Sfantul Mina, grabnic ajutator pentru pagubiti

Sfantul Mina este praznuit de ortodocsi pe 11 noiembrie, iar romano-catolicii il serbeaza pe 24 noiembrie. Este sfantul care ii ocroteste pe pagubiti, se arata grabnic ajutator celor nedreptatiti in procese si celor ce au pierdut ceva sau au fost inselati. Mii de oameni, fiecare cu durerea pierderii a ceva, sunt prezenti indeosebi pe 11 noiembrie, la Biserica "Sfantul Mina" din Bucuresti, cu credinta ca vor recapata ce-au pierdut daca se roaga la moastele mucenicului Mina.

Sfantul Mina este de origine egipteana. S-a nascut in apropiere de Memphis, stravechea capitala a faraonilor. A trait in timpul imparatilor romani Diocletian si Maximian. Ramane orfan pe cand era copil. Tatal i-a murit cand avea 11 ani, iar mama sa a murit la doar trei ani dupa acesta.

Sfantul Mina leapada haina de ostas si imbraca haina pustincului

Sfantul Mina ajunge in armata imperiala, insa, la 23 februarie 303, cand Diocletian a emis primul edict de persecutare a crestinilor, paraseste armata si se retrage in desert, dedicandu-se vietii ascetice. Dupa putin timp, Dumnezeu i-a dat puterea de a face minuni.

In vremea petrecuta in pustiu l-a intalnit pe Sfantul Macarie Egipteanul care i-a spus: "Ce cauti Mina, de unul singur, intre cer si pamant? Locul tau este printre oameni, ca acestia sa ia aminte la cuvintele si faptele tale. Daca ai schimbat o haina de ostas cu alta, atunci sfarseste pe campul de lupta, ca sa inviezi ca un invingator fara sabie“.

Prezent in Cotyaeum la celebrarea unei sarbatori pagane, marturiseste fara ezitare ca este crestin. Este luat de soldati si dus inaintea prefectului Pyrrhus. Pentru ca a refuzat sa se lepede de credinta in Hristos, i s-au taiat mainile si picioarele, apoi capul.

Moastele Sfantului Mina

Incepand din anul 1874, biserica "Sfantul Mucenic Mina" din Bucuresti pastreaza fragmente din moastele Sfantului Mina. Ele au fost aduse de la Manastirea "Sfantul Mina" din Egipt si puse intr-o racla executata in anul 1941, cu sprijinul arhiereului Veniamin Pocitan.

Credinciosii se pot inchina la moastele Sfantului Mina si in Catedrala mitropolitana din Iasi. In aceasta Catedrala, printre moastele celor 32 de sfinti, se afla si un fragment din moastele Mucenicului Mina.

Si in Biserica "Sfantul Mina" din cartierul Obcin (Suceava) sunt prezente doua fragmente din moastele Sfantului Mina. Ele au fost aduse din Grecia, in august 2001, de catre Arhiespicopul Sucevei si Radautilor.

Orasul Sfantului Mina - unul din cele mai vestite locuri de pelerinaj

Potrivit traditiei, trupul sfantului a fost luat de sora sa, si impreuna cu cativa soldati l-au dus la Alexandria pentru a fi pus intr-o biserica. In momentul in care persecutia impotriva crestinilor a incetat, un inger i s-a aratat Patriarhului Atanasie al Alexandriei, spunandu-i sa ia trupul Sfantului Mina si sa-l duca in Desertul de Vest. La cativa kilometri de Alexandria, la marginea Lacului Mariut, camila care ducea trupul sfantului, nu a mai vrut sa se miste, chiar daca a fost fortata de crestini sa mearga mai departe. Au interpretat acest lucru ca pe un semn de la Dumnezeu si au ingropat trupului Sfantului Mina in acel loc.

Multa vreme nu s-a stiut nimic de trupul Sfantului Mina, pana cand locul in care a fost inmormantat a daruit vindecare in mod miraculos unui pastor si turmei sale bolnave. Din Sinaxarul etopian aflam: “Si Dumnezeu a vrut sa arate locul trupului Sfantului Mina. Si era in acel desert un anume pastor, si intr-o zi o oaie care suferea de boala scabiei s-a dus in acel loc si s-a scufundat in apa micului izvor din apropierea locului si s-a rostogolit prin el si s-a vindecat pe loc. Si cand pastorul a vazut lucrul acesta si a inteles miracolul s-a minunat peste masura. Si dupa aceea obisnuia sa ia praf de pe acel altar si sa-l amestece cu apa si sa il puna pe oi si daca erau bolnave de scabie erau vindecate pe loc. Si obisnuia sa faca asta tot timpul si astfel ii vindeca pe toti care veneau la el.”

Locul a devenit atat de cunoscut, incat si fiica imparatului Constantin cel Mare a fost vindecata aici de lepra.

In urma acestei minuni, Sfantul Mina i s-a aratat in vis imparatului si i-a descoperit ca in acel loc se afla inmormantat trupul sau. Ca multumire, imparatul va construi o biserica, in care a asezat racla cu moastele Sfantului. Asa va lua nastere orasul Sfantului Mina, unul din cele mai vestite locuri de pelerinaj din lume. Mentionam ca sunt cateva versiuni care il inlocuiesc pe Constantin cu imparatul de la sfarsitul secolului al V-lea, Zeno.

Orasul a fost distrus de arabi la mijlocul secolului al VII lea. In prezent, la aproximativ 1 km distanta de orasul Sfantul Mina, patriarhul copt, Chiril al VI-lea al Alexandriei, a ridicat o manastire in care se afla spre inchinare moastele Sfantului Mina.

Mergand odata un crestin ca sa se inchine in biserica Sfantului Mina, a fost gazduit la o casa de straini. Stapanul acelei case, cunoscand ca gazduitul avea bani in sanul sau, s-a sculat in miezul noptii si l-a omorat. Apoi, taindu-l bucati l-a pus intr-o cosnita si a ascuns-o in camara cea mai ascunsa din casa sa. In vreme ce ucigasul se afla in nevointa si in ingrijorare, cum, unde si cand sa se duca sa ascunda partile celui ucis, i s-a aratat lui Sfantul Mina, calare in chip de ostas. Gazda a fost intrebata ce a facut cu strainul care gazduise la ea. Ucigasul a marturisit ca nu stie nimic. Atunci sfantul, pogorandu-se de pe cal, a intrat inauntrul camerei celei mai ascunse si, afland cosnita si scotand-o, s-a uitat la ucigas si i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigasul de frica, a cazut la picioarele sfantului. Iar sfantul, punand la loc toate membrele celui ucis si rostind o rugaciune, a inviat mortul si i-a zis lui: "Da lauda lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicandu-se ca din somn si cugetand cele ce a patimit de la cel ce-l gazduise si cum a castigat viata a doua oara, a slavit pe Dumnezeu; iar multimea se inchina ostasului ce se aratase si care-l inviase. Si dupa ce s-a ridicat de jos ucigasul, a luat sfantul banii de la el si i-a dat omului pe care-l inviase, zicandu-i: "Du-te frate in calea ta”. Si a incalecat si s-a facut nevazut.

O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina, si de minuni facatorule; primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat , scap eu ticalosul si catre sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea, vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule, si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui?

Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos.

Asemenea si lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur tinut in maini, fiindca il fagaduise bisericii tale. Tot asa si femeia Sofia, care venea spre inchinare in sfant locasul tau, nu numai ca a fost izbavita de ostasul acela ce o silea spre pacat, dar si pe ostas dupa cuviinta l-ai certat. La fel si schiopul care venea la sfanta biserica ta spre inchinare, cu rugaciunea indata l-ai tamaduit. Asemenea si femeii celei mute, i-ai deschis graiul si vorbea curat. De asemenea, atunci cand iudeul daduse prietenului sau crestin o punga cu galbeni, pe care crestinul tagaduia ca a primit-o, jurand pentru aceasta chiar in biserica ta, tu, nu numai ca ai izbavit pe crestin de juramant, dar si evreul, vazand minunea ta, a crezut intru tine si a venit la credinta crestina. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minunat. De ceea incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti Sfinte, ca atunci si astazi,ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind, si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, celui ce n-a trecut cu vederea

ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale, si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

3 Raspunsuri to “Cuvinte ale credintei lucratoare prin iubire de la Sfantul Marturisitor Teodor Studitul”

1. pe 11 Nov 2009 la 5:04 am # admin
   
   

   Astazi se face si pomenirea Sfantului Mare Mucenic Mina:

   http://www.razbointrucuvant.ro/2008/11/10/sf-mare-mc-mina-samarineanul-milostiv-pana-la-mucenicie/

2. pe 11 Nov 2009 la 8:44 am # Nicolae Mirean
   
   

   Toamna

   Toamna şi-a îmbrăcat veşmîntul
   Într-o cromatică divină,
   Purtând masje în culoarea
   Ce ne inundă prin lumină.

   Fiece pom strigă prin frunze
   Că toamna a cuprins pământul,
   Că rodul mege spre hambare
   Şi codrul î-şi reduce cântul.

   Parfumul roadelor grădinii
   -Depozitate în cămară-
   Anunţă vremea amorţirii
   Şi iarna care se pogboară.

   Codru trimite-n coloritu-i
   -Cu bucurie şi tristeţe-
   Mesajul repetat continuu,
   Că mergem toţi spre bătrâneţe.

   Frumosul natural vorbeşte
   -Prin acest sfânt şi viu decor-
   Că totul pe pământ se stinge
   Şi că şi omu-i trecător.

   Că primăvara vieţii noastre
   Şi plinătatea sa în vară,
   În toamnă î-şi adună rodul,
   Spre iarna care ,,ne doboară’’

   Şi ce-am rodit în vara vieţii
   În ,, dragoste’’ şi-n bucurie,
   Ori pentru ,, eu’’ ori pentru semeni,
   Ne va hrăni –o veşnicie-.

   Natura ne vorbeşte tainic,
   -Din faşă până la mormânt-
   Prin rod, parfum şi prin culoare,
   -În chip subtil-, fără cuvânt.

   E’o încântare să ,,baţi” codru,
   Călcând pe frunzele căzute,
   Să-i sorbi mireasma şi culoarea,
   Care-ţi vorbeşte- pe tăcute-.

   Mesajul său atât de simplu,
   De delicat şi de frumos,
   Care ne dulce’întristează
   Dar ne şi’nalţă în Hristos.

   Priveşti –purtat de gânduri sfinte-
   De pe colinele înalte,
   Mesajul cerului , ce poartă,
   Iubire sfântă şi … bucate.

   Cum poţi să nu iubeşti natura,
   Cu tainicul frumos al său,
   Care te cheamă, te hrăneşte,
   Purtându-te spre Dumnezeu ?

   C’orice-ai vedea î-ţi spune tainic,
   Prin gând şi formă – în lumină-
   Prin sunet, prin parfum , prin hrană,
   Prin simţ lăuntric, că-i divină.

   Natura cântă imn de slavă,
   Nu pentru ea. Nu pentru ,, eu’’
   Ci întru noi, numai iubirea
   Şi dragostea lui Dumnezeu.

   De n-avem ochi să vedem cerul,
   Şi nici să admirăm pământul,
   Nici inima nu se deschide
   Prin Adevăr, către CUVÂNTUL.

   Nici Adevărul nu va naşte,
   În noi iubirea de frumos,
   De jertfa sfântă către semeni,
   Şi de trăire în Hristos.

   De ce suntem noi oare, oameni
   Şi-avem o zestre’aşa bogată,
   -Şi înlăuntru şi’n afară-
   Nu spre’a iubi cerescul TATĂ ?

   Nu spre’a trăi- prin EL- minunea,
   În ce-i mai sfânt şi mai frumos,
   -Divinul vieţii noastre’n lume,
   Desăvârşite în Hristos- ?

3. pe 11 Nov 2009 la 8:13 pm # Magda
   
   

   Te umileste la inima cuvintele Cuv.Teodor Studitul; iti aminteste cat de indelung-rabdator si mult-milostiv este Dumnezeu cu tine, cu pacatele tale, cu micimile tale sufletesti, cu rautatile tale, cu caderile tale…iti gaseste pricina de ridicare (din morti), iti unge ranile turnand peste ele untdelemn si vin, te primeste cu dragoste de fiecare data precum pe fiul risipitor, iti pune la indemana cainta/pocainta, iti da iertare de pacate prin preotul impreuna-slujitor, te primeste mereu cu bratele deschise nescarbindu-se de tine, nu tine minte raul, nu te sileste sa vii dupa EL, este Domn “Cine vrea, sa vina dupa Mine”, este de o delicatete nesfarsita/desavarsita, bate smerit la usa sufletului tau, doar, doar…ii vei raspunde chemarii, te infasoara in haina Harului Sf.Duh, se da pe Sine spre mancare ‘adevarata mancare si bautura’ inca si in viata asta lumeasca n-a lasat oare…pentru tine atatea si atatea felurimi de pasari, dobitoace, flori…n-a imbracat cu ‘haine de piele’ toata faptura (dupa caderea lui Adam si Eva)ca sa slujeasca tie – omule – iar tu din mijloc de intretinere a trupului te-ai facut stapan neindurator, abuzand de bunurile/bunatatile pamantului schimbandu-le firea, intorcand-o impotriva firii (modificarile genetice, clonarea, descoperirile ’stiintifice’) facandu-ti din mijlocul de supravietuire un scop inchinandu-te lui ca unui idol pe care-l prefaci dupa bunul plac, departat de la fireasca intrebuintare.

   Uite-asa se joaca omul cu focul aprinzandu-se pe sine inca de-aici iar pe ceilalti prin puterea ‘exemplului’ ori cu forta, iar faptura toata suspina si se tanguieste pana la venirea Izbavitorului care, va infasura Cerul ca o hartie, va preface totul intr-un Cer nou si un Pamant nou unde ‘blanzii voi mostenii Pamantul’ iar raul de foc ce va curge de la Tronul lui Dumnezeu va preface in surcele negre si urat mirositoare pe toti cei ce, si-au batut joc de aproapele lor si de vietuitoare.

7 Raspunsuri to “Cuvant al mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sf. Mare Mucenic Mina: SA FIM SI NOI GATA DE LUPTA DUHOVNICEASCA!”

1. pe 11 Nov 2009 la 8:06 pm # iulian
   
   

   Asta da predica!Fundamentata istoric,actualizata pentru vremurile noastre contemporane si totusi duhovniceasca si ilustratoare a unei minuni pe care putini o stiau.Impresionant.

2. pe 11 Nov 2009 la 8:27 pm # Mihail si Zoe
   
   

   Citind cuvantul I.P.S. Mitropolit de Florina la pomenirea Sfantului Mare Mucenic Mina, am inteles mai bine necesitatea de a urma exemplul Sfintilor Parintilor nostri Mari Mucenici pentru a ne intari permanent in dreapta credinta, in Hristos Domnul.
   In zilele noastre suntem supusi incercarilor si amagirilor de tot felul, care ne bulverseaza si ne pot slabi credinta.
   Sa urmam exemplul Sfantului Mare Mucenic Mina, al celorlalti Sfinti Mucenici, pastrandu-ne dreapta credinta si rugandu-ne lui Dumnezeu asemenea Sfantului Mina, care isi marturisea cu glas mare: “De Dumnezeul meu nu ma voi lepada.Al lui Hristos am fost, sunt si voi fi”. Amin!

3. pe 11 Nov 2009 la 10:05 pm # un om pacatos
   
   

   Doamne ajuta la fratii mei,pe care ii indemn de cate ori au o paguba sufleteasca sau materiala sa citeasca cu mare incredere acatistul acestui mare Sfant facator de minuni,si sigur vor primi raspuns. Am avut o paguba pe care nu credeam ca o voi mai recupera sicel mai mult ma durea faptul ca persoana respectiva ,nu recunostea,nicicum.Azi noapte,am citit acatistul si l-am rugat cu lacrimi pe Sfant ca sa-l elibereze pe semanul meu de acest pacat si eu sa-mi potolesc gandurile.MINUNEA s-a produs caci persoana(crestinul)respectiv a venit cu obiectul respectiv,cerandu-si scuze.Am ramas fara cuvinte si sper sa mi le regasesc,acum din nou cand obligat trebuie sa-i multumesc.Am mai intanlit si alte persoane care mi-au marturisit asemenea minuni.Aduc slava lui Dumnezeu,caci pentru mangaierea noastra si-a revarsat darurile in cei mai desavarsiti oamnei(SFINTI)pentru a simti dreptatea si adevarul Lui(in cazul acestui Sfant).Sfantului Mina,cu lacrimi in ochi ii multumesc ca mi-a auzit rugaciunea si grabnic mi-a venit in ajutor.Mare este acest Sfant,mare este mila lui Dumnezeu,mare este si nadejdea noastra prin care aspiram.MINUNAT ESTE DUMNEZEU,CU,SI PRIN SFINTII SAI!

4. pe 12 Nov 2009 la 12:03 am # Andrei
   
   

   Doamne ajuta!
   Simt ca este datoria mea ca sa nu las nici o minune traita de mine sa fie ascunsa,ci adusa in vazul tuturor pentru iluminarea altora si intarirea credintei cele drepte.
   In urma cu o saptamana apartamentul mi-a fost spart.In jumatatea de ora cat apartamentul a fost gol, hotii au spart incuietoarea si au furat toti banii si toate bijuteriile din casa.Cu ajutorul lui Dumnezeu hotii au fost prinsi.La indemnul duhovnicului meu am citit acatistul Sfantului Mina,a carei praznuire este astazi.Exact cand am terminat acatistul am primit un telefon prin care am fost anuntat ca toate bijuteriile au fost recuperate si returnate parintiilor mei, iar banii vor fi returnati dupa condamnarea vinovatiilor.
   Importanta acestei minuni nu este returnarea unor valori materiale, ci faptul ca rugaciuniile noastre sunt ascultate, daca avem credinta.Sa aducem slava si multumire Sfantului Mina si sa-l rugam sa duca rugaciuniile noastre catre Domnul.

5. pe 12 Nov 2009 la 12:56 am # Mihai
   
   

   Am si eu de povestit despre Sf. Mina.
   Am mai multe cunostinte care si-au gasit serviciu ajutate de Sf. Mina.

   Cand a terminat facultatea o fata era deznadajduita ca nu gasea serviciu. Pr. duhovnic a trimis-o la biserica Sf. Mina la icoana sa se roage. Peste citeva zile o doamna a venit la mama ei care era vecina cu fata, s-a intalnit cu tatal fetei si dintr-una in alta a aflat ca nu avea serviciu. Aceasta doamna stia pe cineva care i-a gasit serviciu fetei exact in domeniul in care terminase facultatea. (erau numai 2-3 institute in oras).

   Peste cativa ani fata a avut un baietel si cand avea 2 ani dorind sa se intoarca la serviciu unde erau niste probleme a fost iarasi ajutata de “untu Mina”, vorba copilasului.

   Un batranel de la biserica impresionat de un italian caruia ii furasera masina a citit acatistul Sf. Mina si i-au gasit masina spre stupoarea italianului.

   Un Parintele zice sa citim cat de des acatistul Sf. Mina de cand cu criza, chiar in timpul zilei daca ne amintim pasaje din acatist e bine sa ii cerem ajutorul.
   E o mare presiune pe noi si pe tara noastra, in plus e grabnic ajutator la plata datoriilor si la izbavirea de vrajmasii care ne asupresc.

   Si foarte multe minuni face Sf. Mina, marturie stau siraguri intregi de coliere, lantisoare, inele care impodobesc icoana de la biserica lui.
   Sa nu ne uite Sfantul si pe noi si sa ne ajute sa ne izbavim de ispitele ce ne apasa, ca multi sunt cei care au nadejdea acum la Dumnezeu.

6. pe 12 Nov 2009 la 4:38 am # ellaina
   
   

   Bucurate Sf Mare Mc Mina nult patimitorule, cel ce ai lucrat multe minuni si in viata mea si da-ne si noua o particica din credinta si indraznela ta sfanta. Amin

7. pe 12 Nov 2009 la 6:06 am # Nicolae Mirean
   
   

   O, Mina sfânt biruitor

   O, Mina sfânt biruitor,
   Din neamul nostru muritor,
   Chip al trăirilor divine
   Şi al virtuţilor creştine,
   Ce’n chinuri crunte dovedesc
   Curajul tău mucenicesc,
   Iubirea ta pentru Hristos,
   Şi rodul ei cel mai frumos.

   Model suprem al biruinţei
   Şi stâlp puternic al credinţei,
   Sânge vărst pentru Iisus
   Şi Adevăr suprem adus,
   Dovadă vorbelor rostite
   Şi simţămintelor trăite.
   Viaţă jertfită din iubire,
   Lui Dumnezeu, spre mântuire.

   Tu vorbeşti lumii cu putere,
   -Prin jertfa ta- de înviere,
   De tai în duhul ortodox,
   Trăit total întru Hristos.
   Despre smerenia creştină
   Şi biruinţa prin lumină
   Că însăşi viaţa ta vorbeşte
   Prin ceia ce mărturiseşte.

   Ce minunaţi sunteţi voi sfinţii,
   Ce-a’ţi dovedit calea credinţei
   Prin sângele muceniciei,
   Şi prin puterea curăţiei.
   Voi sunteţi tot ce-i mai frumos,
   Trăit pe lume în Hristos.
   Cel mai curat şi viu cuvânt,
   Rostit ,, cu fapta’’ pe pământ.
   Supremul dragostei creştine
   Trăită’n tainele divine.

   Voi daţi putere în credinţă
   Şi bărbăţie’n suferinţă.
   Voi ne vorbiţi despre Iisus,
   Prin ce-aţi trăit, nu doar ce-aţi spus.
   Voi sunteţi şi biruitori
   Şi marii noştrii rugători
   Şi sprijin viu în orice greu,
   Din ceruri – după Dumnezeu-.

   La tine sfinte Mina’n lume,
   Găsim şi sprijin şi minune
   Căci tu prin har Dumnezeiesc,
   Vădeşti pe cei ce tâlhăresc.
   Pe cei ce fură tu-i aduci
   Sub forţa vie’a sfintei Cruci.
   Le dai lăuntrică mustrare
   Şi cale către îndreptare.

   Câştigi şi hoţ şi păgubit,
   În chipul cel desăvârşit,
   Pentru iertare şi iubire
   În cele pentru mântuire.
   Tu dai -prin Dumnezeu- dreptate
   Şi izbăvire din păcate.
   Sărmanilor le dăruieşti
   Mari mângâieri dumnezeieşti,
   Nădejde celor credincioşi
   Şi şansă multor păcătoşi.

   De ziua praznicului tău,
   Îi mulţumim lui Dumnezeu
   Şi ţie mucenice sfinte
   Şi prin smeritele-mi cuvinte
   Şi te rugăm să fii cu noi
   La încercări şi la nevoi.
   Să ne ţii vrednici, în dreptate
   Ca să vorbim şi noi ,, prin fapte’’.

• Va recomandam si: Adevarul lui Hristos se numeste Ortodoxia! (IPS Bartolomeu Anania vorbind si despre sfintii nasaudeni)

UPDATE:

• Acatistul Sfantului Martir Atanasie Todoran (mp3)

• Cantari din slujba Sfantului Martir Atanasie Todoran (mp3)
• Tomosul sinodal al BOR de canonizare a sfintilor martiri si marturisitori nasaudeni (Tomos1.mp3; Tomos2.mp3)
  

Sfintii Marturisitori Atanasie Todoran si cei impreuna cu el

Sursa: dervent.ro

(…) Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran”.[...]

Apărător al Ortodoxiei şi al neamului

Nu se ştie exact câţi copii a avut, probabil o fată şi un băiat. Fiica posibil să-i fi murit, atunci când el se ascundea de austrieci. Despre fiul lui se ştie că, fiind pe moarte, iar în sat nefiind nici un preot ortodox, bătrânul Atanasie s-a opus cu îndârjire împărtăşirii acestuia cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Înmormântarea a fost făcută în cele din urmă în ritul credinţei strămoşeşti.

În anii 1761-1762, a negociat, împreună cu alţi fruntaşi din ţinutul Năsăudului, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A mers la Viena, împreună cu alţi români, unde a încheiat pactul cu guvernul austriac. Au primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi.

Sfântul Atanasie a cerut ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă, căci de mulţi ani ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei greco-catolice.

Nu după mult timp, Atanasie a înţeles planurile ascunse, că nu s-a ţinut deloc seama de dorinţa românilor. După ce a văzut acestea, a trecut în tabăra adversă şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii, la rândul lor, au înţeles că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu se respecta promisiunea ridicării iobăgiei, de aceea mocnea în ei un sentiment de revoltă împotriva asupritorilor.

„Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre!”

Părintele Alexandru Mizgan ne spune că

„Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august 1762, când au fost trimişi ofiţeri de la Viena la Năsăud, să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Bukow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit «Mocirlă».”

Generalul Bukow a fost trimis de împărăteasa Maria Tereza să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism a ortodocşilor.

„Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, continuă pr. Alexandru Mizgan, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub împăratul Carol al VI-lea şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare:

«De doi ani noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine»”.

„Nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!”

Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Tănase Todoran a avut efect imediat. În acel moment, a început revolta. Aceasta se datorează şi faptului că toţi ofiţerii regimentului erau austrieci, ei nu cunoşteau obiceiurile locului şi îi dispreţuiau pe români. Grănicerii abia intraţi în serviciul militar erau trataţi cu severitate excesivă. O profundă indignare a cuprins inimile credincioşilor când au observat că ofiţerii regimentului îşi băteau joc de religia şi de Biserica românească, încercând să-i atragă la catolicism.

„Se spune că bătrânul Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron, şi i-a spus: «Fătul meu, de unde eşti?». Acela i-a răspuns: «De la Blaj!». Tănase Todoran a adăugat: «Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!». După aceea, l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată. Grănicerii l-au înfruntat şi pe generalul Buccow, încât acesta şi episcopul Aron au scăpat prin fugă. A doua zi după rebeliune, grănicerii au reţinut armele, iar steagurile le-au dus la Năsăud şi le-au predat preotului spre a le păstra în biserică” , mai precizează părintele Alexandru Mizgan.

„În pământ de m-or băga / Nu mă las de legea mea”

La scurtă vreme după rebeliune, a venit la Salva o comisie aulică spre a face cercetări asupra celor petrecute pe platoul „Mocirlă” în mai 1763. Cercetările au durat 6 luni. Ancheta se îndrepta împotriva principalului autor al rebeliunii, Tănase Todoran din Bichigiu. Acesta n-a retractat nimic şi, cu un curaj mucenicesc, şi-a asumat răspunderea celor întâmplate. Şedinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763, şi conţine următoarele pedepse: Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolare. Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi trupurile neînmormântate, pentru aceeaşi vină. Alţi 15 conducători de revoltă au fost graţiaţi de la spânzurătoare în schimbul a 6000 de lovituri de verigi date de soldaţi, ceea ce tot moarte sigură a însemnat.

Capetele celor martirizati au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri.

La executarea pedepsei, atât Tănase Todoran, cât şi confraţii săi de supliciu, şi-au păstrat sângele rece, declarând că nu regretă suferinţa morţii pentru dreptate şi lege, fiindcă este mai bine să-şi piardă viaţa decât să trăiască în robie, că e mai frumos a muri pentru lege decât a te face vânzătorul ei.

Tradiţia a păstrat în cântece şi doine cuvintele pe care Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu le-a rostit în timpul groaznicelor torturi la care a fost supus pentru credinţa strămoşească şi dreptatea socială a românilor năsăudeni:

«Nu vă daţi feciori cătane

Că-ţi purta păduci cu coarne

Asta v-o spune de un an

Moşul vostru Todoran

În pământ de m-or băga

Nu mă las de legea mea

Asta-i legea lui Hristos

Sloboziţi puştile jos…»

***

TOMOSUL SINODAL AL BISERICII ORTODOXE AUTOCEFALE ROMÂNE PENTRU CANONIZAREA SFINŢILOR MARTIRI ŞI MĂRTURISITORI NĂSĂUDENI: ATANASIE TODORAN DIN BICHIGIU, VASILE DIN MOCOD, GRIGORE DIN ZAGRA ŞI VASILE DIN TELCIU

SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,

Prea iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la Noi, părinteşti binecuvântări!

Vrednic de toată cinstea înaintea lui Dumnezeu şi drept lucru este a prăznui, prin slujbe şi cântări duhovniceşti, pomenirea celor ce s-au nevoit prin viaţă creştinească, pentru apărarea credinţei şi demnităţii umane spre folosul oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu. Lăudându-i şi venerându-i pe aceştia, preamărim pe Dumnezeu aşa cum glăsuieşte psalmistul: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Psalmul 67, 36)

Un astfel de plăcut şi ales al lui Dumnezeu a fost şi vrednicul de pomenire Atanasie Todoran din Bichigiu şi cei împreună cu dânsul: Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu.

Acest martir al lui Hristos, Atanasie, s-a născut în localitatea Bichigiu din Transilvania, într-o familie de creştini ortodocşi. Încă din tinereţe a luptat pentru adevăr şi libertate, fiind urmărit şi asuprit pentru credinţa lui de oamenii împărăţiei din veacul al XVIII-lea. A îndurat apoi multe suferinţe, apărând pe cei asupriţi şi umiliţi, dar şi înfruntând pe cei care cereau fraţilor săi să se lepede de credinţa strămoşească.

Credinţa sa în Dumnezeu şi cuvintele sale înflăcărate au întărit pe semenii săi, dar i-a grăbit sfârşitul mucenicesc, fiind frânt cu roata de sus în jos, iar cei împreună cu dânsul Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu fiind spânzuraţi, în ziua de 12 noiembrie, anul 1793.

Având în vedere viaţa pilduitoare a Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu, întru apărarea dreptei credinţe şi sfârşitul lor mucenicesc, urmând obiceiul sinodal şi chemând în ajutorul nostru puterea Sfântului Duh,

HOTĂRÂM:

Ca de acum înainte, Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu, să se numere printre sfinţii pomeniţi de Biserica noastră şi preamăriţi de Dumnezeu în ceruri şi să se cinstească cu cântări de laudă în ziua a douăsprezecea a lunii noiembrie.

Poruncim, de asemenea, în Sfântul Duh, ca viaţa, slujba şi icoana lor să fie primite cu evlavie de ierarhi, preoţi, monahi şi toţi credincioşii ortodocşi.

Spre deplină statornicie a celor pe care le-am hotărât în chip sinodal şi canonic, întărim cu semnăturile noastre acest TOMOS SINODAL DE CANONIZARE al Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu,

Acest TOMOS SINODAL întocmit şi aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în Şedinţa Sa de lucru din 22 noiembrie 2007, se prolamă astăzi, 11 mai, în a III-a Duminică după Paşti din anul mântuirii 2008, în Biserica Sfitei Mănăstiri „Izvorul Tămăduirii” din localitatea Salva, judeţul Bistriţa Năsăud.

Aducându-l la cunoştinţă clerului, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din cuprinsul patriahiei Române.

Semnat de toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: theologhia.wordpress.com

Alte surse:

• Crisana: Canonizarea martirilor ortodocşi năsăudeni (II)

Bucuresti, luni, 9 noiembrie, la primele ore ale diminetii. Cu cateva zile inainte, fiul meu si-a pierdut slujba. Era deznadajduit: ambitios si foarte pasionat de domeniul auto, in ultimul an de facultate, si-a luat un servici, castigat prin eforturi si merite proprii. Concomitent, de la inceputul acestui an, descoperindu-si talentul de a scrie, a inceput in plus sa si creeze articole pe un valoros site auto. In vara, dupa ce si-a luat licenta, a ales sa ramana in acest domeniu care ii placea foarte mult, renuntand la primul servici. A reusit, de curand,cand celebrul trio de la “Top Gear”a sosit in Romania, ceea ce nu au reusit jurnalisti experimentati de la prestigioase reviste auto:un articol in exclusivitate, autografe, discutii in particular cu “vedetele”…

Insa, din cauza crizei, acum cateva zile, site-ul pe care scria s-a inchis! Disperarea, deznadejdea si nemultumirile l-au cuprins. In plus, pierdusem si numarul de telefon al unei cunostiinte care ne-ar fi putut eventual ajuta in rezolvarea acestei situatii. Gandindu-ma la toate acestea, tocmai treceam in drumul zilnic catre servici, pe o straduta de la baza micii coline pe care se afla manastirea Radu Voda. Aflat la volan, sotia ma intreaba: ”Ce se intampla aici?”.  Cu ochii la circulatia de pe straduta ingusta, n-am observat agitatia neobisnuita in zona pentru acea ora matinala.

”Nu stiu, probabil se organizeaza ceva…” i-am raspuns, iar apoi, aglomeratia, graba si stress-ul au acoperit totul. De-abia mai tarziu am aflat ca era ziua Sfantul Nectarie! Desi fusesem mai demult la manastire, la racla cu moastele Sfantului, uitasem. Desi ne rugasem atunci pentru sanatatea familiei, uitasem. Desi rugaciunile s-au implinit, uitasem. Uitasem si de intamplarea din copilaria Sfantului, relatata pe site-ul vostru (“Frumusetea Sf. Nectarie”).

Si atunci…am listat acea intamplare, am multiplicat-o in cat mai multe exemplare iar seara ma indreptam grabit catre manastire! Sirul de oameni care asteptau sa se inchine se intindea pana departe, se auzea deja slujba de sus de la manastire, iar in aerul nu prea rece plutea o bunatate infinita (a Sf Nectarie, dar si a oamenilor care stateau cuminti la rand, citind rugaciuni, ascultand, discutand linistit). Ajuns sus, am intrat in biserica, oprindu-ma langa intrare.

Ascultam slujba; ma gandeam unde sa las copiile cu ”Frumusetea Sf Nectarie”, asa incat cat mai multi oameni sa se bucure de ele: nu cunosteam pe nimeni, aglomeratia era foarte mare, nu stiam practic cum sa procedez. Atunci langa mine s-a oprit un calugar din manastire; dupa cateva momente de ezitare, i-am povestit despre intentia mea. Intelegand in final povestea celor cateva sute de file in cauza, le-a preluat dansul, urmand a le distribui apoi catre credinciosi: parca mi s-a luat o piatra de pe inima. Am iesit afara, oprindu-ma la cativa metri de racla prin fata careia trecea sirul de oameni venit de departe, de la poalele manastirii si mi-am cerut, in gand, iertare Sfantului Nectarie pentru toate uitarile mele. Ar fi trebuit sa ma pedepseasca, sau macar sa ma dojeneasca, nu-i asa?

Da, dar…iata cum a facut acest lucru! A doua zi de dimineata am gasit in telefon numarul pierdut (desi il cautasem sistematic fara rezultat doar cu cateva zile inainte)! Si…imediat dupa aceea, trecand pe langa un radio deschis (pe langa care trec zilnic fara sa bag de seama nimic!) aud un anunt: ”participati la concursul…si castigati o super-masina…”. Culmea, concursul este onest (de indemanare), iar fiul meu s-a si inscris deja! Chiar daca nu stiu care vor fi finalurile acestei povesti adevarate, aceasta chiar nu conteaza; important este ca fiul meu nu mai este deznadajduit si disperat, iar viata, acest dar minunat de la Dumnezeu, i se pare iar frumoasa. Si, ca sa nu mai uit din nou, am scris aceste randuri pentru a-i multumi din suflet Sfantului Nectarie!

Dupa cum stiti Valeriu Gafencu este unul din marturisitorii martiri de pe timpul comunismului! In cartea care v-o recomand sa o cititi: “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide este povestita minunea aratarii Maicii Domnului, mai multe aflati acum cand voi reda pasajul minunii:

-Ioane, tu imi esti cel mai bun prieten. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca sa iti cer sfat, sa ma supun tie.Vrei sa ma asculti? (Valeriu Gafencu)
-Te ascult, am raspuns eu (Ioan Ianolide, insusi autorul), dar nu stiu daca voi fi vrednic de increderea pe care mi-o arati.
Valeriu a plecat ochii si mi-a spus linistit:
-In noaptea asta am privegheat! Asteptam sa vin cantecul colindei mele. Doream sa fie foarte frumos. Il cantam in minte. Il desluseam din cercurile inalte din care cobora. Cam greu pentru mine , caci nu cunosc notele muzicale si trebuie sa o fac dupa ureche.

Eram deci treaz senin si lucid, cand deodata am vazut ca am in mana mea fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de intamplare am ridicat privirea si la capul patului meu, am vazut-o pe Maica Domnului imbracata in alb, in picioare, vie, reala! Era fara prunc! Prezenta ei mi se parea materiala. Maica Domnului era aievea langa mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul parea nesfarsit. Atunci Ea mi-a spus:

“-Eu sunt dragostea ta! Sa nu te temi! Sa nu te indoiesti! Biruinta va fi a Fiului Meu. El a sfintit locul acesta [Maica Domnului vorbeste de centrul de la Targu Ocna unde erau "ingrijiti" medical n.n.] acum pentru cele viitoare! Puterile intunericului cresc si inca vor mai inspaimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu asteapta pe oameni sa se intoarca la credinta. Azi sunt mai cutezatori fii intunericului,  decat fii luminii. Chiar de vi se va parea ca nu mai exista credinta pe pamant, sa stiti ca totusi izbavirea va veni, dar ca prin foc si prin parjol. Lumea mai are de suferit. Aici insa e multa credinta si am venit sa va imbarbatez. Indrazniti lumea e a lui Hristos!”

Minunea aceasta m-a impresionat destul de mult! Frati crestini daca cititi “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide veti vedea prin ce torturi au trecut crestinii ortododocsi adevarati traitori in legea ortodoxa. Veti fi uimiti cat de satanic a fost sistemul comunist. Unii din ei erau torturati la pielea goala, altii erau aruncati in beci unde era permanent intuneric si erau dezbracati la temperaturi foarte mici, iar pe jos erau materii fecale.  Unii erau luati prin surprindere si batuti cu ciomege pana la inconstienta, altii erau batjocoriti in fata altora, altii erau pusi sa se bata. Evenimentele din Evanghelie erau “reproduse” sub niste scene scarboase la care nu puteai sa privesti macar nici ca un ateu declarat, caci erai dezgustat, altii erau impuscati, altii se sinucideau, multi se tradau in inchisoare, insa altii primeau si mai mult har prin suferinta si rabdare, marturisind pe Hristos. De aceea inchei prin imbarbatarea Maicii Domnului: Indrazniti lumea e lui Hristos!

Ne-am învăţat să cumpărăm multe lucruri doar pentru că sunt la ofertă sau că sunt ieftine, chiar dacă nu mai avem nevoie. Dar oare de ce totul a ajuns să fie aşa de ieftin? Oare cum de s-a ajuns ca un aparat radio să coste doar 10 lei? Tata are o vorbă frumosă: “îţi dau şi eu ţie 10 lei, fă şi tu un aparat ca ăsta”. Chiar dacă aş fi electronist şi m-aş pricepe, dacă aş încerca să fac un  radio mi-ar lua mult timp, aş plăti mai mult pe piesele componente şi în final aş observa că munca pe care am investit-o în aparat nu valorează nicidecum 10 lei ci mult mai mult.

Primul răspuns care ne vine în minte e că firma care vinde cu 10 lei radioul produce în cantităţi foarte mari şi astfel costurile pe fiecare produs scad. Da, sunt de acord, e un principiu al economiei de piaţă, dar asta nu e totul, mai este şi altceva. Aparatul de radio, care e vândut cu 10 lei pe piaţa europeană, este de fapt creat în China, unde forţa de muncă e mult mai ieftină şi piesele componente la fel de ieftine. Dacă ar fi fost făcut în Germania preţul aparatului ar fi fost 40-50 de lei.

De ce oare e diferenţa asta aşa de mare? De ce un gunoier în România câştigă 150 de euro şi unul în Anglia câştigă 800 de lire sterline? de 5-6 ori mai mult. De ce acelaşi produs, având aceeaşi calitate, în Spania costă 10 euro, iar în China 2 euro.

Cine suportă diferenţa asta aşa de mare? Cum de poate un aparat de radio să fie realizat de 4 ori mai ieftin în altă ţară, având aceeaşi calitate?

Răspunsul e unul simplu: aşteptările muncitorilor dintr-o ţară săracă sunt mult mai mici, pretenţiile lor asemenea. De ce oare marile companii ale lumii se mută tot mai spre est, închizând fabricile din occident? În occident concurenţa e mare, salariile la fel de mari, piaţa e suprasaturată, sunt restricţii mari din punct de vedere ecologic si social, trebuie anumite investiţii pentru a face faţă condiţiilor de acolo.

În schimb în est, lucrurile sunt mult mai simple, oamenii muncesc pe “te miri ce”, nu există restricţii ecologice, poţi defrişa păduri câte vrei, poţi extrage petrol şi ţiţei cât vrei, poţi face orice, fiind sub umbrela faptului că investiţiile străine directe ridică nivelul de trai al ţărilor sărace. Pe scurt, companiile mari, atunci când îşi deschid o fabrică în ţările sărace, pe motiv că deschid locuri de muncă şi pun în mişcare piaţa locală, pot face ce vor ele, neinteresându-se de calitatea vieţii oamenilor de acolo.

Concluzia: Diferenţa de la 50 de lei un radio creat în Germania şi 10 lei un radio realizat în China, este suportată de chinezi prin deteriorarea mediului în care trăiesc. Preţul de 10 lei nu este unul real ci este un preţ artificial suportat de alţi oameni pe propria lor viaţa.

Aşa se-ntâmplă cu toate produsele. Când vedeţi preţuri foarte mici, ireal de mici, şi oferte foarte atrăgătoare, gâdiţi-vă că cineva suportă consecinţele distracţiei noastre.

Am văzut undeva că aproximativ 80% din produsele pe care le cumpărăm astăzi în maxim 6 luni le aruncăm. De ce? Pentru că vedem altele noi, pentru că ni se arată altele noi şi suntem momiţi să le cumpărăm chiar dacă n-avem nevoie. Dar risipa asta o suportă cineva: ţările sărace în primul rând şi apoi întreaga planetă printr-o supra-producţie constantă.

Uşor uşor în câţiva zeci de ani vom ajunge o groapă de gunoi. Cumpărăm mult mai mult decât avem nevoie! Schimbăm lucrurile mult mai repede decât timpul lor de funcţionare.

Laicii in teologia ortodoxa

Nu exista o singura preotie. Exista "preotia imparateasca" a tuturor celor botezati, care e preotia de obste a tuturor credinciosilor botezati si unsi cu Sfantul Mir. Apoi mai exista preotia aparte a clericilor hirotoniti. Cuvantul laic a ajuns, din pacate, sa insemne nespecialist intr-un anumit domeniu. Aceasta inseamna ca lucrurile mai importante dintr-un anumit domeniu nu sunt facute de laici, ci de specialisti. Este o indepartare ca de la cer la pamant fata de intelesul cuvantului laic in Biserica primara. Provenind din cuvantul grecesc laos, care inseamna "popor", el se refera la poporul lui Dumnezeu, Israil, ales si sfintit de Insusi Dumnezeu ca popor al Sau, spre a-I sluji Lui in chip deosebit. Mai tarziu, in Noul Legamant, Biserica devine noul Israil, noul popor al lui Dumnezeu - chemat iarasi de Dumnezeu spre a-I sluji Lui in chip deosebit.

In practica Bisericii Ortodoxe fiecare crestin este hirotonit intru laic sau mirean prin Botez si Mirungere. Pe cand Botezul reface in noi chipul lui Dumnezeu intunecat de pacat, Mirungerea ne da puterea de a fi crestini, participanti responsabili la lucrarea Bisericii. Ea ne hirotoneste ca sa slujim si sa lucram pentru Domnul, ca popor al Sau in lumea de azi.

Deci cuvantul laic sau laikos are un inteles cu totul pozitiv. Moise spunea poporului legamantului: "Ca esti poporul sfant al Domnului Dumnezeului tau si te-a ales Domnul Dumnezeul tau ca sa-I fii poporul Lui ales din toate popoarele de pe pamant" (Deut. 7, 6).

Sfantul Pavel numeste pe toti crestinii botezati "impreuna cetateni cu sfintii, si casnici ai lui Dumnezeu" (Efes. 2, 19). Adresandu-se primilor crestini, Sfantul Petru spunea: "Iar voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti bunatatile in lume Celui ce v-a chemat din intuneric la minunata Sa lumina; voi care odinioara nu erati popor, iar acum sunteti poporul lui Dumnezeu; voi care odinioara n-aveati parte de mila, iar acum sunteti miluiti" (I Petru 2, 9-10). Laicii au o inalta chemare in Biserica Ortodoxa. Chiar daca apartin bisericii Sfantului Nicolae sau bisericii Sfantului Gheorghe, Sfantul Petru le spune ca sunt rod ales, preotie imparateasca, neam sfant, norod spre castigare.

Aceasta e identitatea laicului ortodox, acesta este el. Dupa ce i-a definit identitatea, Sfantul Petru da descrierea lucrarii laicului: "sa vestiti bunatatile celui ce v-a chemat pe voi din intuneric la minunata Sa lumina".

Locul laicului in Biserica Ortodoxa este evidentiat in Liturghie. Chiar cuvantul leitourgia insemna o lucrare comuna, de obste, in care toti cei prezenti sunt participanti activi. Preotul cheama poporul sa se roage: "Domnului sa ne rugam", "Sa plinim rugaciunea noastra Domnului". Deci nu numai preotul sau numai poporul savarseste Liturghia, ci intreaga Biserica, Trupul unic al lui Hristos.

Parintele Schmemann gaseste o minunata ilustrare a impreuna-slujirii Liturghiei de catre preot si mireni in cuvantul Amin: "Este un cuvant crucial. Nici o rugaciune, jertfa sau binecuvantare nu se da vreodata in biserica fara a fi incuviintata prin Amin, care inseamna, aprobare, acord, participare. Cand spun Amin unui lucru inseamna ca il fac sa fie al meu, ca imi dau consimtamantul pentru el... Iar Amin este intr-adevar cuvantul mirenilor din Biserica, infatisand functia laicilor ca popor al lui Dumnezeu, care primeste de buna voie si cu bucurie darul dumnezeiesc, dandu-si consimtamantul. Cu adevarat, nu exista slujba sau Liturghie fara Amin-ul celor ce au fost randuiti sa slujeasca lui Dumnezeu ca obste, ca Biserica."

Inainte de a incheia acest subcapitol despre teologia laicatului in Biserica Ortodoxa, trebuie sa pomenim pe scurt cateva din celelalte cai prin care mirenii sunt partasi preotiei. Cand preotul binecuvanteaza adunarea credinciosilor spunand "Pace tuturor", enoriasii participa intorcand binecuvantarea cu cuvintele: "Si duhului tau".

Mireanului ii este ingaduit sa boteze si sa duca Impartasania bolnavilor in cazuri de urgenta. In Rusia Sovietica, cand preotii nu puteau duce Sfintele Taine muribunzilor fara aprobarea autoritatilor, laicii strecurau Impartasania in spitale in sandviciuri. Cand episcopii Bisericii hotarasc asupra unei doctrine intr-un Sinod Ecumenic, hotararea lor este ratificata si aprobata de constiinta Bisericii, adica de mireni. In cartea sa, Anatomia unei Biserici, Mario Rinvolucri scrie: "In Ortodoxie oamenii din popor sunt socotiti a fi defensores fidei (aparatorii credintei). Daca ei nu sunt pregatiti pentru reunificare printr-un proces treptat de ( ... ) lamurire, reunificarea va ramane pe hartie, cel putin in ce priveste tinuturile grecesti.”

Aceasta arata cat de mult sunt chemati mirenii ortodocsi sa fie partasi preotiei. Clericul e numit "Parinte" in Biserica Ortodoxa, fiindca clericii sunt cei prin care ne nastem in Hristos prin botez. Adresarea catre un episcop se face cu "(Inalt) Preasfintite Parinte". Episcopii supravegheaza viata sacramentala si educatia crestinilor dintr-o arie geografica cunoscuta sub numele de episcopie. Treburile administrative ale parohiilor locale sunt conduse de un consiliu parohial ales de enoriasi. Titlul de "Parinte" arata atitudinea credinciosului fata de rolul preotului: el este indrumator duhovnicesc, care trebuie sa slujeasca, sa calauzeasca, sa ocarmuiasca, sa sfatuiasca si sa sfinteasca pe crestin in trecerea sa prin aceasta viata catre vesnicie.

 Mina, grSfantulabnic ajutator pentru pagubiti

Sfantul Mina este praznuit de ortodocsi pe 11 noiembrie, iar romano-catolicii il serbeaza pe 24 noiembrie. Este sfantul care ii ocroteste pe pagubiti, se arata grabnic ajutator celor nedreptatiti in procese si celor ce au pierdut ceva sau au fost inselati. Mii de oameni, fiecare cu durerea pierderii a ceva, sunt prezenti indeosebi pe 11 noiembrie, la Biserica "Sfantul Mina" din Bucuresti, cu credinta ca vor recapata ce-au pierdut daca se roaga la moastele mucenicului Mina.

Sfantul Mina este de origine egipteana. S-a nascut in apropiere de Memphis, stravechea capitala a faraonilor. A trait in timpul imparatilor romani Diocletian si Maximian. Ramane orfan pe cand era copil. Tatal i-a murit cand avea 11 ani, iar mama sa a murit la doar trei ani dupa acesta.

Sfantul Mina leapada haina de ostas si imbraca haina pustincului

Sfantul Mina ajunge in armata imperiala, insa, la 23 februarie 303, cand Diocletian a emis primul edict de persecutare a crestinilor, paraseste armata si se retrage in desert, dedicandu-se vietii ascetice. Dupa putin timp, Dumnezeu i-a dat puterea de a face minuni.

