desi Fratii Lungi i-au adresat lui Ioan o plangere impotriva lui Teofil, acesta nu o ia in considerare. Acestia se plang imparatului Arcadiu, care il convoaca pe Teofil la Constantinopol pentru a raspunde acuzelor aduse de ei. Teofil isi ia o serie de precautii, trimitandu-l inainte pe episcopul Epifanie de Salamina, care urma sa-l acuze pe Ioan de origenism. Acesta isi da seama de intriga si se intoarce in Salamina. Teofil vine la Constantinopol insotit de 26 de episcopi si, raliindu-si inca 10 episcopi nemultumiti si trei vaduve care se considerau nedreptatite de Ioan, la care se adauga insasi imparateasa Eudoxia, il convoaca pe Ioan la un sinod la Stejar, localitate nu departe de Calcedon, spre a se dezvinovati de diverse acuze pe care acestia i le-au adus, in general 12 capete de acuzare. Ioan nu se prezinta la sinod si in consecinta a fost depus in anul 403. Imparatul ratifica hotararea sinodului si il trimite pe Ioan in exil in Bitinia. Exilul nu a durat multa vreme, deoarece, inspaimantat de miscarile populatiei si de cutremurul puternic care a avut loc in acea perioada, il recheama in scaun. Populatia il primeste triumfal. Cu aceasta ocazie, el tine o predica in Biserica Sfintilor Apostoli, fara a critica in vreun fel curtea imperiala. Ba mai mult, a doua zi, el tine o predica in care vorbeste in termeni deosebiti la adresa imparatesei. Pacea nu dureaza mult timp. Ioan critica din nou dezmatul si zarva care s-au iscat cu ocazia sarbatoririlor ocazionate de ridicarea unei statui de argint a imparatesei Eudoxia, nu departe de biserica unde slujea Ioan. Acest lucru a fost vazut de dusmanii sai ca un afront la adresa imparatesei, care nu si-a ascuns nicidecum resentimentele. Evenimentele s-au precipitat dupa ce Sf. Ioan predica de ziua Sf. Ioan Botezatorul, incepandu-si predica astfel: "Din nou Irodiada se agita; din nou se tulbura; din nou danseaza si cere din nou capul Sf. Ioan pe tava". Aceste cuvinte au fost considerate ca fiind o aluzie directa la adresa imparatesei Eudoxia. Suparata, ea cere imparatului sa-l trimita pe Ioan in exil, pe motiv ca si-a preluat functiile sacerdotale in mod ilegal, imparatul ii porunceste sa nu mai slujeasca, insa Ioan refuza sa se supuna. Ca urmare, i se interzice sa foloseasca vreo biserica. Ioan respecta de aceasta data porunca imparatului si se aduna cu toti credinciosii in cladirea bailor publice, numita Constantiniana, unde s-a facut slujba de priveghere, iar catehumenii au fost botezati. Aceste evenimente se petreceau in perioada Pastilor. A treia zi dupa Pasti, Ioan este arestat, iar dupa Rusalii a fost trimis in exil. Insotit de o trupa de soldati traci, el este imbarcat cu destinatia Cucuzis sau Arabissos in Armenia Mica. in scaunul ramas vacant, a fost ales Arsacius si dupa moartea acestuia Atticus, ambii dusmani inversunati ai Sf. Ioan si acuzatori la sinodul de la Stejar, intrucat sustinatorii Sf. Ioan au refuzat sa-i recunoasca, li s-au confiscat averile si au fost trimisi in exil. Viata in exil nu a fost deloc usoara, in pofida bolii care ii macina trupul, Sf. Ioan s-a daruit trup si suflet activitatii pastorale, reputatia sa atragand un numar din ce in ce mai mare de credinciosi, intrucat popularitatea sa era in crestere si in conditiile nemiloase de exil, inamicii sai intervin pe langa imparat, care il trimite intr-un loc cu totul neprielnic pentru sanatatea deja subrezita a marelui Ierarh, si anume la Pityum, un orasel pe malul rasaritean al Marii Negre. El nu rezista calatoriei si decedeaza la Comana in Pont, la 14 septembrie 407. Ramasitele sale pamantesti au fost aduse la Constantinopol si asezate in Biserica Sf. Apostoli in 438. Cortegiul a fost intampinat de catre imparatul Teodosie II, care, "plecandu-si fruntea si fata pe racla, s-a rugat pentru parintii sai, sa fie iertati pentru cele ce din nestiinta au gresit" (Teodoret). Inainte de a pleca din nou in exil, Ioan a intervenit prin scrisori pe langa papa Inocentiu, Venerius de Milan si Chromatius de Aquileia, cerandu-le sprijin si sa fie judecat din nou. Interventia lui Ioan se gaseste la Paladie. Papa se adreseaza familiei imperiale, trimitand o scrisoare printr-o delegatie, in scrisoare el anunta o serie de pedepse pentru intriganti. Astfel, in cazul lui Arsacius, cel care i-a luat locul lui Ioan, sa fie oprit de la Sf. Taine, iar Teofil, sa fie caterisit si anatematizat. Delegatia a fost insa sechestrata si oprita sa intervina in evenimente. La aflarea acestei stiri, imparatul Arcadie a dispus ca Marian, prefectul orasului, si fiii sai sa fie ucisi, si a pedepsit-o personal pe imparateasa, imparatul ii scrie papii Inocentiu. Papa insista pentru convocarea unui sinod la Tesalonic care sa il judece pe Teofil. Sinodul nu se va tine. Tensiunea cu Biserica din Apus se aplaneaza numai dupa ce Atticus, patriarh de Constantinopol, trece din nou in diptice numele episcopului Ioan. Sfantul Ioan Gura de Aur - mostenirea literara Mostenirea literara a Sfantul Ioan Gura de Aur este deosebit de bogata, De altfel, nici unul dintre Parintii greci nu a lasat o opera atat de vasta, cuprinzand omilii, tratate si scrisori. Ioan isi datoreaza popularitatea si importanta sa in istoria Bisericii si a gandirii crestine, nu atat calitatilor sale administrative sau politice, cat mai ales operei sale literare. Tragedia vietii sale este consecinta sinceritatii sale, a dorintei de a imbunatati viata credinciosilor si a celor care slujeau Biserica. Maretia lui izvoraste din taria si integritatea caracterului si a credintei sale deosebite. Partea cea mai consistenta a operei hrisostomice o constituie Omiliile. Dupa continut ele se impart in: omilii exegetie, omilii dogmatice si polemice, omilii morale, omilii la marile sarbatori, panegirice si omilii sau predici ocazionale. Sfantul Ioan Gura de Aur - omilii exegetice Omiliile exegetice, cele mai multe ca numar, sunt in esenta comentarii la cartile Vechiului si ale Noului Testament. Majoritatea omiliilor exegetice au fost compuse in perioada anilor 386-397, cand Ioan a activat ca preot si predicator la Antiohia. Aceste omilii se inscriu in marea traditie exegetica a Scolii din Antiohia, intrucat urmaresc, cu deosebita acribie, sensul literal, opus celui alegoric, al textelor biblice. Totodata, acestora nu le lipseste niciodata aplicatia practica pentru viata celor pe care ii avea in grija lui spirituala. Trebuie subliniata profunzimea gandirii hrisostomice, care se dezvolta progresiv, in functie de analizele si comentariile pe care le-a elaborat. Daca acest grup de scrieri s-a pastrat in conditii optime, adeseori in versiuni ingrijite si revizuite, in ceea ce priveste datarea lor lucrurile se complica. Putem spune perioada in care au fost scrise, dar este greu de datat fiecare omilie in parte. Referitor la Vechiul Testament, Ioan a scris: doua serii de omilii la Facere. Prima serie de omilii, in numar de 9, tinute la Antiohia in perioada Postului Mare in anul 386, se refera la primele trei capitole ale cartii Facerii, exceptie facand omilia a noua. A doua serie de omilii, in numar de 67, este un comentariu integral la cartea Facerii. Se pare ca cele mai reusite omilii la Vechiul Testament sunt cele referitoare la Psalmi. Este vorba de 58 de omilii la o selectie de psalmi: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150. Nu se stie eu certitudine daca aceste omilii au fost sau nu tinute in biserica. De altfel, ele sunt cunoscute mai degraba ca Explicatii si nu ca omilii, si dateaza tot din perioada lui antiohiana. In ele, Sf. Ioan isi dezvolta ideile sale predilecte legate de problema viciilor si a virtutii, despre dreapta rugaciune, sau rugaciunea autentica, sau despre cantarea psalmilor sau a cantarilor religioase in la psalmi, in adevarate lucrarii stiintifice. Dintre Omiliile la Isaia s-au pastrat in greaca doar sase. Exista si un comentariu integral la Isaia in limba armeana, care, se crede, este autentic. La acestea se adauga 5 omilii la Anna, 3 omilii la David si Sanie si, in cele din urma, doua omilii in care trateaza despre caracterul ascuns, tainic al profetiilor. La toate acestea adaugam o serie de catenae pusa sub numele lui Hrisostom: la Ieremia, Daniel, Proverbe si Iov. Dintre omiliile la Noul