Un cuvant pentru deznadejde

(rostit in martie 2003, la biserica Sfanta Treime din Bucuresti)

“Traim vremi de mare apostazie, si nori grei intuneca acuma zarile. Parintele meu duhovnic, Staretul Sofronie, a fost ucenicul Sfantului Siluan Athonitul, care a primit cuvant de la Dumnezeu, pentru vremile noastre: “Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui”. Este ceea ce este important, parte din viata noastra, chiar daca noi nu ne dam seama. Undeva, nu ne dam seama ca avem toti lucrarea pe care Domnul ne-a pus-o inainte.

Si pana aici avem partea aceea a cuvantului dat Sfantului Siluan “Tine-ti mintea in iad”. Sa nu ne inchipuim altceva, nu inchipuindu-ne, nu incercand si noi sa ne inchipuim ca vom putea strabate. Cea mai importanta parte a cuvantului dat Sfantului Siluan este “si nu deznadajdui”. De ce? Daca ne apucam in vremile noastre sa citim Apocalipsa, vedem ca Dumnezeu stie felul cum sant programate evenimentele. Daca Dumnezeu a lasat lumea sa ajunga pana aici, inseamna ca stie El ce face, si toate sant randuite. Noi – sa nu cadem din voia lui Dumnezeu, din Invierea lui Hristos.

Voia lui Dumnezeu este o facere care implica cuvintele “Sa facem om din chipul nostru si a noastra asemanare” – si aceasta lucrare se va sfarsi cand, asa cum zice Apostolul, “Imparatia va fi data Tatalui, si Dumnezeu va fi toate intru toti”. Asta este o taina a tuturor lucrurilor care ni se pare ca se intampla, si se intampla real – norii grei care intuneca acuma zarile noastre – e calea lui Dumnezeu, este singura in care se va face mantuirea noastra.

Dumnezeu este deja, definitiv, de acum doua mii de ani, cu noi, fiindca a biruit lumea prin biruinta lui Hristos. Dumnezeu este parte din alcatuirea noastra si altceva nici nu cunoastem, nu stim in Dumnezeu ce este a deznadajdui. Si totusi, Dumnezeu este mai mult decat biruitor, si isi va arata puterea Lui, peste toate lucrurile astea. Nadejdea noastra este fata de Dansul. Sant cateva lucruri care m-au bucurat, astazi, sa fiu printre voi: am avut o surpriza neasteptata sa aud Liturghia slujindu-se asa cum au lasat-o Parintii, si anafora rostita cu glas, si ca voi dati raspunsul la prefacere; am vazut si alte lucruri care m-au bucurat: ca v-ati dus copii la Impartasanie, ca veniti si voi la Impartasanie – e singura noastra nadejde, e singura noastra putere, singura, nici o alta nu e: este vorba despre Mantuitorul care a biruit lumea: “Indrazniti, Eu am biruit lumea”. Va pomenesc pe toti, si sa ma pomeniti si voi la rugaciuni”.

Cititi si:

• VREMEA ESTE A CERNERII

• Ce vremuri traim si cum sa le infruntam? – Parintele Rafail ne raspunde

• Parintele Rafail Noica despre “partea cea buna” a celor care pazesc Cuvantul

• PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
• Avertismentul bland al parintelui Rafail

• Sa ne acoperim cu aripile Sfintilor Arhangheli!
• Sfinţii Arhangheli şi războiul nevăzut
• Cantari psaltice la Praznicul Sfintilor Arhangheli – Stavropoleos

***

• Marturie despre viata si darurile minunate ale Fericitului Parinte Dimitrie Gagastathis, “prietenul Sfintilor Arhangheli”:

(…) Cand a venit vremea sa se duca in armata, a mers la biserica Sfintilor Arhangheli, s-a rugat lor, dupa care a facut cu ei o intelegere. Le-a spus: “Va cer si eu un lucru. Eu va slujesc de mic copil. Va curat candelele si fac tot ce pot… Vreau sa ma aduceti inapoi, fara sa ma atinga niciun rau. Imi sunteti datori. Va cer si eu o favoare…”

 

S-a dus in Asia Mica si a scapat cu bine din toate pericolele prin care a trecut. Iata ce zicea parintele: “In Smirna se taiau intre ei, iar mie imi dadeau un cal si imi spuneau sa merg in Gesme. Ma aflam intr-un loc cu alti trei, doi dintre ei erau ucisi, iar pe mine ma trimiteau sa prind ultimul vapor spre Chios“.

Mai tarziu, pe timpul Razboiului Civil, a trecut prin mari incercari, pentru ca vorbea despre Hristos, despre tara si familie. L-au bagat la carcera, l-au amenintat si de multe ori au incercat sa-l omoare, dar a scapat de fiecare data.

Acestea sunt doar cateva din intamplarile minunate care au marcat viata parintelui Dimitrie. Toate sunt insemnate in jurnalul pe care il tinea de mic copil, ce ni l-a incredintat. Din aceasta transpare un stil vesel, dar si marinimia si caracterul sau eroic. Redau in continuare un fragment din jurnal:

“Am sosit duminica dimineata. Abia am apucat sa intru in biserica. Erau zece calareti si, impreuna cu comandantul lor, unsprezece, care ma vanau la camp deschis. Taranii, atat si satul din spate, cat si cei din satul din fata, iesisera din biserica si se uitau la privelistea de dinaintea ochilor lor”.

K.I.: Il urmareau revolutionarii comunisti?

S.K.: Da.

“Ma injurau ca vai de mine. Nici nu pot sa pronunt ce-mi ziceau: popa-tapu si altele asemenea, si trageau in mine cu arma. Gloantele mi-au strapuns rasa, dar nu m-a atins niciunul. Cand au ajuns la 50 de metri si m-au inconjurat, am cazut in genunchi. Am ridicat mainile spre cer si am strigat din adancul sufletului meu: <<Sunt in pericol, Arhanghele Mihaile! Ajuta-ma!>> Pe loc, cei unsprezece s-au facut stana de piatra. Comandantul lor a cazut de pe cal si si-a rupt coloana vertebrala. Eu, cum am vazut ca ceilalti nu se misca, I-am multumit lui Dumnezeu si Arhanghelului Mihail si le-am zis celor care voisera sa ma prinda: <<Sa va pocaiti si sa va faceti oameni buni! Sa spuneti adevarul si sa cereti ajutorul lui Dumnezeu>>. Dupa aceea, i-am binecuvantat – fara ca ei sa ma deranjeze in vreun fel -, m-am dus in satul de alaturi, unde oamenii asteptau sa vada deznodamantul intamplarii, am intrat cu totii in biserica si L-am slavit pe Dumnezeu, Care a facut astazi o minune”.

(…)”

***

  In evanghelia care se citeste in duminica aceasta, Hristos vindeca femeia care suferise vreme de doisprezece ani de scurgere de sange si invie fata care se savarsise dupa numai doisprezece ani de copilarie.

Talita kumi!

i-a spus Iisus copilei, rechemand-o la viata.

   

Cuvintele acestea mangaietoare nadajduim sa slujeasca si spre intarirea tuturor fratilor si surorilor noastre, a caror sensibilitate – greu incercata de valul de necuratii revarsat asupra noastra in fiecare zi, de presiunea duhului lumesc, de prigoane si nedreptati si, mai ales, de singuratatea sufleteasca – ii face sa deznadajduiasca mai usor. Fie ca Domnul sa ne izbaveasca pe noi de putinatatea sufletelor noastre, ca intarindu-ne in credinta sa punem in lucrare puterea lui Dumnezeu si sa ne vindecam de toate neputintele noastre. Continuare

1 Comentariu »

Un raspuns to “TALITA KUMI! – Praznicul mai-marilor voievozi ai cetelor ceresti, Mihail si Gavriil si Duminica invierii fiicei lui Iair”

“Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana…(…) Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi.“

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

DUMINICA A XXIV-A DUPĂ RUSALII

„Credinţa ta te-a mântuit…”

„Doar crede şi se va mântui”

(Luca 8, 48, 50)

Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?

***

Ce este credinţa! Sunt unele lucruri, fraţii mei, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.

Ce este credinţa! Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”. Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…”, asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.

Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute”.

Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă – zice Evanghelia – o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte.

Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „Dumnezeire în trei Sori”, trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Ce măreţii sunt acestea!

Prin credinţă de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, s-a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar ca om, ci ca Dumnezeu-Om. S-a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii.

Prin credinţă – înainte de toate – mărturisim că pe Golgota s-a jertfit Fiul Fecioarei şi Şi-a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie în care se curăţeşte şi cel mai păcătos suflet. „Sângele lui Iisus Hristos… ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1, 7).

În sfârşit, prin credinţă mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S-a înălţat la ceruri şi că va veni iarăşi într-o zi „să judece viii şi morţii” (Simbolul de Credinţă).

Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credinţe. Este suficient însă doar să credem? Acestea – îţi spune unul – le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eu cred… Nu este suficient doar să zicem „cred”. Cuvântul „cred” să-l arătăm continuu în viaţă, să-l traducem prin fapte de iubire.

Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana (II Corinteni 4, 4).

Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate? De ce deci te întristezi? De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te va hrăni şi pe tine. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmul 33, 11).Crezi că Hristos a înviat din morţi şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli „care nu au nădejdea” Învierii? (I Tesaloniceni 4, 13).

Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ţii mânie şi ură? Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierţi pe vecinul sau pe fratele tău?

Crezi că Hristos este deasupra tuturor? Atunci de ce Îl dispreţuieşti, de ce Îl înjuri?

Din păcate, nu există credinţă lucrătoare.

***

Iubiţii mei! În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi-a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte.

Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Biserica noastră. Dar nu suntem ca protestanţii. Nu. Aceştia strigă doar „credinţă”. Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26). Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul se cunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul se va arăta din faptele lui. Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puternice ambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos. Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa face şi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într-o aripă, când în alta, când în credinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, când în ortopraxie, şi nu putem să zburăm la cele cereşti. Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte de virtute.

Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi. Spuneau: „Noi vom fi alături de Tine”. Şi Hristos i-a spus lui Petru: În seara aceasta diavolul vă va cerne. „Iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31). Cu site mici ne-a cernut până astăzi; dar va veni sita cea mai mare. Şi atunci, fraţii mei, din miile de creştini, ascultaţi? - Aceste lucruri le spun cărţile lui Dumnezeu, Biblia (vezi Matei 7, 14; 22, 14; Luca 12, 32; 13, 23; 18, 8; Apocalipsa 3, 11; 16, 9-11,21) - Din miile de creştini dacă va rămâne unul credincios lui Hristos! 999 nu vor mai crede în nimic. Vor blasfemia, vor face ca şi câinii turbaţi care nu-şi mai recunosc stăpânul.

Dar noi, şi unul dacă am rămâne, să rămână. Şi unul dacă rămâi în societate, să rămâi. Unul va birui, cel care crede în Hristos. Şi să ne învrednicească Dumnezeu să murim cu credinţa ortodoxă şi cu fapte de pocăinţă. Şi când va veni cel din urmă ceas al vieţii noastre, să spunem: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Legaturi:

• Copila, scoala-te!
• “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!”
• Parintele Nicolae Steinhardt: CE INSEAMNA “A CREDE”?
• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”
• Parintele Rafail Noica: “TRAIM VREMURI DE MARE APOSTAZIE, DAR NOI SA NU CADEM DIN VOIA LUI DUMNEZEU!”
• VREMEA ESTE A CERNERII
• Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?

• Sfantul Nectarie de Eghina – cel prigonit de fratii sai

• Din minunile Sfantului Nectarie Taumaturgul

• VINDECAREA MINUNATA A UNUI PARALIZAT DE CATRE SFANTUL IERARH NECTARIE
• Inca o minune a Sfantului Nectarie de Eghina
• Sfantul Nectarie de Eghina despre ravna cea inselata si ravna cea adevarata
• Sfantul Nectarie Taumaturgul – Despre chipul omului credincios si al celui necredincios

• Manastirea Sfantului Nectarie din Eghina

• Extrase din Vecernia si Utrenia Sf. Nectarie – Grupul Psaltic Psalmodia
• Troparul Sfantului Nectarie
• Paraclisul Sfantului Ierarh Nectarie
• Acatistul (audio) al Sfantului Nectarie – Marian Moise (link corectat)
• Acatistul (audio) al Sf. Ierarh Nectarie – alta versiune, Iasi
• Primul Acatist al Sfântului Nectarie (text)
• Al doilea acatist al Sfantului Nectarie (text)

„- Tu, Nectarie, aşa?