In vremea petrecuta in pustiu l-a intalnit pe Sfantul Macarie Egipteanul care i-a spus: "Ce cauti Mina, de unul singur, intre cer si pamant? Locul tau este printre oameni, ca acestia sa ia aminte la cuvintele si faptele tale. Daca ai schimbat o haina de ostas cu alta, atunci sfarseste pe campul de lupta, ca sa inviezi ca un invingator fara sabie“.

Prezent in Cotyaeum la celebrarea unei sarbatori pagane, marturiseste fara ezitare ca este crestin. Este luat de soldati si dus inaintea prefectului Pyrrhus. Pentru ca a refuzat sa se lepede de credinta in Hristos, i s-au taiat mainile si picioarele, apoi capul.

Moastele Sfantului Mina

Incepand din anul 1874, biserica "Sfantul Mucenic Mina" din Bucuresti pastreaza fragmente din moastele Sfantului Mina. Ele au fost aduse de la Manastirea "Sfantul Mina" din Egipt si puse intr-o racla executata in anul 1941, cu sprijinul arhiereului Veniamin Pocitan.

Credinciosii se pot inchina la moastele Sfantului Mina si in Catedrala mitropolitana din Iasi. In aceasta Catedrala, printre moastele celor 32 de sfinti, se afla si un fragment din moastele Mucenicului Mina.

Si in Biserica "Sfantul Mina" din cartierul Obcin (Suceava) sunt prezente doua fragmente din moastele Sfantului Mina. Ele au fost aduse din Grecia, in august 2001, de catre Arhiespicopul Sucevei si Radautilor.

Orasul Sfantului Mina - unul din cele mai vestite locuri de pelerinaj

Potrivit traditiei, trupul sfantului a fost luat de sora sa, si impreuna cu cativa soldati l-au dus la Alexandria pentru a fi pus intr-o biserica. In momentul in care persecutia impotriva crestinilor a incetat, un inger i s-a aratat Patriarhului Atanasie al Alexandriei, spunandu-i sa ia trupul Sfantului Mina si sa-l duca in Desertul de Vest. La cativa kilometri de Alexandria, la marginea Lacului Mariut, camila care ducea trupul sfantului, nu a mai vrut sa se miste, chiar daca a fost fortata de crestini sa mearga mai departe. Au interpretat acest lucru ca pe un semn de la Dumnezeu si au ingropat trupului Sfantului Mina in acel loc.

Multa vreme nu s-a stiut nimic de trupul Sfantului Mina, pana cand locul in care a fost inmormantat a daruit vindecare in mod miraculos unui pastor si turmei sale bolnave. Din Sinaxarul etopian aflam: “Si Dumnezeu a vrut sa arate locul trupului Sfantului Mina. Si era in acel desert un anume pastor, si intr-o zi o oaie care suferea de boala scabiei s-a dus in acel loc si s-a scufundat in apa micului izvor din apropierea locului si s-a rostogolit prin el si s-a vindecat pe loc. Si cand pastorul a vazut lucrul acesta si a inteles miracolul s-a minunat peste masura. Si dupa aceea obisnuia sa ia praf de pe acel altar si sa-l amestece cu apa si sa il puna pe oi si daca erau bolnave de scabie erau vindecate pe loc. Si obisnuia sa faca asta tot timpul si astfel ii vindeca pe toti care veneau la el.”

Locul a devenit atat de cunoscut, incat si fiica imparatului Constantin cel Mare a fost vindecata aici de lepra.

In urma acestei minuni, Sfantul Mina i s-a aratat in vis imparatului si i-a descoperit ca in acel loc se afla inmormantat trupul sau. Ca multumire, imparatul va construi o biserica, in care a asezat racla cu moastele Sfantului. Asa va lua nastere orasul Sfantului Mina, unul din cele mai vestite locuri de pelerinaj din lume. Mentionam ca sunt cateva versiuni care il inlocuiesc pe Constantin cu imparatul de la sfarsitul secolului al V-lea, Zeno.

Orasul a fost distrus de arabi la mijlocul secolului al VII lea. In prezent, la aproximativ 1 km distanta de orasul Sfantul Mina, patriarhul copt, Chiril al VI-lea al Alexandriei, a ridicat o manastire in care se afla spre inchinare moastele Sfantului Mina.

Una din minunile Sfantului Mina

Mergand odata un crestin ca sa se inchine in biserica Sfantului Mina, a fost gazduit la o casa de straini. Stapanul acelei case, cunoscand ca gazduitul avea bani in sanul sau, s-a sculat in miezul noptii si l-a omorat. Apoi, taindu-l bucati l-a pus intr-o cosnita si a ascuns-o in camara cea mai ascunsa din casa sa. In vreme ce ucigasul se afla in nevointa si in ingrijorare, cum, unde si cand sa se duca sa ascunda partile celui ucis, i s-a aratat lui Sfantul Mina, calare in chip de ostas. Gazda a fost intrebata ce a facut cu strainul care gazduise la ea. Ucigasul a marturisit ca nu stie nimic. Atunci sfantul, pogorandu-se de pe cal, a intrat inauntrul camerei celei mai ascunse si, afland cosnita si scotand-o, s-a uitat la ucigas si i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigasul de frica, a cazut la picioarele sfantului. Iar sfantul, punand la loc toate membrele celui ucis si rostind o rugaciune, a inviat mortul si i-a zis lui: "Da lauda lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicandu-se ca din somn si cugetand cele ce a patimit de la cel ce-l gazduise si cum a castigat viata a doua oara, a slavit pe Dumnezeu; iar multimea se inchina ostasului ce se aratase si care-l inviase. Si dupa ce s-a ridicat de jos ucigasul, a luat sfantul banii de la el si i-a dat omului pe care-l inviase, zicandu-i: "Du-te frate in calea ta”. Si a incalecat si s-a facut nevazut.

Rugaciune catre Sfantul Mare Mucenic Mina

O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina, si de minuni facatorule; primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat , scap eu ticalosul si catre sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea, vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule, si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui?

Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos.

Asemenea si lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur tinut in maini, fiindca il fagaduise bisericii tale. Tot asa si femeia Sofia, care venea spre inchinare in sfant locasul tau, nu numai ca a fost izbavita de ostasul acela ce o silea spre pacat, dar si pe ostas dupa cuviinta l-ai certat. La fel si schiopul care venea la sfanta biserica ta spre inchinare, cu rugaciunea indata l-ai tamaduit. Asemenea si femeii celei mute, i-ai deschis graiul si vorbea curat. De asemenea, atunci cand iudeul daduse prietenului sau crestin o punga cu galbeni, pe care crestinul tagaduia ca a primit-o, jurand pentru aceasta chiar in biserica ta, tu, nu numai ca ai izbavit pe crestin de juramant, dar si evreul, vazand minunea ta, a crezut intru tine si a venit la credinta crestina. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minunat. De ceea incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti Sfinte, ca atunci si astazi,ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind, si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, celui ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale, si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
 

• Continuare de la: SFANTUL IERARH NECTARIE – “CIOBURI” DIN PATIMIREA UNUI ARHIEREU sau PRIGOANA DIN SPATELE ICOANEI

Grija pentru mănăstire

Multe au fost „semnele” şi minunile împlinite de prietenul lui Dumnezeu şi înainte de moartea sa aducătoare de viaţă. Martori vrednici de crezare au povestit că odată, când dumnezeiescul Părinte mergea să slujească la bisericuţa „părăsită” a Sfântului Dionisie, ocrotitorul locului, într-o dimineaţă - „ce-o zugrăvise al lui April penel divin cu flori sălbatice de primăvară” - i-a ieşit în faţă pe cărare un şarpe uriaş, ce stătea pe coadă şi şuiera din limbă a ameninţare.

Sfântul, cu netulburarea dăruită de rugăciunea sa neîntreruptă şi de iubirea care-i ţineau tot timpul sufletul aprins, a închinat târâtoarea cu toiagul său de nevoitor şi a rostit asupra ei cuvintele:

„Acolo unde eşti să înţepeneşti. Iisus Hristos biruie.”

Şarpele s-a mai mişcat de câteva ori fără vlagă şi a împietrit pe loc, aşa cum se găsea, cu capul ridicat. După săvârşirea Sfintei Liturghii, sfântul a trimis doi muncitori să omoare şarpele cu pietre. Ceea ce s-a şi întâmplat. Muncitorii mărturiseau apoi că niciodată nu mai văzuseră prin acele locuri o asemenea fiară şi se minunau de puterea Sfântului Nectarie.

Deşi trecuseră deja trei ani, mănăstirea tot nu fusese recunoscută oficial. Teoclit nu dăduse nici un răspuns la scrisoarea Sfântului Părinte şi nici la raportul maicii Xeni. S-a mărginit numai la a face un fel de inspecţii, trimiţând mai mereu câte un arhimandrit.

Suntem deja în anul 1917, când a izbucnit la Salonic mişcarea separatistă a lui Venizelos, care a împărţit poporul în două tabere, atrăgând şi Biserica. Teoclit, care era monarhist, s-a aflat în fruntea excomunicării eşuate a politicianului cretan. După venirea la putere a acestuia, Mitropolitul a fost detronat şi în locul lui a fost ales Meletie Metaxakis. Judecata Domnului e de nepătruns, dar şi plata Sa aducătoare de îndreptare. În aceste împrejurări sfântul Părinte a depus la Sfântul Sinod o nouă cerere pentru recunoaşterea sfintei sale mănăstiri din Egina închinate Sfintei Treimi. Cererea sa era însoţită de copiile celorlalte acte şi de copia cererii depuse la Ministerul Cultelor. O redăm în continuare aşa cum a fost scrisă, de dragul istoriei:

Egina, 2 a-III-a 1918

Către Cinstitul şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei

Am onoarea de a depune la Cinstitul şi Sfântul Sinod cererea de recunoaştere a sfintei mănăstiri de maici întemeiate de mine cu hramul Sfânta Treime şi de a trimite alăturat şi istoricul ei, ca să-i cunoască începuturile. Depun, de asemenea, copia cererilor mele anterioare către fostul Mitropolit al Atenei şi fost preşedinte al Sfântului Sinod, Înalt Prea Sfinţitul Teoclit, în care ceream să se recunoască mănăstirea ridicată de mine în Egina. Prima cerere este din 7 august 1913, cea de-a doua din 20 iunie 1914 şi cea de-a treia din 10 octombrie 1914. Aceasta din urmă a fost scrisa ca răspuns la scrisoarea trimisă mie de fostul Mitropolit al Atenei, Înalt Prea Sfinţitul Teoclit. Vă trimit, de asemenea, copia cererii mele către Onoratul Minister al Cultelor, tot pentru recunoaşterea acestei Mănăstiri.

Trimit alăturat şi 1) o copie a actelor prin care Consiliul Municipal din Egina ne cedează Biserica având hramul Izvorul Tămăduirii din Palia Hora (Oraşul Vechi) dimpreună cu cele câteva chilii părăsite şi năruite 2) înştiinţarea cu nr. 5279 trimisă de Prefectura Atticii Primarului Eginei, prin care se aprobă cedarea bisericii cu hramul Izvorul Tămăduirii din Palia Hora 3) Actul de cesiune cu nr. 17126 întocmit la Notariatul din Egina şi 4) Certificatul cu nr. 17.126 eliberat de judecătorul de ocol, custodele cărţii funciare din Egina.

La toate aceste demersuri făcute de mine pe lângă Înalt Prea Sfinţitul şi pe lângă Ministerul Cultelor nu mi s-a dat nici un răspuns din motive care nu mi s-au adus la cunoştinţă.

Dorind a căpăta un răspuns în vederea recunoaşterii necesare a mănăstirii, mă adresez Cinstitului şi Sfântului Sinod, cu rugămintea de a se pronunţa în această problemă.

Încredinţat că cererea mea va fi aprobată, rămân cu cel mai adânc respect.

Nectarie de Pentapolis

Se pare că războiul dus împotriva mănăstirilor în vremea lui Farmakidis nu luase încă sfârşit. Capii şi administraţia Bisericii, alcătuită din Episcopi ce studiaseră teologia cu profesori formaţi la Universităţile protestante simţeau dacă nu chiar aversiune, cel puţin nu simpatie pentru mănăstiri şi monahi. De aceea mănăstirea Sfântului Nectarie întâmpina atâtea greutăţi şi piedici, care nu erau altceva decât o formă mascată de refuz al autorităţilor de a o recunoaşte. Aceasta, în ciuda faptului că ierarhii cu siguranţă ceva tot trebuie să fi aflat despre marea lucrare din insulă şi despre faima tot mai întinsă a marelui şi sfinţitului ctitor al mănăstirii, pe care copiii, ca fiinţe curate ce sunt, îl vedeau înălţându-se cu un metru deasupra pământului când liturghisea.

În zadar s-a luptat sfântul să înfrângă împotrivirea Părinţilor din Sinod şi să le trezească interesul, fie spunându-le că mănăstirea va sluji drept şcoală de fete, „unde tinerele aveau a primi o educaţie moral-religioasă desăvârşită şi a deveni învăţătoare în aşezămintele pentru fete”, fie ameninţându-i vădit că mănăstirea va fi trecută în grija statului, ca obşte a unor fecioare evlavioase, „după modelul Bisericii Apusene”.

Din nefericire, arhiereii cunoşteau şi trăiau atât de puţin bogăţia Bisericii Ortodoxe, încât nu bănuiau că monahismul este nedespărţit de Biserică. Se pare că Domnul îi rezervase credinciosului său slujitor şi această încercare: să le înveţe la rândul lui pe maicile pe care le păstorea ce este adevărata răbdare, prin pilda păcii sale netulburate, trăite în cea mai adâncă bucurie.

Capitolul VII

1. Ultimele ispite şi adormirea

Cuviosul Părinte, „încovoiat de bătrâneţe şi vlăguit de boală”, îşi trăia ultimele zile al petrecerii sale pe pământ. Era luminat cu totul de bucuria duhovnicească şi avea conştiinţa nepătată şi lipsită de orice vină a unei vieţi trăite în curăţie, iar inima plină de iubirea „care izgonise toată teama”. Deşi slăbit de bătrâneţea purtată cu cinste şi chinuit de boala de prostată, îndura cu curaj neabătut şi cu cea mai mare bucurie toate durerile şi neputinţele. Sfântul vieţuise cea mai înaltă formă de libertate, urmând îndemnul:

„Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti” (I Petru 2,13) şi

„Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5,7).

Cu adevărat îndumnezeitul nostru episcop şi nevoitor aflându-se unit cu Hristos în rugăciune şi dor aprins, ce lucru ar mai fi putut să-i tulbure această legătură tainică? Partea doritoare a sufletului şi-o legase pe veci de înfrânarea deplină, cealaltă parte, cea a patimilor şi a mâniei, o prefăcuse cu totul în legătură de iubire pentru Dumnezeu, iar partea cugetătoare lucra numai în rugăciune şi în vederi duhovniceşti. Domnul slavei îl bucura cu descoperirea tainelor dumnezeieşti, răsplătindu-l astfel şi întărindu-l şi mai mult pe robul Său credincios şi pe economul Harului Său.

De aceea Prea Sfinţitul Părinte primea liniştit şi fără tulburare ispitirile potrivnicului, rugându-se pentru aceia ce se făcuseră fără voie uneltele lui. „Ca leul răcnind care dă târcoale ca să înghită ceva”, şi satana căuta a-l abate de oriunde, dar, neavând nimic necurat înlăuntrul ierarhului limpede ca diamantul, îşi ducea războiul din afară, cu mijloacele pe care le îngăduia Dumnezeu. Vrăjmaşul vedea că Sfântul era nebiruit şi de aceea mai tare se dezlănţuia asupra lui.

La vârsta de 72 de ani Sfântul a avut de înfruntat o ultimă şi mare ispită. Felul în care a primit-o a fost o încununare a nepătimirii şi o dovadă a desăvârşirii sale. Era o nouă, ultimă şi înfricoşătoare calomnie şi totodată o grea ispită, asemenea aceleia ce l-a făcut pe dumnezeiescul David să strige şi să-L roage pe Dumnezeu:

„Izbăveşte-mă de ponegrirea oamenilor şi voi păzi poruncile Tale”.

O nefericită ce pierduse drumul drept şi o luase pe cel al păcatului avea o fiică frumoasă şi cuminte, ce mergea pe douăzeci de ani. Voind să scape de primejdia ce o pândea din partea celeia ce i-a dat viaţă, fata s-a dus la Sfânta Treime, unde a fost primită ca ucenică. Maică-sa, când a aflat, a înnebunit de furie. S-a dus s-o caute şi a cerut-o înapoi, ameninţând că altfel avea să dea foc mănăstirii.

Dumnezeiescul Părinte a poruncit maicilor care veniseră să-i ceară ajutorul să păzească ucenica cea nouă, dar nefericita mamă, ca o adevărată unealtă a satanei ce era, s-a adresat arhiepiscopului Meletie şi anchetatorului din Pireu, pe care, cu diavolească prefăcătorie, i-a convins că „diavolul acela de călugăr” le ţinea, pe fiica ei şi pe celelalte călugăriţe, de iubite şi că ar fi făcut copii cu dânsele!

După Meletie, în Egina a venit şi anchetatorul. „E ruşine şi a spune” cât l-au înjosit pe Părinte. Dumnezeu a îngăduit „potrivnicului” ispita aceasta pentru a străluci şi mai tare blândeţea şi iubirea sfântului pentru vrăjmaşi, iubire care lucrează prin rugăciunile sale pentru binele lor. Când de Dumnezeu purtătorul nostru Părinte primea aceste „duşuri” de ocări şi acuzaţii pline de neruşinare, venite de la un procuror superficial şi necuviincios, faţă de maicile sale răscolite de această nedreptate, tăcea şi doar arăta spre cer cu degetul. Înlăuntrul său însă sfântul îl ruga pe Domnul să-i ierte aceluia „sfruntarea”.

Dumnezeiescul Părinte vedea, ca toţi ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu, ce se afla în spatele întâmplărilor, oricât de dureros ar fi fost. Cu ochii credinţei îl vedea pe Dumnezeu nelipsind nici o clipă din viaţa noastră, iar pe de altă parte îl vedea pe satana cerându-I voie „a cerne ca pe grâu” pe creştini. Sfântul vedea cu ochii minţii ceea ce multora le este ascuns. Cei sfinţiţi prin Duhul văd în spatele oamenilor uneltirile diavolului, cel ce lucrează prin uneltele sale, şi de aceea luptă cu ispita vicleană prin rugăciune, întristându-se totodată pentru aceste unelte, fiindcă fără voie şi fără să ştie îi fac lui pe voie. Sfinţii se roagă pentru aceşti nefericiţi să-i izbăvească Dumnezeu de asuprirea diavolului. Aşa s-a purtat şi Sfântul Nectarie faţă cu ispita cea nouă.

Dincolo însă de netulburarea sfântului în faţa răului, nu putem trece cu vederea purtarea necuviincioasă şi nedreaptă a procurorului. Meletie, cu toate că întârzia să afle adevărul, plecase din Egina satisfăcut că şi el îl întinase destul pe preacuratul Părinte. Procurorul însă, oricât de verosimil i s-ar fi părut denunţul unei femei simple şi cu mintea rătăcită de furie, ar fi trebuit ca până la dovedirea faptului câtuşi de puţin să se îndoiască. Dimpotrivă, punându-se mai prejos de îndatoririle sale şi purtându-se fără cel mai mic respect faţă de un episcop cu totul nevinovat şi neprihănit, în vârstă de 72 de ani, şi-a depăşit atribuţiile şi a pătat cu o anchetă condusă abuziv o sfântă mănăstire. Se pare că şi acest nefericit a fost fără voia sa un instrument al vrăjmaşului, fiindcă era deschis energiilor diavoleşti şi poate şi un duşman orbit de trufie al clerului.

Nu mult după ce din nefericita aceea vrednică de cea mai adâncă milă a ieşit la iveală o cumplită ponegritoare, anchetatorul a făcut cangrenă la mână. Soţia sa, căreia i-a încredinţat acest mare păcat, a alergat la Sfântul Nectarie, care a mângâiat-o spunându-i că iertase de la început purtarea soţului ei şi că se va ruga pentru dânsul. Dumnezeu, Care totdeauna împlinea voia Sfântului Său Părinte, de data aceasta nu l-a ascultat, poate pentru a învăţa din această întâmplare şi alţii a fi cu luare aminte la purtările lor faţă de „unşii Domnului”. Acel om al legii, neatent la cele ce nu se cuvin a fi făcute, a sfârşit în chinuri cumplite, fiindcă a refuzat să i se taie mâna.

Atunci când o maică ce se împărtăşise mai puţin din întelepciunea creştină şi nu gustase din tăcerea ce se cuvine păstrată de cineva atunci când e ponegrit l-a certat pe Părinte, întrebându-l:

„Prea Sfinţite, de ce nu vorbiţi?”,

el i-a răspuns:

„Asta vă învăţ eu de atâta timp?”

Viaţa dumnezeiescului Părinte a fost sfântă, iar purtarea sa desăvârşită. După ce toată această viaţă „şi-a petrecut-o în binefaceri”, a urcat pe cele mai înalte trepte ale scării virtuţilor, a murit „pentru lume”, a trăit în Iisus Hristos, s-a făcut sălaş al Duhului Sfânt, bărbat îndumnezeit şi asemenea lui Dumnezeu, ajungând la dumnezeire, a dobândit nemurirea încă din această lume, de unde a purces spre viaţa cea veşnică şi fără sfârşit, pururea fericită şi întocmai cu cea a lui Dumnezeu.

După ce trupul său a îndurat mulţi ani durerile grele şi aproape insuportabile ale bolii cronice de prostată, ajunsese acum la capătul îndurării. De aceea medicul l-a sfătuit să se interneze de urgenţă la spitalul Areteio din Atena. Sfântul nu s-a mai împotrivit. A dorit însă să se închine mai înainte la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la mănăstirea Hrisoleontissa. Astfel, în ziua de 20 august 1920, după Sfânta Liturghie, s-a urcat pe măgăruş şi însoţit de două maici a sosit după o oră la mănăstire. A intrat îndată în biserică şi a căzut în genunchi dinaintea sfintei icoane a Preacuratei. A rămas mult timp aşa rugându-se, mai mult de o jumătate de ceas. Rugăciunea lui era şi rugă aprinsă şi cerere, şi implorare, şi mulţumire, şi slăvire. O ruga pe Maica Domnului să ocrotească mănăstirea, să-i ocrotească fiicele duhovniceşti şi pe toată lumea. La urmă le-a lăsat pe toate la voia Fiului Ei, Căruia I se supusese întotdeauna.

La Mănăstirea Maicii Domnului a rămas 15 zile. S-a rugat, a citit, a scris şi şi-a liniştit sufletul. Văzând că se simţea tot mai rău şi că picioarele i se umflaseră destul de tare, a hotărât să se întoarcă la Sfânta Treime, cu intenţia de a se interna în spital. S-a mai rugat o dată îndelung înainte de plecare în faţa icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Fecioare, s-a aburcat apoi pe spinarea măgăruşului şi a pornit, însoţit de fiicele sale duhovniceşti. Ştiind că vedea pentru ultima oară acele locuri, s-a coborât de pe spinarea măgăruşului, a îngenuncheat, şi-a ridicat mâinile, ochii şi mintea într-o rugăciune fierbinte către Domnul slavei pe Care La iubit şi L-a slujit în toată viaţa sa plină de sfinţenie. Se pare că în acele clipe mintea curată şi înaltă a Părintelui „a fost răpită” la Domnul şi că, după ce a ieşit din sine, trupul i-a rămas nemişcat destulă vreme. Una din însoţitoare, necunoscătoare a acestor stări, în care duhul este purtat la Dumnezeu, s-a apropiat neliniştită şi l-a mişcat uşor. „Biata de tine, m-ai întrerupt din rugăciune”, a certat-o Părintele ştergându-şi lacrimile.

Înainte de a se urca din nou pe blândul necuvântător a spus:

„Să mai binecuvântez o dată mănăstirea noastră şi pe toţi creştinii din insulă, fiindcă nu peste mult voi pleca”.

„Unde o să pleci, Părinte”,

l-a întrebat maica Nectaria. Dânsul i-a răspuns:

„La ceruri” !

După ce s-a întors la mănăstirea sa dragă, marele nevoitor al lui Hristos, învins de boală, a acceptat să fie dus la Atena şi să se interneze în spitalul Areteio, ca un simplu ieromonah. Plin de pacea „mai presus de minte” pe care o lucrează Sfântul Duh în sufletele celor curaţi şi dorind cu aprindere cele cereşti, aşa a răbdat sfântul durerile cumplite ale bolii.