Testament, cele 90 de omilii la Evanghelia dupa Matei, reprezinta cel mai vechi si cel mai complet comentariu care a supravietuit, in totalitate, din perioada patristica. Cat priveste data scrierii, nu exista unanimitate. Cu toate acestea, cercetatorii sunt de acord ca ele apartin perioadei antiohiene, probabil anului 390. Comentariul s-a bucurat de o mare popularitate. A fost tradus in latina de mai multe ori, in armeana, araba, georgiana si chiar in siriaca. Din aceasta ultima traducere se pastreaza mai multe fragmente. Omiliile la Matei cuprind invatatura hrisostomica despre morala si virtute, despre principiile care trebuie sa stea la temelia adevaratei vieti crestine, ce trebuie sa facem pentru a ne feri de viciu si a ne apropia de virtute. Pe langa toate acestea, Sf. Ioan nu uita sa expuna invataturile gresite ale maniheilor sau ale arienilor, subliniind adevarul revelat al credintei. Cel de al doilea comentariu evanghelic este dedicat Evangheliei dupa Ioan. Desi Suidas, de altfel singurul, afirma ca Ioan a scris comentarii la toate cele patru Evanghelii, se pare, totusi, ca el s-a ocupat doar de aceste doua Evanghelii, dupa Matei si dupa Ioan. Omiliile-comentariu la Evanghelia dupa Ioan sunt in numar de 88. Ele sunt mai scurte si se crede ca au fost tinute dupa anul 391. Cnstient de incarcatura doctrinara deosebita a acestei Evanghelii, Sf. Ioan dezvolta in omiliile ioaneice o teologie profunda, respingand doctrinele ereticilor arieni, in special ale anomoenilor. Legate de omiliile la cele doua Evanghelii, sunt alte cinci omilii despre saracul Lazar. Urmeaza apoi 55 de omilii la Faptele Apostolilor, care apartin perioadei constantinopolitane (anul 400). Acestea au fost traduse in latina la cererea lui Cassiodor si depuse in Biblioteca de la Vivarium. Din pacate aceasta traducere s-a pierdut. Din totalul omiliilor hrisostomice, aproape jumatate sunt dedicate epistolelor pauline. Hrisostom a fost atras, in mod deosebit, de personalitatea Apostolului neamurilor, in care a vazut modelul desavarsit al pastorului de suflete, drept, neinfricat si jertfelnic, avand un temperament inflacarat. Este posibil ca Sf. Apostol Pavel sa fi fost modelul dupa care Sf. Ioan Hrisostom si-a modelat viata si comportamentul propriu. S-au pastrat: 32 de omilii la Epistola catre Romani (Antiohia 381-398), 44 de omilii la I Corinteni si 30 la II Corinteni (Antiohia, anul scrierii imposibil de fixat), la care a adaugat alte trei omilii la texte speciale: I Corinteni 7, 1; II Corinteni 4, 13 si I Corinteni 15, 28. Comentariul la Galateni analizeaza si comenteaza textul, verset cu verset, prezentandu-se astfel ca o lucrare moderna. La Epistola catre Efeseni el scrie 24 de omilii; la Filipeni, 15; la Coloseni, 12; la cele doua epistole catre Tesaloniceni, 11 si respectiv 5 omilii; 18 omilii la I Timotei; 10, la II Timotei; 6, la Tit; 3, la Filimon si 34, la Evrei. Au fost descoperite cateva catenae la epistolele sobornicesti, puse sub numele Sf. Ioan. Se pare ca el nu a scris nici un comentariu la aceste epistole. Sfantul Ioan Gura de Aur - omilii dogmatice si polemice Omiliile dogmatice si polemice sunt mai reduse ca numar, in comparatie cu cele exegetice, ele avand totusi un loc determinat in contextul general al operei hrisostomice, intrucat ne dezvaluie acuratetea si profunzimea gandirii sale teologice. Interesant, in acest context, este tratatul Contra anomeilor (Despre incomprehensibilitate), format din 12 omilii, scrise in doua randuri. Primele cinci omilii au fost tinute la Antiohia intre anii 386-387 si dezvolta o critica punctuala impotriva eretici lor anomei, erezie al carei fondator a fost Aetius, desi invatatorul lor propriu-zis a fost Eunomiu, de unde si numirea acestora de eunomieni. Este vorba de una din cele mai radicale grupari ariene, ai carei adepti sustineau ca il pot cunoaste pe Dumnezeu in Sine, tot atat de bine dupa cum se cunoaste El insusi. Despre Fiul lui Dumnezeu, ei propovaduiau, nu numai inegalitatea acestuia cu Tatal, dar si deosebirea fundamentala intre natura Tatalui si cea a Fiului. Sf. Ioan are cuvinte aspre la adresa acestora care, in aroganta lor blasfemiatoare, indrazneau sa-l margineasca pe Dumnezeu la limitele ratiunii umane si sa goleasca astfel taina esentei divine. Nici ingerii, spune el, nu-L pot cunoaste pe Dumnezeu in mod clar si limpede. Ei nu cuteaza sa priveasca la fiinta pura si neamestecata a lui Dumnezeu. Totodata, el argumenteaza in favoarea caracterului inefabil si incomprehensibil al naturii lui Dumnezeu, impotriva tendintelor rational izante care neaga transcendenta religiei crestine si subliniaza nuantat egalitatea Fiului cu Tatal. Celelalte sapte omilii nu sunt indreptate impotriva anomeilor. Interesante sunt si catehezele baptismale, dintre care doua au fost cunoscute si editate in Migne; tinute in perioada Postului Mare, in anul 388, la Antiohia. La inceputul sec. XX, A. Papadopoulos-Kerameus a editat patru cateheze baptismale, iar pe la mijlocul aceluiasi secol au fost descoperite, la Manastirea Stavronikita de pe Muntele Athos, un numar de opt cateheze. Prin aceasta descoperire ne putem face o imagine mai clara asupra activitatii de catehet a Sf. Ioan. In aceeasi categorie este inclus ciclul: Impotriva Iudeilor constituit din opt omilii si indreptat impotriva crestinilor iudaizanti, care observau traditiile iudaice. Sfantul Ioan Gura de Aur - omilii morale Omiliile morale formeaza un aspect clar al scrierilor hrisostomice, desi temele morale sunt prezente in aproape toate omiliile sale, deoarece Sf Ioan nu a uitat niciodata ca datoria principala a pastorului de suflete este aceea de a imbunatati viata si tinuta morala a credin ciosilor sai. Demne de luat in seania sunt omiliile sale indreptate impotriva sarbatorilor laice si pagane, licentioase inmanifestare si pline de excese superstitioase: In kalendas sau Contra ctrcenses ludos et theatra. Pentru Sf. Ioan, teatrul era o "adunare a satanei", primejdiile
acestuia fiind dezvaluite in trei omilii: Homiliae 3 de diabolo. El abordeaza apoi, in 9 omilii, si tema pocaintei. Sfantul Ioan Gura de Aur - predici la diverse sarbatori imparatesti Omiliile si predicile la diverse sarba tori imparatesti ocupa si ele un loc destul de important in contextul operei hrisostomice. Intre predicile de acest gen mentionam: La nasterea Domnului, La Botezul Domnului si la Epifanie, care confirma practica observarii acestor sarbatori la 25 decembrie si la 6 ianuarie. Perioada Saptamanii Patimilor, cu evenimentele deosebite care se deruleaza in acest rastimp, a constituit obiectul catorva omilii: doua omilii pentru Joia Patimilor, De proditione Judaes si trei omilii pentru Vinerea Mare, De coemeterio et cruce si doua De cruce et latrone. Omiliile pentru Joia Patimilor vorbesc despre instituirea Cinei Domnului si tradarea lui Iuda, iar cele pentru Vinerea Mare, despre Sfanta Cruce si moartea Mantuitorului. S-au pastrat si omilii la Pasti si la Rusalii. Sfantul Ioan Gura de Aur - panegirice Panegirice sau omilii tinute cu ocazia sarbatoririi unor sfinti ai Bisericii. Este vorba de sfinti care au apartinut Vechiului Testament, ca de exemplu, Iov, Eliazar, Macabei cu mama lor, si bineinteles, din perioada crestina: Roman, Iulian, Varlaam, Berenice, si despre martiri in general. Cercetatorii considera ca fiind importante omiliile inchinate unor sfinti episcopi antiohieni: Ignatie, Vavila, Filogoniu, Eustatie si Meletie. La acestea adaugam, datorita tonului si continutului lor special, cuvantul inchinat lui Diodor din Tars, profesorul de teologie al Sf. Ioan, si cele sapte omilii de lauda la adresa Sf. Apostol Pavel. In legatura cu aceste omilii, traducatorul lor in latina, Anianus de Celeda, inceputul sec. V, probabil 415-419, spunea ca marele Apostol nu era doar portretizat, ci intr-un anume fel, inviat din morti, pentru a deveni din nou model viu de desavarsire crestina. Sfantul Ioan Gura de Aur - discursuri ocazionale Discursurile ocazionale surprind o serie de momente, devenite puncte de hotar in propria sa experienta si nu numai. Amintim aici prima sa predica ocazionata de hirotonia sa in treapta de preot de catre episcopul Antiohiei, Flavian. Ea poate constitui un model omiletic