- Aşa a binevoit Domnul”.

Avem in viata prea-blandului Mare Ierarh si Facator de minuni Nectarie al Pentapolei si Eghinei chipul intreg al Bisericii care, slujind jertfelnic, se lasa rastignita neincetat si literalmente pana la sfarsit de catre cei care au ales iubirea acestui veac. Sfantul Nectarie constituie un fel de rezumat duhovnicesc “in vivo” al istoriei Bisericii si o predica vie a Crucii traite integral si desavarsit, o “predica” incrustata in insusi trupul sau, devenit mireasma a nestricaciunii si oglinda marturistoare a Slavei.

Datorita vindecarilor, a faptelor minunate nenumarate si a harului imbelsugat pe care-l raspandesc sfintele sale moaste, numele Sfantului Ierarh Nectarie a ajuns extrem de cunoscut si de iubit, insa prea putini cunosc sau constientizeaza, chiar si atunci cand cauta cu nadejde adapost si tamaduire la racla sau la icoana sa, cum a ajuns acest  mare traitor al Ortodoxiei in vremuri foarte apropiate de noi sa dobandeasca o asemenea masura a sfinteniei si a maririi. Pentru ca, de multe ori, noi preferam sa ramanem despre sfinti cu o imagine ceva mai edulcorata si mai confortabila psihologic, alegand sa vedem in ei niste simple modele  ale bunatatii nemarginite si sa ne impartasim de roadele bogate ale vietuirii lor, dar fara sa cutezam sa patrundem macar cu mintea, si macar in parte, si in imprejurarile concrete si in intreg procesul patimirii lor pentru Hristos, pentru a intelege mai bine si ce anume sta in spatele unei icoane si a unui trup care a biruit insasi putreziciunea firii.

Nu este om care sa vrea sa urmeze pana la capat lui Hristos si care sa nu sufere bataie si lupta. Fie ca este pustnic si e confruntat cu iadul launtric al patimilor si razboiul fatis al diavolilor, fie ca este mirean si isi ridica trupul si lumea impotriva deoarece duce o viata neinghitita de moartea acestui veac, fie ca este preot sau ierarh si isi ridica impotriva pe cei puternici si, cel mai dureros, pe cei asemenea in treapta sa, dar slujitori cu duhul ai Mamonei.

Precum marturisea si Cuviosul Arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan, in cuvinte care se aplica desvarsit si Sfantului prigonit de la Eghina:

Dar în împlinirea lucrării lui Hristos pe pământ, mântuirea lumii întregii, Biserica ia asupra sa în mod conştient povara furiei generale, aşa cum Hristos a luat asupra Sa pacatele lumii. Şi dacă în această lume a păcatului Hristos a fost prigonit şi a trebuit să pătimească, tot aşa va fi inevitabil ca şi adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată si sa sufere. Domnul însuşi şi Apostolii au vorbit despre această lege duhovnicească a vieţii în Hristos; dumnezeiescul Pavel a formulat-o într-un mod categoric spunând:

„Toţi cei ce vor voi să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim 3,12).

Aşa a fost şi va fi întotdeauna şi pretutindeni în lumea întreagă  de când există păcatul.

„Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 6). Prin aceste cuvinte Domnul spune ca aceia care propovăduiesc pacea Evangheliei vor fi asemenea Lui, Fiul Unic al lui Dumnezeu. Vor fi asemenea Lui în toate, nu numai în Slava şi în învierea Lui, dar şi în înjosirea şi moartea Sa. Scriptura vorbeşte mult de aceasta. De aceea, toţi cei ce propovăduiesc cu adevărat pacea lui Hristos nu trebuie să uite niciodată Golgota.

Şi toate acestea numai din pricina cuvântului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. „Căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, căci cuvântul Meu nu este întru voi” (In 8, 37), a spus Domnul iudeilor. Biserica propovăduieşte acelaşi cuvânt: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, dar lumea nu poate suferi acest cuvânt. De aceea, dintotdeauna, lumea păcatului a prigonit adevarata Biserică şi o va prigoni, i-a omorât pe slujitorii ei şi ii va omorî în continuare… Mulţi oameni sunt în stare să vorbească cu uşurinţă despre iubirea lui Hristos, dar faptele lor sunt un scandal pentru lume, şi de aceea cuvintele lor sunt lipsite de putere făcătoare de viaţă.

Spre deosebire de prigoana pe care o sufera un mirean sau chiar un monah oarecare, prigoana suferita de un ierarh este mult mai crancena, mai greu de purtat, mai ascunsa vederii ochilor omenesti, dar si mai… periculoasa in consecinte. Pe langa faptul ca se opreste o lucrare mantuitoare prin prigonirea lor si se cauta a pune lumina sub obroc, astfel de faradelegi smintesc, tulbura si creeaza mari framantari in interiorul Bisericii. Tocmai de aceea pilda acestor sfinti ierarhi prigoniti  (de care este plina istoria Bisericii, inca de la inceputurile ei) este de mare insemnatate pentru a dobandi dreapta socotinta si pentru a nu ne lasa purtati in vreo tulburare bisericeasca nici de frica de puterea vicleana care cauta a se impune in numele ascultarii celei duhovnicesti, dar nici de infierbantarea sangelui si de gandurile ravnei trupesti si ale dreptatii omenesti, ci de duhul si de pilda Parintilor.

Si care este aceasta pilda? Faptul ca, pe de o parte, nu s-au plecat vreo clipa spre compromis si spre slugarnicie,  iar in rabdarea lor si-au pastrat integra demnitatea si neincovoiata constiinta in fata fratilor mincinosi. Este de urmarit, de pilda, vesmantul “duhovnicesc” fatarnic al… iubirii si al durerii parintesti cu care isi imbraca un episcop prigonitor reaua-credinta strigatoare la cer cu care il trata pe vasul ales al lui Hristos (chiar si dupa ce acesta, victima a altor uneltiri murdare din partea fratilor sai manati de  patima lui Cain, fusese deja alungat din scaunul de  episcop al Pentapolei si acum nu mai cerea decat sa slujeasca decat ca un simplu calugar care voia in modul cel mai pasnic sa fie calauza duhovniceasca unei obsti de maici).  Daca unii dintre cei de azi  ar citi o scrisoare ca aceea trimisa de Mitropolitul Teoclit (cum se va vedea mai jos) smeritului batran Nectarie, dar fara a cunoaste destinatarul, am putea pune ramasag ca, dupa cat de convingator scria, ar fi fost cu trup si suflet de partea Vladicii persecutoare, si total impotriva calugarului neascultator, care, vezi bine, ar fi calcat randuielile Bisericii! Mai cu seama ca, intotdeauna, cel care detine autoritatea inspira o teama care paralizeaza multora constiinta si le intuneca vederea mintii, iar pentru altii trezeste automat reflexul obedientei si al spiritului de “raisonneur” docil, din cauza trebuintei psihologice si a instinctului oportunist de a se “culcusi” intotdeauna sub mantia celor puternici!

Pe de alta parte, desi aveau si de partea lor poporul, Sfantul Nectarie si toti ierarhii prigoniti nu s-au pornit cu razvrat, nu au dorit razbunare, nu si-au cautat rezolvarea dreptatii in aceasta lume, nu au gandit macar o clipa la parasirea Bisericii si la a-si forma propria lor bisericuta, nu au provocat schisme si nici fracturi in sanul Bisericii, nu au pus la indoiala harul ei, din pricina acapararii unor scaune inalte de catre urmasii in duh ai lui Iuda si ai fariseilor. Chiar daca nu erau doar ei insisi amarnic nedreptatiti, ci vedeau bine coruptia adanca si cancerul duhovnicesc care macina nemilos o buna parte din ierarhia Trupului lui Hristos, desi acestia se inchinasera si se vandusera Cezarului (si Antihristului masonic si papistas in cazul celor din vremea lui Nectarie), desi se luptau a subordona Biserica intereselor mai-marilor acestei lumi, persecutand programatic monahismul si pe toti marturisitorii. (Si ca scandalul supercorectilor sa fie si mai mare, s-a intamplat, ca o ironie divina, ca tocmai un patriarh ecumenic mason si vanzator al Bisericii, Athenagoras, “vrednic” urmas al prigonitorului apostat Meletie, sa fie cel care l-a canonizat, in 1961, pe Sfantul Nectarie!)

Era si atunci – si a fost de multe ori in cursul drumului Bisericii prin istorie – o  vreme infricosata, foarte mult asemanatoare cu cea pe care o traim astazi. Sfintii ierarhi prigoniti de  chiar confratii lor au ramas, pana la moarte, inlauntrul Bisericii, si devotati acesteia, cautand dincolo de cele vazute, nu la organizatie, ci la Organismul ei viu, vesnic si sfant, rugandu-se si pastrand comuniunea sacramentala cu insisi prigonitorii lor, atunci cand nu erau atinse probleme dogmatice. Exemple in acest sens ne sunt si Marele Ioan Gura de Aur (asupra caruia ne vom apleca mai mult la praznicul sau), si Sfantul Nectarie, cinstit astazi. Pildele lor marturisesc un lucru pe care cei care abordeaza Biserica abstract si purist, in duh protestant sau doar ideologic, nu reusesc sa il inteleaga: soarta Bisericii lui [Dumnezeu] nu sta numai in mana oamenilor (Mircea Vulcanescu). Aici, in acest veac, Biserica este luptatoare, si multe o lupta inclusiv din interiorul ei. Biserica Triumfatoare este in cer si la sfarsitul veacului, caci abia atunci va fi separat graul de neghina. Pana atunci, potrivit Evangheliei, ele sunt lasate sa creasca impreuna, iar graul sfinteniei se vadeste cu atat mai curat si mai roditor cu cat este si mai trecut prin ciurul persecutiilor si ispitelor necrutatoare ce nu au sfarsit pana in clipa mortii.

Extrase din: Monah Teoclit Dionisiatul, Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007, care pun in lumina, prin prezentarea ultimei parti a vietii Sfantului Tamaduitor, si alte mari daruri si virtuti minunate ale sale, mai putin cunoscute:

Capitolul al V-lea

1. Începutul legăturilor duhovniceşti

Pentru ierarhul dăruit cu înţelepciune dumnezeiască şi stăpânit de dorul de a fi împreună cu Hristos şi de aşteptarea chinuitoare de a vedea frumuseţea de necuprins cu mintea a chipului Său, singura soluţie care-l mai putea mângâia era retragerea la mănăstire. O vedem limpede în scrisorile trimise mai târziu ucenicelor sale din Egina. Fiind un om întru totul sfinţit, înţelept cu duhul şi foarte pătrunzător, a cântărit ce era mai important: să rămână şi să slujească mai departe Seminarul Rizarios sau să se retragă ca preot la o mănăstire, unde lumina duhului său avea a spori şi mai mult? A ales mănăstirea. De altfel, se apropia de bătrâneţe şi ar fi preferat să-şi petreacă ultimii ani în căinţă si în rugăciune, „la picioarele” iubitului său Iisus.

Pronia dumnezeiască, cea care rânduieşte lucrurile cu mult timp înainte, a făcut să apară şi împrejurările potrivite. La Seminar opera sa de strălucit educator şi de păstor fără turmă născuse o foarte intensă mişcare creştină, în sânul unui popor ce se aflase aproape nepăstorit. Deşi centrul ei era Rizarios, mişcarea a crescut şi s-a întins la acea vreme în toată Atena. Credincioşii de toate categoriile priveau ca pe o mare cinste şi o mare binecuvântare a-l primi pe Părinte în casă, fie doar pentru câteva ore. Blândeţea şi smerenia acestui ierarh sfânt şi înţelept, oglindite în toată făptura-i şi în felul plin de evlavie în care slujea, readucea la viaţă sufletele celor adunaţi, cu cuvinte mai dulci decât mierea.