Vedea limpede că sfârşitul şederii sale pe pământ se apropia. Ştia că ieşind din trupul acesta avea să intre în lumea adevărată a luminii, a vieţii celei adevărate, „unde răsună glasul curat al celor ce prăznuiesc”, unde este lumina nezidită a Sfintei Treimi, „mai curată şi mai desăvârşită”, unde stă Cuvântul cel întrupat pe Care-L iubise cu iubire Dumnezeiască din anii copilăriei şi „ale Cărui cărări aspre le-a păzit cu cuvintele buzelor sale”. Aşadar, străbătuse cu bărbăţie „cărarea sa cea strâmtă şi îngustă”, ţinuse cu iubirea ce-i izvora din suflet „cumpăna cea dreaptă” şi de la Domnul Iisus însuşi învăţase „să fie blând şi smerit cu inima”. Şi L-a imitat. Nu numai în exterior, ci având sufletul în deplină unire cu „duhul frânt şi smerit”, pe care Sfântul Duh îl dăruieşte celor cu inima smerită care s-au unit prin iubire cu toată zidirea.

Cuviosul vedea că va pleca în curând spre adevărata sa patrie, unde-şi făcuse „locaş” încă din tinereţea sa neprihănită, ca unul ce „locuia dimpreună cu sfinţii, casnic al lui Dumnezeu”. De aceea, toată viaţa ce-i fusese inspirată de Duhul şi-a trăit-o ca un nepământean, ca un străin de lumea aceasta, de care se deosebea atât de mult, ca unul ce n-a fost nici prieten al acestei lumi şi nici prieten al celor ce iubesc lumea „robită celui viclean”. De aceea toţi ai acestei lumi au luptat împotriva lui, l-au prigonit şi l-au ponegrit. Fiindcă trecerea lui pe pământ a fost trecerea unui sfânt, nu „căile sale au fost altele”, au fost căile unui străin şi ale unui vieţuitor vremelnic al acestor locuri.

Sfântul Nectarie vedea în Duhul Sfânt că „o dată oglinzile sparte” o va vedea pe Maica Sfinţilor, a fiilor Bisericii. Fecioara Maria şi Născătoarea Luminii, pe care o iubise cu dragoste negrăită toată viaţa sa luminată, căreia îi închinase imnuri nenumărate şi pentru care ardea cu flacără nestinsă sufletul său purtător de Hristos. Într-însa vedea toate bunătăţile firii şi pe cele mai presus de fire, o vedea pe cea „prin care ajungem la Dumnezeu”, pe cea care este „Dumnezeu după Dumnezeu şi a doua după Treime”, nemijlocita sa ocrotitoare şi nădejdea sa nedezminţită.

Părintele teofor al Bisericii vedea că avea a se mântui pentru vecie „prin Harul lui Hristos” şi că avea a intra pe tărâmul oştirilor îngereşti şi al cetelor de sfinţi ce strălucesc „ca luminătorii” în lumina neînserată purceasă din izvorul luminilor, în ţinutul frumuseţii nesfârşite, al bucuriei necuprinse şi al negrăitei fericiri dăruite de comuniunea cu sfinţii. Ştia că avea să întâlnească acolo pe cei ce biruiseră lumea, pe nevoitorii purtători de cunună ce „îşi spălaseră veşmintele în sângele Mielului”, pe Cuvioşii pustiei ce şi-au biruit trupul şi deopotrivă lumea şi pe cârmuitorii ei. Tot acolo îl aşteptau oştirile purtătoare de lumină ale prea dulcilor fiinţe îngereşti şi toate cugetele dumnezeieşti ale Bisericii purtătoare de biruinţă a lui Hristos.

Trăind acest praznic al inimii, al minţii şi al tuturor puterilor sufletului şi duhului său, această negrăită fericire ce-l cuprinsese în aşteptarea bunătăţilor dumnezeieşti, simţea revărsându-se înlăuntrul său o dulceaţă aproape cu neputinţă de îndurat, ce se prefăcea în lacrimi fireşti şi mântuitoare de recunoştinţă, în imnuri, în psalmi şi în cântări răsunându-i „în inimă”, în stihuri de slavă închinate Treimii sale preaiubite şi preacuratei sale ocrotitoare Născătoarea de Dumnezeu. Valurile de Har îi umpleau toată fiinţa acestui călugăr puţin la trup, dar cu adevărat uriaş în duh, acestui ierarh „desăvârşit” şi creştin întru totul asemenea lui Hristos. Cel ce stătea acum neputincios, ca un străin, pe patul unui spital pentru săraci, stârnind poate milă şi compătimire, a fost binefăcătorul unor mulţimi nenumărate de deznădăjduiţi. Harul său nu se sfârşea însă aici, fiindcă Părintele avea a mai fi binefăcătorul multora din această lume, tămăduind nevoinţele sufletelor şi ale trupurilor, fie ca mărturisitor, fie prin rugăciunile şi nenumăratele sale minuni. Aşadar, Părintele teofor, nevoitor şi arhiereu, „săracul pe mulţi i-a îmbogăţit”, un neînsemnat printre cei neînsemnaţi în spital, aştepta să se împlinească voia lui Dumnezeu, purtat pe mări ale fericirii. Trecuseră două luni de la internare şi medicii se gândeau la o intervenţie chirurgicală. Era însă de prisos, fiindcă „Cel ce avea putere asupra morţilor şi viilor, ca Dumnezeu” l-a chemat „întru bucuria Sa” la miezul nopţii de 8 noiembrie 1920:

„Vino binecuvântatul Tatălui meu… moşteneşte împărăţia cea pregătită ţie de la întemeierea lumii…” (Matei 25,34).

Aşa s-a sfârşit o viaţă plină de sfinţenie şi de lumină Dumnezeiască, un „locaş” al Sfintei Treimi. Şi pentru că viaţa viitoare şi veşnică este o continuare a celei prezente, într-o formă mai desăvârşită şi mai deplină, desigur în alte dimensiuni, ce nu pot fi comparate, Nectarie purtătorul de Dumnezeu s-a apropiat de tronul Domnului ca un dumnezeu după Har. Există oare o cinste mai mare decât aceasta pe pământ, în ceruri, sub veacuri? Evanghelistul Iubirii spune:

„Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că, dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este” (I Ioan, 3,2).

Ce suflet nu se cutremură la auzul acestei făgăduieli a Domnului, care pentru preablândul nostru Părinte s-a împlinit?”.

• Cititi si: Sfantul Nectarie de Eghina – cel prigonit de fratii sai

2 Comentarii »

- 20 de ani de la adormirea Fericitului Parinte Marturisitor Epifanie

• PARINTELE CU INIMA FARA IESIRI
• Crampeie din … invataturile parintelui grec Epifanie

(Sursa: Areopag)

Primejdiile venite din „Dialog”

Cum despărţim deci iubirea de adevăr? Un singur Dialog poate exista: Fie „Dialogul iubirii întru adevăr”, fie „Dialogul adevărului întru iubire”. Creştineşte nici iubire fără adevăr nu poate exista, nici adevăr fără iubire. Când iubeşti indiferent de adevăr nu iubeşti cu adevărat. „Iubirea” aceasta e posibil să fie nobleţe, diplomaţie, bune moravuri, comportament minunat, ataşare sentimentală, orice altceva, însă iubire, iubire a lui Hristos, nu este! Iar când îi înveţi pe alţii adevărul şi nu iubeşti, nu trăieşti întru adevăr. E posibil să ai cunoaştere subţire a adevărului, e posibil să crezi în diferite dogme corecte, dar nu eşti diferit de demoni. „Şi demonii cred şi se înfricoşează” (Iacov 2, 19), dar nu se mântuiesc! Credinciosul, urmându-L pe Hristos în toate, îi iubeşte pe toţi. Şi pe cei de altă credinţă, şi pe cei de altă religie, şi pe atei, şi pe hulitorii şi prigonitorii Acestuia. Tocmai pentru că-i iubeşte, are „mare tristeţe şi durere neîncetată în inimă”, fiindcă toţi aceştia sunt departe de adevărul care mântuieşte. Creştinul fără dragoste este „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13, 1).

* * *

Ce înţelegem când spunem „Dialogul iubirii întru adevăr” sau „Dialogul adevărului întru iubire”? Nu cumva faptul că vom cerceta, întru iubire, spre aflarea adevărului? Acest sens al „Dialogului” ar fi posibil să existe doar dacă doi atei sau necunoscători ar hotărî să dialogheze. Însă atunci când dialoghează un creştin ortodox cu oricine altcineva, acest sens este total exclus. Pentru noi adevărul nu se discută, nu poate fi obiect de cercetare: doar se oferă. Şi se oferă, deoarece există. Şi există, fiindcă a fost predat şi se păstrează. Aşadar dialogul adevărului întru iubire (sau al iubirii întru adevăr), pentru ortodox înseamnă: „Dialoghez cu cel de altă credinţă, din iubire pentru el, ca să-i arăt unde este adevărul şi cum va fi condus la el”. Desigur, Dialogul nu se identifică cu predica. Vor vorbi amândouă părţile, îşi vor spune punctele de vedere. Vor fi împotriviri, tensiuni, dezacorduri. Însă scopul ortodoxului va fi mereu nezdruncinat: Fără compromisuri şi cedări, va depune mărturie pentru adevăr, cu stăruinţă şi răbdare! Dacă se cade de acord în ceea ce priveşte adevărul, bine; dacă adevărul nu este primit, se întristează.

Suntem deci pentru „Dialog” cu papistaşii? Şi da şi nu! Da, dacă putem dialoga în condiţiile de mai sus. Nu, dacă prin „Dialog” înţelegem cercetare a adevărului, adică plecăm de la ipoteza că niciunul nu deţine adevărul absolut şi integral, ci peste tot există fărâme de adevăr şi molecule de rătăcire şi prin urmare vom lucra pentru strângerea tuturor fragmentelor de adevăr, vom face din ele un corp comun şi din acesta vom ajunge la un acord… Asemenea „Dialog” niciun ortodox – ortodox adevărat, nu doar cu numele – nu e posibil să-l aibă, de vreme ce mai înainte acceptă şi mărturiseşte că Duhul Sfânt rămâne încontinuu în Biserică (Hristos a întemeiat o singură Biserică, nu mai multe) şi o conduce pe aceasta „la tot adevărul” (Ioan 16, 13). „Dialogul” desfăşurat acum are oare baze juste şi condiţii sănătoase? Răspundem simplu: Câtuşi de puţin! Nici n-a început bine, nici nu evoluează bine. Motivele acestuia sunt lumeşti, nu bisericeşti, omeneşti, nu teantropice. Toţi se unesc în Alianţa, Coaliţia şi Societatea economică. Noi, creştinii, de ce să întârziem? Să fim protagonişti ai „Dialogului”. Uniţi vom fi mai tari şi se va ţine cont şi de noi… Iar pe parcursul „Dialogului” s-au semnalat o mulţime de acţiuni anticanonice. Ce lucru bun a rezultat vreodată din călcarea sfintelor canoane? „Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16). Dar şi despre mulţi dintre cei care au participat, din tabăra ortodoxă, ce să spunem? Mai bine să tăcem…

A constituit o mare greşeală faptul că prima temă a „Dialogului” a fost despre Taine. Să spunem că a fost o capcană? Nu ştim, Dumnezeu ştie. Noi suntem tare înfricoşaţi şi speriaţi. Motivul? Este ştiut că papistaşii nu neagă faptul că, în multe locuri, noi ortodocşii ne aflăm aproape de ei în ceea ce priveşte „Lucrările” tainice ale vechii Biserici. Dar aceştia au instituit autoritatea papală, prin care papa le leagă şi dezleagă pe toate, şi nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească, de vreme ce despre asta vorbeşte… Dumnezeu! Ce-i împiedică pe ei să cedeze în această problemă mică şi neînsemnată? Vă daţi seama ce răsunet ar avea un gest uimitor şi fără precedent al papei, care să accepte şi să instituie în Biserica lui aceste Taine, neschimbate, cum le are Biserica Ortodoxă? Botezul să se facă prin afundare, nu prin stropire? Mirungerea să se săvârşească imediat după Botez şi nu după atâţia ani? Sfânta Euharistie să se săvârşească prin epicleză şi să se ofere credincioşilor ca în Biserica Ortodoxă? Să se desfiinţeze azimele şi să se introducă pâinea amestecată cu vin? Binecuvântarea de la spovedanie să se schimbe din „eu te iert…” în „Dumnezeu te iartă…”, iar cea de la botez din „eu te botez” în „se botează robul lui Dumnezeu”? Şi astfel, le vor adopta pe toate. Iar atunci… atunci noi ce vom face? Sau unde ne vom ascunde? Atât papistaşii cât şi „ortodocşii” susţinători ai unirii, vor trâmbiţa şi vor prezenta această conformare a papei către Tradiţie, ca pe un sacrificiu mare şi important, făcut de dragul unirii. Şi vor invita şi cealaltă tabără să arate ce este dispusă să cedeze şi să sacrifice de dragul unirii.

Ce vom face atunci? Vom fi convinşi că gestul acesta, oricât de spectaculos şi impresionant ar fi, oricât de bun ar fi în ochii celor care nu văd adâncul lucrurilor, nu constituie nicio cedare esenţială şi că rătăcirile papei, chiar şi în ceea ce priveşte învăţătura despre Taine (una este săvârşirea Tainelor şi alta este învăţătura dogmatică despre ele. Uniţii aveau Tipicul ortodox de săvârşire a Tainelor. Ce folos aduce asemănarea exterioară, dacă ei cred că harul predat prin ele este zidit? (…) Dar cine va asculta? Glasurile „marilor trâmbiţaşi” vor răsuna cu fală la televizor, la radio, în ziare, în reviste, în cărţi, în sălile de conferinţe, şi vorînăbuşi orice împotrivire… Atunci ne vor numi fanatici, înguşti la minte, urâcioşi, oameni ataşaţi de tipice, care nu doresc unirea etc. Dimpotrivă papistaşii vor fi oamenii iubirii, spirite luminate, care percep mesajele vremurilor, adevăraţi ucenici ai lui Iisus etc. Şi dacă lucrurile vor ajunge până acolo, răul nu va fi mic, fiindcă reprezentanţii noştri, prin simpla lor participare la acest „Dialog teologic”, le vor da papistaşilor prilejul de a face acest gest spectaculos, provocând mare tulburare şi sminteală. Dar lucrurile se vor opri doar acolo, sau vom ajunge în situaţii şi mai tragice? Nu cumva reprezentanţii noştri, pentru a nu părea „mai prejos” şi pentru a evita eventualele strigăte generale şi furtunoase ale lumii, „ale lumii cuprinse de viclenie”, sau şi datorită ameţelii pricinuite de „evoluţiile neaşteptate”, vor înainta şi ei un pas? Adică vor fi de acord cu împărtăşirea reciprocă?

Ce se va întâmpla dacă se va face o asemenea „Înţelegere” ruşinoasă?

În primul rând: Catolicismul va triumfa, chiar dacă superficial. Este îndoielnic că va mai avea dispoziţie pentru alte discuţii. Nu sunt lipsiţi de inteligenţă. Ei ştiu că dacă au reuşit odată împărtăşirea reciprocă, va fi uşor să-i absoarbă încetul cu încetul pe ortodocşi. Astfel „unirea” va veni automat şi de facto. De ce ar mai vrea şi alte discuţii? Vor găsi mii de căi, pentru ca „Dialogul” să slăbească şi să pălească… Trebuie să înţelegem că pentru catolicism două lucruri sunt importante: Primatul papal şi infailibilitatea papală! Acolo are o sensibilitate maximă. Acolo este durerea mare. Pentru toate celelalte (poate cu excepţia lui Filioque), va arăta multă îngăduinţă şi toleranţă.

În al doilea rând: Biserica Ortodoxă va fi greu încercată. Vom fi separaţi în „susţinătorii unirii” şi „potrivnicii unirii”. Reprezentanţii din tabăra noastră să nu creadă că e suficientă o astfel de „Înţelegere”, pentru ca Biserica Ortodoxă să-i urmeze. Vor gusta o amară dezamăgire. Îi va aştepta soarta celor care au semnat falsa unire de la Ferrara – Florenţa. Să arunce o privire în istorie. Să nu spună că atunci erau alte vremuri, alte situaţii. Sigur că erau altele, dar Dumnezeu este Acelaşi! Iar Dumnezeu nu va îngădui dispariţia Moştenirii Lui. Dacă reprezentanţii taberei noastre nu doresc să arunce Biserica în furtuna nimicitoare, să fie foarte atenţi. Pericolul este mare. Ori vom păstra „buna mărturisire” până la sfârşit şi vom fi slăviţi, ori vom face compromisuri în problemele Credinţei şi vom cădea în prăpastie.

Acestea nu sunt spuse, desigur, de acei reprezentanţi care au dovedit deja că ei cred în ecumenism şi nu în Ortodoxie. Sunt spuse de ceilalţi. Să nu uităm nicio clipă că, din pricina oportunităţilor lumeşti, adevărul credinţei suferă! Şi că „nu încape îngăduinţă în cele ale credinţei”. Să stăm departe de orice teamă, de orice împuţinare sufletească, de orice dispoziţie de a ne face plăcuţi oamenilor, atunci când vine vorba de păstrarea adevărului. Sfântul Duh grăieşte: „Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi” (Isaia 51, 7).

* * *

Aşadar să zădărnicim „Dialogul” cu papistaşii? Da, dacă va continua în condiţiile actuale şi în indiferenţă totală faţă de sfintele canoane. Nu, dacă se va desfăşura într-un mod cu adevărat dogmatic şi canonic şi atunci, pe lângă altele, trebuie să-l direcţionăm pe acesta spre început: nu la periferie, ci în centru, nu la margini, ci în inima catolicismului: La primatul şi infailibilitatea papală! Dacă acolo se vor vedea unele cedări, dacă se va constata dispoziţia de îndreptare, dacă se va manifesta voinţa de renunţare la aceste două rătăciri, atunci, cu piciorul înainte şi cu inima deschisă, vom înainta mai departe; vom discuta şi celelalte chestiuni, iar la urmă problema Tainei Sfintei Euharistii, care a fost pusă prima în catalogul de „Dialog”. Neîndoielnic, n-a fost pusă prima din întâmplare. Doar cei naivi nu discern care a fost scopul pentru care a fost pună prima pe lista de discuţii. Este foarte limpede motivul pentru care a fost întocmită aşa lista de teme pentru discuţii. Să cădem de acord în privinţa Sfintei Euharistii, să ajungem degrabă la Potirul comun, şi apoi vom avea timp să discutăm… până la sfârşitul veacurilor despre diferenţele dintre noi…

* * *

Este tragic să vedem unirea ca pe o adunare aritmetică a creştinilor… pentru a înfrunta mai eficient tabăra puterilor adverse! Unirea (repet, unirea întru adevăr, nu cea întru rătăcire), nu este un mijloc de izbândă al vreunui scop, fie el şi sfânt. Unirea, ca reîntoarcere a fiilor rătăcitori în braţele mântuitoare ale Tatălui, este scop în sine! Adunarea aritmetică a creştinilor este urmarea firească a unirii, este rezultatul care vine automat. În niciun caz nu poate constitui motivul şi scopul acesteia.

* * *

Dacă papistaşii se vor întoarce la Sfânta Credinţă a Sinoadelor Ecumenice, îi vom primi pe aceştia cu braţele deschise şi cu inimă bună. Asta nu pentru înmulţirea puterilor creştinilor (să încetăm odată să cădem în a treia ispită cu care a fost ispitit Hristos!), ci pentru împlinirea voii Domnului, care a fost şi dorinţa tuturor ucenicilor adevăraţi ai Acestuia, adică pentru plinătatea Casei Părinteşti. Dacă vor menţine rătăcirea lor, dacă vor continua să susţină născocirile demonice ale primatului şi infailibilităţii papale, atunci săraca şi smerita Ortodoxie să rămână unde este. Îi este suficientă comoara nestricăcioasă a adevărului. „Şi adevărul este mai mare şi mai puternic decât toate. Tot pământul cheamă adevărul şi cerul îl binecuvântează pe acesta, şi toate lucrurile se cutremură şi tremură, şi nedreptate nu este întru el… iar adevărul rămâne în veac şi trăieşte şi stăpâneşte în vecii vecilor… Binecuvântat este Dumnezeul adevărului” (Parafrază la I Ezdra 4, 35 şi urm.). Amin.

(„Orthodoxos Typos”, 17-10-1980)

Alte scrieri ale parintelui Epifanie:

• Parintele Epifanie: IUBIRE ŞI ADEVAR (Epistola catre Patriarhul ecumenic)
• Parintele Epifanie combate extremismele stiliste si arata cum Biserica intotdeauna a lucrat cu iconomie si dreapta socoteala

• SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE FRAŢII CARE ŢIN CALENDARUL VECHI – parintele Epifanie

• Cuviosul Parinte Epifanie despre participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor si despre “ziua mondiala a rugaciunii”
• Caldura – motiv legitim de imbracare mai “lejera”?

Carti care pot fi comandate:

Nu exista comentarii »

“Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.

Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi“ Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

Spuneam deunăzi cuiva: diferenţa dintre rugăciune şi cârtire este că în cârtire îl lăsăm pe Dumnezeu în afară. Dacă ai cârti spunând “Doamne, de ce aşa şi pe dincolo?“, deja ar deveni rugăciune. Poate Dumnezeu o să-ţi împăciuiască inima îndurerată pentru care cârteşti şi păcătuieşti şi atunci o să poţi să-I spui lui Dumnezeu: “Mulţam, Doamne, acuma iartă-mă că am cârtit, dar mulţumesc că m-ai impaciuit!” Şi continuaţi aşa!

(…) Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze.
Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mamă decat orisicine… Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

(fragment din conferinta de la Bucuresti din nov. 2002 a parintelui Rafail, “Pentru ce ne pregateste Filocalia“)
 

Copiii din ziua de astăzi au alte aşteptări faţă de copiii de acum 20-25 de ani. Mă uitam la Sofia (fetiţa noastră de 1 an şi 5 luni) cum se raportează faţă de anumite jucării. Ea e învăţată ca jucăriile să cânte, să se mişte singure, să facă zgomot, să lumineze… Acum câteva zile buni (tatăl meu) i-a dat un telefon mobil care era închis, Sofi s-a uitat puţin la el, l-a analizat, a văzut că nu face nimic, l-a aruncat. Tata i-a mai dat alt telefon mobil stricat, care la fel nu făcea nimic, Sofi s-a uitat şi la ăsta şi nu i-a plăcut, şi bineînţeles l-a aruncat. Imediat după ce a scăpat de telefonul stricat a arătat cu degetul către telefonul mobil al lui buni, de care ea ştia că merge, că are taste care cântă, că se aud melodii la el.

Sofia s-a jucat cu aparatul foto şi a văzut că face un zgomot când fotografiezi,  s-a jucat cu telecomanda, cu televizorul, cu laptopul, cu telefonul mobil, cu telefonul fix, cu ceasul electronic, şi a văzut că toate interacţionează când apeşi pe butoanele lor: ori cântă, ori scot un zgomot, ori se aprinde o lumină, ori se schimbă o imagine, ori se-ntâmplă ceva vizibil.

Ea nu conştientizează că sunt jucării care nu fac nimic dar cu care te poţi juca foarte frumos. Deşi se joacă cam cu orice prinde în mână, e mult mai atrasă de jucăriile care interacţionează cu ea. Înainte jucăriile nu făceau aproape nimic şi jocul cu ele depindea de imaginaţia copilului. Astăzi jucăriile electrice şi electronice nu-i mai lasă pe copii să-şi folosească foarte mult imaginaţia.

Televizorul şi calculatorul sunt principalele mijloace prin care se instaurează pasivitatea şi lipsa de reacţie a copiilor. Monitorul calculatorului şi televizorul obosesc foarte mult mintea şi o duc într-o stare de lâncezeală, contribuind la starea de lenevie şi de plictiseală. Televizorul şi calculatorul te fac să te simţi inutil de multe ori.

Acum câteva zile am fost cu Sofia şi cu Iulia (soţia mea) la un supermarket la secţiunea de jucării. Acolo am stat cel mai mult, ne-am jucat cu tot ce ne plăcea, am probat ce jucării am vrut, ne-am uitat pe la jocuri, şi până la urmă am cumpărat un puzzle de o mie de piese şi o cutie mare cu cuburi de lemn.

Cuburile şi puzzle-ul le-am cumpărat ca alternativă la timpul petrecut la televizor şi calculator.

Puzzle-ul e minunat, am stat şi ne-am chinuit la el câteva ore în şir, vreo trei zile la rând, şi de abia am făcut un sfert. E foarte interesant, e harta lumii, şi trebuie să ştii şi puţină geografie ca să-ţi aduci aminte unde aşezi piesa cu Trinidad Tobago, sau unde se află Yemen-ul sau în ce ţară este Lacul Baikal, ce steag are Venezuela sau Argentina, şi tot aşa..

Puzzle-ul stimulează lucrul în echipă, te ajută foarte mult să te deprinzi cu răbdarea, te face să gândeşti mai mult, şi toate astea se întâmplă într-o atmosferă de linişte şi concentrare.