pentru toti cei care se dedica vocatiei sacerdotale. Homiliae 21 de statuis ad populum Antiochenum au fost tinute intr-o vreme de mare cumpana pentru Antiohia. In urma impunerii unor taxe suplimentare de catre imparat, un grup de antiohieni s-au razvratit si, in mania lor, au daramat si mutilat statuile imparatului Teodosie si ale familiei imperiale. Gestul l-a suparat pe imparat, care se gandea sa distruga orasul din temelii. Vestea i-a inspaimantat pe antiohieni. Batranul episcop Flavian a plecat la Constantinopol pentru a cere indurare din partea imparatului, care, in cele din urma, se arata marinimos fata de antiohienii razvratiti. In absenta episcopului, Sf. Ioan a tinut o serie de 21 de omilii, care surprind atat atmosfera de teroare si teama ce domnea in cetate, cat si disperarea locuitorilor ei, confruntati cu posibilitatea unei iminente pedepse capitale. El foloseste aceasta ocazie pentru a-i admonesta pe antiohieni pentru viciile si pacatele savarsite de ei, care au atras asupra lor mania divina. Aceste omilii il dezvaluie pe Sf. Ioan ca pastor desavarsit si predicator eminent. Caderea din gratie a lui Eutropiu a fost tratata in doua omilii, demonstrand desertaciunea slavei lumesti. La fel, experienta propriului exil este descrisa in doua omilii. In prima omilie, tinuta in ajunul primului exil in 403, incearca sa linisteasca populatia nemultumita si furioasa, vorbind despre invincibilitatea Bisericii, iar in a doua, tinuta a doua zi dupa revenirea din exil, multumeste multimilor de credinciosi care l-au intampinat, care si-au aratat credinciosia fata de capul lor spiritual. Sfantul Ioan Gura de Aur - tratatele hrisostomice Tratatele hrisostomice sunt mai reduse la numar, decat omiliile sale. Cu toate acestea, temele abordate de el sunt de o importanta majora pentru Biserica. Tratatul Despre preotie este una din lucrarile hrisostomice cu cea mai larga circulatie, fiind considerata "capodopera literara si teologica a Sf. Ioan Gura de Aur, tratatul clasic despre aceasta taina, asa cum a conceput-o si cum a trait-o spiritualitatea patristica". Data redactarii tratatului este incerta. Se crede ca a fost scris intre anii 381-386, cand era diacon. Este conceput in sase carti, sub forma unui dialog, asemenea dialogurilor platoniciene, intre Ioan si Vasile. Nu cunoastem cine a fost acest Vasile, intrucat la acea vreme au existat trei persoane care ar fi putut fi parteneri de dialog ai Sf. Ioan: Vasile cel Mare, Vasile de Seleucia si Vasile de Rafanea. In elaborarea acestui tratat, Sf. Ioan s-a inspirat din lucrarea cu aceeasi tema a Sf. Grigorie de Nazianz, desi el il depaseste pe acesta in profunzimea gandirii si frumusetea expresiei retorice. Sf. Ioan fixeaza principiile de baza si recomandarile cele mai adecvate cu privire la recrutarea clerului si sensul exceptional al preotiei. Preotia este "semnul iubirii lui Hristos", iar lucrarea preoteasca este o taina infricosatoare si sublima in acelasi timp: "Cand preotul invoca Sfantul Duh si savarseste jertfa cea prea infricosata, cand el sta in continua atingere cu Stapanul obstesc al tuturor, spune-mi, in ce rang il vom aseza? Cata curatie si cata evlavie vom cere de la el? Gandeste-te, ce maini trebuie sa fie acelea care savarsesc aceste lucruri, ce limba trebuie sa fie aceea care rosteste acele cuvinte? Cat de curat si de sfant trebuie sa fie sufletul care primeste un asa de mare Duh? In acele momente, ingerii asista pe preot si intreaga ceata a puterilor ceresti striga cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce sta asezat" (Despre preotie, cartea VI, 4). Preotul nu este numai un simplu slujitor, el trebuie sa duca o viata virtuoasa, sa studieze mereu, deoarece in activitatea sa este confruntat cu necesitatea apararii credintei impotriva ereziilor si a necredinciosilor. Propovaduirea cuvantului evanghelic, implica stapanirea artei elocintei, dar si o cultura bogata. In relatiile cu credinciosii, preotul trebuie sa arate un tact pastoral deosebit si, mai presus de toate, sa fie intelept, curat si credincios. Sfantul Ioan Gura de aur - monahismul Sf. Ioan a fost preocupat in mod cu totul aparte de viata monahala. Acestui aspect al trairii crestine, el ii dedica o serie de omilii. Cea dintai este Paraenesis ad Theodorum lapsum, care cuprinde doua omilii catre Teodor de Mopsuestia, fostul sau prieten, care a cedat in fata nurilor unei oarecare Hermione si a parasit viata de monah. Deosebit de importante pentru viziunea hrisostomica asupra vietii monahale sunt cele doua carti: De compunctione, adresate lui Demetrius si Stelechius. El a intrat in polemica si cu adversarii monahismului in Adversus oppugnatores vitae monasti-cae, respingand acuzele acestora si indemnand pe parintii crestini sa-si trimita fiii lor spre a fi educati de catre monahi. In Comparatia regis et monachi, face o paralela intre un rege si un monah, aratand valentele deosebite ale vietii de monah. Sfantul Ioan Gura de aur - fecioria si vaduvia Starii de feciorie si vaduvie le sunt dedicate de catre Sf. Ioan tratatele: De virginitate; Adversus eos qui apud se habent virgines subintroductas; Quod regulares feminae viris cohabitare non debeant; Ad viduam iuniorem si De non iterando coniugio. El este de parere, urmand pe Apostolul neamurilor, ca, desi viata matrimoniala este buna, mai buna este cea de feciorie. El sfatuieste impotriva coabitarii monahilor si monahiilor sub acelasi acoperis, si condamna practica unor clerici de a avea in casele lor vergines subintroductae, sub pretextul convietuirii ca frate si sora in credinta. In cazul vaduvelor, acestea ar fi mai bine daca ar ramane in starea de vaduvie, evitand cea de a doua casatorie. Sfantul Ioan Gura de aur - educatia copiilor In privinta educatiei celor tineri, Sf. Ioan traseaza, in De mani gloria et de educandis liberis, cu exactitate principiile unei educatii sanatoase, atat pentru baieti, cat si pentru fete. Educatia, desi este facuta pentru viata in aceasta lume, scopul ei este insa viata vesnica. Tratatul este interesant pentru istoria pedagogiei crestine. Sfantul Ioan Gura de aur - tratate apologetice In doua tratate apologetice abordeaza problema paganilor si a iudeilor: De S. Babyla contra Julianum et Gentiles, in care vorbeste despre biruinta crestinismului si caderea paganismului, si Contra Judaeos et Gentiles quod Christus sit Dens, o demonstratie pentru evrei si pagani ca "Hristos este Dumnezeu". Aceste tratate se disting prin ardoarea oratorica in apararea adevarului credintei crestine. Sfantul Ioan Gura de aur - problema suferintei Ca unul care a suferit in mod deosebit nedreptati nedescrise, Sf. Ioan trateaza despre problema suferintei, vazand in suferinta incercarile iubitoare ale lucrarii providentei divine, necazurile si durerile care se abat asupra celor drepti nu trebuie sa ii determine pe acestia sa puna sub semnul intrebarii ordinea divina din lume: Ad Stagirium a daemone vexatum; Quod nemo laeditur nisi a se ipso si Ad eos qui scandalizati sunt ob adversitates. Sfantul Ioan Gura de aur - corespondenta Corespondenta Sf. Ioan este bogata. Ea cuprinde aproximativ 236 de scrisori care s-au pastrat, indeobste, scrisorile sunt concise si dateaza din timpul celui de al doilea exil. Ele au un caracter istoric, pastoral si familial. Interesante sunt cele 17 scrisori catre vaduva si diaconita Olimpiada, una din cele mai devotate credincioase, care se straduia pentru imbunatatirea soartei Sf. Ioan. La fel, retinem si scrisorile catre papa Inocentiu, in care aflam detalii despre situatia Bisericii de la Constantinopol, cat si despre autor. Sfantul Ioan Gura de Aur - opere neautentice Datorita personalitatii sale deosebite si prestigiului decare s-a bucurat, era natural ca multe lucrari cu autori necunosuti sa-i fie atribuite. Cercetatorii au descoperit aproximativ 900 de astfel de lucrari, dintre care 300 au fost tiparite, restul asteptand lumina tiparului, intre operele neautentice, exista si o multime de falsuri atribuite Sf. Ioan. Dintre lucrarile neautentice mentionam: Opus imperfectum in Mattheum, care s-a bucurat de o larga popularitate in evul mediu, in realitate fiind opera unui arian din sec. V din Illyria. Synopsis Veters et Novi Testamenti, introducere