Lucrurile s-au întâmplat astfel: odată, Părintele se afla în casa unui om cu stare, Mathopulos, fratele ieromonahului Eusebie. În acea casă, atunci, s-au pus temeliile una mănăstiri. Părintelui i-a fost dat să cunoască un suflet îngeresc, pe Hrisanthi cea oarbă. Tânăra îşi pierduse vederea după trup din anii prunciei, dar Dumnezeu îi deschisese ochii sufletului. Sufletul ei sorbea cu nespusă bunăvoinţă tot ce credea a-i fi de folos şi spre îndrumare de la oameni înduhovniciţi şi de la biserică, unde mergea cum este rânduit. Cu toate că nu ştia carte deloc, dragostea ei de a învăţa şi curăţia minţii o făceau să semene cu un teolog.

Tânăra Hrisanthi s-a spovedit la Părintele Nectarie, care a fost copleşit de sfinţenia vieţii fetei. Era oarbă, dar ochii sufletului îi erau deschişi şi vedeau îngeri. Tânăra avea mai multe prietene de vârsta ei, fecioare care aleseseră să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Toate doreau să aibă un părinte duhovnicesc care să le înveţe şi să le călăuzească, căruia să-i încredinţeze cârma sufletului lor. În inima lor prinsese rădăcini dorinţa de a se călugări.

Hrisanthi le-a adus şi pe prietenele ei la Părinte, să-l cunoască şi să se spovedească. Ele i-au mărturisit Arhiereului lui Hristos marea lor dorinţă de a se face monahii. Aceşti copii ai Domnului, cunoscându-l pe Prea Sfinţitul Nectarie, şi-au aflat mângâierea dorită a sufletului, iar dorinţele lor, o binecuvântată împlinire. În persoana sa luminoasă şi-au aflat părintele duhovnicesc şi deopotrivă ocrotitorul sufletelor şi trupurilor lor.

Părintele, al cărui nestrămutat ţel era acela de a fi asemenea lui Hristos, pe Care se străduia a-L urma în toate le-a primit în inima sa milostivă pe aceste fecioare sărace, dar nespus de evlavioase. El însuşi simţise de mai multă vreme chemarea de a se depărta de cele ale lumii şi se gândea în ce chip se va retrage la mănăstire. Vedea că această adunare de cinci sau şase fete avea, pe lângă o gândire dreaptă, şi neabătută şi statornicie. Cu pătrunderea sa şi datorită rugăciunilor, vedea că în viitor voia lui Dumnezeu era să întemeieze o mănăstire de maici. Unde însă? Pentru sine îşi dorea mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din insula Skopelos. Dar Dumnezeu unde voia oare? De aceea înţeleptul Părinte le-a îndemnat pe aceste noi fiice ale sale, afierosite Domnului, să cerceteze şi să afle un loc potrivit Şi să-L înştiinţeze de îndată ce-L vor fi găsit. După ce au căutat în mai multe părţi, au găsit în sfârşit în Egina o mănăstire veche, căzută în ruină, ce avusese hramul Izvorul Tămăduirii. Fecioarele l-au convins pe Prea Sfinţit că acela era întocmai locul pe care-l căutau şi astfel i-au înfrânt şi ultimele îndoieli. După ce Părintele s-a încredinţat el însuşi în cursul unei vizite făcute în Egina, şi-a dat consimţământul să se aşeze lângă mănăstire până ce vor fi gata chiliile. Oamenii înstăriţi ai locului s-au arătat interesaţi de refacerea mănăstirii, aflată la o distanţă de numai şase kilometri de oraş, şi s-au arătat doritori să ajute la repararea construcţiilor pe jumătate dărâmate.

În vara anului 1904 trei tinere, având-o drept stareţă neunsă încă pe fecioara cea oarbă, dar luminată de Sfântul Duh, s-au aşezat lângă vechea mănăstire părăsită, în locul numit Xantos. Deşi le dăduse consimţământul viitoarelor călugăriţe să se aşeze acolo, Părintele, ca un suflet sfinţit ce era, mai aştepta încă să se arate voia Domnului. Într-o scrisoare către fiicele sale duhovniceşti, purtând data de 19 octombrie 1904, le vesteşte

„că Dumnezeu ne-a descoperit voia Sa cea sfântă cu privire la întemeierea noii mănăstiri şi că a binevoit ca această sfântă mănăstire să se ridice şi sa strălucească”.

Le mai încunoştinţa că Arhiepiscopul Atenei nu numai că le binecuvântase lucrarea, dar le făgăduise că va face tot ce era necesar ca noua mănăstire să nu se afle sub ascultarea altei mănăstiri, ci să se rânduiască drept locaş de sine stătător. Părintele le spunea şi că Arhiepiscopul făgăduise de asemenea să le sporească obştea cu alte câteva măicuţe de la Mănăstirea Kalamon. Pe lângă acestea, Prea Sfinţitul Atenei aprobase ridicarea unei biserici pe cheltuiala unei binefăcătoare, pe numele său Alexandra, biserică pe care avea intenţia s-o sfinţească el însuşi de Paşte.

Aşa cum reiese din scrisorile sale, care fac dovada unei adânci şi dumnezeieşti înţelepciuni, scrisori pe care le vom cuprinde în această carte, Sfântul nostru Părinte îşi luase asupra-i, pe lângă celelalte obligaţii, şi pe aceea de a se în griji de mănăstire. Judecata sa înţeleaptă şi iubirea ce le-o purta monahiilor şi mănăstirii, din care voia să facă un centru spiritual de slujire a lui Dumnezeu, se văd limpede din grija cu care se preocupa de toate treburile mărunte ale locaşului. Citindu-i scrisorile, nu putem să nu i le admirăm. Cineva, care nu este părtaş la iubirea lui Dumnezeu, obişnuit fiind să despartă lucrurile pe care le socoteşte mai puţin însemnate de întregul căruia îi aparţin, s-ar mira foarte tare văzându-l pe Părintele nostru cu câtă dragoste se îngrijea de treburile cele mai neînsemnate, în vreme ce el era o pajură obişnuită a căuta numai înălţimile vederilor dumnezeieşti.

În acest om sfânt se revărsase prisosul iubirii lui Dumnezeu şi, în numele acestei iubiri, voia, întocmai ca Apostolul Pavel, ca toate lucrurile să se facă „după rânduială”. Deşi avea puterea de a le ridica pe fiicele sale duhovniceşti, învăţându-le ştiinţa lui Dumnezeu, până la al treilea cer, se cobora cu uşurinţă de la înălţimile unde petrecea ca să rânduiască cele privitoare la traiul lor zilnic, cum ar fi hrana şi culcuşul. De ce oare? Fiindcă el pe toate le vedea legate unele de altele, alcătuind o unime ce lucra nedespărţită de Dumnezeu.

Când avea vreme mergea în binecuvântata insulă, ca să le mângâie, să sprijine şi să le călăuzească pe tinerele măicuţe spre adevărata viaţă monahală. Să supravegheze totodată lucrările la mănăstire şi la viitoarea sa chilie, aflată în afara ei. De fiecare dată se folosea de prilej şi slujea, şi predica, semănând cuvântul Domnului în poporul care se aduna din oraş, fiindcă între timp i se întinsese în toată insula faima sfânt făcător de minuni.

Se povesteşte că atunci când Prea Sfinţitul s-a hotărât să meargă pentru prima dată în Egina, după Pastele lui 1904, ca să vadă dacă regiunea era potrivită pentru mănăstire, un tânăr posedat din insulă, ce sigur avea într-însul duh pitonicesc, mai înainte de a ajunge vasul în port, se tăvălea pe jos şi striga:

„Vine… vine stăpânul. Alergaţi să-l întâmpinaţi. Vine sfântul care va mântui insula”.

În timp ce ceilalţi îl loveau, încercând să-l facă să tacă, tânărul şi mai tare striga:

„Vine stăpânul… de la Rizarios. Dumnezeu s-a îndurat de locul acesta, vine Prea Sfinţitul de Pentapolis”.

De cum a debarcat sfântul Părinte făcător de minuni, oamenii l-au întâmpinat plini de evlavie şi i-au povestit toate spusese demonizatul. Părintele a cerut să-l vadă şi, într-adevăr, îndată ce l-au dus la el, tânărul ce mai era încă întins pe jos, tot mai striga:

„Vine stăpânul… vine să mântuiască locul acesta. Va ridica biserică, va ridica cea mai mare mănăstire”.

În faţa acestei privelişti, Prea Sfinţitul şi-a ridicat cugetul şi privirea spre cer, a făcut o mică rugăciune aprinsă şi apoi a atins gura posedatului cu vârful pateriţei sale arhiereşti.

„Duh al lui Pithon – a spus -, tu, viclean şi necurat, îţi poruncesc în numele lui Iisus cel Răstignit să ieşi din tânărul acesta!”

Şi demonul a ieşit din copilul acela ce n-avea decât 15 ani. Întâmplarea a făcut înconjurul insulei ca fulgerul. Poporul era stăpânit de o mare evlavie şi teamă de puterea lui Dumnezeu. De aceea, a doua zi, când Părintele se pregătea să plece cu măgăruşul spre Xanthos, locul de temelie al mănăstirii, între cei ce se apropiau să ia binecuvântare de la dânsul se afla şi o tânără femeie bolnavă, ca femeia cu scurgere din Evanghelie. Îndată ce s-a apropiat de Sfântul Nectarie a strigat:

„Stăpâne al meu, Părinte sfânt”,

şi i-a sărutat rasa. După ce a primit binecuvântarea Părintelui, femeia s-a simţit vindecată. Nu contenea a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru minunea de care au aflat toţi locuitorii Eginei.

Tot în acele zile s-a mai arătat un semn minunat, care ne-a rămas consemnat în scris: înainte de plecarea la Atena, locuitorii au trimis câţiva reprezentanţi, ca să-l roage pe Părinte să facă o rugăciune pentru ploaie, căci insula se uscase ca pustiul din pricina unei secete nemiloase, ce ţinea de trei ani şi jumătate. Prea Sfinţitul şi iubitorul de oameni Părinte se grăbea să se întoarcă la slujba sa de la Seminar, dar le-a promis oamenilor că se va întoarce Duminica următoare. Venind ziua de Duminică, tot poporul s-a adunat în Catedrală şi a asistat cu cea mai mare evlavie la Sfânta Liturghie slujită de Părinte. La sfârşit el le-a spus credincioşilor să îngenuncheze şi a început a citi cu credinţă şi lăcrimând rugăciunile speciale de ploaie. Poporul lui Dumnezeu striga cu toată durerea „Doamne miluieşte”, iar Catedrala răsuna plină de jale.

După rugăciune Sfântul se pregătea să se îmbarce petrecut de tot poporul, cu evlavie şi dragoste. Avea nădejde la Dumnezeu că va trimite ploaie. Într-adevăr, în aceeaşi după-amiază, după ce s-a urcat pe vapor, trăsnetele au început a brăzda cerul. O dată cu plecarea vaporului a început să cadă o ploaie torenţială care nu s-a oprit zile întregi, încât alţi reprezentanţi ai Eginei l-au vizitat pe Prea Sfinţit la şcoală, ca să se mai roage o dată, de data aceasta ca Dumnezeu să oprească ploaia, care ameninţa acum să facă stricăciuni. Prea Sfinţitul a surâs auzindu-i şi i-a încredinţat că ploaia se va opri după ce Dumnezeu va fi dat pământului atâta apă câtă avusese nevoie.

În această atmosferă începuseră lucrările la biserica mănăstirii al cărei hram avea să fie Sfânta Treime. Tot poporul insulei îl aştepta pe sfânt ca pe mântuitorul insulei. (…)

De la Rizarios in Egina

(…)

„Demisia v-a fost acceptată, iar Casa Regală îşi exprimă mulţumirea pentru îndelungata şi merituoasa voastră slujire”.