Cât priveşte cuburile de lemn, sunt foarte interesante. Construim castele cât mai înalte iar Sofiuţa vine repede şi-l strică. E o senzaţie diferită când te joci cu jucării din lemn şi nu de plastic, parcă sunt mai calde, mai uşor de folosit. Sunt 93 de piese din lemn de diferite forme şi pot fi aşezate în sute de feluri, depinde doar de imaginaţia fiecăruia. Poţi să faci un pod, o casă, un castel, un gard, un tren, un grajd, şi multe altele.

Mi-aduc aminte ca atunci când eram mic tata mă învăţase să joc şah, apoi table, cărţi, scrabble, remi, şi multe altele, făceam adevărate campionate şi jucam ore în şir în timpul liber. Era aşa frumos.

De asta acum am încercat să avem în casă cât mai multe astfel de jocuri, care îi ajută pe membrii unei familii să stea mai aproape unii de alţii, să interacţioneze mai mult, să se bucure cu toţii. Jocurile pe tablă sunt un mod foarte bun de a aduna prietenii împreună şi de a petrece frumos.

Sfatul mintii cu inima

Sfatul mintii cu inima

Sufletul. - Sufar de durere nemangaiata, nicaieri nu aflu alinare. Nu aflu alinare si mangaiere nici in afara, nici inlauntrul meu. Nu pot privi la lumea plina de amagire, inselaciune, pierzanie de suflet. Contemplarea lipsita de prevedere a lumii, cateva priviri neprevazatoare aruncate asupra smintelilor ei, nestiinta otravii ascunse in intiparirile lasate de catre ea, copilareasca, lipsita de cercare incredere in ea au atras asupra mea sagetile ei, m-au umplut de rani omoratoare. De ce sa mai privesc la lume ? De ce sa o mai iscodesc, sa o cercetez in amanuntime ori sa ma leg de ea, de vreme ce sunt un pribeag asa vremelnic pe pamant ? Negresit o voi parasi, si nu stiu cand o voi parasi, in fiecare zi, in fiecare ceas trebuie sa fiu gata de chemarea in vesnicie. Oricat s-ar prelungi ratacirea mea prin pustia acestei lumi, ea e neinsemnata inaintea nemasuratei vesnicii, inaintea careia totuna sunt si ceasurile, si zilele, si anii, si veacurile, insasi lumea, cu toata uriasa ei inaltare de turn Babei, trece: Pamantul si lucrurile de pe dansul vor arde (2 Pt.III, 10). Vor arde aceste lucruri - roadele caderii si lepadarii oamenilor. Ranile pe care mi le-a facut lumea au facut lumea nesuferita pentru mine, insa nu m-au ferit de noi rani. Nu vreau sa fiu in lume ! Nu vreau sa ma supun ei! Nu vreau sa iau parte in nici un fel la slujirea ei! Nu vreau nici macar sa o vad ! Ea, insa, ma urmareste peste tot: se baga cu sila in viata mea; mi se infatiseaza invesmantata intr-o frumusete fermecatoare; ma slabanogeste, ma raneste, ma doboara, ma pierde. Eu insumi, purtand si cuprinzand neincetat in mine temeiul amagirii de sine si inselarii pe care le-a inradacinat in mine pacatul, nu incetez a ma lasa amagit de lume: urand-o, fara voie sunt atras de ea si beau cu sete otrava ei, infig adanc in mine sagetile pe care ea le trage in mine. Imi intorc privirea trista si scrutatoare de la lume spre mine insumi, in mine insumi nu aflu nimic mangaietor, in mine fierb nenumarate patimi pacatoase! Neincetat ma spurc cu gresale de multe feluri: ba ma chinuie mania si ranchiuna; ba simt ca ard in focul curviei. Mi se tulbura sangele, mi se aprinde inchipuirea din pricina oarecarei lucrari care imi e straina si dusmanoasa - si vad infatisandu-mi-se chipuri smintitoare, care ma trag spre visarea la pacat, spre indulcirea de sminteala pierzatoare.

N-am putere sa fug de chipurile smintitoare: fara de voie, in chip silnic, ochii mei indurerati se lipesc de ele: si n-am unde sa fug! Am fugit in pustie: in pustie m-au insotit privelistile pacatului (sau mi-au apucat-o inainte, nu stiu); in pustie mi s-au infatisat in chip deosebit de viu si de ucigator. Aceste chipuri, de fapt, nici nu fiinteaza: si chipurile, si fiintarea lor, si frumusetea lor sunt amagire si inselare; totodata, insa, ele sunt vii, si nimic - nici insusi timpul, nici batranetea slabanogita - nu poate sa le omoare. Le spala din inchipuire lacrimile de pocainta: lacrimi de pocainta nu am. Le sterge din inchipuire rugaciunea smerita, impreunata cu plansul inimii: n-am asemenea rugaciune. Inima mea e lipsita de strapungere, e lipsita de plansul mantuitor: ea nu se misca in mine, la fel ca o frantura de piatra nesimtitoare, in ciuda cumplitei mele pacatosenii, arareori imi vad pacatosenia, in ciuda faptului ca in mine binele este amestecat cu raul si s-a facut rau, asa cum o mancare minunata devine otrava atunci cand e amestecata cu otrava, uit starea jalnica a binelui ce mi s-a dat cand am fost zidit si care a fost vatamat, schimonosit in mine de cadere, incep sa vad in mine binele ca fiind intreg si fara de prihana, incep sa il admir: slava mea desarta ma scoate, din pajistea roditoare si grasa a pocaintei, intr-o tara indepartata, in tara pietroasa si stearpa, in tara maracinilor si neghinelor, in tara minciunii, amagirii de sine, pierzarii. Las implinirea poruncilor lui Hristos si incepe a plini insuflarile inimii mele, a urma simtirilor ei, voii ei; cu obraznicie numesc "bune" simtirile firii cazute, "virtute" - faptele ei, so-cot acest "bine" si aceasta "virtute" ca vrednice de rasplatile ceresti si pamantesti, omenesti si dumnezeiesti. Cand ma straduiam a plini poruncile lui Hristos, neluand aminte la voia inimii mele si silu-ind-o, ma recunosteam dator inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, rob necredincios si netrebnic! in urma amagirii de sine apar in mine intristarea, trandavia si un anumit intuneric infricosat. Tristetea ma lipseste de lucrare morala, trandavia imi ia puterea de a ma lupta cu pacatul, iar intunericul - urmare a intristarii si trandaviei -, intunericul nepatruns ascunde de mine pe Dumnezeu, judecata Lui cea nemitarnica si cumplita, rasplatile cele fagaduite pentru virtutea crestina, pedepsele fagaduite pentru lepadarea crestinismului si atotsfintelor lui randuieli, incep sa pacatuiesc fara de teama, constiinta tacand ca omorata sau adormita.

Arareori, foarte arareori se intampla clipe de strapungere, de lumina si de nadejde. Atunci ma simt schimbat: dar clipa de lumina este scurta. Cerul meu nu ades se insenineaza. Ca niste nori negri se napustesc in zbor asupra mea patimile si iarasi ma arunca in intuneric, in tulburare, in nedumerire, in pierzare. -

Mintea mea ! Tu esti calauza sufletului. Povatuieste-ma ! Adu in mine linistea fericita! invata-ma cum sa zavorasc intrarea mea de intiparirile lumii, cum sa infranez si sa inabus patimile care scot capul din mine insumi. Lumea si patimile m-au istovit in chinuri, m-au sfasiat.

Mintea. - Raspunsul meu nu te va mangaia. Si eu, dimpreuna cu tine, suflete, sunt doborata de pacat. Cele ce-mi spui mi-s cunoscute pe deplin. Cum iti voi ajuta, de vreme ce eu insumi primesc lovituri aducatoare de moarte, de vreme ce mie insumi imi lipseste puterea de a lucra in chip de sine stapanitor ? In lucrarea mea necontenita, ce mi-a fost daruita de Facator si care este insusirea mea aparte, sunt neincetat supusa inrauririi straine, inraurirea aceasta este cea a pacatului, de care sunt vatamata si adusa in neoranduiala. Aceasta inraurire ma departeaza neincetat de Dumnezeu, de vesnicie, ma trage in amagire prin lumea cea desarta si trecatoare, in amagire prin mine insami, in amagire prin tine, suflete, in amagire prin pacat, in amagire prin ingerii cazuti. Neajunsul meu de temelie sta in imprastierea care ma siluieste fara contenire. Doborata de imprastiere, plutesc, ratacesc prin lume fara nevoie si folos, asemenea duhurilpr cazute. As vrea sa ma opresc, dar nu pot: imprastierea ma rapeste, ma duce. Rapita de imprastiere, nu pot sa te privesc cum se cuvine nici pe tine, suflete, nici pe mine insami.

Din pricina imprastierii nu pot sa iau aminte cum se cuvine la Cuvantul lui Dumnezeu: la aratare ma infatisez cu luare-aminte, insa in vreme ce ma straduiesc sa iau aminte, fara de voie ma abat in toate partile, ma las purtata foarte departe, catre lucruri cu totul straine, a caror cercetare nu doar ca mieste nefolositoare, ci chiar si cat se poate de vatamatoare. Din pricina ucigatoarei imprastieri nu pot sa ii aduc lui Dumnezeu rugaciune puternica, lucratoare, si sa ma pecetluiesc cu frica Lui, prin care s-ar nimici imprastierea mea, prin care ti s-ar impartasi, suflete, frangere si strapungere a inimii. Din pricina imprastierii mele, tu petreci intru impietrire; fiind tu impietrit si nesimtit, eu ma imprastii si mai mult. Imprastierea este pricina slabiciunii mele in lupta cu gandurile pacatoase. Din pricina imprastierii simt intunecare si apasare: atunci cand mi se infatiseaza gandul pacatos nu-i recunosc deodata, daca este ascuns sub un pretext; si chiar cand este vadit pacatos, intrarmandu-ma impotriva lui nu dau dovada de ura hotarata si neimpacata, intru in vorba cu ucigasul meu, ma indulcesc de otrava ce aduce moarte, pe care el o strecoara in mine cu viclenie. Rareori sunt biruitor, adesea biruit.

Din pricina imprastierii ma fac uituc: uit de Dumnezeu, uit de vesnicie, uit cat de schimbatoare si amagitoare este lumea, ma las atras de ea si te trag, suflete, dupa mine. Uit pacatele mele. Uit caderea mea, uit starea mea cea jalnica: intru intunecarea si amagirea mea de sine, incep sa caut in mine si in tine vrednicii, incep sa caut, sa cer recunoasterea acestor vrednicii din partea lumii mincinoase, care e gata sa le recunoasca pentru un minut, ca dupa aceea sa-si bata joc cu mai multa rautate. Vrednicii nu-s in noi: vrednicia omului a fost cu totul spurcata de cadere, si omul va gandi cu dreptate despre sine daca, asa cum sfatuieste oarece mare nevoitor, se va socoti pe sine o uraciune71. Cum sa nu fie uraciune fiinta neputincioasa, preanimicnica, ce a fost chemata din nefiinta la fiinta de Atotputernicul Ziditor al tuturor celor vazute si nevazute si s-a intrarmat impotriva Ziditorului sau ? Cum sa nu fie uraciune fiinta ce n-are nimic care sa fie al sau, ce a primit de la Dumnezeu totul, si s-a rasculat impotriva Lui ? Cum sa nu fie uraciune fiinta ce nu s-a rusinat de rai, ce si-a ingaduit in mijlocul fericirii raiului sa asculte cu placere cumplita clevetire si hula impotriva lui Dumnezeu, ce a vadit neintarziata incuviintare la clevetire si hula prin calcarea cu fapta a poruncii lui Dumnezeu ? Cum sa nu fie uraciune mintea - salas si nascatoare neincetata de cugete spurcate si rele, cugete vrajmase in chip statornic lui Dumnezeu ? Cum sa nu fie uraciune sufletul in care colcaie mereu patimi hade si nebunesti ca niste serpi otravitori, vasilisci si scorpii intr-o groapa adanca ? Cum sa nu fie uraciune trupul zamislit in faradelegi, nascut intru pacate, unealta a pacatului in vremea scurtei vieti pamantesti, izvor de putoare ucigatoare dupa sfarsitul acestei vieti ? - Noi, suflete, alcatuim o singura fiinta duhovniceasca: eu cuget, tu simti; dar noi nu doar ca suntem vatamate de pacat, ci si despartite de el ca si cum am fi doua fiinte aparte, ale caror lucrari se bat mai intotdeauna cap in cap. Suntem dezunite, invrajbite intre noi, suntem despartite de Dumnezeu ! Prin pacatul care viaza in noi suntem invrajbite cu insusi Atotsfantul si Atotdesavarsitul Dumnezeu!

Sufletul. - Intristator este raspunsul tau, insa indreptatit. Ma mangaie intrucatva faptul ca impartasim starea noastra jalnica si putem imparti necazul, ne putem ajuta unul pe celalalt. Da-mi sfat, deci: cum sa iesim din neoranduiala noastra cea de obste ? Eu am bagat de seama ca simtamintele mele se potrivesc intotdeauna cu gandurile tale. Inima nu se poate lupta cu gandul multa vreme: ea i se supune totdeauna, iar de vreodata i se si impotriveste, o face numai pentru scurt timp. Mintea mea ! Fii calauza spre mantuirea noastra cea de obste.

Mintea. - Incuviintez spusa ta, ca inima nu se impotriveste multa vreme gandului; dar, ea, dupa ce-a aratat supunere vreme de un minut, se rascoala din nou impotriva gandului celui mai curat, celui mai placut lui Dumnezeu, si o face cu atata putere si incrancenare ca mai intotdeauna ma doboara si ma trage in urma ei. Dupa ce m-a doborat, ea incepe sa nasca in mine cele mai necuviincioase ganduri, care dau in vileag patimile ascunse. Ce sa zic si despre gandurile mele ? Din pricina neoranduielii si vatamarii capatate de mine din pricina pacatului, gandurile mele sunt cu totul nestatornice.

Dimineata, de pilda, s-au nascut in mine anumite ganduri despre vietuirea noastra duhovniceasca, despre mult ostenitoarea nevointa nevazuta, despre imprejurarile in care ne aflam pe pamant, despre soarta noastra in vesnicie; aceste ganduri au parut intemeiate. Deodata, pe la pranz sau mai devreme, ele au pierit de la sine in urma nu stiu carei intalniri neasteptate, au fost inlocuite de catre altele, care, la randul lor, au fost recunoscute ca vrednice de luare-aminte. Spre seara se ivesc noi ganduri, si acestea cu indreptatirile lor. Noaptea sunt tulburata de alte ganduri, care de-a lungul zilei au fost ascunse undeva, parca pandindu-ma, ca in vreme linistii noptii sa mi se infatiseze pe neasteptate, sa ma tulbure cu descrierea plina de vraja si ucigatoare a pacatului, in zadar, invatata de Cuvantul lui Dumnezeu, socot ca drepte doar acele ganduri la care tu, suflete, raspunzi printr-o stare de adanca liniste, smerenie, dragoste de aproapele; in zadar sunt incredintata ca toate gandurile, nu doar cele ce iti pricinuiesc framantare si neoranduiala, ci si cele insotite de o tulburare, de o invartosare a ta cat de mica, sunt straine de adevar, cu totul mincinoase, amagitoare, pierzatoare, cu orice masca de adevar n-ar fi acoperite. Zadarnica este aceasta cunostinta!

Zadarnic este acest semn nemincinos ce desparte cu hotarare in lumea duhurilor binele de rau! Ca urmare a unei boli nepatrunse, care viaza in mine, patrunse numai prin cercarea duhovniceasca, nu pot sa ma rup de gandurile ucigase nascute in mine de pacat. Nu pot nici sa le inabus, nici sa le smulg atunci cand ele incep sa colcaie in mine ca niste viermi; nu pot nici sa le alung, nici sa le izgonesc de la mine atunci navalesc asupra mea dinafara ca niste talhari, ca niste fiare cumplite, insetate de sange. Ele ma tin in robie, in grea robie, ma chinuie, ma muncesc, in fiecare ceas sunt gata sa ma sfasie, sa ma doboare cu moarte vesnica. Chinul pricinuit de ele ti-1 impartasesc fara voie tie, suflete - il impartasesc insusi trupului nostru, care e suferind si neputincios fiindca este ranit cu rani nenumarate, patruns si de sagetile si de sabiile pacatului. Otravit cu otrava mortii vesnice tu, suflete, suferi tristete de neindurat - cauti mangaiere, n-o afli nicaieri. Degeaba socoti sa afli in mine aceasta mangaiere: ucisa sunt cu tine impreuna; impreuna cu tine sunt ingropata in mormantul stramt si intunecos al nevederii si necunostintei de Dumnezeu. Faptul ca ne purtam de parca Dumnezeul Cel Viu nici n-ar fi, de parca ar fi mort, da marturie vrednica de crezamant despre propria noastra omorare.

Sufletul. - Calauza mea ! Ochiul meu ! Cea mai inalta putere a mea duhovniceasca ! Tu ma aduci la deznadejde. Daca tu, lumina mea fiind, te socoti intuneric, ce sa astept de la celelalte puteri ale mele, care imi sunt de obste cu dobitoacele necuvantatoare ? Ce sa astept de la vointa mea, sau de la puterea doririi, de la ravna sau de la mania cea fireasca - de la acestea, care nu pot lucra altfel decat o fac in dobitoace decat atunci cand sunt aflate sub indrumarea ta ? Mi-ai zis ca in ciuda intregii tale neputinte, a intregii tale intunecari, a intregii tale omorari, Cuvantul lui Dumnezeu inca lucreaza asupra ta si ti-a dat, cel putin, semn pentru a deosebi binele de rau, ceea ce e un lucru foarte greu. Si eu m-am facut partas acestei cunostinte! Si eu, cand incep sa simt neoranduiala si tulburare, simt totodata ca starea mea este gresita, simt fata de aceasta stare si neincredere si ura, ma straduiesc sa lepad de la mine starea ce-mi este nefireasca si dusmanoasa. Dimpotriva, cand tu adastezi, fie si pentru scurta vreme, ca in bratele parintesti, in ganduri culese din Cuvantul lui Dumnezeu, ce mangaiere simt! Ce slavoslovie catre Dumnezeu incepe sa se inalte din adancul meu, din adancul vistieriilor inimii! Ce evlavie ma cuprinde in fata maretiei lui Dumnezeu, care mi se descopera atunci! Cat de nimicnic fir de praf imi par mie insumi in mijlocul uriasei si mult feluritei zidiri a lumii! Ce tihna harica, adusa parca de suflarea vantului din rai, incepe sa adie in mine si sa ma racoreasca pe mine, cel istovit de arsita si neplouare ! Ce lacrima dulce si tamaduitoare, zamislindu-se in inima, urca in cap si curge pe obrazul aprins din ochiul smerit si bland, care priveste pe toti si toate cu atata pace, cu atata dragoste ! Atunci simt eu tamaduirea firii mele ! Atunci e desfiintata lupta launtrica !

Atunci se unesc puterile mele sfasiate si destramate de pacat! Dupa ce m-am facut una cu tine si cu celelalte puteri ale mele, dupa ce am tras in aceasta unire insusi trupul, simt mila Ziditorului catre faptura Sa cazuta, cunosc in chip lucrator insemnatatea si puterea Rascumparatorului, Care ma vindeca prin porunca Sa cea atotputernica si de viata facatoare. Eu il marturisesc! Eu vad lucrarea inchinatului Atotsfant Duh, care de la Tatal purcede si e trimis de Fiul! Eu vad lucrarea lui Dumnezeu-Duhul, Celui adus de Dumnezeu-Cuvantul, Ce arata Dumnezeirea Sa prin puterea Sa ziditoare, prin mijlocirea careia vasul sfaramat se arata de parca niciodata nu ar fost supus sfaramarii, in intregimea si frumusetea sa dintru inceput. Mintea mea ! intoarce-te catre Cuvantul lui Dumnezeu, din care am luat deja nenumarate teunatati, dar le-am pierdut prin nepasarea noastra, prin raceala noastra fata de darurile lui Dumnezeu. Darurile fara de pret, duhovnicesti, le-am dat pe o nalucire amagitoare de daruri sub a caror infatisare pacatul si lumea mi-au dat otrava lor. Mintea mea ! Intoarce-te catre Cuvantul lui Dumnezeu ! Cauta acolo mangaiere pentru mine: in clipele de fata durerea mea e de neindurat, si ma tem sa nu cad in pierzarea cea de pe urma: in deznadejde.

Mintea. - Cuvantul lui Dumnezeu, suflete, dezleaga nedumerirea noastra prin raspunsul cel mai multumitor cu putinta; insa multi dintre oameni, dupa ce au auzit Cuvantul Duhului si l-au rastalmacit siesi cu intelegerea lor trupeasca, au zis despre de viata facatorul Cuvant al lui Dumnezeu: Greu este Cuvantul acesta, si cine poate sa-l asculte ? (In. VI, 60). Asculta, suflete, ce a zis Domnul: Cel ce si-a aflat sufletul sau il va pierde pe el, iar cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine il va afla pe el (Mt. X, 39). Cel ce-si iubeste sufletul sau il va pierde pe el, iar cel isi uraste sufletul sau in lumea aceasta il va pazi pe el in viata cea vesnica (In. XII, 25).

Sufletul. - Gata sunt sa mor, de porunceste Dumnezeu; dar cum sa mor eu, cel fara de moarte ? Nu stiu vreo arma care sa fie in stare a ma lipsi de viata.

Mintea. - Sa nu crezi, suflete, ca porunca lui Hristos legiuieste sa mori doar tu, ca eu as fi scutita. Nu! Paharul mortii dator sunt sa-l impart cu tine si sa-l beau eu cea dintai, ca vinovata de capetenie a caderii, lepadarii, nenorocirii, mortii noastre vremelnice si vesnice care ne sunt de obste. Moartea si pieirea pe care le cere Dumnezeu de la noi nu stau in nimicirea fiintei noastre, ci in nimicirea iubirii de sine, ce s-a facut parca viata noastra. Iubirea de sine e dragostea schimonosita a omului cazut fata de sine insusi.

Iubirea de sine divinizeaza ratiunea sa cazuta, cu nume mincinos - se straduie in toate si totdeauna sa-si multumeasca voia sa cazuta, cu indreptare mincinoasa. Iubirea de sine se vadeste fata de aproapele fie prin ura, fie prin dorinta de a placea oamenilor, adica patimilor omenesti; iar fata de lucruri, pe care ea le intrebuinteaza intotdeauna in chip rau, prin impatimire.

Precum Sfanta Dragoste este legatura desavarsirii (Col. III, 14) si e alcatuita din plinatatea tuturor virtutilor, asa si iubirea de sine este acea patima pacatoasa ce e alcatuita din plinatatea tuturor celorlalte felurite patimi pacatoase. Pentru nimicirea in noi a iubirii de sine sunt datoare sa lepad toate cugetarile mele, chiar de as fi foarte bogata in cugetarile date de invatatura lumii si dupa stihiile acestei lumi (Col. II, 8). Sunt datoare sa ma cufund in saracia duhului si, dezbracata prin aceasta saracie, spalata prin plans, netezita, inmuiata prin blandete, curatie si milostenie, sa primesc intelegerea pe care va binevoi s-o insemneze asupra mea dreapta Rascumparatorului meu. Aceasta dreapta este Evanghelia. Iar tu, suflete, dator esti sa te lepezi de voia ta, oricat de greu ar fi acest lucru pentru inima, chiar daca simtamintele si inclinarile inimii tale ti s-ar parea cele mai drepte si cele mai alese, in locul voii tale esti dator sa implinesti voia lui Hristos, Dumnezeului si Mantuitorului nostru, oricat de neplacut si de aspru ar fi acest lucru pentru inima iubitoare de sine. Iata moartea pe care o cere Dumnezeu de la noi, ca prin moartea cea de bttna voie sa nimicim moartea care viaza in noi in chip silnic si sa primim in dar invierea si viata ce izvorasc din Domnul lisus.

Sufletul. - M-am hotarat la lepadarea de sine: din singure cuvintele pe care le-ai rostit despre lepadarea de sine, si am inceput deja sa simt mangaiere si nadejde. Sa parasim viata ce naste deznadejdea si sa primim viata ce e zalogul mantuirii. Du-ma, mintea mea, in urma poruncilor lui Dumnezeu, iar tu insati ramai neabatuta intru Acel Cuvant Care a vestit despre Sine: Cel ce ramane intru Mine si Eu intru el, acela face roada multa: ca fara Mine nu puteti face nimic (In. XV, 5). Amin.

Cititi Psaltirea ca sa alungati diavolii

Psaltirea face parte din cartile canonice ale Vechiului Testament. E o carte pentru omul incercat de necazuri si suparari, pentru cel ce-si plange pacatele, pentru cel ce aduce multumire, pentru cel care cere intarire in lupta cu ispitele. Orice om se regaseste in ea. E de ajuns sa incepi citirea, ca sa n-o mai lepezi din mana.