in Sf. Scriptura, cu un rezumat al fiecarei carti, in aceeasi categorie este plasata de catre cercetatori si Liturghia Sf. Ioan Gura de Aur, care apartine unei perioade tarzii, mai ales ca sinodul de la Constantinopol, din 692, nu face nici o mentiune referitoare la existenta ei. Ar fi fost de asteptat ca, in contextul in care, la sinod s-a vorbit despre Liturghia Sf. Vasile si a Sf. Iacob, sa fie mentionata si cea a Sf. Ioan, daca ar fi fost in uz. Chiar daca Liturghia in sine nu poate fi atribuita Sf. Ioan, cercetarile recente admit posibilitatea ca rugaciunile centrale ale acestei liturghii sa apartina vremii sale, existand chiar motive pentru a i le atribui. Sfantul Ioan Gura de Aur - doctrina teologica Doctrina teologica a Sf. Ioan poarta amprenta preocuparilor sale majore, si anume, exegeza biblica si activitatea pastorala. Sf. Ioan nu a scris nici un tratat dogmatic in sensul adevarat al cuvantului. El a abordat teme dogmatice in contextul lucrarilor sale exegetice si al omiliilor si cuvantarilor sale, dandu-le un vesmant practic, in domeniul exegetic, a apartinut Scolii exegetice antiohiene care, spre deosebire de cea alexandrina promotoare a interpretarii alegorice, a accentuat sensul gramatical si literal. A folosit alegoria acolo unde autorul inspirat o solicita, dar si in acest caz, modeland-o si apropiind-o cat mai mult posibil de text. El s-a straduit sa patrunda si sa descopere sensurile adanci ale Scripturii pentru a descifra in ele principii de conduita si invataturi practice pentru credinciosii sai. De aceea, exegeza hrisostomica nu a depasit niciodata limitele educatiei morale si ale indemnului la viata virtuoasa. Dupa opinia sa, credinciosii nu se simteau atrasi de Biserica pentru profunzimea dogmelor ei, ci pentru invatatura morala a Evangheliei, pentru idealul iubirii crestine, si nadejdea ca Dumnezeu ii va mantui de necazurile si nedreptatile vietii. El s-a simtit mai degraba pastor de suflete si reformator social, decat teolog dogmatician. Sfantul Ioan Gura de aur - cunoasterea lui Dumnezeu In problema cunoasterii lui Dumnezeu, el este deosebit de explicit. Ideea de Dumnezeu este innascuta sufletului omenesc. Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaste ce este El in Sine; stim doar ca El exista. Pretentiile anomeilor, care sustineau ca il pot cunoaste pe Dumnezeu, tot asa cum Dumnezeu se cunoaste pe Sine, le clasifica drept nelegiuiri si nebunii. Nici ingerii nu-L cunosc pe Dumnezeu in Sine. Ei poseda o cunoastere prin pogoramant, prin sincatabaza fata de Creatorul lor. Sfantul Ioan Gura de aur - hristologia Invatatura hristologica urmeaza in liniile ei directoare doctrina ortodoxa. Chiar daca Diodor din Tars a fost profesorul lui de teologie, Hrisostom nu se angajeaza in disputa hristologica a vremii. El face deosebire clara intre ousia sau physis, natura sau fire, si hypostasis sau prosopon, ipostas sau persoana. Fiul este de o fiinta cu Tatal, iar in acest context, foloseste de mai multe ori formula calcedoniana, homoousios, pentru a exprima relatia dintre Tatal si Fiul. Nascut din Tatal, care este vesnic, si Fiul este vesnic, impotriva arienilor, el subliniaza dumnezeirea perfecta si completa, iar amenitatea perfecta si completa, impotriva apolinaristilor, insistand asupra realitatii si integritatii celor doua firi, divina si umana. Hristos a luat firea noastra, nascandu-se in trup identic cu al nostru, insa fara de pacat. El S-a nascut in trup, pentru ca noi sa ne nastem dupa Duh. Exista in retorica sa anumite sintagme care au fost folosite si de catre antiohieni in disputa hristologica: ca Logosul s-a salasluit in omul lisus ca intr-un templu sau ca templul a primit harul. Puse in contextul lor, acestea nu sunt altceva decat artificii retorice, deoarece Sf. Ioan a accentuat unitatea fara amestec si fara impartire sau separare a celor doua firi: "Cand spun un Hristos, prin aceasta vreau sa spun unire si nu amestecare, nu ca o natura este transmutata in alta, ci unite una cu alta", sau "Prin unire si alaturare, Dumnezeu Cuvantul si trupul sunt una, nu prin amestecarea sau obliterarea firilor, ci printr-o anume unire inefabila si dincolo de orice intelegere". "Sa nu ma intrebati cum", adauga el, prin aceasta dorind sa sublinieze taina propriu-zisa a intruparii lui Hristos. Sfantul Ioan Gura de aur - Fecioara Maria In ceea ce priveste invatatura despre Fecioara Maria, el nu foloseste nici unul din termenii consacrati, insa, cu toate acestea, doctrina lui este explicita: "in multe lucruri suntem necunoscatori, ca de exemplu, cum Cel Nemarginit este in pantece, cum Cel Ce cuprinde in Sine toate lucrurile este purtat, ca nenascut, de o femeie; cum Fecioara da nastere si ramane Fecioara". Sfantul Ioan Gura de aur - soteriologia In actul de sfintire si mantuire, harul dumnezeiesc joaca un rol esential, insa nu in totalitate, deoarece lucrarea de mantuire ii revine si omului. Este vorba de o colaborare a omului cu harul. Dumnezeu da tuturor harul sau, insa el estelucrator numai in cei care voiesc sa-l primeasca, nu si in cei care i se opun. Sfintele Taine sunt simboluri sau semne prin care, sub forma vazuta, ni se impartaseste harul cel nevazut al Iui Dumnezeu, in cuvintele Sf. Ioan, coboara "inteligibilul in sensibil". Adevaratul savarsitor al Sfintelor Taine este Hristos, sacerdotul nu este decat un instrument, mijlocitorul vizibil. Sfantul Ioan Gura de aur - Sfanta Euharistie In ceea ce priveste Taina Sf. Euharistii, Sf. Ioan este cel care fixeaza, in canoane precise, taina cea mai presus de fire si intelegere care se savarseste de fiecare data in cadrul Sf. Liturghii, cand Hristos se jertfeste in mod real. Pe altar "sta Hristos cel injunghiat", "trupul Sau sta inaintea noastra", "ceea ce se afla in potir, este acelasi cu cel ce a curs din coapsa lui Hristos. Ce este painea? Trupul lui Hristos". "Gandeste, omule, ce trup jertfelnic iei in mana ta! De ce masa te apropii! Adu-ti aminte ca tu, desi esti praf si cenusa, primesti Sangele si Trupul lui Hristos". Referitor la impartasirea cu Trupul si sangele Mantuitorului, el spune: "Ceea ce Domnul nu a suportat pe cruce (sfaramarea picioarelor Sale), el sufera acum prin jertfa din iubire fata de voi. El permite ca El insusi sa fie faramitat, pentru ca toti sa fie indestulati din plin". "Pretutindeni exista doar un singur Hristos, desavarsit in aceasta lume si in cealalta; un singur trup, ca atunci cand, desi este adus jertfa in multe locuri, El ramane un singur trup, asa ca exista doar o singura jertfa... Oferim acum ca jertfa ceea ce a fost oferit atunci... Noi nu aducem alta jertfa decat cea adusa de Marele Preot, ci mereu aceeasi, sau mai degraba celebram amintirea acelei Jertfe". Savarsitorul jertfei este insusi Hristos, preotul are doar rolul de slujitor si mijlocitor; Cel ce binecuvinteaza si preface darurile de paine si vin este Hristos. Dupa parerea Sf. Ioan, darurile se prefac in Trupul si Sangele Domnului atunci cand sunt pronuntate cuvintele de instituire: "Luati, mancati..." si "Beti dintru acesta toti..." Sfantul Ioan Gura de aur - pastor de suflete S-a spus, adeseori, ca Sf. Ioan a fost mai putin preocupat de probleme dogmatice si mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenita, deoarece ideile sale morale sunt mereu ancorate in structurile doctrinare biblice si ale traditiei Bisericii, intelegem mai bine profunda lui preocupare fata de morala, daca avem in vedere faptul ca el s-a considerat, inainte de toate, pastor de suflete si apoi invatator. Ca pastor, el intelegea ca este dator sa-i invete pe credinciosi ce inseamna, in realitate, transpunerea notiunilor de credinta in viata, asumandu-si sarcina propovaduirii cuvantului evanghelic: "Am poruncit sufletului meu sa-si asume indatoririle de propovaduitor si sa indeplineasca poruncile atat timp cat mai respir si cat timp Dumnezeu considera ca este bine sa ma tina in viata, fie ca mai exista cineva care sa ma asculte sau nu". Aceasta responsabilitate el a dus-o la implinire ca nimeni altul. Nu in zadar, el a fost distins cu titlul de "invatator si sacerdot universal", iar pentru maretia si splendoarea cuvantului sau i s-a dat numele de Hrisostom, adica "Gura de Aur", inca din sec. VI.