Părintele se eliberase de povara pe care o reprezentau îndatoririle de director al Seminarului, dar numai formal, căci Consiliul l-a rugat să mai rămână până se va găsi un înlocuitor potrivit. Şi-a amânat aşadar plecarea, aşa cum îi scria Xeniei într-o scrisoare din 15 februarie 1908 şi, aşa cum reiese dintr-o altă scrisoare trimisă din Egina ucenicului său Sakkopulos, în insulă a venit abia în preajma Paştelui sau după Paşte.

Urmându-l pe Apostolul Pavel, lucra cu „propriile sale mâini” pentru binele obştesc, cum ne putem da seama din scrisorile trimise credinciosului său secretar Sakkopulos, pe care-l ruga să se ocupe de anumite comenzi. Vedem că într-o scrisoare comandase „două ocale de tălpi de piele pentru încălţări femeieşti”, pe care, se ştie, le meşterea singur, în altă scrisoare îi spunea lui Sakkopulos „îmi zidesc casa în afara mănăstirii şi într-o lună va fi gata, nădăjduiesc”. Nu este fraza obişnuită pe care o spun cei ce-şi fac case, fiindcă aceia le fac doar cu banii. El o spunea la propriu. Desigur, Părintele nu era constructor, era doar ceva mai puţin de atât. Era ajutor de meşter, săpând sau cărând pământul şi noroiul cu roaba.

Ucenicind astfel, îmbrăcat într-o rasă veche şi decolorată, cu scufie şi cizme, l-au văzut Arhiepiscopul de atunci al Atenei Meletie Metaxakis şi părintele Filotei Zervakos, cum povesteşte părintele Filotei. Şi când? În toiul amiezii, când soarele ardea ca focul deasupra capului, într-o zi de vară! Deşi Părintele încerca să se facă neobservat, îl văzuseră amândoi. Părintele Filotei, care gustase din viaţa de ostenitor, l-a fericit pe acest ucenic al lui Hristos. Arhiepiscopul însă mai degrabă îl căina. Dar, fiindcă „şi potrivnicul ştie a cinsti virtutea unui bărbat”, Meletie, văzând o aşa mare smerenie la prealuminatul şi prea sfinţitul arhiereu, care nu fusese altul decât directorul Seminarului Teologic Rizarios, mişcat de sărăcia pe care o îmbrăţişase de bună voie, l-a sărutat şi i-a spus:

„Tu, Nectarie, aşa?”

Iar îndumnezeitul şi preasmeritul Părinte i-a răspuns:

„Aşa a binevoit Domnul”.

Cititorul va fi atent la răspunsul preablândului Părinte. El cunoştea mai bine decât oricine terminologia vrerii lui Dumnezeu. Sunt trei termeni: bunăvoire, iconomie şi îngăduire. Nu i-a folosit pe ultimii doi, ci pe primul. Pentru că, dacă ultimul înseamnă că Dumnezeu voieşte a da o lecţie, iar cel de-al doilea arată că ne pregăteşte pentru împlinirea unui scop sfânt, primul descoperă că ceva îi este cel mai mult bineplăcut lui Dumnezeu; în limbaj teologic aceasta se numeşte voia dintâi. Aşa îşi vedea ascultarea şi slujirea cel ce cunoştea tainele Harului. Într-un cuvânt, nu numai că nu se simţea ruşinat şi abătut, fiindcă era iarăşi ucenic, învăţând încă ceva de la Dumnezeu şi fiindcă, ajuns la bătrâneţe şi nedeprins cu munca grea, se supunea unor munci umilitoare – după criteriile lumii, dar să nu uităm de toaletele de la Rizarios -, ci, dimpotrivă, se bucura şi inima lui sălta de fericire. Numai astfel se explică de ce a spus „Aşa a binevoit Domnul” şi nu „aşa a rânduit” sau „aşa a îngăduit”.

Atunci Arhiepiscopul Meletie, fără a-şi da seama că prin cuvintele sale îl ispitea pe robul lui Dumnezeu, a zis:

„Nectarie, nu vor trece ani mulţi şi mănăstirea ta, pentru care atâta te osteneşti acum în zadar, va ajunge ca dărâmăturile acestea pe care le vezi”.

La aceste cuvinte smeritul nevoitor al Eginei, dăruit cu vedere duhovnicească, a răspuns profeţind:

„Frate şi împreună-slujitor, mănăstirea mea nu va ajunge nicicând aşa cum zici, dimpotrivă, pe lângă ea şi altele se vor ridica în curând în această insulă, spre slava Dumnezeului nostru Cel în Treime” .

Cu adevărat acest răspuns a fost profetic, aşa cum mărturiseşte întreaga lucrare de binefacere a mănăstirii, care a devenit loc de pelerinaj panortodox şi „izvor de tămăduiri”. S-au ridicat şi alte mănăstiri în această insulă sfântă, întocmai cum profeţise Sfântul Nectarie.

După terminarea bisericii Părintele i-a scris la 18 mai 1908 credinciosului său ucenic Sakkopulos, dându-i indicaţii pentru cumpărarea celor trebuincioase sfinţirii care s-a făcut la 2 iunie 1908, cum scrie şi pe placa de marmura de la intrare:

„S-a ridicat din temelii acest sfânt locaş închinat Treimii celeia de trei ori însorite, spre lauda cea veşnică. De către Nectarie, fostul Arhiereu de Pentapolis. Temelia s-a pus la 1 iulie. S-a sfinţit pe 2 iunie 1908″.

La prima vedere poate părea de necrezut, iar celor „firoscoşi” le poate părea ciudat că un bărbat atât de sfânt şi aflat pe o treaptă atât de înaltă a muncit din greu cu propriile-i braţe, s-a îngrijit de toate lucrările construcţiei şi a luat asupra-i toate corvezile, deşi ajunsese la vârsta de 64 de ani şi sănătatea nu îi era tocmai înfloritoare. Dar, socotesc eu, tocmai acest lucru l-a arătat ca pe un „bărbat desăvârşit”, plin de iubire, de smerenie, de Duh Sfânt şi tocmai de aceea a primit harul de a fi făcător de minuni.

Ce ierarh s-ar coborî de la înălţimea treptei sale, de la lucrarea sa de păstorire şi de la cuvintele sale de învăţătura ca să sape, să care noroiul, să coasă încălţările maicilor, să ostenească precum un muncitor de rând ziua, iar noaptea să înveţe, să îndrume şi să poarte de grijă atâtor suflete simple, ca să nu rătăcească drumul şi să călăuzească până pe culmile desăvârşirii monahale câteva tinere neştiutoare de carte.

Ce cleric atât de învăţat, în mijlocul atâtor griji şi înconjurat de atâtea ispite din afară, ar mai fi continuat să scrie cărţi pentru a lumina poporul şi şi-ar mai fi luat asupra-i şi cheltuielile de editare, petrecând în privegheri si postind?

Dumnezeiescul Părinte, urmând voia lui Dumnezeu, statornicit în virtute, fierbinte în credinţă, neclintit în iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, nezdruncinat în smerenie, având pururea în inimă rugăciunea şi pacea netulburată a Domnului şi fără ca el însuşi să bage de seamă, se ridicase la o nouă treaptă a luptelor şi a încercărilor, mai grele poate decât cele de dinainte. De vreme ce Dumnezeu voise, dânsul făcea ascultare în toate cu bucurie. De aceea, toate grijile de acum de chinoviarh şi de părinte duhovnicesc le primea cu bucurie, până când avea a le ridica pe primele monahii adevărate.

Numai cei ce nu cunosc monahismul nu-şi pot închipui ostenelile şi rugăciunile Părintelui, care ajunsese la desăvârşire şi încerca acum să le conducă spre aceeaşi ţintă şi pe cele pe care i le încredinţase Domnul. Se străduia mai întâi să le cureţe sufletele de patimi şi să le poarte, zidind însele virtutea, spre smerenie şi iubire. Dacă dânsul nu s-ar fi aflat în unire cu Domnul Iisus, poate ar fi obosit şi s-ar fi oprit cândva, dacă vieţuitoarele mănăstirii n-ar fi arătat că pot fi ispitite. Dar dumnezeiescul Părinte voia să facă din dânsele monahii adevărate, curate la suflet, smerite şi cu sufletul zdrobit, pline de iubire şi izvor nesecat de rugăciune, aşa cum le descrie pe fecioare în scrisoarea sa monahia Eusebia.

În fapt nimic nu se schimbase în viaţa lăuntrică a Sfântului Nectarie. Se schimbaseră numai condiţiile vieţii exterioare şi felul luptei. În ciuda noilor sale griji, acum era mult mai mult monah. Căpătase pacea dorită, inima îi ardea în rugăciune, slăvind Sfânta Treime sau închinând imnuri Maicii Domnului şi pururea Fecioarei care îl ocrotea de toate cele rele în chipurile ştiute de dânsa şi care îi dăruia vedenii şi îi descoperea cele nevăzute.

Întrucât maicile şi rasoforele ştiau doar puţină carte sau nu ştiau deloc, Părintele le-a învăţat să scrie şi să citească, pentru a putea citi din Sfinţii Părinţi sau din cărţile bisericeşti. Le-a învăţat, de asemenea, cântările Sfintelor Liturghii şi ale praznicelor. La vremea aceea în mănăstire se aflau 15 până la 20 de vieţuitoare. Le mai preda şi muzica bizantină, ca să poată cânta la privegheri. Se străduia „să le înaripeze sufletele” şi să le zidească, luându-se pe sine drept smerită pildă, purtând lăuntric veşmântul Domnului.

Capitolul VI

Primele săgeţi ale satanei

Unde umbreşte Harul lui Dumnezeu, satana nu are loc. Nu poate sta în flăcările şi în lumina Sfântului Duh. Iar sufletul purtător de Dumnezeu al Părintelui Nectarie, plin de lumina şi de focul Mângâietorului, care făcea şi trupul său părtaş la energiile nezidite ale lui Dumnezeu, era neapropiat pentru ispitirile diavolului. Vrăjmaşul mereu dădea târcoale cetăţii şi încerca prin uneltiri din afară s-o piardă, dar singura cale de ispitire care-i mai rămăsese, atât cât Domnul îngăduia, era calea războaielor din afară: calomnii, uneltiri, ponegriri, invidii şi ură. Acela, desigur, îşi alegea le cele mai potrivite pe care, sub diferite pretexte, le convingea să ducă război preablândului şi presfinţitului ierarh şi monah.

Cum prea bine ştim, Părintele nostru purtător de Dumnezeu, pe când mai locuia la Atena, obţinuse consimţământul Mitropolitului Atenei Teoclit să reconstruiască Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Egina, de mult căzută în ruină. Vorbise şi măicuţelor despre această aprobare, pe care o socotea vrerea Domnului, aşa cum le scrisese în epistole. Asigurările verbale repetate pe care i le dăduse Prea Sfinţitului Părinte Arhiepiscopul Atenei aveau valoarea unui contract pentru el, care nu cunoştea ascunzişuri. De aceea începuse deja lucrările de reconstrucţie.

Mănăstirea Sfintei Treimi se făcuse deja cunoscută şi dobândise o oarecare faimă. Cel mai mult îi impresionase pe clerici hotărârea fostului Arhiereu de a părăsi orice altă activitate din sânul Bisericii şi de a se retrage într-o mănăstire în pustiul Eginei. Vremurile de atunci erau potrivnice monahismului, iar spiritul Bisericii era aproape necunoscut. Tradiţia spirituală fusese uitată şi numai puţini mai citeau scrierile Sfinţilor Părinţi. Prin urmare, vrăjmaşul îşi făcuse aliat bun din ignoranţă ca să pornească război împotriva eremitului din Egina care-l ardea cu rugăciunile sale. Vedea că mănăstirea sfântului avea să-i aducă pentru multă vreme pagubă.