Insa, exista credinta ca atunci cand citim Psaltirea, vin asupra noastra numai necazuri. In ochii unor oameni cu o astfel de credinta, citirea Psaltirei este primejdioasa. Nu stiu de unde a aparut aceasta credinta, dar un lucru e sigur: citirea ei nu aduce nici un rau. Dimpotriva, tamaduieste ranile lasate de pacate, pastreaza sanatos pe cel care nu-i atins de boala si pune pe fuga demonii. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, a nu citi Psaltirea, inseamna a iesi la lupta cu diavolii fara a avea arme. Iar daca nu avem arme la noi, diavolul ne ia prizonieri, adica ne face robi ai pacatelor. Este posibil ca oamenii care nu mai au rezistenta in lupta cu pacatul, sa se raporteze gresit la anumite lucruri si astfel, sa considere Psaltirea aducatoare de rele.

Cand si unde se citesc psalmii?

Psalmii se pot citi in orice zi a anului. Locul poate fi atat biserica, cat si casa fiecarui om. Sunt manastiri in care Psaltirea se citeste neincetat, lectura ei fiind un act de trezvie si pocainta pentru monahi. Dar e minunat sa auzi ca sunt oameni care rostesc si psalmi, pe langa rugaciunile obisnuite din cursul zilei.

E nevoie de o anumita stare pentru a citi din Psaltire?

De dorit este sa ne identificam cu ceea ce citim. Dar nu e nevoie de o anumita vrednicie pentru a citi din Psaltire. Sa nu uitam: cum suntem, asa citim. Este firesc ca atunci cand avem o viata slabita din punct de vedere duhovnicesc, sa dea navala in mintea noastra diverse ganduri. Important nu e cat de mult citim, ci cat de mult traim cuvintele din Psaltire. Numai asa citirea lor poate deveni o rugaciune. Altfel, citirea psalmilor nu e decat o recitare de cuvinte duhovnicesti.

Din convorbirea parintelui Ioanichie Balan cu parintele Paisie Olaru

Parintele Paisie Olaru: Imi scrie un intelectual foarte tulburat: "Ma simt foarte rau. Cele dinafara toate imi merg bine. Familia mea este unita in dragoste. Femeia mea este buna. Raul este ca nu am pe nimeni caruia sa imi deschid inima. De aceea sunt mereu obosit sufleteste. Femeia mea nu ma intelege. Copiii sunt mici. Ce-mi ramane de facut? Cum sa ma eliberez de aceasta durere sufleteasca?”

I-am raspuns sfatuindu-l sa citeasca Psaltirea. Acolo, la Psalmul 93 va afla cuvintele: "Doamne, cand s-au inmultit durerile in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu”. „Staruie asupra acestui stih si citeste mereu toata Psaltirea. Si cred ca Domnul te va usura”.

A trecut putin timp si am primit o scrisoare de la el: "Am facut ascultare. Am inceput sa citesc Psaltirea. Dar nu inteleg nimic.”

I-am raspuns: "Staretul Ambrozie a dat urmatorul raspuns intr-o imprejurare asemanatoare: "Tu nu intelegi, dar diavolii o inteleg foarte bine si fug departe de tine. Citeste-o". Si desi acum nu o intelegi; incet-incet vei incepe sa o intelegi. Eu nu stiu ce se va intampla, dar iti repet: citeste Psaltirea in fiecare zi cate putin. Si Domnul nu te va lasa, ci va veni cu mila Sa, te va ajuta si te va mangaia; pentru totdeauna. Amin”.

“Fiilor, rugăciune! Rugăciune, părintilor, ca să ne descopere Dumnezeu si să nu facem vreo greseală. Ceea ce ne va descoperi Dumnezeu, aceea vom primi”. (Gheron Iosif Isihastul)

Introducerea redactorilor revistei Presa Ortodoxa (de unde am preluat articolul):

Am aflat de la cititorii noştri că în cadrul unor dezbateri privind chestiunea calendarului a fost adus în discuţie şi sfântul stareţ athonit Gheron Iosif Isihastul, cunoscut românilor mai ales prin scrisorile sale, publicate în limba română la Editura Bizantină sub titlul generic Mărturii din viaţa monahală. Încercând să-şi justifice propria stare de neascultare faţă de Biserică, unele voci îl prezintă ca fiind un părinte „zelotist”. În cazul ortodocşilor aflaţi „pe vechi”, a fi zelotist nu se traduce simplu prin ceea ce numim în România stilist (vechi-calendarist) – pentru că Sfântul Munte, Patriarhia Ierusalimului, Rusia, Serbia, ş.a. s-au opus schimbării calendarului şi slujesc după vechiul calendar, dar păstrează comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă. Într-o primă accepţiune, la Sfântul Munte, zelotişti s-au numit toţi aceia care, neprimind noul calendar, au încetat şi pomenirea patriarhului de la Constantinopol (atitudine adoptată în primă fază şi de Cuvios). Cu timpul, s-a cristalizat un zelotism extremist, caracterizat prin neascultarea faţă de ierarhie, tăgăduirea valabilităţii Sfintelor Taine ale tuturor acelora care slujesc „pe nou” şi respingerea comuniunii cu toate Bisericile Ortodoxe „oficiale”.

Am considerat de mare folos publicarea pentru prima oară în limba română a capitolului Despre calendar, dintr-o lucrare biografică închinată Bătrânului Iosif de către ucenicul său iubit Stareţul Efrem Filotheitul, una dintre personalităţile cu mare autoritate duhovnicească în zilele noastre. Stareţul Efrem s-a stabilit în America unde a înfiinţat peste 20 de mănăstiri ortodoxe, făcând să înflorească pustiurile de peste ocean. Mulţumim pe această cale părinţilor români de la Chilia Buna-Vestire, Schitul Lacu –Athos, pentru bunăvoinţa cu care ne-au pus la dispoziţie traducerea făcută după originalul grecesc. Nădăjduim să fie de folos tuturor acelora care caută cu sinceritate adevărul.

DESPRE CALENDAR (I)

Una dintre izbânzile înţelepte ale Stareţului Iosif a fost luarea unei poziţii corecte în problema calendarului, care în acea vreme devenise foarte acută, de vreme ce acesta organizează viaţa istorică şi litur­gică a Bisericii.

Conducerea revoluţionară a lui Gonata, prin ordinul regal din 18 ianu­arie 1923, a hotărât, din motive politice, să înainteze la introducerea noului calen­dar în statul grec. Fireşte, Biserica putea să respecte vechiul calendar pentru anul liturgic. Cu puţine zile mai târziu însă, pe data de 3 februarie 1923, Patriarhia Constantinopolului propunea printr-o en­ciclică Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei şi României revizuirea calendarului bisericesc.

Prin urmare, la 10 martie 1924, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a hotărât să revizuiască calendarul bisericesc, cu excepţia perioadelor Triodului şi Penticostarului, care aveau să fie rânduite după Pascalie. Această sinteză a fost numită, nu fără pro­bleme liturgice, noul calendar iulian sau îndreptat. Astfel, şi Bisericile Alexandriei, Antiohiei, României şi Bulgariei au primit noul calendar, în ciuda împotrivirilor ve­nite din partea poporului credincios. De fapt, această înnoire a pricinuit schisme în Biserică, formându-se aşa-numitele „bise­rici vechi-calendariste”, rană care nu s-a cicatrizat nici până astăzi.

Timp de 11 ani cei de pe stilul vechi au fost cu totul lipsiţi de vreo conducere bi­sericească, neavând episcopi. Dar Biserica fără episcop nu este socotită Biserică. Însă în 1935 episcopul Florinei, Hrisostom Kavouridis, s-a rupt de Biserica oficială şi a intrat în cea a vechilor calendarişti. Acest pas a fost salutat de către zelotişti cu multă bucurie, fiindcă în felul acesta dobândeau şi un cap pentru biserica lor.

Această pildă a sa au urmat-o apoi Gherman al Dimitriadei şi Hrisostom al Zakinthului. Aceşti trei episcopi au îna­intat apoi la hirotonia altor patru episcopi noi, printre care a fost şi monahul Matei de la Schitul Sfântului Vasilie din Sfântul Munte. Până în 1937, printre vechii calendarişti a existat o mare nedumerire: dacă cei de pe stilul nou trebuie să fie socotiţi schismatici sau nu. Până atunci nu au avut nişte punc­te de vedere clare.

Hrisostom al Florinei socotea că ma­joritatea credincioşilor erau de partea celor  care ţineau calendarul vechi. Prin urmare, nu ar fi fost cu neputinţă ca Biserica ofi­cială să fi revenit la vechiul calendar, dacă zelotiştii ar fi păstrat o poziţie de protest mai înţeleaptă, fără extremisme şi lipsă de tact. Astfel, prin enciclica sa oficială Hrisostom a declarat că maica vechilor calendarişti era Biserica Greciei şi că de acolo primeau Harul şi că poziţia lor era una de protest.

Însă atunci când a declarat că Tainele celor de pe stilul nou sunt valide, vechii calendarişti s-au despărţit în două tabere vrăjmaşe: cei moderaţi, care îl urmau pe Hrisostom al Florinei, şi cei extremişti, care îl urmau pe Matei Karpathakis şi susţineau că Tainele Bisericii oficiale sunt nevalide. Între cele două tabere exista destulă vrăjmăşie. Desigur, zelotiştii aruncau asu­pra lui Hrisostom al Florinei nu puţine anateme şi blesteme.

Într-o zi, părintele Vartolomeu, care era un ieromonah din tabăra lui Hrisostom al Florinei, l-a vizitat pe Stareţ (Gheron Iosif) şi a voit să discute cu el problema calendarului. Însă Stareţul, care era omul păcii şi al rugăciunii, nu voia aceasta şi de aceea i-a spus:

„Renunţă la discuţia asta, căci vom spune cuvinte grele şi ne vom mâhni”.

Celălalt însă insista şi începuse să spună cele ale sale despre calendar. Şi aşa cum se aşteptase Stareţul, s-a şi petrecut. Şi-a pierdut pacea şi a rostit cuvinte tăioase împotriva lor.

Apoi, când a mers la chilia sa ca să se liniştească, simţea ca şi cum ar fi pierdut puţin Harul şi îi venea greu să se războ­iască împotriva demonilor. Experimentat în cele duhovniceşti cum era, a înţeles că ceva nu mergea bine. Atunci s-a întors cu stăruinţă la scăparea sa cea dintotdeauna, rugăciunea. S-a nevoit cu lacrimi, durere şi cu smerenie adâncă pentru a primi răs­puns. S-a luptat timp de mai multe ceasuri în rugăciune şi după ce a simţit la sfârşit puţină pace, a mers să se odihnească. În somn i-a arătat Dumnezeu următorul vis, aşa cum ne-a povestit el însuşi:

„Se făcea că mă aflam pe o fâşie a Sfântului Munte intrată în mare si care era ameninţată să fie scufundată de valuri. Mă întrebam cum de am ajuns în acel loc atât de primejdios şi cugetam înfricoşat că de vreme ce acea fâşie se desprinsese de Munte şi se clătina de valuri, peste puţin avea să se scufunde, iar eu să mă înec, deoarece valurile înce­puseră deja să acopere stânca. Lângă mine însă vedeam Muntele uriaş, Athonul, ce spărgea orice val al mării. Atunci cugetam în sinea mea ca de îndată ce se va apro­pia stânca de Munte, să sar pe acesta, după care nu aveam de ce să mă mai tem. Şi ast­fel, cu primul prilej ce s-a ivit, am sărit pe pământul tare al Muntelui. Şi într-adevăr, peste puţin stânca cea mică a fost înghiţită de mare, iar eu am spus uşurat: «Slavă Ţie, Dumnezeule!». Şi îndată m-am trezit”.

Când s-a trezit a înţeles tâlcuirea visului şi de atunci a început a tăgădui co­rectitudinea poziţiei sale de mai înainte.

Dar şi părintele Efrem Katunakiotul, când s-a rugat pentru aceeaşi problemă, a fost înştiinţat de o voce puternică, care i-a spus:

„În persoana lui Hrisostom al Florinei ai renegat toată Biserica”.

În chip asemănă­tor, puţin mai târziu, Stareţul Iosif a auzit în timp ce se ruga o voce dumnezeiască, zicându-i:

„Biserica se află la Patriarhia Ecumenică, la Constantinopol”.

Astfel, au înţeles că lucrurile nu stă­teau aşa cum spuneau vechii calendarişti şi că Tainele celor de pe stilul nou sunt valide. Atunci au hotărât să-i ceară mitropolitului Florinei iertare în scris. Stareţul a scris o scrisoare în care a cerut iertare şi pe care a semnat-o el împreună cu obştea sa, pre­cum şi obştea părintelui Nichifor. Kalatzis însă a voit a adăuga încă ceva la sfârşit, şi anume cuvintele:

„Pe voi vă considerăm a fi Biserică Ortodoxă…”.

Astfel, au semnat şi acel adaos, după care i-au dat scrisoarea, căci acesta avea să iasă afară din Sfântul Munte, ca să o dea în mâinile mitropolitu­lui Florinei. Iar acesta le-a răspuns apoi că i-a iertat. De atunci Stareţul Iosif împreu­nă cu obştea sa a preferat starea moderată a floriniştilor. [...]

Astfel, începând cu anul 1937, Stareţul a început să primească ambele calenda­re, deşi a continuat să rămână zelotist. Această poziţie faţă de problema calen­darului o avea şi atunci când am mers să rămân lângă dânsul. Puţin mai târziu însă, la 13/26 martie 1950, a fost emisă o nouă enciclică semnată de patru episcopi vechi-calendarişti: Hrisostom al Florinei, Gherman al Cicladelor, Hristofor al Hristianopolului şi Policarp al Diavliei. Enciclica am citit-o eu, fiindcă Stareţul nici măcar să o citească nu a vrut, deşi era zelotist. Printre altele erau scrise şi urmă­toarele:

„Tainele săvârşite de cei de pe stilul nou, ca unii ce sunt schismatici, sunt lip­site de Harul sfinţitor. Pentru aceasta pe nici un neocalendarist nu se cuvine să-l primiţi în sânurile Sfintei noastre Biserici şi, prin urmare, nici să-l ajutaţi, fără o mărturisire a acestuia în care să osândeas­că înnoirea neocalendariştilor şi să declare Biserica acestora schismatică. Cât priveşte cei botezaţi de înnoitori, să fie botezaţi cu Sfântul Mir de provenienţă ortodoxă, care se găseşte din belşug la noi…”

Când am citit acestea m-au cuprins fi­orii. Am socotit pe cel care a scris enciclica a fi un călău. Vechii calendarişti renegaseră nu numai unul sau doi episcopi, ci întreaga Biserică a Greciei, care nici până astăzi nu a încetat să aibă legături canonice cu toate Bisericile Ortodoxe. De îndată ce am citit enciclica – era noapte, iar Stareţul îşi ter­mina privegherea -, am mers şi i-am spus:

- Gheronda, în enciclică scrie asta şi asta.

- S-a terminat! Ne retragem! Aceştia au căzut pe dinafară. Nu se poate ca ade­vărul lui Dumnezeu să fie acesta. Va trebui să luăm poziţia mănăstirilor. Dar mai în­tâi vom face rugăciune ca să vedem ce ne va spune Dumnezeu. Fiilor, rugăciune! Rugăciune, părinţilor, ca să ne descopere Dumnezeu şi să nu facem vreo greşeală. Ceea ce ne va descoperi Dumnezeu, aceea vom primi.

Staretul nu avea diplomă universitară de absolvire a teologiei de şcoală. Era însă un adevărat teodidact si, ca un văzător de Dumnezeu, era initiat în adevărata teologie. Niciodată nu-mi amintesc să fi făcut ceva fără să fi primit vestire de sus. Pentru această problemă atât de importantă ne-a pus pe toti să postim trei zile si să ne rugăm. Timp de trei zile nu am mâncat nimic, ci doar apă am băut.

În a treia zi Staretul s-a închis în coliba sa si toată noaptea s-a rugat varsand siroaie de lacrimi. Iar noi îl asteptam afară pe Staret, ca pe un alt Moise, ca să ne dea rezultatele „sinodului”.

După rugăciune se pare că a avut o descoperire, căci, iesind afară, ne-a spus:

„Câti sunteti credinciosi…”. Părintilor, s-a terminat! Am primit vestire că trebuie să trecem de partea mănăstirilor. Acesta e adevărul. Zelotistii sunt înselati!

Cu adevărat, mare si bruscă a fost întoarcerea Starețului, căci fusese zelotist si încă unul înfocat. Până atunci fusesem cu toții zelotisti: bătrânul Arsenie, părintele Iosif cel tânăr, eu, părintele Efrem Katunakiotul, bătrânul Nichifor si altii… O astfel de schimbare bruscă a Staretului a fost ca un fulger. Dar fiindcă Staretul niciodată nu a fost fanatic si nici nu a urmat o cale cu împătimire, am înteles îndată că ceea ce ne spunea era adevărul, era Ortodoxia.

- Gheronda, ce ai văzut?

- Nu vă voi spune. S-a terminat! Vom urma calea pe care o urmează mănăstirile si vom pomeni pe Patriarh.

- Eu nu pomenesc pe Patriarh, s-a împotrivit părintele Atanasie. Este eretic!

Părintele Arsenie a mers atunci în spatele Staretului si i-a spus:

- Gheronda, multi s-au înselat. Chiar si Sfinti…

- Părinte Arsenie, unu si cu unu fac doi. Ia-ti traista si pleacă!

Atunci am înlemnit cu totii. Părintele Arsenie de îndată ce a auzit aceasta, a spus Staretului:

- Iertati, iertati!

Părintele Atanasie însă s-a opus, zicând:

- Dar, ăsta-i asa, celălalt e altfel.

Tu, părinte Atanasie, ia-ti traista si mergi la Lavra si spune-le că ne vom supune mănăstirii si Patriarhiei. Veti merge acolo ca să vă înscrieti. Repede! S-a terminat. Veti lua buletine si vom deveni în mod oficial monahi ai Mănăstirii Lavra. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Zelotistii au pierdut calea. Auzi, să spună că Tainele nu au Har si că noii calendaristi sunt osânditi!

Şi astfel, părintele Atanasie a pornit spre Lavra cu traista în spate, dar plin de gânduri. Se gândea: „Oare, Staretul are dreptate ori nu?”. Si asa cum mergea prin pădure, a obosit si s-a asezat ca să se odihnească putin. Atunci a adormit si a avut o vedenie care l-a încredintat despre pozitia corectă a Staretului. Când s-a trezit a pornit îndată înapoi si plin de entuziasm a spus Stareţului:

- Gheronda, mă supun. Şi pe Patriarh îl pomenesc si fac orice îmi spuneti. Ceea ce am văzut… este voia lui Dumnezeu.

Ce anume a văzut nimeni nu stie. Pe atunci eram mic, nu am cercetat să aflu ce văzuse. Si într-adevăr, am mers la Lavra ca să scoatem buletine. Însă unii zelotisti s-au smintit si au început să spună multe. Bătrânul Nichifor a început să strige. Până si părintele Efrem de la Katunakia i-a spus:

- Gheronda, ia aminte, căci Părintii au spus că până si cei alesi se vor însela în zilele de pe urmă.

- Părinte, i-a spus atunci Stareţul, dacă nu vrei să liturghisesti, pleacă! Să mergi la staretul tău.

Fiindcă vestirea o primise de la Dumnezeu, nu asculta pe nimeni. Iar noi, cei mici, nu ne împotriveam. Dacă Staretul spunea „da”, “da” rămânea. Spunea „nu”, “nu” rămânea. Pentru noi, cei mai tineri, nu exista împotrivire. Nu aveam nici cea mai mică neîncredere în hotărârea Staretului. Însă cei trei, care erau mai mari şi care aveau un oarecare cuvânt de spus, s-au împotrivit oarecum. Dar părintele Iosif cel tânăr si cu mine nu aveam nici o tulburare. L-am urmat pe Staret cu o încredere desăvârsită. Părintele Haralambie încă nu se afla lângă noi, căci a venit cinci luni mai târziu. Putin mai târziu a venit si părintele Efrem, duhovnicul meu din Volos, si Staretul l-a întrebat:

- Ia spune-mi, părinte, această enciclică pe care a dat-o Sinodul… Este adevărat?

Atunci acela a plecat capul si a răspuns:

- Nu trebuia să circule această enciclică. Nu este corectă.

- Prin urmare, părintele meu, ne-am înselat, nu-i asa?

- Ne-am înselat. Am deviat, asadar, si de aceea trebuie să luăm măsurile cuvenite.

După ce a trecut un oarecare timp, Staretul ne-a destăinuit vedenia în care a primit vestirea despre problema calendarului:

În timp ce se ruga a văzut o biserică frumoasă ce avea o poartă mică si prin care ieseau cu totii. În curtea ei însă se certau doi credinciosi si strigau unul la celălalt:

- Eu sunt cel corect!

- Eu sunt mai corect! striga al doilea.

- Eu sunt Biserica! striga al treilea.

Si ne explica Staretul:

- Aceasta arată că se certau, dar apartineau Celei Una Sfântă si Apostolească Biserică. Aveau aceeasi dogmă si acelasi Har, dar nu aveau libertate a Duhului si sfintire si pentru aceasta se certau. Cum pot eu acum să spun că Biserica Greciei este rău-slăvitoare si că nu are Harul lui Dumnezeu? Să o numesc rău-slăvitoare doar pentru faptul că ţine noul calendar?! Si să spun că episcopul este osândit? Tin calendarul vechi, dar nu cuget cum cugetă zelotistii.

Si într-adevăr, problema calendarului nu influentează mântuirea credinciosilor, deoarece este o chestiune calendaristică, iar nu dogmatică. Cu exceptia chestiunilor dogmatice, se poate să existe între Bisericile locale diferente izolate de natură administrativă sau liturgică. Aceasta însă nu alungă Harul lui Dumnezeu. Fiindcă Staretul era nepătimas, fără încăpăţânare şi fanatism, putea să-si vadă greseala si să primească si îndreptare.

Atunci când s-a auzit că Părintele Iosif Pestereanul a trecut de partea mănăstirilor, zelotistii din împrejurimi au spus:

A vorbit Dumnezeu. Acesta vorbeste cu Dumnezeu și de aceea a primit vestire în rugăciune. Prin urmare, acesta este adevărul. Căci Harul lui Dumnezeu vine în sufletele sfintite si le descoperă adevărul. Nu descoperă oricui s-ar întâmpla.

Însă unii zelotisti fanatici, care aveau o încredere exagerată în logica lor, au început să-l defaime pe Staret, zicând:

- S-a înselat Părintele Iosif Pestereanul.

Cu toate acestea Staretul niciodată nu-i judeca, ci spunea:

- Nu vom scoate nici un cuvânt. Noi vom lua aminte să ne facem privegherea noastră, rugăciunea noastră, iar pe ei lasă-i să spună ce vor. Dumnezeu să-i ierte!

Când Staretul a adormit întru cuviosie si sfintenie, iar noi, fiii săi duhovnicesti, ne-am învrednicit să dobândim obsti cu multi ucenici, zelotistii au fost nevoiti să mărturisească:

Da, într-adevăr, astfel de călugări!… Atât de multi părinti virtuosi! Trebuie să recunoaştem că Staretul a avut dreptate, fiindcă nu se poate ca rădăcina să fie putredă si să scoată astfel de roade si să se adune astfel de obsti. „După roade se cunoaşte pomul”. Prin urmare, noi am greşit, iar Bătrânul Iosif avea dreptate, era Sfânt.

Când ne-am alăturat celorlalti părinti athoniti si i-am lăsat pe zelotisti, am cunoscut din experientă puterea Harului Tainelor săvârsite de noii calendaristi. De aceea, atunci când Staretul ne spunea că vede Harul umplând biserica, noi nu-l întelegeam. Și aceasta până când l-am văzut si noi. În orice caz, atunci când i-am părăsit pe zelotisti, cu totii am văzut Harul cu ochii cei trupeşti.

Mai târziu, când am devenit preoti, am primit si o altă vestire în rugăciune cu privire la problema calendarului. Despre aceasta ne povesteste părintele Haralambie:

„Când ne-am întors la calea urmată de mănăstiri, încă nu pomeneam pe Patriarh. Însă atunci când am venit la Noul Schit, a trebuit odată să liturghisesc la Mănăstirea Sfântului Pavel si negreşit trebuia să pomenesc pe Patriarh.

- Ce să fac acum, Gheronda? l-am întrebat pe Staret.

- Mergi si pomeneste! Iar când te vei întoarce îmi vei spune ce-ai simtit.

Cu adevărat pot să vă spun că arareori am primit atât de mult Har în timpul Sfintei Liturghii. Suvoaie de lacrimi am vărsat pe toată durata ei. Nici măcar ecfonisele nu le puteam rosti. Când m-am întors, Staretul mi-a spus:

- Cu sigurantă că te-ai umplut de Har.

- Da, Gheronda. Asta şi asta mi s-a întâmplat.