|
Visul Maicii DomnuluiVisul Maicii Domnului, alaturi de "Epistolia Domnului Iisus Hristos", de "Cele 12 Vineri" si de alte asemenea cartulii si talismane, este o carte necanonica, adica neaprobata de Biserica si nevazuta ca fiind autentica si de un real folos duhovnicesc. Multi parinti s-au pronuntat asupra acesteia, ca fiind nefolositoare, spre pastrarea sanatatii sufletesti a credinciosilor, insa, cu toate acestea, ea inca se mai gaseste pe tarabele de suveniruri si chiar in unele pangare bisericesti. Din pacate, obiceiuri aparute peste noapte inca mai concureaza cu dreapta credinta. Se zice ca aceasta scriere s-a gasit in Mormantul Maicii Domnului, in Ierusalim. Zic astfel cei care il recomanda (nu preoti): "Aceasta rugaciune cine o va citi cu credinta in toata ziua o data si o va purta la sine va fi pazit de toate relele si nu se va tine de inecare in rauri sau in mare, nici nu va muri de vreo moarte cumplita si de boala, isi va afla mangaierea sufletului sau si insanatosire. Femeia insarcinata de o va citi in toate zilele, va naste cu usurinta, iar cei asupriti isi vor dobandi dreptatea. Cel ce va fi suparat de dusmani si de duhul necurat, se va izbavi, si la sfarsitul vietii sale, cu trei zile inainte de moarte sa, va vedea in somnul sau pe Prea Sfanta de Dumnezeu Nascatoare, cu ale carei rugaciuni, Hristos Dumnezeule mantuieste-ne pe noi. Amin" Duhul si invataturile acestea nu apartin dreptei credinte. Se simte un fel de magie, un fel de credinta in talismane norocoase si altele asemenea. Textul, in majoritatea cartuliilor este de o traducere proasta, agramata si cu multe greseli, ceea ce indica foarte multe despre autorii si furnizorii acesteia. Astazi, s-au mai corectat din greseli. Dupa cum am spus si mai sus, aceasta cartulie ar fi fost gasita in Mormantul Maicii Domnului. Se spune ca Maica Domnului ar fi avut un vis, mai inainte de Patimile Domnului, vazand si cunoscand din-nainte toate cele ce au urmat. Aceasta invatatura insa nu are nici un temei biblic sau patristic. Plus ca, de atatea ori Mantuitorul si-a vestit Patimile, iar cu siguranta Maica Sa nu era lipsita de aceasta cunostinta. Pe langa aceasta, intreg Vechiul Testament este plin de profetii mesianice despre Patimile lui Mesia. Nici un sfant nu a cautat sa-l vada pe Domnul Hristos, pe Maica Domnului sau pe oricare alt sfant in viata fiind inca. De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri si vedenii, dar parintii duhovnicesti le-au privit cu circumspectie si de multe ori au preferat sa le respinga decat sa cada in vreo greseala. Vedem aceasta mai ales in Pateric si in Vietile Sfintilor. La un moment dat, unui pustnic ii apare inainte Hristos. Atunci el, speriat, inchide ochii si se ascunde, zicand: "Doamne, pleaca de la mine, caci sunt om pacatos. Nu in aceasta viata vreau eu sa te vad, ci in cea de dincolo imi doresc sa te vad." Visul Maicii Domnului - Ce zic parintii duhovnicesti ? Sfantul Diadoh al Foticeii ne indeamna sa nu primim nici vis, nici aratare, nici lumina, nici glas, nici stralucire, pentru ca de cele mai multe ori sunt batjocura a dracilor. Si chiar daca vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supara daca nu o primim pentru ca stie ca din pricina dracilor ne aparam. (Filocalia, volumul 1). Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala, spune foarte clar si cu durere: "Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originale. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational." Parintele Ilie Cleopa, fiind intrebat despre aceste cartulii cu provenienta indoielnica, spune: "Unele dintre aceste carti ne-au ramas de la bogomili, un fel de sectari ai bulgarilor (secolul XII). Acestea sunt carti apocrife, adica neaprobate de Sfantul Sinod. Nu-i bun "Visul Maicii Domnului", nici "Epistolia". Dar Biserica le-a tolerat, le-a ingaduit, pentru ca multa lume s-a intors la pocainta dupa ele, dar nu sunt aprobate de Sfantul Sinod. Cele mai bune sunt Acatistul Maicii Domnului si Paraclisul Maicii Domnului. Acestea au mare putere si sunt aprobate de toate Sinoadele Ecumenice. Sa le cititi in fiecare zi. Cititi Acatistul Bunei Vestiri, cel mai renumit; Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului, cand ai o suparare mare, sa te acopere Maica Domnului; si Acatistul Maicii Domnului numit "Bucuria tuturor scarbitilor". Ai vazut in Ceaslov, cand ai scarbe mari si-l citesti, Maica Domnului iti da bucurie; si Paraclisul este pentru calmare. Cand esti nervos, cand ai suparare in casa si-i tulburat sotul sau sotia, cititi Paraclisul Maicii Domnului cu candela apansa la sfintele icoane si va linistiti. Aceasta putere are Paraclisul Maicii Domnului, ca sa dea liniste in familie si in casa." Parintele Arsenie Papacioc, spune astfel: "Siguranta ca te vei mantui este o ispita grea care isi are radacina in mandrie, ispita a celui rau tocmai pentru a-l indeparta pe om de la mantuire. Atitudinea corecta este cea ortodoxa adica nadejdea mantuirii, nu certitudinea. Fratilor, fara spovedanie, fara dorinta de a ne curati viata, nu se mantuieste nici un crestin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume. (...) Vanzare buna celor care comercializeaza acesti idoli in miniatura: visul, epistolia, talismanul si bijuteria de la Ierusalim. Iar putin credinciosilor care le cumpara inselare usoara daca sunt slabi. Dar sa nu fie nimeni slab!" Parintele Teofil Paraian, ajungand si el sa se pronunte asupra acestor cartulii, spune foarte clar: "Adevarul este ca in Sfanta Evanghelie se vorbeste despre Maica Domnului intamplator. Sfintii Evanghelisti nu si-au propus sa ne prezinte pe Maica Domnului. Daca citim ceea ce este scris in fiecare dintre Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului, constatam ca de fapt Sfintii Evanghelisti nu si-au propus sa scrie anume despre Maica Domnului, ci despre Maica Domnului s-a scris in Sfanta Evanghelie in legatura cu Domnul Hristos, tangential, si de aceea putem gasi prea putine informatii in legatura cu Maica Domnului. Credinciosii doresc sa stie multe despre Maica Domnului si pana la urma s-a ajuns si la niste plasmuiri, niste istorisiri despre Maica Domnului care vor sa umple acest gol, insa in realitate golul acesta este mai mult decat se poate spune despre Maica Domnului, mai ales de catre oameni necompetenti. De exemplu "Visul Maicii Domnului" este o carte apocrifa care vrea sa spuna ceva despre Maica Domnului, ceva ce nu e in gandirea autentic ortodoxa. Si atunci suntem mai folositi sa avem in vedere putinele informatii despre Maica Domnului, ceea ce este autentic in gandirea ortodoxa si sa ne multumim cu putinul acela. Si putinul acela care il gasim in Sfintele Evanghelii despre Maica Domnului de fapt ne spune mai mult despre Maica Domnului decat acel mult care pana la urma este mai mult o umplutura." Visul Maicii Domnului - textul in sine "Dormind Prea Sfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare in Muntele Eloanului, cand a fost in cetatea Betleemului, a venit acolo Domnul nostru Iisus Hristos si a intrebat-o: Maica mea Prea Sfanta dormi? Iara ea a zis: Fiul meu prea dulce si prea frumoase Iisuse am fost adormita si iata ca am visat strasnic vis pentru Tine. Si a zis Domnul: Spune, maica mea, visul ce ai vazut. Si ea a zis: Fiul meu prea dulce, am vazut pe Petru in Antiohia si Roma si pe Pavel in Damasc, iar pe tine te-am vazut in cetatea Ierusalimului rastignit pe cruce, langa doi alhari. Carturarii, fariseii si necredinciosii, defaimandu-te foarte, te-au batjocorit si descult te-au judecat si cu otet te-au adapat, cu trestie