Urătorul de oameni îl ataca pe sfânt fie năpustindu-se asupra lui, fie folosindu-se de alţii, convingând cugete neluminate, cu argumente ce păreau adevărate, să-i facă pe voie, ajungând până la crimă şi făcându-i să creadă că „astfel îl slujeau pe Dumnezeu”.

Nu ştim cine l-a stârnit pe Mitropolitul Teoclit să privească deodată cu ochi răi mănăstirea deja refăcută, pentru care el însuşi dăduse aprobare. Ştiri neliniştitoare despre reaua dispoziţie a Mitropolitului ajunseseră şi la Părinte, care, cunoscând el însuşi de ce este în stare uneltitorul, nu s-a tulburat. Lăsându-se cu totul în grija Domnului şi căutând scăpare la Preacurata Născătoare de Dumnezeu Fecioara Maria, a rămas liniştit, păstrându-şi fericirea lăuntrică şi rugându-se fără încetare pentru binele întregii lumi. Numai măicuţele mai slabe s-au neliniştit din cauza zvonurilor şi i-au împărtăşit temerile lor Părintelui, care le-a liniştit cu cuvinte ce îndemnau la credinţă neclintită, explicându-le că fiecare lucru bun trebuia neapărat să fie încercat de ispite.

Cu toate acestea, ca să facă ce se cuvenea, a hotărât să-i scrie Mitropolitului Atenei, ca să-i reamintească consimţământul verbal pe care i-l dăduse pentru reconstruirea mănăstirii şi să-i ceară recunoaşterea ei oficială, pentru a intra în rândul legii şi a putea încheia contracte, a putea primi donaţii şi celelalte. (…)

Război pe faţă din partea Bisericii

După două luni Mitropolitul Teoclit, cum era de aşteptat, i-a trimis Părintelui actul pe care-l redăm mai jos. Desigur, tot ce spune acolo se întemeiază pe Sfintele Canoane şi este fără tăgadă adevărat. Mai puţin adevărat este însă a ce susţine Prea Sfinţitul Teoclit, cum că mănăstirea a fost construită fără a fi fost înştiinţat. Pretenţia Mitropolitului de a fi informat în legătură cu mănăstirea este justă, de vreme ce nu fusese încă recunoscută ca fiind de sine stătătoare. De altfel, în monahismul ortodox există în paralel cu Sfintele Canoane, mai multe tipuri de regim juridic după care se rânduieşte viaţa mănăstirilor. Şi, întrucât Sfânta Treime din Egina nu fusese recunoscută, ea se afla sub directa oblăduire şi jurisdicţie a Mitropolitului Atenei, autoritatea responsabilă care avea dreptul de a o desfiinţa, dacă fusese ridicată fără aprobarea sa. Toate acestea le cunoştea Prea Sfinţitul Părinte, dar avea conştiinţa împăcată, fiindcă n-ar fi început să construiască mănăstirea dacă n-ar fi avut încuviinţarea verbală repetată de nenumărate ori a Mitropolitului Teoclit. De dragul istoriei redăm în continuare întregul conţinut al actului emis de Teoclit:

Atena, 30 septembrie 1914

Către Înalt Prea Sfinţitul Nectarie,

fost Mitropolit de Pentapolis, Egina.

Cu adâncă durere în suflet, Înalt Prea Sfinţite, am aflat că înalt Prea Sfinţia Voastră, fără voia şi ştiinţa noastră, a întemeiat în Egina, aflată sub păstorirea noastră, o obşte de femei al căror număr sporeşte din zi în zi. Că a ridicat acolo chilii, cel mai adesea, pe cheltuiala acestor femei, şi un locaş de rugăciune şi că, de asemenea, diriguieşte aceasta obşte în toate, ca şi cum ar fi stareţ într-o mănăstire recunoscută; am aflat că Înalt Prea Sfinţia Voastră tunde monahii şi le ridică în treptele călugăriei până la marea schimă, că slujeşte ca preot paroh Sfintele Liturghii în această obşte nou întemeiată, ajutat şi de maici, pe care le-a rânduit să slujească alături de sine şi care poartă veşminte sfinte, adică mânecuţe şi orar.

Tare ne doare sufletul că Înalt Prea Sfinţia Voastră, cunoscând foarte bine Sfintele Canoane ale Sfintei noastre Biserici (mai cu seamă Canonul al IV-lea, întocmit la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, care rânduieşte: „... a hotărât ca nimeni nicăieri să nu zidească nici să întemeieze mănăstire sau locaş de rugăciune fără încuviinţarea Episcopului oraşului… Să nu primească pe nimeni în mănăstire, din cei ce doresc a se călugări, fără îngăduinţa aceluiaşi Episcop…”, sau primul Canon de la cel de-al XII-lea Sinod Ecumenic, care porunceşte: „… Nimănui nu îi este îngăduit a zidi mănăstire fără ştiinţa şi voia Episcopului… nici a se înscrie în arhivele episcopale”), a purces la lucrarea mai sus pomenită fără a lua seama, înainte de a o începe, la toate câte sunt rânduite a fi făcute sau la câte vor avea de suportat cei ce purced la o lucrare din îndemn propriu şi spre propria lor vătămare.

Da, ne doare, Înalt Prea Sfinţite, nu numai din pricina celor ce aţi cutezat a face în acest chip, dar şi fiindcă, urmând acelaşi Canon al IV-lea de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, după care suntem datori a arăta cuvenita purtare de grijă mănăstirilor, socotim a fi datoria noastră s-o chemăm pe Înalt Prea Sfinţia Voastră prin prezenta scrisoare să ne dea, în calitate de Episcop oblăduitor, socoteală în scris pentru următoarele fapte:

I) De ce fără ştiinţa şi voia noastră, Episcopul oblăduitor, aţi înfiinţat mai sus numita obşte şi cu ce scop ?

II) Care este numărul vieţuitoarelor ce alcătuiesc astăzi această obşte. Spre a fi pe deplin lămuriţi, să ne fie trimis un tabel cuprinzând: numărul în creştere al vieţuitoarelor, numele, prenumele, vârsta, locul de naştere al fiecăreia, data intrării în obşte, data tunderii, cum şi de către cine au fost tunse monahii, dacă într-adevăr au fost tunse ?

III) Câte chilii s-au construit pentru aceste femei, cât s-a cheltuit şi cine a acoperit cheltuielile, care este numele său şi ce sumă a donat ?

IV) Cărui sfânt îi este închinată biserica mănăstirii. Cât s-a cheltuit pentru ridicarea ei şi cine a donat banii. Dacă biserica a fost sfinţită după tipicul Sfintei noastre Biserici, ce Arhiereu a sfinţit-o, când a avut loc sfinţirea şi dacă înainte de zidire şi de sfinţire s-au săvârşit cele rânduite ?

V) Dacă într-adevăr vă ajută la săvârşirea Sfintei Liturghii şi la celelalte slujbe maici rânduite pentru această slujire, care poartă, cum am spus mai înainte, veşminte sfinte şi care este slujirea lor ?

VI) Cum vieţuiesc maicile care alcătuiesc obştea în ceea ce priveşte igiena, ne referim la locuinţă, la hrană, la veşminte. Cine sunt furnizorii şi cei ce slujesc obştea. De unde se aduc cele de trebuinţă traiului ?

VII) În ce fel conduce, în general, Înalt Prea Sfinţia Voastră viaţa obştei ?

VIII) Care este regulamentul care legiuieşte viaţa trupească şi duhovnicească în totul, în parte şi în toate privinţele.

Aşteptăm de la Înalt Prea Sfinţia Voastră să ne trimită cât mai repede cu putinţă darea de seamă scrisă pe care i-am cerut-o, cu răspunsuri la toate punctele de mai sus.

Al Înalt Prea Sfinţiei Voastre frate în Hristos,

Teoclit al Atenei

Un om de statura Părintelui nostru, cel asemenea îngerilor, având atâta dragoste, atâta smerenie şi cunoscând atât de bine legile duhovniceşti, nu se lasă schimbat de ispite, pe care de altfel le aşteaptă. Sfântul Nectarie era pregătit să le întâmpine nu numai pe cele venite din partea Autorităţii sale bisericeşti, ci toate ispitele pe care le îngăduia Dumnezeu. De bună seamă că era evidentă lipsa de sinceritate a Mitropolitului Atenei şi a celor din jurul lui, fiindcă nu era cu putinţă să nu cunoască ce se petrecuse în urmă cu şase ani în Egina, ca să ceară o verificare tocmai acum.

Având adânc întemeiată în inimă „pacea mai presus de minte”, sfântul a redactat cu multă smerenie răspunsul, zece zile după ce primise scrisoarea Mitropolitului. E posibil să fi redactat un raport general cu datele cerute de la maici şi de la ucenice, în numele cuvioasei maicii stareţe, care l-a rugat să adauge câteva fraze despre cum se simţeau dânsa şi celelalte surori în mănăstire. Este posibil şi ca raportul să fi fost scris de maici şi sfântul doar să fi corectat textul.

Este în spiritul sfântului, care pe toate le răbda cu bucurie, faptul că şi-a început apărarea, împotriva rânduielii şi a formulărilor obişnuite, punând la începutul scrisorii cuvintele pe care le-a rostit în încercările sale Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvinte cu care gura sa s-a închis pe veci în exil:

„Slavă Ţie, Doamne pentru toate”.

Aceste cuvinte cuprind în ele multe înţelesuri. Este aici şi mulţumire, şi dojana, şi dovadă a puterii de îndurare, dar şi un protest blând. Redăm în continuare această scrisoare a sfântului ierarh, ca o mărturie istorică a etapelor şi a încercărilor prin care au trecut el şi mănăstirea sa, care astăzi este cunoscută în toată lumea. Nu reproducem şi raportul semnat de Xeni, fiindcă nu prezintă un interes deosebit aici, dar îl trimitem pe cititor acolo unde îl poate citi.

Egina, 10 octombrie 1914

Către Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Atenei

şi Preşedintele Sfântului Sinod Teoclit, cu închinăciune

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate”

Răspunzând înscrisului Înalt Prea Sfinţiei Voastre din 30 ale lunii trecute cu nr. 1363/616, vă fac cunoscute următoarele:

a) Că nu am ridicat nici o nouă mănăstire în Egina şi cu atât mai puţin fără ştiinţa Inalt Prea Sfinţiei Voastre.

b) Că am vizitat cu îngăduinţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre vechea mănăstire părăsită şi năruită din Egina, cu gândul să aşez acolo câteva fete sărace evlavioase şi dornice să se călugărească, luând asupra mea grija întreţinerii lor şi cheltuiala întemeierii obştei, şi să contribui la reconstruirea acestei mănăstiri, cu bunăvoirea şi binecuvântarea Prea Sfinţiei Voastre. În timpul primei vizite ne-au însoţit la mănăstire şi primarul, domnul Peppas şi egumenul mănăstirii Hrisoleontissa, Teodosie, care mi-a spus că va recomanda Înalt Prea Sfinţiei Voastre să pună la dispoziţie un fond pentru bugetul mănăstirii, pentru sprijinirea ei şi a obştei nou înfiinţate. Domnul Peppas mi-a mărturisit dorinţa sa de a vedea mănăstirea restaurată. Întorcându-mă la Atena, am vorbit cu Înalt Prea Sfinţia Voastră despre această vizită şi despre discuţia pe care am avut-o şi v-am cerut încuviinţarea să încep această lucrare pe cheltuiala mea şi să le aşez pe fete. Între timp fetele au venit în Egina, ca să vadă mănăstirea şi să întrebe un ofiţer de poliţie pe care îl cunoşteau dacă aşezându-se acolo se aflau în siguranţă şi ferite de primejdii. Chiar atunci le-am trimis răspunsul Înalt Prea Sfinţiei Voastre. Răspunsul acela există şi astăzi. Spre a vă reaminti acest fapt, vă voi aduce aminte ce ne-a spus Prea Sfinţia Voastră: că după ce lucrarea se va fi terminat o veţi trimite la mănăstire şi pe cuvioasa maică Iatrakou, împreună cu fiicele sale care vieţuiesc ca monahii şi ne-am rugat ca spusa să vi se împlinească.