- Vezi, fiul meu, că nu păcătuieşti când îl pomeneşti pe Patriarh, orice ar spune sau face, până ce nu este caterisit şi câtă vreme nu există Potir comun”.

(Extras din cartea Părintelui Efrem Filoteitul: „Stareţul meu, Iosif Isihastul şi Peştereanul”, în curs de apariţie la Editura Evanghelismos, preluat din nr.8 si nr.9 ale revistei “Presa ortodoxa“).

PS: Chiar daca nu mai avem nicio legatura de colaborare cu revista romaneasca “Presa ortodoxa”, nu putem sa nu apreciem si sa nu raspandim mai departe materialele de folos gasite in ea (ca si in oricare alta).

Parintele Efrem Katunakiotul si Parintele Efrem Filotheitul

Pe aceeasi tema:

• DOUA MINUNI DOVEDITOARE CA NU MANTUIESTE CALENDARUL, CI POCAINTA
• Fer. Dimitrie Gagastathis: ACUM E TIMPUL SA PLANGEM SI SA NE RUGAM PENTRU STAREA LUMII!

• Fericitul Filotheos Zervakos despre cei care contesta Tainele de pe stilul nou, despre catolici si unirea “bisericilor”

• Parintele Epifanie combate extremismele stiliste si arata cum Biserica intotdeauna a lucrat cu iconomie si dreapta socoteala
• Cuviosul Paisie Aghioritul si cele doua rani opuse ale Bisericii de azi: ecumenismul si stilismul
• EPISTOLA CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL – DE MARE ACTUALITATE!

***

Alte postari despre Gheron Iosif si ucenici ai sai:

• Jumatate de veac de la nasterea in cer a Fericitului Gheron Iosif Isihastul
• Gheron Iosif Isihastul. 15 august 1959 – 50 de ani de la adormire
• GHERON IOSIF: Totdeauna Dumnezeu ajuta, totdeauna ajunge la timp, dar este nevoie de rabdare!
• Gheron IOSIF: Fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul!
• Alte cuvinte pentru practica vietii duhovnicesti de la Gheron Iosif Isihastul: VENIREA HARULUI TE PREGATESTE DE ISPITE

• PARINTELE EFREM FILOTHEITUL (Arizona): “Pecetea va fi impusa dupa cel de-al treilea razboi mondial!”

• Moartea zambitoare a monahiei Eupraxia în Arizona
• STARET SFANT, UCENIC SFANT. Prima mare minune de dupa adormirea lui Gheronda Iosif Vatopedinul (ucenicul Fericitului Gheron Iosif Isihastul)

“La omul stapanit de patimi pervertirea conştiinţei e in acelaşi timp mare si subtilă. In viaţa duhovnicească, omul posedat de o patima face adeseori ca această patimă să treacă drept o căutare dezinteresata a adevărului şi binelui, ba uneori chiar o lupta pentru slava lui Dumnezeu. In numele lui Hristos Care S-a predat mortii pentru vrăjmaşii Săi, oamenii sunt adeseori gata să verse sânge, nu însă propriul lor sânge, ci pe cel al „fraţilor” lor ‘vrăjmaşi’”.

Incercari duhovnicesti

Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. In răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.

Care e, aşadar, natura acestor suferinţe? Nu e uşor de răspuns la această  întrebare.

După  ce L-a întâlnit pe Dumnezeu, după ce a cunoscut Viaţa  în Lumina ce iradiază din Faţa Sa, sufletul nu mai găşeşte de acum înainte odihnă sau mulţumire în nici o realitate a acestei lumi; nimic nu-l mai poate mulţumi şi, in acelaşi timp, e înconjurat de toate, afară de Dumnezeu. Răul, întunericul, lucrarea demonilor, toate caută să-l zdruncine; chinul adus de patimi atinge uneori o intensitate extremă, dar totul se petrece ca şi cum Dumnezeu s-ar fi întors de la om şi n-ar mai da nici cea mai mică atenţie la chemările lui. Ca o fiinţă lipsită de apărare, acesta se simte spânzurat deasupra unui adânc care-l înspăimântă; îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, dar toate strigătele sale rămân fară răspuns. Sufletul ştie că s-a întors de la iubirea lui Dumnezeu; e chinuit de conştiinţa ticăloşiei lui, şi cu toate acestea îl imploră pe Dumnezeu să se miluiască de el – dar în zadar. Dumnezeu nu Se înfăţişează sufletului decât pentru a-l învinui pentru necredincioşia lui, iar el e zdrobit sub povara acestor învinuiri. Recunoaşte dreptatea judecăţii dumnezeieşti, dar acest lucru nu-i micşorează suferinţele. Nu în închipuire, ci aievea se cufundă în umbra morţii; negăsind acest Dumnezeu pe Care-L cheamă ziua şi noaptea, sufletul suferă într-un mod insuportabil.

Ne-am putea întreba: care e sensul tuturor acestor lucruri?

In clipa în care vine, sufletul nu poate primi încercarea ca pe o arătare a milostivirii lui Dumnezeu sau a încrederii lui Dumnezeu faţă de el, ca dorinţa Acestuia de a-l face pe om să se împărtăşească de sfinţenia şi plinătatea vieţii care este întru El. Sufletul nu ştie decât un singur lucru: Dumnezeu l-a părăsit după ce i-a arătat Lumina Lui, făcând astfel suferinţele lui şi mai profunde. Iar când ajunge la capătul puterilor, el nu-L vede pe Dumnezeu plecându-Se milostiv spre el; şi atunci îi vin gânduri şi simţăminte despre care e mai bine să tăcem. Sufletul coboară în iad, dar nu aşa cum coboară cei ce n-au cunoscut Duhul lui Dumnezeu şi care n-au în ei lumina adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu şi, prin urmare, sunt orbi; nu, el coboară aici fiind în stare să distingă natura întunericului pe care-l simte.

Acest lucru nu se întâmplă decât celor care, după ce au cunoscut harul dumnezeiesc, l-au pierdut mai apoi. Sămânţa iubirii dumnezeieşti pe care sufletul o poartă în adâncul său naşte atunci în el o căinţă, a cărui putere şi amploare depăşesc măsura conştiinţei religioase obişnuite. Vărsând lacrimi din belşug, omul se îndreaptă atunci spre Dumnezeu din toată fiinţa sa, din toată puterea sa, şi aşa descoperă adevărata rugăciune care-l smulge din aceast lume pentru a-l introduce intr-o alta lume, in care aude cuvinte pe care nici o limba omeneasca nu le-ar putea rosti. Ele sunt negrăite, căci din clipa în care sunt traduse în cuvinte, sau noţiuni obişnuite, cel care le aude nu le va interpreta decât în funcţie de cunoaşterea pe care o are din propria sa experienţă fără să-i depăşească limitele. Când sufletul a trecut prin toată această serie de aspre încercări, vede limpede în el însuşi că nu există în lume loc, suferinţă, bucurie, putere, făptură, care să-l poată smulge de lângă iubirea lui Dumnezeu. Şi de acum înainte întunericul nu va mai putea înghiţi lumina acestei vieţi.

Intre Dumnezeu şi om lucrurile nu sunt întotdeauna uşoare. Şi tot astfel, nu e întotdeauna uşor de trăit împreună cu sfinţii. Mulţi sunt cei care cred naiv că apropierea şi contactele cu sfinţii sunt plăcute şi pline de bucurie; se plâng că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească un sfânt. Din câteva întâlniri ocazionale care au umplut uneori un suflet mâhnit de o nădejde bucuroasă şi de puteri înnoite, se grăbesc să tragă concluzia că faptul de a trăi împreună cu sfinţii are întotdeauna acelaşi efect înălţător asupra sufletului. E o greşeală. Nici un sfânt nu ne poate cruţa de necesitatea de a lupta cu păcatul care lucrează în noi. El ne poate ajuta prin rugăciunile lui, ne poate sprijini prin cuvântul şi învăţătura lui, ne poate întări prin exemplu lui, dar nu ne poate scuti de efortul personal şi de asceză. Dacă un sfânt ne îndeamnă să vieţuim potrivit poruncilor lui Hristos, el poate părea „aspru”. Nu s-a spus şi nu se spune oare până astăzi despre Hristos însuşi: „Greu e cuvântul Său, cine poate să-l poarte?” (In 6, 6o). Tot aşa, atunci când sfinţii cer de la noi păzirea poruncilor în întreaga curăţie, cuvântul devine strivitor şi „greu”.

Stareţul era mereu blând, îngăduitor şi bun, dar în realitate nu s-a depărtat niciodată de ceea ce-l învăţase Dumnezeu. Atitudinea sa era simplă şi clară:

„Domnul are milă de toţi… Atât a iubit pe oameni încât a luat asupra Lui povara lumii întregi… Iar de la noi aşteaptă să-i iubim pe fraţii noştri”.

Ascultându-l vorbind, ştim din tot sufletul că spune adevărul, dar a-l urma întrece puterile noastre. Şi mulţi au fost cei ce s-au dezlipit de el. Mireasma duhovnicească ce se revărsa din el făcea să se nască în suflet un profund sentiment de ruşine pentru noi înşine şi conştiinţa ticăloşiei noastre proprii. Dacă i v-aţi fi plâns de cei care v-au supărat, el v-ar fi înţeles mâhnirea şi v-ar fi împărtăşit durerea, nu însă şi mânia. Dacă v-aţi fi gândit să răsplătiti răul cu rău atunci voi însivă i-aţi fi pricinuit durere. Si daca ati fi socotit vatamator sa rasplatiti cu bine unui om rau, el n-ar fi înţeles cum un om ce se pretinde creştin se poată gândi că o faptă conforma poruncii lui Hristos ar putea pricinui vreo vătămare oarecare. Poruncile lui Hristos erau pentru el legea desăvârşirii absolute şi singura cale ce ingaduie biruirea raului in lume conducand spre Lumina veşnica. Pazirea poruncilor nu poate fi decât folositoare atât celui ce le urmează, cât şi celui pentru care se împlinesc. Nu, nu pot exista împrejurări în care împlinirea poruncilor lui Hristos să poată fi vătămătoare cuiva, de îndată ce vatamarea e privita nu dintr-un unghi vremelnic, ci în planul vietii veşnice, dat fiind că porunca lui Hristos e expresia binelui absolut.

Intr-o zi un monah i-a spus stareţului ca daca toţi oamenii ar lucra potrivit cuvintelor lui, acest lucru s-ar întoarce în folosul vrăjmasilor si raul ar birui. Staretul a tacut fiindcă cel care facea această obiecţie nu era în stare să primească cuvantul sau, dar mai târziu a spus altcuiva:

„Duhul lui Hristos poate oare dori rau cuiva? Oare la asa ceva ne cheama Dumnezeu?”

La omul stapanit de patimi pervertirea conştiinţei e in acelaşi timp mare si subtilă. In viaţa duhovnicească, omul posedat de o patima face adeseori ca această patimă să treacă drept o căutare dezinteresata a adevărului şi binelui, ba uneori chiar o lupta pentru slava lui Dumnezeu. In numele lui Hristos Care S-a predat mortii pentru vrăjmaşii Săi, oamenii sunt adeseori gata să verse sânge, nu însă propriul lor sânge, ci pe cel al „fraţilor” lor „vrăjmaşi”. Aşa a fost de când e lumea, dar viata staretului a coincis cu o perioadă din istorie, în care această deformare a sensului Evangheliei a atins o amploare excepţională.

„Oare aceasta e calea lui Hristos?”, spunea el cu tristeţe.

„Greu” e cuvantul stareţului. Cine poate să-l asculte? A trăi în conformitate cu acest cuvânt înseamnă a te preda martiriului, nu numai în sensul tare al acestui cuvânt, ci şi în viaţa de zi.

Se povesteşte - nu-mi mai aduc aminte exact unde anume – istoria unui om evlavios care ceruse toată viaţa de la Dumnezeu să-i dea o moarte de mucenic; când ceasul unui sfârşit paşnic s-a apropiat, el a spus cu întristare:

„Rugăciunea nu mi-a fost ascultată”.

Dar de îndată ce a rostit aceste cuvinte, a primit încredinţarea lăuntrică că întreaga sa viaţă fusese o mucenicie şi e primită ca atare.

Stareţul spunea că harul pe care-l primise la început era asemenea celui al mucenicilor, astfel încât credea chiar că Domnul îi va hărăzi poate o moarte de mucenic; dar, ca şi omul evlavios din istoria de mai sus, a avut un sfârşit paşnic.

In toate lucrurile stareţul era extrem de sobru. Nu se lăsa dus de visuri de desăvârşire; dar, cunoscând iubirea desăvârşită a lui Hristos, şi-a petrecut întreaga viaţă într-un intens efort de a o dobândi. Mai bine decât oricare altul, el ştia că „duhul e sârguitor, dar trupul neputincios”; de aceea spunea că întâlnim uneori oameni care doresc să sufere pentru Hristos, dar dacă „n-avem harul în însuşi trupul nostru”, n-am putea suporta suferinţele muceniciei. De aceea nu trebuie să ne angajăm cu îndrăzneală într-o asemenea ispravă. Dacă însă Domnul ne cheamă la ea, atunci trebuie să-I cerem ajutorul, şi El ni-l va da.

Deşi a cunoscut „harul mucenicilor”, stareţul nu căuta mucenicia. Şi, cu toate acestea, toată viaţa sa a fost un adevărat martiriu. Am putea spune chiar mai mult. Martirul îşi sacrifică viaţa în scurtul moment al curajoasei sale mărturisiri a credinţei. Dar a vieţui în asceză, aşa cum a făcut stareţul timp de decenii întregi, şi a te ruga ca el decenii întregi pentru lume – „a te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele” - acest lucru e mai presus decât un simplu martiriu.

Calea unui creştin e în general cea a unui martir. Cine urmează această  cale aşa cum se cuvine nu se hotărăşte decât cu anevoie să  o propovăduiască. Sufletul său e prins de dorinţa de a-l vedea pe fratele său împărtăşindu-se de Lumina veşnică, vrând ca numai el singur să suporte suferinţele. De aceea, el se va deda înainte de toate şi mai cu seamă rugăciunii pentru lume.

In limitele vieţii pământeşti, în sfera lăsată de Dumnezeu manifestării posibilităţilor atât pozitive, cât şi negative ale libertăţii, nimeni şi nimic n-ar putea opri cu totul manifestarea răului; rugăciunea iubirii e însă destul de puternică pentru a schimba cursul multor evenimente şi a reduce dimensiunile răului.

„Viaţa e lumina oamenilor. Şi lumina străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (In 1, 4-5).

Intunericul nefiinţei nu poate înghiţi lumina vieţii. Orice bine care iese de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu e nepieritor. Rugăciunea e una din formele cele mai înalte ale acestui bine ontologic, indestructibil, etern. E „partea cea bună, care nu se va lua de la noi” (Lc 10, 42).

Căutând mântuirea sa şi pe cea a fraţilor săi, ascetul concentrat în „omul lăuntric” vede în sine însuşi puterea „legii păcatului” (Rm 7, 23). Văzând cum îl omoară păcatul, cum îl face să moară (Rm 7, 11) în ciuda hotărârii sale de a săvârşi binele, nu arareori ajunge la marginea deznădejdii şi în această grea stare se roagă.

Am păstrat amintirea unei vizite memorabile. Un monah ce trăia ca pustnic a venit odată să mă viziteze. Trebuia să aibă pe atunci şaptezeci de ani. Vieţuia într-un loc pustiu pe drumul care leagă mănăstirea de schit, într-o prăpastie, aproape de un izvor, în plin codru. Faţa sa era brăzdată toată, palidă şi de o culoare cenuşie şi prăfoasă; barba şi părul cărunt îi erau neîngrijite; ochii de un albastru cenuşiu îi erau adânc înfundaţi în orbite. Am avut cu el o lungă discuţie, şi iată ce mi-a povestit despre sine:

„De mulţi ani sufletul meu suferă când mă gândesc la noi, monahii. Ne-am lepădat de lume, ne-am lăsat părinţii şi patria şi tot ce face viaţa obişnuită a oamenilor; am făgăduit înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor să vieţuim după legea lui Hristos; ne-am lepădat de voia noastră proprie şi ducem, de fapt, o viaţă de mucenicie, dar totuşi nu înaintăm în bine. Oare mulţi dintre noi se vor mântui? Eu cel dintâi voi merge spre pierzanie. Ii văd şi pe alţii fiind robi patimilor. Şi când întâlnesc oameni din lume, văd că vieţuiesc într-o adâncă neştiinţă, în nepăsare şi fără căinţă. Şi aşa, încetul cu încetul, pe nesimţite, am început să mă rog pentru lume. Am plâns mult la gândul că dacă noi, monahii, care am părăsit lumea, nu ne vom mântui, ce se va petrece atunci cu lumea? Intristarea mea sporea şi am început să vărs lacrimi de deznădejde. Şi iată că anul trecut, când mă aflam în această deznădejde, plin de lacrimi, şi eram într-o noapte cu faţa la pământ, Domnul mi S-a arătat şi m-a întrebat: «De ce plângi aşa?» Eu însă am tăcut fără să-mi ridic capul ca să-L văd pe Hristos. «Nu ştii că Eu voi judeca lumea?» Eu tăceam mai departe, fără a-mi schimba poziţia. Atunci Domnul a zis: «Mă voi milostivi de orice om care L-a chemat pe Dumnezeu măcar o singură dată în viaţa lui.» Un gând mi-a străbătut atunci mintea: «Atunci la ce bun să ne mai chinuim aşa în fiecare zi?» Iar Domnul a răspuns mişcării gândului meu aşa: «Cei ce pătimesc din pricina poruncii Mele vor fi prietenii Mei în împărăţia cerurilor; de ceilalţi mă voi milostivi numai.» Şi la aceste cuvinte Domnul S-a depărtat.”

Era la priveghere când a avut această vedenie. Şi mi-a mai povestit alte două arătări pe care le-a avut în stare de somn uşor, după o fierbinte rugăciune pentru lume. Nu voi da aici numele acestui monah, căci e încă în viaţă, şi mă voi abţine de la o judecată asupra vedeniei sale. Il ascultam fără a-mi arăta în vreun fel simţământul faţă de ceea ce ne povestea, urmând în aceasta regula severă a monahilor athoniţi de a fi deosebit de rezervaţi când este vorba de vedenii. Se poate ca această prudenţă seacă sau vreo altă stângăcie din partea noastră să-i fi displăcut bătrânului monah, în orice caz după aceea n-a mai venit pe la mine. E adevărat, aveam gândul ambiţios de a-i cerceta încă şi mai mult sufletul. Poate că această să-l fi rănit? Nu ştiu.

In timpul petrecerii noastre împreună cu monahii de la Sfântul Munte am întâlnit nouă monahi ce se rugau pentru lume vărsând lacrimi. Am auzit odată această convorbire între doi monahi. Unul spunea:

„Nu pot să înţeleg de ce Domnul nu dă pace lumii atunci când îl roagă şi numai un singur om?”

Celălalt a răspuns:

„Şi cum ar fi cu putinţă o pace desăvârşită, câtă vreme rămâne pe pământ şi numai un singur om de rea-voinţă?”

Dar să ne întoarcem la tema noastră.

Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de purtat pentru om.

Mă  repet, dar tema noastră face repetiţiile inevitabile. Universul mental în care vieţuieşte un ascet nu e nici bogat, nici divers, dar preocupările sale ating un plan de existentă în care familiarizarea nu este întotdeauna uşoară. In decursul veacurilor aceeaşi experienţă se repetă în mod aproape identic, şi totuşi puţini sunt cei care cunosc ordinea pe care o urmează asceza creştină, şi de aceea mulţi se pierd pe această cale. Domnul a spus:

„Strâmtă e poarta şl îngustă calea ce duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află” (Mt 7,14).

Să  ne întoarcem încă o dată la un lucru care a făcut obiectul unor îndelungate discuţii între stareţul Siluan şi parintele Stratonic. Calea duhovnicească a creştinului se înfătişează în linii mari în felul următor: la început, omul e atras de Dumnezeu prin darul harului; iar când e deja atras atunci începe o lungă perioadă de încercări. Libertatea omului, încrederea sa în Dumnezeu sunt puse la încercare, uneori chiar „cu asprime”. La începutul întoarcerii sale, rugăciunile de-abia sunt rostite, că de obicei numaidecât si în chip minunat sunt auzite de Dumnezeu. Dar când vine perioada încercărilor, totul se schimbă; am putea spune ca cerul se închide şi devine surd la toate rugăciunile noastre. In viaţa unui creştin înflăcărat, totul devine anevoios. Atitudinea oamenilor faţă de el se schimbă; aceştia înceteaza de a-l mai trata cu respect; nu i se iartă ceea ce se iartă bucuros altora; munca sa e aproape întotdeauna răsplătită sub preţul ei; rezistenţa trupului său împotriva bolilor scade; natura, împrejurările, oamenii, totul se întoarce împotriva lui. Cât priveşte darurile sale naturale, nu mai mici decat la ceilalţi oameni, ele nu-şi găsesc aplicaţie. Mai mult, suferă încă şi numeroase asalturi ale puterilor demonice. Iar chinul ultim cel mai greu şi mai insuportabil e acela de a fi părăsit de către Dumnezeu. Atunci suferinţa sa atinge culmea, căci omul e lovit pe toate planurile fiinţei sale.

Il părăseşte oare Dumnezeu pe om? Să fie acest lucru cu putinţă? Şi, în loc de a simţi ca mai înainte apropierea lui Dumnezeu, un nou simţământ se iveşte în suflet: Dumnezeu e nesfârşit de departe, inaccesibil, mai îndepărtat decât stelele, şi toate chemările ce-i sunt adresate se pierd în spaţii. Lăuntric sufletul îşi intensifică chemarea lui Dumnezeu, dar nu vede nici ajutorul Lui, nici chiar atenţia Lui. Totul devine anevoios, neobţinându-se decât cu preţul unor eforturi disproporţionate şi care întrec puterile omeneşti. Viaţa devine o neîncetată suferinţă şi omul începe să aibă impresia că blestemul şi mânia lui Dumnezeu s-au abătut peste el. Mai târziu, când aceste încercări vor trece, va înţelege cu câtă atenţie a fost păzit în toate căile sale de negrăita Pronie a lui Dumnezeu.

Experienţa milenară transmisă din generaţie în generaţie ne învaţă că atunci când Dumnezeu vede credincioşia sufletului unui ascet, aşa cum a văzut-o pe cea a lui Iov, îl duce prin adâncuri şi piscuri inaccesibile oricărui alt om. Cu cât mai neclintită e credincioşia ascetului şi încrederea sa în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi încercarea şi mai desăvârşită va fi experienţa acestuia, care se va putea întinde până la ultimele limite la care poate ajunge un om.
Câtă  vreme mândria îşi păstrează rădăcini puternice în om, acesta rămâne expus asalturilor unei deznădejdi deosebit de strivitoare, de iad, şi care falsifică toate concepţiile sale despre Dumnezeu şi despre căile Proniei Lui. Sufletul mândru, cufundat în chinurile şi întunericul iadului, ajunge sa vadă în Dumnezeu pricina suferinţelor lui socotindu-L nemăsurat de crud. Lipsit de adevărata viaţă în Dumnezeu, el vede toate lucrurile prin prisma deformatoare a propriei sale stări de suferinţă bolnăvicioasă şi începe să urască chiar şi propria sa viaţă şi, în general, tot ce există pe lume. Rămânând în afara Luminii dumnezeieşti, el ajunge în deznădejdea lui să socotească însăşi existenţa lui Dumnezeu drept o absurditate. Astfel, îndepărtarea sa de Dumnezeu şi ura sa pentru tot ce există sporesc tot mai mult.

Oamenii credinţei scapă din această deznădejde şi aceasta ură, fiindcă prin credinţă omul se mântuieşte; prin credinţa în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu, prin credinţa în cuvântul Său, prin credinţa în mărturia Părinţilor Bisericii. Se poate ca majoritatea credincioşilor creştini să nu fi trăi în viaţa lor învierea, ci numai să creadă în ea, şi aceasta credinţă să-i ocrotească. Stareţul vorbea adeseori de această credinţă citând cuvintele Domnului:

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (In 20, 29).

Va veni ceasul în care această credinţă îl va face pe om să iasă din întuneric şi din lanţurile strâmte ale robiei sale şi-l va conduce în spaţiile vaste ale vieţii celei adevărate şi nestricăcioase, a carei strălucire nu e cu nimic comparabilă cu ideile mult prea omeneşti pe care ni le facem despre strălucirea şi frumuseţea ei.

Diavolul nu lucrează în acelaşi chip cu cei care-i cedeaza şi cu cei care i se împotrivesc. Una este suferinţa deznădejdii ce vine din mândrie; şi alta este cea a unui suflet puternic atunci când Dumnezeu îi îngăduie lui Satan să-l războiască. Această ultimă formă de ispitire e extrem de anevoioasă şi grea, şi nu e decât arareori îngăduită.