si cu toiag peste cap te-au batut, si in sfantul obraz te-au scuipat, si cununa de spini pe capul tau au pus, si unul din ostasi cu sulita in coasta te-a impuns, din care indata a iesit sange si apa. Soarele s-a intunecat si luna in roseata s-a schimbat. Catapeteasma bisericii de sus pana jos in doua s-a despicat, intuneric mare s-a facut peste tot pamantul, de la al saselea pana la al noualea ceas, Iosif si cu Nicodim mi se parea ca te coboara de pe Cruce si cu giulgi curat te-au infasurat si in mormant te-au pus si in iad te-ai pogorat si usile cele de arama le-ai sfaramat si zavoarele cele de fier le-ai zdrobit, pe Adam si Eva scotandu-i afara si inviind a treia zi te-ai inaltat la ceruri si te-ai pus de-a dreapta Tatalui. Iar Domnul a zis: Maica mea Prea Sfanta, adevarat vis ai visat si acestea toate voua sa le patimesc pentru neamul omenesc .Si de va scrie cineva visul tau si il va tine de la sine, il va purta in casa sa si il va pastra de cea casa dracul nu se va apropia si pe duhul cel necurat il va goni si ingerul lui Dumnezeu va sta tot deauna langa dansul, de-o dreapta si de navalirile si supararile dinspre oamenii cei rai va fi mantuit, si la drum de va calatori si va avea acest vis pe langa sine, acel om nu se va teme de grindina, de tunet, de fulger si va fi langa dansul indreptand calea lui ori incotro va merge. La dreapta judecata va afla mila si la iesirea sa din viata ma voi arata acelui om dinpreuna cu tine, Maica mea, si ingerul meu va lua sufletul lui ducandu-l in Imparatia Cerurilor, veselindu-se acolo cu toti dreptii, care din veac bine au placut Mie. Amin!" Visul Maicii Domnului - Sa luam aminte !! Cu cat un om cunoaste mai bine dreapta credinta si ii cerceteaza pe parintii imbunatatiti duhovniceste (in carti sau inca in viata fiind), cu atat acela isi va da seama de greselile si pericolele din aceasta cartulie aparuta fara nici o legatura cu Sfanta Scriptura sau cu Sfanta Traditie. Textul se incheie cu o certitudine a mantuirii, ceea ce este dureros de gresit. Parintele Arsenie Papacioc, spune astfel: "Siguranta ca te vei mantui este o ispita grea care isi are radacina in mandrie, ispita a celui rau tocmai pentru a-l indeparta pe om de la mantuire. Atitudinea corecta este cea ortodoxa adica nadejdea mantuirii, nu certitudinea. Fratilor, fara spovedanie, fara dorinta de a ne curati viata, nu se mantuieste nici un crestin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume." Acelasi mare parinte, mai spune: "Vanzare buna celor care comercializeaza acesti idoli in miniatura: visul, epistolia, talismanul si bijuteria de la Ierusalim. Iar putin credinciosilor care le cumpara inselare usoara daca sunt slabi. Dar sa nu fie nimeni slab!"
|
Acatistul Sfantului MinaAcatistul Sfantului Mina Mina - Sfant Mare Mucenic ! (11 noiembrie) Condacul 1 Folositor si ajutator mare te-ai aratat lumii im primejdii, Mucenice, ca pe multi ai izbavit de pagube: pe furi urmarind, pierderile departandu-le si celor ce alearga la tine cu credinta implinind cererea lor; pentru aceasta te rugam , fii milostiv si noua care iti cantam: Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Icosul 1 Intrupandu-se cuvantul lui Dumnezeu s-a luminat faptura, si printr-Insul a izvorat multimea mucenicilor, care au patimit pana la sange, facandu-se aparatori celor neputinciosi; pentru aceasta iti cantam: Bucura-te, stea neapusa. Bucura-te, raza de nematerialnic foc. Bucura-te, lumina celor pagubiti. Bucura-te, caderea celor rapitori. Bucura-te, taina care destainuiesti nelegiuirea. Bucura-te, stavila care opresti ratacirea. Bucura-te, stalp care impiedici necuviinta. Bucura-te, adanc care pierzi lacomia. Bucura-te, suflare care intaresti inimile celor suferinzi. Bucura-te, mana care descoperi pradaciunile. Bucura-te, lant care fereci pe faptuitorul celor rele. Bucura-te, negura care intuneci gandurile necurate. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al 2-lea Biruitor grabnic te-ai facut prigonitorilor celor care voiau a rapi munca saracului amarat de soarta si a stinge fiinta lui , fiind amenintat de intamplari; pentru aceasta strigam lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul al 2-lea Sa nu se invredniceasca nelegiuitii a ne supune sub picioarele lor, Sfinte, cand se pornesc asupra noastra ca valurile marii ce vin spumegand pe aripile vanturilor turbate; ci sa cada ca spicele tarinii de fata ta si noi sa te binecuvantam, zicand: Bucura-te, nadejdea noastra cea tare. Bucura-te, caderea nelegiuitilor vrajmasi. Bucura-te, ingradirea nesatioaselor fiare. Bucura-te, infranarea mandrilor rapitori. Bucura-te, ca se cutremura cei ce calca poruncile tale. Bucura-te, ca se ticalosesc cei ce nu cinstesc minunile tale. Bucura-te, ca se chinuiesc cei ce nu cheama intr-ajutor numele tau. Bucura-te, ca se tulbura cei ce te amarasc. Bucura-te, ca se lauda cei ce iti multumesc tie. Bucura-te, ca de mila ta toata faptura se veseleste. Bucura-te, ca de ingrozirea ta toti cei ce au gresit se pocaiesc. Bucura-te, izbavitorul celor umiliti. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al 3-lea Dreptatea si pacea avand in cugetul tau, ai parasit tabara Frigiei, nemaiputand suferi ca sa vezi inchinaciunea la idoli. Pentru aceasta, suindu-te la munta, cu post si rugaciuni ti-ai curatit sufletul de pacate si te-ai intarit in credinta Domnului nostru Iisus Hristos, cantand: Aliluia! Icosul al 3-lea Paganii, nemairabdand urmarile tale cele sfinte, prin care se defaima inselaciunea lor cea idoleasca, caci propovaduind credinta lui Hristos poporului si dovedind ca El este Dumnezeu, Care face minuni, iar nu pietrele si arama, te-au supus la chinuri pe care le-ai primit cu dragoste. Pentru aceasta iti cantam: Bucura-te, cel ce ai fost frecat peste tot trupul cu tarsane. Bucura-te, cel ce pe urma ai fost ars cu foc. Bucura-te, cel ce ai rabdat usturimea ciulinilor. Bucura-te, ca ai fost strapuns peste tot cu sulite. Bucura-te, ca ai suferit pe tamplele tale ciocane de fier. Bucura-te, ca si alte munci ai suferit cu rabdare. Bucura-te, ca n-ai cartit impotriva lui Dumnezeu pentru patimirea ta. Bucura-te, mai ales, ca te-ai luptat cu bucurie impotriva trupului si a sangelui. Bucura-te, ca Alexandria s-a ingrozit de credinta ta cea tare. Bucura-te, ca tiranii erau mustrati de cutezarea ta. Bucura-te, ca, nemaiavand cu ce te mai spaimanta, au poruncit sa fii taiat cu sabia. Bucura-te, ca multi din privitori te binecuvantam zicand: Bucura-te, Mina, mult patimitorule! Condacul al 4-lea Fericita credinta a Rasaritului ridicand in sfarsit crucea intre popoarele pagane, dupa caderea tiranilor vrajmasi ai crestinatatii, s-a zidit in Alexandria biserica ta, Sfinte, de catre un iubitor de Hristos cetatean, in vremea lui Constantin imparatul; si acolo au fost aduse ramasitele moastelor tale, carora ne inchinam cantand: Aliluia! Icosul al 4-lea Glas ridicand catre tine strigam: Grabeste-te, Sfinte, a ne apara; nu ne dezlipi nadejdilede mila ta cea mare; ca unde vom nazui afara de tine sa ne linistim, dupa noianul pacatelor noastre, dupa Mantuitorul si preacurata lui Maica, decat la tine cel ce ai patimit cu dragoste pentru Hristos si pentru a noastra mantuire; tinde-ti mana ta spre noi, Mucenice, ca sa te binecuvantam zicand: Bucura-te, aflatorul lucrurilor pierdute. Bucura-te, aducatorul lor in starea in care au fost. Bucura-te, lauda cetatenilor cinstiti cu fapta. Bucura-te, fericirea negutatorilor cu bune masuri. Bucura-te, pazitorul nedormit al satelor si al oraselor care sufera de pagube. Bucura-te, scaparea celor amenintati de vapaie si de vifor. Bucura-te, usurarea popoarelor ce se amarasc de navalirile grozave si de asuprelile nedrepte. Bucura-te, povatuitorul drumetilor ce te cer in ajutor. Bucura-te, izbavirea oamenilor de moartea naprasnica. Bucura-te, scaparea corabiilor cuprinse de vijelie si de furturi. Bucura-te, mangaierea a tot sufletul asuprit si amarat. Bucura-te, si al nostru aparator grabnic in suferinte. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al 5-lea Hrana de mantuire vietii noastre trimite-ne noua, Sfinte, de la Dumnezeu, ca sa nu pierim de multimea patimilor ce se indesesc in noi cu prisosinta, ca pacatosi suntem; dar care pacat sau ce multime de greseli poate covarsi vreodata nemarginita milostivire a lui Dumnezeu, avand rugatori cetele mucenicilor? Cu acelea impreuna cantam: Aliluia! Icosul al 5-lea nima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi, zice imparatul si Proorocul David. Pentru aceasta, smerindu-ne pana la moarte, cadem catre tine, Mare Mucenice Mina, sa te rogi lui Dumnezeu pentru noi pacatosii ca sa ne linisteasca durerile, biruind pe vrajmasii care se lupta impotriva legilor Lui. Apropie-te, dar, Sfinte, apropie-te de noi cei ce patimim ca sa slavim minunile tale, cantand: Bucura-te, mijlocitor fierbinte al celor suferinzi catre Dumnezeu. Bucura-te, staruitor grabnic catre Dansul. Bucura-te, ajutor puternic pentru cei ce pazesc poruncile Lui. Bucura-te, nadejde nerusinata a crestinilor. Bucura-te, tamaie bineprimita la cer in rugaciune. Bucura-te, vas ales al Sfintei Treimi. Bucura-te, cel ce nu voiesti rautatile oamenilor. Bucura-te, cel ce plangi pentru nepriceperea lor. Bucura-te, cel ce pururea ii indemni la fapte bune. Bucura-te,ca ii povatuiesti a vietui in unire si dragoste. Bucura-te, ca pe multi i-ai adus la pocainta. Bucura-te, ca pentru toti te rogi pururea. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al-6-lea Evreul, care era asupritde crestin, prin tainuirea banilor ce ii lasase spre pastrare la el pana la intoarcerea sa, s-a botezat vazand minunea, cand I-ai descoperit adevarul; iar crestinul, ingrozindu-se de fapta ce facuse spre vatamarea sufletului pentru iubirea de argint, s-a pocait, strigand lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul al-6-lea Pe calcatorul de juramant crestin si vicleanul prieten al iudeului, iesind din biserica ta, unde marturisise neadevarul, ca nu are stiinta de acei bani, l-a rapit calul; si tu te-ai aratat femeii lui acasa, ca sa trimita barbatului ei aurul iudeului, precum a si urmat si indata s-a descoperit viclesugul. De aceea cantam tie: Bucura-te, vadirea viclesugului tainuit. Bucura-te, aflarea aurului rapit. Bucura-te, rusinarea faptelor rele. Bucura-te, amaraciunea urmarii lor. Bucura-te, implinirea datoriilor credintei. Bucura-te, crestinatorul iudeului ratacit. Bucura-te, pocainta crestinului pierdut. Bucura-te, lauda Bisericii Rasaritului. Bucura-te, intristarea neamului iudeilor. Bucura-te, ca prin a ta minune s-a aratat puterea darului. Bucura-te, ca prin a ei lucrare doua suflete s-au izbavit. Bucura-te, vrednicule laudator al lui Hristos. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al-7-lea Lanturile fermecatoare ale diavolului cu care infasura sufletele cele slabe spre a le trage la el, cum s-ar putea sfarama, de nu am avea cugetul lucrator spre mantuire? Acesta dar, intarindu-se de catre puterea Sfintilor Mucenici alesi de Dumnezeu, risipeste negura inselaciunii si dezleaga legaturile vicleanului prin pocainta, cantand lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul al-7-lea Slava Tie, Imparate Sfinte, Dumnezeule atotputernice, Care dintre noi oamenii si pentru noi ai ales pe Sfintii Tai Mucenici si Apostoli, ca sa ne izbaveasca de cursele vrajmasului si sa ne impartaseasca de bunatatile Tale cele nemarginite; ca in acest chip sa preaslaveasca numele Tau cel intru tot Sfant, si sa cantam: Bucura-te, Mina cel de toti iubit. Bucura-te, Mucenic preafericit. Bucura-te, luptator neostenit. Bucura-te, viteaz neobosit. Bucura-te, cuget neprihanit. Bucura-te, privighetor neadormit. Bucura-te, doctor iscusit. Bucura-te, judecator nemituit. Bucura-te, sprijinitor nepartinitor. Bucura-te, dar nesfarsit. Bucura-te, de daruri datatorule. Bucurate de multe minuni facatorule. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al-8-lea Numele tau, mai mult decat oricare altul dintre sfinti, s-a facut crestinilor mai dorit, Mina, pentru aflarea grabnica si indestulatoare a orice pagubiri suferite de dansii. Pentru care si astazi patimind cei ce stau inaintea icoanei Tale cu credinta se roaga a te milostivi spre ei, mangaindu-i si indeplinind cererea lor, ca sa-ti aduca lauda, cantand lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul al-8-lea Obositi de valurile intamplarilor ce vin asupra noastra, nu ne putem lupta si nici nu suntem vrednici de milostivire, pentru ca pocainta nu avem, adancindu-ne in ganduri si fapte urate; pentru aceasta cadem inaintea ta, sa ne izbavestide ispitele ce ne apasa si sa ne intarestiin dragostea lui Dumnezeu, ca sa scapam de vrajmasi si sa-ti cantam: Bucura-te, turn de tarie. Bucura-te, raza de bucurie. Bucura-te, ancora tare. Bucura-te, zid de scapare. Bucura-te, gand intaritor. Bucura-te, liman izbavitor. Bucura-te, lumina sfanta. Bucura-te, arma nebiruita. Bucura-te, inger ceresc. Bucura-te, dar dumnezeiesc. Bucura-te, aparatorul crestinilor. Bucura-te, miluitorul saracilor. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al-9-lea Patimile cu care tu ai patimit sa ne fie in ajutorul patimilor noastre si ranile trupului tau acoperamant durerilor ce ne tulbura toata odihna. Da-ne dar, in primejdii, rabdarea ta Sfinte, ca printr-insa sa dobandim maintuirea sufletului si intarirea neputintelor noastre spre a canta lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul al-9-lea Cu sangele tau cel curs pentru dragostea lui Hristos, spala intinaciunea pacatelor noastre, Preafericite, si cu multimea minunilor schimba cugetele celor ce ne prigonesc, spre a nu fi osanditi cu nedreptate si sa nu intunece adevarul pricinilor, ce avem dupa a lor placere, ca tu esti cel care descoperi toate nelegiuirile si tie se cuvine a canta Bucura-te, mangaierea celor asupriti in judecati, Bucura-te, biruinta ostasilor ce se lupta pentru credinta. Bucura-te, pamant roditor de fapte bune. Bucura-te, floare frumoasa din partile Siriei. Bucura-te, margaritar ales de Dumnezeu. Bucura-te, trandafir mirositor intre spinii idolesti. Bucura-te, piatra scumpa din comorile Egiptului. Bucura-te, dar prin care s-a implinit menirea magilor de la Rasarit. Bucura-te, cedru crescut intre cedrii Libanului. Bucura-te, camp adapat de apele Iordanului. Bucura-te, straja neadormita a manastirilor din Muntele Sfant. Bucura-te, povatuitor osardnic al celor ce merg la mormantul Mantuitorului. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al 10-lea Ramasitele calatorului omorat de gazda facatoare de rau, spre a-i lua aurul cu care mergea la biserica ta, taindu-l bucati si ingropandu-l in gradina sa, tu le-ai dezgropat a doua zi, intrupandu-l precum a fost si dandu-i viata. De aceasta minune ingrozindu-se ucigasul, a cazut la picioarele tale cu lacrimi, rugandu-se sa nu-l pierzi. Iar calatorul trezit ca din vis dupa moarte. a dat lui Dumnezeu lauda, cantand: Aliluia! Icosul al 10-lea Zadarnica a fost sarguinta vinovatului de a ascunde uciderea strainului pe care, innoptand la dansul, l-a gazduit; ca tu urmandu-i nevazut, pentru dragostea ce avea catre tine, te-ai aratat a doua zi ca un ostas imparatesc, cerand sa-ti dea pe calator; despre care, tagaduind ca ar avea stiinta , tu i-ai descoperit fapta si l-ai mustrat cumplit. Pentru aceasta cantam tie: Bucura-te, minunemai presus de toate minunile. Bucura-te, cel care ai primit darul de a intrupa si a da viata trupului taiat in bucati. Bucura-te, ca vinovatul s-a ingrozit de puterea ta. Bucura-te, ca cel ucis, necunoscand de ce este mustrat acela, s-a spaimantat. Bucura-te, ca fapta aceasta n-ai voit sa o descoperi indata. Bucura-te, ca prin iconomia ta amandoi se gaseau in uimire. Bucura-te, cel prin care calatorulsi-a indeplinit vointa, inchinandu-se tie. Bucura-te, ca si fagaduintei lui a urmat, aducand in biserica ta mari daruri. Bucura-te, mangaietorule al tuturor celor ce alearga la tine. Bucura-te, marite izbavitor al celor ce te cinstesc. Bucura-te, inzestratorule al fetelor sarace. Bucura-te, usuratorule al celor cazuti in datorii grele. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al 11-lea Taina aceasta a sfintei pronii, care prin tine s-a savarsit, Mina, putandu-se reface trupul cel taiat in bucati al calatorului ucis si a fi adus iarasi la viata, este de nepatruns; pentru care, minunandu-ne de darul ce ti s-a dat tie de la Dumnezeu, cu credinta cantam: Aliluia! Icosul al 11-lea Iubitorul de sine Eutropie, fagaduind un vas de argint pentru biserica ta, si facand doua deopotriva, acel cu numele tau I s-a parut mai frumos decat acel pentru dansul; drept care a hotarat sa-l opreasca pentru sine. Tu insa nesuferind inselaciunea aceasta, ai luat vasul de la sluga lui cand se spala in corabie si cu dansul impreunal-ai tinut in mare pana cand s-a mustrat Eutropie insusi de lacomia sa. Pentru aceasta cantam tie: Bucura-te, ca indata ai scos pe sluga cu vasul din mare. Bucura-te, ca sluga s-a infatisat stapanului sau intreg si nevatamat. Bucura-te, ca el, multumind lui Dumnezeu, a si dus vasul la biserica. Bucura-te, mustratorul lui Eutropie pentru indrazneala ce facuse. Bucura-te, indreptatorul purtarii sale celei lacome. Bucura-te, scaparea slugii de la moarte pentru nevinovatia sa. Bucura-te, ca prin aceasta ai vrut sa arati puterea adevaratei credinte. Bucura-te, ca pentru fapta iar nu pentru lucru ai infrant vointa cea rea. Bucura-te, ca lui Dumnezeu s-a adus prin aceasta lauda. Bucura-te, ca numele Lui s-a preaslavit prin facerea minunilor tale. Bucura-te, ca pentru dansul ai patimit ca sa si biruiesti cu Dansul. Bucura-te, Mucenice prea folositorule. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al 12-lea Vazandu-se Sofia, o femeie oarecare din partile Fecozalieie, care venea la biserica ta sa se inchine, amenintata a fi batjocorita pe cale de catre un ostean, a cerut de la tine ajutor cu glas, si indata ai izbavit-o de navalirea aceluia, vadindu-l cu rusine catre mai multi; dupa care femeia a datlui Dumnezeu lauda, cantand: Aliluia! Icosul al 12-lea Schiopul si o femeie muta, care de mult timp stateau langa biserica ta cu alti bolnavi , asteptand vindecarea, te-au vazut la miezul noptii, zicand: Schiopule, scoala pe femeia aceea si mergi de aici; la care cuvinte, mahnindu-se schiopul, pentru ca s-a crezut departat de la tine, nu facea nici o miscare; tu insa repetand porunca, el a trebuit sa asculte si indata s-au vazut amandoi vindecati; pentru aceasta cantam tie: Bucura-te, ca schiopul spaimantandu-se a fugit. Bucura-te, ca muta, spaimantandu-se, a vorbit. Bucura-te, ca si alti bolnavi ai tamaduit. Bucura-te, ca pe necredinciosi i-ai smerit. Bucura-te, ca pe iubitorii de Hristos i-ai veselit. Bucura-te, ca pe straini i-ai adapostit. Bucura-te, ca pe flamanzi i-ai hranit. Bucura-te, ca pe vaduve le-ai miluit. Bucura-te, aparatorul celor din primejdii. Bucura-te, indestulatorul celor pradati. Bucura-te, izbavitorul Sofiei. Bucura-te, mangaietorul celor asupriti. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! Condacul al 13-lea (acest condac se zice de trei ori) O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pe noi de boli si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia ! O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pe noi de boli si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia ! O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pe noi de boli si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia ! Apoi iarasi se zice Icosul intai Intrupandu-se cuvantul lui Dumnezeu s-a luminat faptura, si printr-Insul a izvorat multimea mucenicilor, care au patimit pana la sange, facandu-se aparatori celor neputinciosi; pentru aceasta iti cantam: Bucura-te, stea neapusa. Bucura-te, raza de nematerialnic foc. Bucura-te, lumina celor pagubiti. Bucura-te, caderea celor rapitori. Bucura-te, taina care destainuiesti nelegiuirea. Bucura-te, stavila care opresti ratacirea. Bucura-te, stalp care impiedici necuviinta. Bucura-te, adanc care pierzi lacomia. Bucura-te, suflare care intaresti inimile celor suferinzi. Bucura-te, mana care descoperi pradaciunile. Bucura-te, lant care fereci pe faptuitorul celor rele. Bucura-te, negura care intuneci gandurile necurate. Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! si Condacul 1 Folositor si ajutator mare te-ai aratat lumii im primejdii, Mucenice, ca pe multi ai izbavit de pagube: pe furi urmarind, pierderile departandu-le si celor ce alearga la tine cu credinta implinind cererea lor; pentru aceasta te rugam , fii milostiv si noua care iti cantam: Bucura-te, Mina, mult-patimitorule! si apoi se face otpustul. Dupa aceasta se zice aceasta rugaciune : Rugaciune foarte folositoare si grabnic ajutatoare catre Sfantul Mare Mucenic Mina O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina, si de minuni facatorule; primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat , scap eu ticalosul si catre sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea , vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule, si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui? Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos. Asemenea si lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur tinut in maini, fiindca il fagaduise bisericii tale. Tot asa si femeia Sofia, care venea spre inchinare in sfant locasul tau, nu numai ca a fost izbavita de ostasul acela ce o silea spre pacat, dar si pe ostas dupa cuviinta l-ai certat. La fel si schiopul care venea la sfanta biserica ta spre inchinare, cu rugaciunea indata l-ai tamaduit. Asemenea si femeii celei mute, i-ai deschis graiul si vorbea curat. De asemenea atunci cand iudeul daduse prietenului sau crestin o punga cu galbeni, pe care crestinul tagaduia ca a primit-o, jurand pentru aceasta chiar in biserica ta, tu, nu numai ca ai izbavit pe crestin de juramant, dar si evreul, vazand minunea ta, a crezut intru tine si a venit la credinta crestina. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minunat. De ceea incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti ,Sfinte, ca atunci si astazi,ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind, si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, celui ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale, si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
|
|
|
Intr-adevar mare facator de minuni! Tatal meu a fost sunat la telefon de o persoana care ii gasise portofelul cu toate actele (mai putin banii)care i-a fost furat din buzunar la numai 15 minute dupa ce am terminat de citit acatistul Sf. Mare Mucenic Mina. Si multe alte minuni a mai facut pentru familia mea marele mucenic. Sa le fie de folos tuturor celor ce alearga la ajutorul lui. Doamne ajuta!