c) Această mănăstire căzută în ruină avusese o biserică cu hramul Maica Domnului – Izvorul Tămăduirii. Cu aprobarea domnului primar am dărâmat biserica, întrucât oricum stătea să cadă, ţinându-se numai într-un zid, şi am ridicat din temelii pe acelaşi loc o biserică nouă închinată Sfintei Treimi, pe care am sfinţit-o cu aprobarea Înalt Prea Sfinţiei Voastre, luând Sfântul Mir de la Mitropolie. La sfinţire am slujit împreună cu epitropul Înalt Prea Sfinţiei Voastre şi cu un sobor de preoţi din oraş, chemaţi la cerea mea de către epitropul Înalt Prea Sfinţiei Voastre.

d) Privitor la tunderea fecioarelor întru maici, întrebând-o pe Înalt Prea Sfinţia Voastră dacă va trebui s-o întreb şi să cer încuviinţare pentru fiecare nouă maică, Înalt Prea Sfinţia Voastră mi-a răspuns că nu e nevoie. Am întrebat-o totuşi pe Înalt Prea Sfinţia Voastră printr-o scrisoare oficială, aflând de la Prea Sfinţitul de Kalavrita şi Eghialia, Timotei, că sunteţi profund nemulţumit că săvârşesc tunderea maicilor fără a vă întreba. Neprimind nici un răspuns, am socotit acest lucru ca pe o încuviinţare tăcută.

e) Privitor la ipodiaconiţe, vă fac cunoscut faptul că slujesc ca paraclisere în sfântul altar. Imbrăcarea lor s-a făcut după tipicul citeţilor din bisericile orăşeneşti, care îmbracă odăjdii sfinte. Mânecuţele sunt îngăduite din următoarele motive: de vreme ce într-o mănăstire de maici nu există diaconi, iar mănăstirea noastră nu are preoţi, şi de vreme ce eu nu mă pot îngriji de curăţenia bisericii şi nu pot face întotdeauna slujba paracliserului, iar locaşul are absolută nevoie de persoane rânduite pentru această slujire care să cureţe sfintele vase, să schimbe acoperămintele şi sindoanele Sfintei Mese, să poarte sfântul artoforiu şi să facă toată lucrarea paracliserului din altar, am socotit că e bine să rânduiesc pentru aceasta două maici, care să îngrijească pe rând de biserică. Atunci când este neapărată nevoie ele aduc surorilor greu bolnave Sfânta Împărtăşanie într-un mic potir, lucrat special pentru acest caz. În afară de această excepţie necesară, în rest slujirea lor este aceea de paracliser.

f) Viaţa monahiilor care alcătuiesc această obşte, despre care i-am vorbit Înalt Prea Sfinţiei Voastre, este viaţa de obşte.

g) Conducerea mănăstirii i-a fost încredinţată fără sfântă slujbă primei venite să vieţuiască în mănăstire, fecioarei nevăzătoare Hrisanti Stronghilu, acum maica Xeni, pentru înţelepciunea, cuminţenia şi virtutea ei. Ea conduce acum mănăstirea şi ei îi dă socoteală întreaga obşte.

h) Lucrarea noastră este aceea de a ne împlini sfintele îndatoriri de preot al mănăstirii, de a o întreţine pe cheltuiala noastră, de a ne îngriji de desăvârşirea ei şi de a o duce spre împlinirea ţelului drept spre care tinde. Deja, Înalt Prea Sfinţite, apropiindu-ne de sfârşitul lucrărilor pe care Înalt Prea Sfinţia Voastră a încuviinţat a le începe, o lăsam acum în grija Sfinţiei Voastre ca s-o vegheze şi după dorinţa voastră plină de evlavie să ajungă o mănăstire model, spre cinstea şi slava de Dumnezeu binecuvântatei eparhii, Înalt Prea Sfinţiei Voastre.

i) Regulamentul care rânduieşte viaţa trupească şi duhovnicească a vieţuitoarelor nu este altul decât traiul cumpătat: hrană pentru viaţa cea trupească, iar pentru cea duhovnicească vieţuirea de obşte.

În ceea ce priveşte banii intraţi în vistieria mănăstirii, maica stareţă, conducătoarea mănăstirii, a primit porunca a-mi da o listă amănunţită a încasărilor şi a cheltuielilor, pe care la rândul meu v-o trimit.

Al vostru preasupus, Nectarie de Pentapolis.

Studiind, scriind, călăuzindu-le pe fecioarele pe care le luase sub oblăduirea sa în „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”, care este monahismul, rugându-se necontenit şi luptând împotriva diavolului, ca sufletele lipsite de apărare ale călugăriţelor şi ale tuturor fiilor săi duhovniceşti să fie acoperite mereu de Harul dumnezeiesc, timpul îi scurta viaţa şi-l lăsa tot mai lipsit de puteri. Sfântul Părinte simţea cum i se apropie plecarea şi se gândea tot mai des la ea. În aşteptarea bunătăţilor viitoare, iubirea inimii sale era tot mai aprinsă. Se întreba mereu:

„Când mă voi afla acolo şi mă voi înfăţişa dinaintea feţei lui Dumnezeu ?…”

Sufletul Sfântului Nectarie, părtaş la necontenit lucrătoarele energii ale Sfântului Duh, rămânea neclintit la feluritele atacuri ale vrăjmaşului şi ale uneltelor sale, lăsând în grija Domnului Hristos şi a Fecioarei Maria mănăstirea şi maicile nedeprinse încă cu uneltirile satanei. Fără a se linişti, lucra cu mult folos acolo unde era nevoie şi tot ce începea sfântul desăvârşea Dumnezeu. Când călugăriţele îşi făceau griji pentru soarta nesigură a mănăstirii, care nici după atâţia ani nu fusese recunoscută legal, sfântul lor Părinte duhovnicesc le liniştea, încredinţându-le că toate vor fi aşa cum va voi Domnul. Le spunea ce vedeau ochii săi înainte-văzători, că mănăstirea lor va deveni mai târziu centrul unui pelerinaj panortodox.

Ajunşi aici, suntem datori o lămurire. Un suflet unit în chip tainic cu Hristos, primind darurile Sale pe măsura puterii sale de a le primi – şi să presupunem că sunt daruri de tămăduitor - le dăruieşte celor care au nevoie, atunci când cer cu credinţă ajutorul, fără a crede că el însuşi le oferă, de vreme ce le-a primit de la Dumnezeu. Astfel se întâmplă cu sfinţii cât sunt încă în viaţă, dar şi după adormirea lor în Hristos.

Sfântul Nectarie, îndemnat de adânca sa smerenie, credea că nimic nu este al său, ci, dimpotrivă, că toate, toate sunt Harul şi Mila lui Dumnezeu şi vedea că Domnul îi împlinea dorinţele pornite din marea sa iubire de oameni, din multa sa Dragoste pentru Tatăl şi din îndrăznirea sa de fiu. După ce a căpătat darul înainte-vederii şi a început să vestească faima pe care avea a o dobândi mănăstirea când dânsul va fi mutat la lumea cea veşnică şi nestricăcioasă, şi-a dat seama că Dumnezeu îi dăduse şi harul tămăduirii, pe care l-au adeverit nenumăratele sale minuni, din care multe nici nu le cunoaştem. Ceea ce cunoştea dinainte şi povestea ca în umbră şi celorlalţi era pentru el lucru simplu, minunat şi firesc, ceva ce Dumnezeu lucra printr-un slujitor al Său. Şi acela era el. De vreme ce „lui Dumnezeu Îi este a voi şi a lucra” ce însemnătate mai avea unealta prin care îşi arăta bogăţia sfintei Sale Mile ? Din această pricină, darul înainte-vederii nu-l ispitea cu nimic şi nu-i punea la încercare smerenia.

În timpul vieţii, sfinţii n-au dorit a făptui lucruri mari pentru noroade. Vedeau că dacă au îndrăznire la Dumnezeu şi se fac prietenii Lui, vor avea de dăruit semenilor binefaceri nenumărate în toţi vecii şi că îi vor ajuta pe fraţii lor în Hristos să ajungă la mântuirea cea veşnică. Aceasta este adevărata înţelegere a jertfirii şi a lucrării lor pentru binele aproapelui.

Câte au fost şi minunile şi tămăduirile de boli şi de suferinţe fără leac săvârşite de Sfântul nostru Părinte! Câte şi sufletele pe care prin minunile sale le-a întors spre căinţă şi le-a ajutat să intre pe calea mântuirii! Câţi L-au slăvit, câţi Îl slăvesc şi câţi Îl vor mai slăvi pe Dumnezeu datorită minunilor pe care, prin Harul Său, le-a săvârşit şi le săvârşeşte prietenul Său Nectarie! Iată de ce înţelepţii creştini s-au nevoit şi se nevoiesc să se sfinţească, fiindcă Învierea Domnului ne-a dat această putinţă, şi iată de ce lucrurile stricăcioase nu-i ispitesc, ci se îngrijesc ca o dată cu împlinirea poruncilor lui Hristos să-şi sfinţească sufletul şi trupul şi să-şi ajute aproapele, ca unii de aceeaşi fire, să se sfinţească.

(va urma)

2 Comentarii »

Mulţi creştini îl iubesc pe Sfântul Nectarie. Ne este drag Sfântul pentru că mult ajutor şi vindecare aduce bolnavilor prin rugăciunile sale, ne este drag pentru blândeţea şi bunătatea lui.

Am aflat de blândeţea lui chiar înainte de a citi viaţa acestui Sfânt. În Îaşi este o biserică unde se află o părticică din Sfintele sale moaşte. Am fost acolo pentru prima data acum 2 ani. Auzisem mulţi oameni vorbind de frumuseţea Sfântului Nectarie şi voiam să-l cunosc şi eu. Şi m-a primit Sfântul cu blândeţe multă. L-am cunoscut smerit şi iubitor.

Îmi este foarte drag să merg la el. Când ajung înaintea Sfintelor sale moaste şi îngenunchez, mă simt ca un copil venit în vizită la bunicul său scump.

Extrasul de mai jos evocă un moment din copilăria lui Anastasios, iubitorul de Hristos, care va deveni Sfântul Nectarie.

(Talita)

„Zilele şi nopţile se rostogoleau iar, implacabil, ca roţile carului. Între timp se abătu o iarnă grea, cu zăpadă şi ploi necontenite. Frigul era de neîndurat. Şi totuşi el îndura. Îi era cumplit de frig. Într-o seară, temător, se duse la stăpân, pe care îl găsi stând la birou, mâncând ceva bunătăţi.

• Ce vrei? Îl repezi acela încruntat.
• Domnule, … mă iertaţi. Mi s-au rupt hainele… Priviţi.
• Să scrii la tine-n sat să-ţi trimită altele.
• Sunt săraci, domnule, foarte săraci. Tatăl meu…
• Hai, pleacă. Am treabă. Şi fii atent, că te dau afară.

Se duse în cotlonul său şi, ghemuit, plânse noaptea-ntreagă, udându-şi perna umplută cu paie. Şi avu un vis. Îl visă pe Atotputernicul, iubitul său Domn, undeva aproape de Balîclî.  Îl văzu stând în picioare şi, deodată, Îl auzi vorbindu-i şi întrebându-l de ce plânge necontenit. El, stând tot întins pe culcuşul lui de paie – distanţele şi spaţiile se anulează în vise – îşi întinse gâtul şi încercă să-I răspundă dar nu izbutea să vorbească. Parcă avea limba legată, de nu putea scoate nici un cuvânt! Era un coşmar.

Aproape în zori sări din pat, luă o hârtie şi un creion şi scrise:

„Hristose al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au iaşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-a dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei.

Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ… Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, Anastasios.”

Puse scrisoarea în plic, o lipi, luă iar un creion şi scrise:

„Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – În Ceruri”

Înainte să se lumineze bine de ziuă şi să prindă a se desluşi limpede lucrurile, se clăti cu puţină apă, se îmbrăcă în grabă, se încălţă şi o luă spre poştă. Străzile erau aproape pustii. Doar un salepgiu alunecă pe lângă el ca o umbră, cu căruţul său şi doar vecinul său, chir Themistoklis, ce-avea chiar peste drum o prăvălie în care vindea tablouri şi rame de tot soiul, dar şi ţigări îi ieşi în cale.