Când omul părăsit de Dumnezeu prin Pronia Lui simt pentru întâia oară  apropierea lui Satan, întreaga sa fiinţa, trup şi suflet, cade pradă unei nemăsurate mâhniri şi un spaime ce nu poate fi comparată celei pe care o încercă la apropierea unui criminal sau a unui asasin, căci este provocată de întunericul pierzaniei veşnice.

Sufletul înţelege atunci ce este diavolul; înţelege puterea cruzimii lui şi copleşit de imensitatea răului ce se înalţă înaintea lui, se retrage cu totul în sine însuşi. E într-atât de copleşit de deznădejdea, scârba şi spaima ce au pus stăpânire pe el, încât nu mai găseşte în sine puterea de a se ruga. Nu mai simte lângă el pe Dumnezeu ocrotindu-l, iar vrăjmaşul spune:

„Eşti în puterea mea. Nu mai nădăjdui în Dumnezeu şi uită-L”.

In aceste momente sufletul care nu vrea sa cedeze diavolului se fixează nemişcat şi fără cuvânt pe gândul la Dumnezeu sau, în cazul cel mai prielnic, găseşte în sine însuşi puterea de a chema Numele lui Dumnezeu. Mai târziu numai va înţelege cu câtă purtare de grijă se pleca asupra lui Dumnezeu în ceasul acestei lupte.

Citind scrierile stareţului, vedem că în două rânduri a trebuit să ducă o astfel de luptă împotriva lui Satan. Intâia oară, a scăpat rostind rugăciunea lui Iisus; nici nu o încheiase că Domnul i S-a şi arătat. A doua oară, era mai puternic şi mai iscusit în luptă; a găsit în el însuşi puterea de a se aşeza, de a se întoarce spre Dumnezeu şi de a se ruga, şi atunci a primit drept răspuns aceste ciudate cuvinte:

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”

A înţeles atunci de ce arme trebuie să se servească pentru a birui pe diavolul; de fiecare dată când diavolul se apropie, sufletul trebuie să întoarcă împotriva lui însuşi tot focul urii sale şi să se osândească ca pe vrăjmaşul său cel mai rău la chinurile veşnice, adăugând însă:

„Dar Dumnezeu e sfânt, adevărat şi binecuvântat în veci”.

Inarmat cu această sabie, sufletul scapă de orice frică şi devine invulnerabil în faţa loviturilor vrăjmaşului. La orice asalt al vrăjmaşului, sufletul care a câştigat o astfel de „experienţă” se aruncă cu mare furie în adâncul întunericului veşnic, socotindu-se vrednic de această pedeapsă; şi atunci vrăjmaşul se va depărta de el, neputând suporta violenţa focului pe care-l întâlneşte, iar sufletul, descotorosit de el, se poate întoarce spre Dumnezeu rugându-se cu minte curată.

„Vrăjmaşul a căzut din mândrie.” Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de şine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceala, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilele şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demenţa completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar cată vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.

Nu este necesar ca toate simptomele enumerate să fie reunite pentru a putea recunoaşte pe cel ce s-a lăsat „sedus” de gânduri pătimaşe, de „vedenii” sau „descoperiri” de origine demonică. La unii domină megalomania, ambiţia, dorinţa de putere; la alţii domină o nelinişte ascunsă, spaima, deznădejdea; la unii, melancolia, gelozia, ura; la alţii, dorinţa poftelor trupeşti. Dar la toţi întâlnim în mod inevitabil o imaginaţie debordantă şi o mândrie ce se poate ascunde sub masca înşelătoare a unei false smerenii.

Când un om se lasă „sedus” de vrăjmaşul şi începe să-i urmeze, fără să înţeleagă ce anume e vrăjmaşul, el nu cunoaşte asprimea luptei directe împotriva lui; suferă însa pentru că vrăjmaşul îl atrage în afara luminii vieţii adevărate, în întunericul în care locuieşte el însuşi. Aceste suferinţe poartă amprenta unei adevărate orbiri duhovniceşti. In unele cazuri, vrăjmaşul îi produce o desfătare tulbure creand în el conştiinţa trufaşă a unei măreţii iluzorii. In alte cazuri, el provoacă o durere ascuţită în suflet şi-l ridică împotriva lui Dumnezeu; sufletul nu înţelege adevărata cauză a relelor sale şi atunci se întoarce cu ură împotriva lui Dumnezeu.

Dar un suflet evlavios care a cunoscut iubirea de Dumnezeu suferă în lupta directă cu vrăjmaşul uriaşa putere malefică pe care diavolul o îndreaptă împotriva lui. Omul vede limpede că această putere poate să strivească întreaga sa fiinţă.

In primul caz, sufletul se chinuie multă vreme fără a găsi ieşirea care să-1 ducă la Dumnezeu. In cel de-al doilea caz, Dumnezeu Se arată omului într-o mare lumină de îndată ce încercarea a luat sfârşit. Dumnezeu e Cel ce hotărăşte durata şi intensitatea acestei încercări; pentru unii ea durează câteva minute, pentru alţii o oră sau mai mult; un ascet a rămas în ea timp de trei zile. Durata încercării poate depinde, pe de o parte, de intensitatea mai mare sau mai mică a luptei, iar pe de altă parte, de puterea de îndurare a omului, fiindcă nu toate sufletele au aceeaşi rezistenţă.

Nu există ispită mai mare decât această luptă  a sufletului împotriva lui Satan, care întrece toate nenorocirile posibile pe pământ. Există însă o suferinţă care provoacă o durere încă şi mai mare: e suferinţa sufletului rănit până în adâncul său de iubirea lui Dumnezeu şi care nu ajunge să-L găsească pe Cel pe Care-L caută.

Cât de neînţeles este modul în care Dumnezeu povăţuieşte sufletul! După ce a trezit în el o iubire înflăcărată, Se ascunde în chip tainic; iar când sufletul e copleşit de această părăsire, se apropie de el cu blândeţe, aducându-i mângâierea Sa negrăită. In unele clipe, chinul părăsirii de către Dumnezeu întrece suferinţele iadului, dar se deosebeşte de ele prin aceea că poartă în el o putere făcătoare de viaţă în stare să transforme durerea în dulcea fericire a dragostei de Dumnezeu.

Câtă  vreme vieţuieşte sub povara trupului, omul nu poate rămâne neclintit. In unele momente privilegiate de rugăciune curată, sufletul ascetului atinge viaţa veşnică, care e scopul său unic şi ultim. Dar atunci când această rugăciune încetează, sufletul regăseşte concepţia sensibilă a acestei lumi; împreună cu această percepţie revine şi opacitatea trupului, iar sentimentul prezenţei lui Dumnezeu îşi pierde intensitatea.

Mulţi oameni sunt într-atât de legaţi de o percepţie pur senzorială  a lumii, că ignoră orice alt mod de cunoaştere, şi atunci ei se fac acel „trup” care refuză legea lui Dumnezeu. Dar pentru un ascet, a cădea din rugăciunea curată în opacitatea percepţiei senzoriale a lumii echivalează cu îndepărtarea lui de Domnul. Sfântul Apostol Pavel spunea:

„Petrecând în trup suntem departe de Domnul, căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere; avem însă încredere şi vrem mai bine să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul” (2 Co 5, 6-8).

Numai printr-un efort neîncetat se păzeşte ascetul de această înjosire spre care trupul îl atrage necontenit prin toată povara lui. Şi cu cât stările sale duhovniceşti sunt mai frecvente şi îndelungate, cu atât îi este mai anevoie să recadă într-o percepţie trupească a lumii.

Când un ascet, mişcat de duhul iubirii dumnezeieşti, se roagă vărsând lacrimi şi atinge o stare-limită deasupra căreia nu mai e cu putinţă pe moment să se ridice, mintea sa gustă atunci o pace datorată apropierii de Dumnezeu; dar când rugăciunea încetează, sufletul nu rămâne în această pace decât un anumit timp, uneori mai lung, alteori mai scurt, după care recade în agitaţia gândurilor. Schimbarea neîncetată a acestor stări duce la rezultate diferite. Intr-o anumită etapă a căii lor duhovniceşti, unii ajung la o treaptă a rugăciunii care cufundă inima lor în frică şi cutremur, după care dau înapoi încetul cu încetul şi slăbesc rugăciunea. Dimpotrivă, alte suflete mai viteze înaintează neobosit, căutând neîncetat o plinătate crescândă a rugăciunii, şi fac acest lucru până când se înrădăcinează în sufletele lor dorinţa şi chiar nevoia de a-şi interzice orice milă, „de a-şi urî şi pierde” viaţa proprie. Şi, aşa cum vedem din scrierile stareţului Siluan, chiar şi această stare nu e încă iubirea supremă pe care Domnul a făcut-o cunoscută slujitorilor Săi, şi a cărei blândeţe îngăduie suportarea cu uşurinţă a oricărei suferinţe, şi chiar a morţii.

Fericitul stareţ ştia cu certitudine absolută că iubirea pe care i-o făcuse cunoscută Duhul Sfânt e Adevărul, a cărui autenticitate intrinsecă e mai presus de orice. El atinsese această treaptă a cunoaşterii când i S-a arătat Domnul. El spunea că atunci când Domnul Insuşi Se arată sufletului, acesta nu poate să nu recunoască în El pe Creatorul şi Dumnezeul său. Prin lucrarea Duhului Sfânt i-a fost dat sa contemple sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu şi a nazuit din toată inima şi din toată fiinţa lui să se împărtăşeasca de această sfinţenie.

Cine urmează această cale nu poate să se dedea unei activităţi mentale abstracte, raţionale, mai cu seamă faţă de tainele credinţei. Sufletul îndepărtează orice „raţionament discursiv”, care duce la o anume ruptură în unitatea şi integralitatea vieţii minţii ce tinde prin rugăciune spre Dumnezeu. Când rămânem statornic în rugăciune, amintirea lumii din afară se şterge; n-am mai fi capabili nici de a mai săvârşi sarcinile vieţii de zi cu zi, dacă nu ne-ar veni în ajutor obişnuinţa câştigată de-a lungul anilor şi care ne scuteşte de necesitatea de a ne fixa gândul nostru asupra lor.

„Cine a cunoscut pe Domnul şi blândeţea Duhului Sfânt ajunge ca ieşit din minţi: rămâne nemişcat, tace şi nu mai vrea să vorbească; ca un nebun priveşte lumea, dar nu o doreşte şi nu o vede. Şi oamenii nu ştiu că el îl vede pe Domnul Cel iubit. Lumea e lăsată în urmă şi uitată; sufletul nu mai vrea să se gândească la ea, căci nu este dulceaţă în ea”.

(din: “Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu, 1999).

Nu exista comentarii »

Extras din conferinta parintelui arhimandrit Zaharia Zacharou, ucenicul Cuviosului Sofronie, de la manastirea Sf. Ioan Botezatorul, Essex, cu titlul “Lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu si omul” inclusa in volumul: “Largiti si voi inimile voastre!”, aparut anul acesta la Editura Reintregirea din Alba-Iulia:

“Potrivit modelului Liturghiei, unde are loc schimbul vieţii noastre cu viaţa lui Dumnezeu, fiecare faptă, fiecare lucrare a noastră trebuie să păstreze aceeaşi încordare şi râvnă „până când Domnul va veni”, după cuvântul apostolului (1 Cor. 11:26). Având în minte aceste lucruri, se cuvine credincioşilor să iubească arătarea Domnului cugetând la venirea lui Hristos, aşteptându-L neobosit, dorindu-L din toată inima şi pregătindu-se să-L întâmpine cu sârguinţă. Fără aşteptare nu există nădejde. Fără nădejde nu există mântuire, „că prin nădejde ne-am mântuit”, spune Sfântul Pavel (Rom. 8:24). Şi fără mântuire nu există creştinism. Creştinii ştiu că Hristos a lucrat răscumpărarea lumii, prin Sângele Său şi prin moartea Sa. Mai mult, ei ştiu, mai bine decât necredincioşii, că legea păcatului trăieşte în mădularele lor. Creştinul are o viziune mai limpede a păcatului, pentru că simţirea sa lăuntrică nu este înceţoşată de poftele patimilor, nici de trândăvirea conştiinţei. Prin urmare, este cu totul firesc pentru creştin să aştepte venirea lui Hristos, „Care va schimba trupul smereniei noastre în chipul trupului slavei Sale” (Filip. 3:21), şi îl va curăţa de toată întinăciunea, de tot răzvrătul păcatului, de toată ispita.

Creştinul suferă în această lume, şi suferă poate mai mult decât ceilalţi oameni, pentru că, în afara suferinţelor care sunt soarta de obşte a firii noastre, el mai moşteneşte şi poartă o cruce aparte, crucea credinţei, prin care devine asemenea învăţătorului său, Hristos. Cât de vrednic de milă ar fi credinciosul în suferinţa lui, dacă nu ar avea toată credinţa sa în Hristos, Care a intrat în slava Sa prin suferinţe şi Care va veni iarăşi să-i îmbrace în slavă pe cei ce suferă pentru Numele Lui! Această nădejde îl face pe om să se bucure de suferinţele vremii acesteia şi să le considere mărunte şi nevrednice de „slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Rom. 8:18). Toţi sfinţii din ultimele do­uăzeci de veacuri, din vremea lui Petru, mai marele apostolilor, până în zilele noastre, prin nădejdea lor în venirea lui Hristos, au privit suferinţele ca pe un semn al dumnezeieştii alegeri fără de care „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu” nu poate să odih­nească în inimile noastre (1 Petru 4:14).

Cu cât se apropie ziua venirii lui Hristos (parousia), cu atât şi semnele rele care o vestesc se înmulţesc: suferinţa neamurilor, bolile, scandalurile, trădările, mulţimea nedreptăţilor, răcirea dragostei, pustiirea pământului şi, mai presus de toate, larg răspândita nepăsare şi nebăgarea în seamă a faptului că, potrivit prorociilor, Domnul va veni „ca un fur” (Apoc. 3:3). Dar în ciuda tumultului răutăţilor, creştinii aud limpede glasul Domnului, care le zice: „Iar, când vor începe să fie acestea, căutaţi în sus şi ridicaţi capetele voastre, că se apropie răs­cumpărarea voastră” (Le 21:28). Sfârşitul se apropie într-un chip atât de tragic, şi Domnul spune că tocmai acum este timpul „să ridicăm capetele noastre”. Există întotdeauna o contradicţie de această natură, pentru că credinţa noastră este mai presus de mintea raţională.

Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de „a crede în El”„a pătimi pentru El” devine mai mare (cf. Filip. 1:29). (Părinţii nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfârşitul lumii. Odată, un ucenic şi-a întrebat stareţul: „Ce am făcut noi, avva?” Şi bătrânul a răspuns: „Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinţii noştri”. „Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?”, a întrebat din nou. „Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi”. „Şi ce vor face creştinii de pe urmă?”, a întrebat ucenicul. „Aceia abia vor putea să păstreze credinţa, dar ei vor fi mai slăviţi în cer decât părinţii noştri, care puteau să învie morţii.“). De aceea se cuvine credincioşilor „să umble întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (cf. 2 Petru 3:11-12), dând mulţumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paşti şi „dreptate şi sfinţire şi izbăvire” (1 Cor. 1:30). În acelaşi timp trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârşită şi neclintită părtăşie în veşnica Sa împărăţie, dimpreună cu cetele tuturor sfinţilor care, prin harul Său, ne-au fost daţi ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi aşteaptă pe „cei ce au iubit arătarea Lui” (2 Tim. 4:8).

- Aţi putea să ne spuneţi mai multe despre felul în care ultima generaţie va trăi credinţa?

- Aflăm multe prorocii despre sfârşitul vre­murilor în scrierile Părinţilor şi cea amintită mai devreme este doar una dintre ele. Potrivit ei, durerile vor fi atât de multe, încât creştinii vremurilor de pe urmă cu greu vor fi în stare să păstreze credinţa, dar vor primi o mai mare slavă în cer decât părinţii care au înviat până şi morţii. Într-o altă istorisire a Părinţilor pustiei se spune că un ucenic merge la un stareţ şi îl întreabă: „Ce crezi despre cutare bătrân care e considerat un mare nevoitor?” Şi bătrânul răspunde: „Faţă de cei din vremea lui, este mare“. După câteva clipe, ucenicul îl întreabă iarăşi: „Ce crezi despre acest părinte?” şi bătrânul răspunde: „Ţi-am spus, faţă de cei din vremea lui, este mare“. Apoi îl întreabă a treia oară: „Ce crezi despre acest părinte?” Şi bătrânul spune: „Faţă de cei din vremea lui, este mare” şi continuă: „dar am cunoscut nişte părinţi, în Tebaida de Sus, care puteau să facă soarele să stea în loc în mijlocul cerului”. Adică Dumnezeu ne judecă întotdeauna în comparaţie cu marele copac al omenirii, din care noi suntem doar câteva frunze. Noi nu putem decât să fim înrâuriţi de acest mare copac al omenirii. Noi creştinii suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare râu. La oameni aceasta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu este cu putinţă (cf. Mt. 19:26). El a biruit; noi trebuie numai să-I urmăm Lui şi vom moşteni plinirea făgăduinţelor Sale. Cu toate acestea, în ceea ce ne priveşte, Dumnezeu ia în seamă starea generală a lumii. Aceasta este o mângâiere pentru noi, nu pentru a slăbi încordarea noastră, ci ca să ne ajute să ne ţinem pe cale. Dumnezeu ne judecă întotdeauna prin comparaţie cu cei din vremurile noastre, cu cei din preajma noastră. El însuşi spune: „Tatăl nu judecă pre nimeni, ci toată judecata o au dat Fiului” (In. 5:22) şi Tatăl „stăpânire I-au dat Lui şi judecată să facă, căci Fiu al Omului este” (In. 5:27). Fiul Omului, Hristos, pentru că S-a făcut om şi a trăit în condiţiile vieţii în care trăim şi noi, este un mare şi drept judecător. Dar El însuşi nu judecă pe nimeni, ci dă toată judecata sfinţilor Săi. „Sfinţii - spune Sfântul Pavel – vor judeca lumea” (1 Cor. 6:2). Dar eu cred că sfinţii din fiecare veac vor judeca pe cei din vremea lor. Nu cred că apostolii ne vor judeca pe noi, ci sfinţii din vremea noastră şi din mediul nostru, care au trăit aceeaşi viaţă ca şi noi şi totuşi au aflat Calea. Atunci Dumnezeu rămâne vrednic de crezare în toate judecăţile Sale. Putem merge chiar mai departe şi să spunem: eu nu voi fi judecat de un sfânt american; voi fi judecat de un sfânt din mănăstirea mea (cf. Ps. 142:2). Dumnezeu ne judecă după cei din generaţia noastră. Şi cine poate intra la judecată cu Dumnezeu?

- Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune într-una din rugăciunile Sfintei Liturghii: „Pomenind aşadar această poruncă mântuitoare şi toate cele ce s-au făcut pentru noi: crucea, groapa, învierea cea de a treia zi, înălţarea la cer, cea de a doua şi slăvită iarăşi venire… “ Cum putem să o pomenim de vreme ce ea încă nu a avut loc?

- Noi o pomenim, într-adevăr, dar aceasta nu este o aducere-aminte la nivel psihologic. Sfântul Nicolae Cabasila spune că Liturghia este o retrăire a vieţii lui Hristos şi, de asemenea, o expresie a recunoştinţei omului pentru toate câte a făcut El. Prin săvârşirea acestui act, ni se dă har şi acel har ne ajută să pătrundem într-un eveniment veşnic, care este mereu prezent: în veşnicie nu există trecut, nici viitor, există veşnicul „astăzi”, veşnicul prezent. Aşa că, pomenind toate facerile de bine ale lui Dumnezeu şi, mai ales, întemeindu-ne pe cuvântul Lui şi săvârşind porunca Lui – pentru că nu trebuie să uităm că Liturghia este o poruncă -, taina Crucii este lucrătoare. Primim harul Crucii şi învierii lui Hristos şi acel har ne face să pătrundem în evenimente veşnice. De aceea putem spune: „Astăzi Se naşte Hristos“. Intrând în veşnicie prin harul care ne este dat, suntem contemporani cu aceste evenimente veşnice şi putem spune: „Astăzi Se naşte Hristos”, „Astăzi Hristos este răstignit”, „Astăzi Hristos a înviat” şi, desigur, „Astăzi vine Hristos”. Nu aşteptăm pasiv ziua Domnului, spune Sfântul Petru, ci „grăbindu-ne” spre ea (cf. 2 Petru 3:12). Ce este a doua venire? Este ziua când Domnul va străluci în slavă, iar pentru noi „sfârşiturile veacurilor au ajuns”, spune Sfântul Pavel (1 Cor. 10:11). A vedea slava Domnului înseamnă că El este aici, că El a venit. Şi astfel, sfinţii Săi văd chiar şi a doua venire”.

Va mai recomandam de acelasi parinte, si:

• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra

• “LARGITI-VA INIMILE!”
• Predici, interviuri si conferinte audio si video cu parintele Zaharia pe blogul dedicat de fratele Calin parintelui Rafail Noica

Despre cel cu ravna fara cunostinta

“Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, rataceste in gandurile si lucrarile sale; inchipuindu-si ca lucreaza pentru slava lui Dumnezeu, calca legea iubirii pentru aproapele. Fierband in zelul sau, faptuieste cele potrivnice poruncilor legii si voii dumnezeiesti. Faptuieste raul ca sa se intample ceea ce crede el a fi binele. Ravna lui e ca focul ce distruge si nimiceste. Prapadul merge inaintea lui, iar pustiirea ii vine pe urma. Se roaga la Dumnezeu sa arunce foc din cer, ca sa-i inghita pe toti cei ce nu-i impartasesc principiile si convingerile.

Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, ii uraste pe toti ce au alta religie sau alta credinta, nutrind fata de ei pizma si manie nestinsa. Se impotriveste patimas la duhul adevarat al legii dumnezeiesti, staruie fara judecata sa-si apere propriile-i pareri si credinte, se lasa purtat de zelul orbesc de a birui in toate, de ambitie, de dorinta de a invinge cu orice pret, de vrajba si de placerea de a aduce pretutindeni si oricand tulburare. In sfarsit, este un om aducator de pieire”.

Despre cel cu râvnă întru cunoştinţă

“Chipul celui ce are râvnă întru cunoştinţă. Este slujitor al adevăratei credinţe în Dumnezeu; este cu adevărat cu to­tul dăruit lui Dumnezeu şi păzeşte cu străşnicie legea Lui. Păstrează tradiţiile părinţilor săi şi lucrează cu mult în­demn pentru slava numelui lui Dumnezeu. Este iubitor al lucrărilor vrednice de laudă şi cu dorinţă aprinsă se sileşte a urma cele bune. Merge cu multă râvnă pe calea virtuţii şi sârguieşte la îndeletnicirile cele mai bune.

Cel ce are râvnă întru cunoştinţă este prietenul celor bune şi iubitor al tutu­ror virtuţilor. Arde de dorinţa de a răspândi cuvântul Dom­nului, de a întări credinţa şi de a duce la bun sfârşit lucrarea Bisericii, de a face să rodească mai mult învăţătura dată de Dumnezeu şi de a statornici împărăţia Lui pe pământ ["precum in cer, asa si pe pamant" inseamna nu a construi un rai social pe pamant, ci a aduce Duhul Sfant in sufletele oamenilor]. Lu­crează, se mişcă şi slujeşte neostenit. Râvna lui mai tare se aprinde cu cât mai mult slujeşte şi făptuieşte binele şi cu cât mai mult Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Ostenindu-se nu se lasă biruit, lucrând nu se descurajează, trudind nu simte is­tovire, cheltuindu-se nu se isprăveşte, nu deznădăjduieşte nicicând. Pururea înfloreşte şi este plin de viaţă, binevoitor şi curajos, avântându-se mereu spre o nouă muncă. Arzând de râvna sa dumnezeiască el caută a-şi spori lucrările şi a le răspândi în toată omenirea. Îmboldit de iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, pe toate le face cu iubire şi cu jertfire de sine. Nimic din ce ar putea aduce întristare aproapelui nu făptuieşte; râvna lui este luminată şi este în­tru cunoştinţă şi nimic nu l-ar împinge vreodată la rătăcire.

Însuşirile celui ce este plin de râvnă întru cunoştinţă sunt acestea: iubirea fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, blândeţea, îngăduinţa faţă de slujitorii şi închinătorii altui dumnezeu, binefacerea şi bună-purtarea. El poartă semnul adevăratului creştin”.

(in: Monahul Teoclit Dionisiatul, “Sfantul Nectarie din Egina, Facatorul de minuni”, Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

Va recomandam, pe aceeasi tema:

• Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca – Sf. Ignatie Briancianinov
• Dreptatea adevarata si zelul cel nebun. De la Avva Isaac Sirul
• LECTIA ESENTIALA A DISCERNAMANTULUI

• Ravna fara socotinta sau “boala supercorectitudinii”
• Cuviosul Paisie despre sminteli si smintire
• Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
• DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI
• Intre marturisire si razbunare