• Anastasis, încotro, aşa cu noaptea-n cap?
• La poştă…
• Ia stai. Dă-mi ce ai şi le pun eu la poştă. Nu vezi ce frig îţi e, sărmanul de tine. Întoarce-te acasă. Te pomeni că te-oi mai şi îmbolnăvi de pneumonie pe frigul ăsta. Şi cine s-o-ngriji de tine?…
• Vă mulţumesc.

Oare cum de scrisese aşa, în grabă? Oare cum de fusese atât de copilăros şi de înflăcărat? Cine ştie? Când eşti la nevoie, încerci orice.

Oh, acest chir Themistoklis, proprietarul prăvăliei de peste drum! Cum l-am putea numi? Înger, întruchipare a iubirii semenilor? Cu siguranţă fusese trimis de Bunul Dumnezeu. Neîndoios va fi căscat ochii a mirare, văzând acel plic ciudat. Intră la bănuieli, îl deschise şi, citind scrisoarea către Bunul Dumnezeu, fu cuprins de o mare emoţie.

Într-o săptămână îi trimise băiatului, tot cu poşta, un pachet cu de toate – haine, încălţări, îmbrăcăminte de corp şi chiar ceva bani. Peste toate puse o carte poştală pe care scrise cu litere mari, caligrafiate:„De la Hristos pentru Anastasis.”

Sâmbătă seara când ne-am întors acasă, în faţa blocului, după ce am parcat maşina, am ridicat capul şi m-am uitat spre cer. Era minunat, stele multe, cerul era de un albastru puternic, luna emana o lumină caldă şi lină peste tot pământul, aerul era călduţ şi vântul adia uşor. Era aşa frumos! Ne-am mai plimbat puţin şi-n timpul astă mă gândeam că blocurile înalte, betoanele de peste tot, reclamele, maşinile, magazinele şi tot ce se găseşte într-un oraş nu te mai ajută să sesizezi că toate sunt creaţia lui Dumnezeu.

La ţară când scoţi capul pe fereastră vezi câmpul înverzit, văcuţele mergând agale, piscul munţilor, o căruţă trasă cu cai, lanurile de porumb sau de grâu, viţa de vie, căţelul alergând prin curte, găinile ciupind frunzele prin grădină… La sat e mult mai uşor să te gândeşti la Dumnezeu, e mai simplu să-nţelegi că animalele din curte sunt făpturi plăsmuite de El, că munţii şi păşunile, care se-ntind aşa frumos peste tot pământul, sunt creaţia Lui, că toate plantele pământului sunt din milostivirea Domnului pentru oameni şi animale.  La ţară apreciezi altfel bucăţica de păine, pentru că ştii că e făcută din grâul pe care l-ai muncit tu pe câmp şi din ploaia pe care ai cerut-o la rugăciune Domnului. La sat apreciezi altfel roşia pe care o tai în farfurie când ştii că au trecut câteva luni de muncă ca ea să fie coaptă.

La sate oamenii simt mai puternic prezenţa lui Dumnezeu, căci văd lucrarea Lui în tot ce-i înconjoară: în curte, în grădină, în casă, pe ogoare, pe munţi, pe dealuri…

Oraşul, apărut odată cu era industrială, nu-L mai arată pe Dumnezeu în mod transparent în toate componentele lui. De ce oare? În loc de pământul şi iarba de pe uliţile satului au apărut străzile din beton, în loc de să vedem lumina lunii vedem stâlpii de iluminat de pe stradă, în loc de carele cu boi sau de căruţele cu cai vedem automobile şi tiruri, în loc să vedem munţii şi păşunile vedem blocuri şi construcţii. Nu mai rupem roşia din grădină, nu mai facem pâinea la cuptor, nu mai mulgem laptele de la vacă, nu mai luăm ouăle din coteţ, nu mai luăm cartofii din pământ, ci toate le cumpărăm de la supermarket, şi asta ne face să uităm că toate sunt de la Dumnezeu şi credem, că pâinea este de la Velpitar, roşiile de AgroIaşi, laptele de la Brenac, ouăle mai ştiu eu de unde, şi tot aşa.

Aproape tot ce ne-nconjoară într-un oraş este creat de mâna omului şi de aceea noi, ce mai păcătoşi şi mai grosolani la minte, nu-L mai vedem pe Dumnezeu în tot ceea ce există.

Problema cea mai mare a noastră, astăzi în lumea aceasta super-industrializată şi ultra-automatizată este că uităm că tot ceea ce este creat a fost definit mai întâi de Dumnezeu în creaţie. Dumnezeu a creat copacul dar a pus în el şi posibilitatea ca lemnul să poată fi manipulat şi prelucrat în foarte multe feluri. Dumnezeu nu a creat doar copacul ci şi posibilitatea ca acel copac să devină masă sau scaun. Dumnezeu nu a creat doar piatra ci şi posibilitatea ca ea să fie prelucrată pentru a ajunge casă, cruce, pod, etc.

Dumnezeu este Creatorul tuturor celor văzute dar şi al celor nevăzute aşa cum spunem în Crez.

Tot ceea ce există în lumea asta şi tot ceea a fost creat de mâna omului sau va fi creat vreodată, a fost definit mai întâi în creaţie de Dumnezeu.

Gândiţi-vă la un joc pe calculator: deşi astăzi jocurile sunt foarte complexe şi oferă o largă posibilitate de opţiuni pentru ca fiecare să-şi poate personaliza personajul, maşina sau strategia unui joc, totuşi nimeni nu poate face mai mult decât a felul în care a fost gândit jocul de realizatorii săi. Dacă personajul unui joc a fost creat să construiască o casă sau un grajd, el nu va putea construi niciodată o maşină sau un pod. Toţi utilizatorii jocului sunt limitaţi să se joace în limitele impuse de creator.

Aşa e şi-n realitate, chiar dacă omul crează foarte multe astăzi, tot ce crează el, a fost pus mai întâi ca posibilitate în creaţie de către Dumnezeu. De exemplu cu un lemn n-o să poţi nicodată zbura, dar o să poţi merge pe apă plutind.

Totul este creat de Dumnezeu: şi blocurile, şi betoanele, şi maşinile, şi casele, şi laptopurile, şi televizoarele lcd, şi aeronavele, chiar şi internetul… tot. Şi autostrăzile, şi navele cosmice, şi creionul, şi pixul, şi tastatura, şi hainele. Omul e doar cel care manipulează în mod creator făptura lui Dumnezeu. Omul este chemat de Dumnezeu să fie asemenea Lui, să fie şi el creator, dar spre deosebire de Dumnezeu care face totul din nimic, omul crează cu mijloacele care i-au fost puse la dispoziţie, cu tot ce se află în creaţie.

Aşa stând lucrurile, tehnologia din ziua de azi nu e aportul inteligenţei umane. Progresul tehnologic nu se datorează oamenilor de ştiinţă ci în primul rând lui Dumnezeu care a aşezat acest progres în creaţie încă de la facere. Are şi omul un merit, dar nu unul prea mare, căci toate descoperirile ştiinţifice sunt sub harul lui Dumnezeu.

Lui i se cuvine toată slava cinstea şi închinăciunea, el e Marele Programtor al jocului în care trăim.

“Aruncaţi mreaja mai la adânc” aşa cum zice Domnul. Gândiţi mai profund! Ridicaţi-vă cu mintea de la efect la cauză, nu rămâneţi doar la stadiul de prunci. Toate sunt create de Dumnezeu şi noi fără El nu putem face nimic.

Pentru omul înduhovnicit şi oraşul îl arată transparent pe Tatăl pe Fiul şi pe Sfântul Duh în fiecare părticică a lui.

Sunt slaba. Sunt slaba si recunosc asta. Nu pot privi mai departe, imi vad doar slabiciunea si neputinta din interiorul meu….atat. Slava Ta este prea mare ca eu sa imi dau seama de minunile Tale. Te-am ranit si nu numai o data. Deznadejdea a pus tina pe ochii mintii. De ce? Nerabdarea spune totul. As vrea sa fiu ca inainte…un copil impartasit cu Hristos, mereu vesel! Ah…mi-e dor sa fiu eu…

Suferinta provocata din cauza faradelegilor mele. Am vrut doar sa iubesc, sa invat ce este Iubirea! Am crezut ca iubind, fie si in taina, am sa te iubesc mai mult pe Tine.  Dar nu a fost asa.  N-am stiut sa Te iubesc, n-am stiut sa iubesc fara conditii.

N-am stiut sa iubesc fara sa fiu iubita. Am cautat iubire in inima cuiva, gasind doar durere. Tu iarasi ma intrebi: Care durere? Un suflet zidit de Tine nu poate starni durere altora. Durere…doar din pricina gandurilor mele.

Nu cunosc iubirea. Dar tu esti Iubire. Un copil al Tau ar trebuii sa iubeasca neincetat. Tu ma ridici, si-mi arati cat de slaba sunt. Tu ma ridici, si totodata ma intaresti. Tu ma ridici…si-mi spui cat de minunata sunt.

Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. (Psalm 138,14)”

Unii se grabesc sa sustina ca, prin aceste vorbe, Hristos i-ar ferici pe nebuni, pe cei alienati psihic. Nici vorba! Hristos nu a vorbit in limba romana, limba in care expresia “a fi sarac cu duhul” are o oarecare conotatie ironica. Ci a vorbit in aramaica. Adica a fericit pe cei ce au ramas doar cu duhul lor, cu sufletul lor. Altceva nu le-a mai ramas. Traiesc in lume ca si cum nu ar fi de aici.

Imparatia cerurilor este a celor ce nu au uitat ca au un suflet. Unic si vesnic. Este comoara lor. Este rostul lor. Exact ca si o mama insarcinata, care nu-si uita nicio clipa copilul din pantece. Este totul pentru ea. Ea exista numai pentru acel copil. Asa stau lucrurile si cu sufletul. Sa vrei sa-l simti, sa il lasi sa fie totul pentru tine. Sa nu-l ingropi in rutina ta zilnica si sa nu inveti treptat a-l uita. Cine isi uita sufletul si pe Dumnezeu il uita. Nu se poate altfel! Si de aici intervine saracia de care aminteste Domnul. Nu trebuie decat sa-ti inchipui un batran parasit la margine de drum, flamand si fara adapost. O fiinta aflata la mila oricui. Asa si cu cel sarac cu sufletul…

Am spus ca Hristos nu ne-a indopat cu idealisme si cu false sperante. Oricare dintre cele noua Fericiri este de fapt un dublu mesaj: vei fi fericit daca implinesti ceva care acum iti va aduce in mod sigur suferinta. Enorm de multa suferinta. O Cruce ca si a Mea pentru o inviere impreuna cu Mine…

A trai pentru sufletul tau chiar presupune multa suferinta. Esti trimis la marginea acestei lumi si acolo te hranesti doar din resturile ei de bucurie si de frumusete. Nu-i ceri nimic si nu astepti nimic. Ai un singur ideal: sufletul tau. Nu exista nimic mai important. Este nu doar pe primul loc in viata ta, dar chiar pe singurul loc. Este la mijloc insasi vesnicia ta. Caci, spune Hristos, ce ii va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau si-l va pierde? Lumea este doar azi. Poate si maine. Dar sufletul tau… nu are timp.

Si inveti sa renunti la multe de dragul sufletului tau. Hristos nu a spus: Fericiti cei ce Ma cauta, ca a lor este imparatia cerurilor… Ci a pus sufletul nostru pe prim plan. Ai grija de el si te vei mantui. Asculta-l, apara-l, nu-l rani, nu-l uita etc. Este “biletul” tau pentru vesnicie. Nu-l rataci printre lucrurile acestei lumi prea trecatoare. Nu-l ingropa in griji si in nimicuri care nu lasa nimic in urma lor. Si, repet, asa inveti sa renunti. Si de aici se naste suferinta…

Renunti la ceea ce altii au din plin: distractii facile, placeri trupesti, goana dupa vant… Iar acesta provoaca durere. Rupi din tine. Te rupi de ceilalti. Esti judecat sau batjocorit. Esti dat la o parte si categorisit in termenii cei mai duri. intr-o lume in care sufletul nu mai reprezinta nimic, mult prea greu este sa te ridici si sa te dai la o parte pentru a avea grija de propriul suflet! inseamna a fi altfel. A iesi in evidenta. Adica a suferi. Si unde mai pui ca rasplata de la Hristos nu vine aici si acum, caci El a spus foarte clar ca imparatia cerurilor va fi a celui sarac cu sufletul. Parca a accentuat ca totul este undeva in viitor. Acum doar saracia cu sufletul. Eu si sufletul meu. Atat! Eu si sufletul in mijlocul unei lumi ca o furtuna de placeri si de fericiri prezente. In jur toti au acum si aici raiul, iar eu trebuie sa astept si sa lupt pentru ceva parca mult prea indepartat…

Hristos n-a putut sa ne cheme la El decat pe drumul pe care a venit la noi. Poate ca nu intelegem nimic din suferinta Lui. Poate ca ne-a impresionat pe moment filmul lui Mel Gibson “Patimile lui Hristos”. Dar atat. Suferinta o inteleg doar cand intra in noi, cand ne invadeaza si ne umple de neputinta si de chinuitoare intrebari: De ce?, Chiar trebuie?, Cat va mai dura?, Dar daca nu sunt pe drumul cel bun? etc. Nu ne ramane decat sa credem ca Hristos nu ne-a mintit. Ca exista langa cei saraci cu duhul si ca a pregatit fericirea unei imparatii a cerurilor…

(…) Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii.

Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala.

Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor.

Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită.

Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui.

Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor.

După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.

De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui.

Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!

Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui.

Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.

Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

Nu de putine ori s-a intamplat, ca in rugaciunile noastre, sa-l “constrangem” pe Dumnezeu in a ne da ceva. Nu de putine ori L-am conditionat cu ascultarea noastra, si nu de putine ori am ajuns chiar la cearta cu El din pricina ca nu am inteles voia Sa, sau poate ca ni s-a parut de neinduplecat in a ne indeplini rugamintile. Asa stau multi dintre noi, asemenea unui copilas cu buzele umflate de suparare, ca Dumnezeu nu ne asculta.

“Doamne, pana aici mi-a fost, daca nu asculti de mine, nu mai pot asculta nici eu de Tine”, “Doamne daca Tu nu-mi implinesti dorinta, nu iti pot intelege dragostea!”

Suntem adesea asemenea unui copil mic si rasfatat care trage cu insistenta de mana tatalui si il implora sa-i cumpere jucaria mult dorita din vitrina, aceasta dupa ce a primit nenumarate altele pe care le-a stricat. Iar tatal nu-i mai da pe moment nici o jucarie, pentru ca fiul sa invete sa pretuiasca jucariile pe care le stricase si pentru a invata sa se bucure de ele asa cum se cuvine. Aceasta pedagogie a tatalui este randuita copilului spre viitor, ca atunci cand isi indreapta purtarile, sa-i poata da alte jucarii pe care si le doreste si chiar altele la care nici nu se gandeste.

Dar ce face atunci copilul? Tipa si mai tare, se smiorcaie, se umfla de plans si zice ca tata e rau si nu-l mai iubeste. Tot asa ne purtam si noi fata de Dumnezeu Tatal, ajungand la suparare cu El. Vedem ca nu ne indeplineste o dorinta arzatoare, si-atunci zicem in sinea noastra ca Dumnezeu si-a intors fata de la noi, ca nu ne asculta si nu ne intelege.

Insa pentru toata tarasenia aceasta cine este de vina? Tatal ca nu-i da jucarii copilului, sau copilul ca strica jucariile?!?

Desigur ca de vina este copilul care nu stie sa se bucure de jucariile pe care le primeste, le strica si plange dupa altele, iar in acest fel nesocoteste si sacrificiul parintesc. Am spune cu siguranta ca un astfel de copil este obraznic si rasfatat. Si cat de mult semanam cu un astfel de copil…

De-am lasa smiorcaitul nostru rasfatat si ne-am uita putin in jur, poate vom vedea cate “jucarii” am avut si le-am stricat in loc sa ne bucuram de ele si sa ne gandim cu cata dragoste a trudit Tatal la ele. Si-atunci poate ne vom duce in sfarsit la Tatal sa ne cerem iertare pentru “jucariile” stricate,  poate vom ajunge la impacare cu El si-atunci poate ca in sfarsit vom primi “jucariile” mult dorite, la care ne gandim adesea.

Sa ne gandim cate prietenii am stricat, cati bani am cheltuit degeaba, cat timp am risipit pe nimicuri, cata sanatate am consumat cu desertaciuni si cate multe alte jucarii bune foarte am stricat si le-am aruncat cu ignoranta deoparte, scancind dupa alte jucarii “mai mari si mai frumoase”. Ori noi, daca nu stim sa pretuim si sa ne jucam frumos cu “jucariile” cele mici, oare cum ne vom juca cu cele mari?

Acum ca stim cine este copilasul smiorcait si rasfatat, sa ne punem si in locul Tatalui, ca sa vedem de ce se poarta asa cu noi. Daca am vedea ca tatal ii cumpara copilului un bibelou frumos si de mare pret, n-am zice ca tatal este iresponsabil atata timp cat stim foarte bine ca acel copil a stricat aproape tot ce a primit pana atunci? N-am zice ca tatal este de vina atunci cand copilul sparge bibeloul de mult pret si se taie in cioburi? Dar Tatal nostru, pentru ca iubeste desavarsit, nu lasa orice “jucarie” pe mana copilului, care prin nestiinta si obraznicia sa ii poate pricinui rele.

Atunci stiind acestea, de ce-i cerem lui Dumnezeu “jucarii” noi, daca suntem pusi tot pe stricat? De ce sa-l “constrangem” pe Dumnezeu, cand defapt normal este sa ne indreptam noi purtarile de copii obraznici?!

Si nu vrea Tatal neaparat sa reparam “jucariile” pe care le-am stricat pana acum caci stie ca nu putem singuri aceasta, dar cu mult mai mult vrea sa nu mai stricam “jucariile” care urmeaza sa ni le daruiasca de acum incolo.

Si ca obraznici ce suntem, bine-ar fi sa nu mai fim invidiosi pe fratii nostri mai mici sau mai mari care au “jucarii” mai multe si mai frumoase ca noi. Sa ne gandim ca ei nu le-au stricat ca noi ci s-au jucat frumos, iar Tatal vazandu-le cumintenia le-a daruit alte si alte “jucarii”.

Acum ce zeceti copii, ne cumintim si noi?

Barbatul este cea mai elevata dintre creaturi,
Femeia este cel mai sublim ideal.

Dumnezeu a facut pentru barbat un tron,
Pentru femeie un altar.
Tronul exalta, altarul sfinteste.

Barbatul este creierul,
Femeia este inima.
Creierul naste lumina, inima naste iubire.
Lumina fecundeaza, iubirea reinvie.

Barbatul este puternic prin ratiune.
Femeia este invincibila prin lacrimi.
Ratiunea convinge, lacrimile induioseaza.

Barbatul este capabil de orice eroism,
Femeia, de orice sacrificiu.
Eroismul innobileaza, sacrificiul aduce sublimul.

Barbatul are suprematia,
Femeia are alegerea.
Suprematia inseamna forta, alegerea inseamna dreptate.

Barbatul este un geniu,
Femeia este un inger.
Geniul este incomensurabil, ingerul este inefabil.

Aspiratia barbatului este catre gloria suprema,
Aspiratia femei este catre virtutea desavarsita.
Gloria creaza tot ce e maret, virtutea creaza tot ce e divin.

Barbatul este un cod,
Femeia este evanghelia.
Codul ne corecteaza, evanghelia ne face perfecti.

Barbatul este un vultur care zboara,
Femeia – o privighetoare care canta.
A zbura inseamna a cuceri spatiul, a canta inseamna a cuceri sufletul.

Barbatul este un templu,
Femeia este sanctuarul.
In fata templului ne descoperim, in fata sanctuarului ingenunchem.

Pe scurt, barbatul se gaseste acolo unde se sfarseste pamantul.
Femeia, acolo unde incepe cerul.

Aţi observat cu toţii că, în orice magazin ai intra intalnesti pe pereţi tot felul de afişe, postere, tablouri, bannere care mai de care mai frumoase, mai colorate, mai vii, toate având ca scop să transmită un mesaj, să schimbe o opinie, să facă cunoscut un brand. In afara de asta, bannerele afişate prin hipermarketuri, pe la coafor, prin mall-uri, sau prin diferite magazine, le vedem şi la televizor, pe stradă sau în ziare. Scopul lor e să ne creeze ideea de familiriatate, să intre în conştiinţa noastră ca un brand care e de fapt al întregii comunităţi. Reclama la pateul “Dodo” pe care o vedem la televizor în fiecare seară, ne face pe noi să credem, sau să avem senzaţia că multă lume mănâncă pate “Dodo” şi că e un produs bun.

Finalitatea publicitării unui produs este ca brandul acelui produs să-şi găsească un loc în mintea ta. Astfel, când ajungi prima oară la supermarket şi vezi 10 tipuri de pate de la 10 firme, printre ele ai să descoperi uimit şi pateul Dodo, de care ţi se pare că ai mai auzit, şi o să ţi se pare mai bun decât celelalte, şi-l vei cumpăra. Clipul publicitar şi-a făcut datoria.

Imaginile publicitare au ca menire să intre în conştiinţa comunităţii, să facă acel produs familiar tuturor, chiar dacă produsul e slab calitativ, sau scump, sau mai putin necesar.

Aşa e şi în biserici, icoane peste tot, picturi cu sfinţi, cu vieţile lor, cu activitatea Domnului Iisus Hristos când era pe pământ, cu minunile, cu viaţa, cu moartea şi învierea Lui. Icoanele fac acelaşi lucru, mediatizează în conştiinţa oamenilor împărăţia cerurilor, relaţia cu Dumnezeu şi cu sfinţii, raiul, iadul, binele, răul, etc. Aşa cum imaginile cu fetele acelea frumoase din posterele de pe pereţii coaforului au ca scop să inducă ideea doamnelor şi domnişoarelor care intră acolo, că pot arăta la fel de bine ca modelele de pe pereţi, aşa şi chipurile sfinţilor din icoane, de pe pereţii bisericilor au ca scop să ne facă să ne dorim viaţa veşnică şi bucuria pe care nici nu ne-o închipuim.

Numai că icoanele suferă un mare dezavantaj: nu sunt mediatizate în societate. Nu vedem icoane la televizor, nu vedem icoane în bannere mari pe blocuri, sau în supermarket, nu vedem icoane în reviste, etc.  Aşa fiind lucrurile, gândiţi-vă ce-ar fi dacă pateul Dodo şi-ar fi făcut reclamă doar în supermarket, şi nu la televizor sau în mass-media, ar fi rămas în anonimat, în faţa vitrinei cu pateuri, Dodo n-ar mai fi aşa de intreresant, cumpărătorul n-ar mai fi atat de atras să-l cumpere.

Aşa e şi cu icoanele, ele sunt mediatizate doar în biserică şi arareori prin muzee, şi nicăieri altundeva. De asta dezinteresul foarte mare faţă de Biserică şi faţă de Dumnezeu. Imaginea bisericii din interior nu mai are ecou în societate.

Ce-ar fi dacă ar apărea de mâine prin mass-media clipuri publicitare de genul: “Ţi-ar plăcea să fii ca Sfântul Ioan Gură de Aur, ţi-ar place să fiu ca unul dintre cei mai mari oratori ai lumii? atunci înscrie-te la Facultatea de Istorie, Teologie şi Filozifie, Universitatea Bucureşti…” şi în clip să apară icoane cu Sfântul Ioan, să apără picturi din biserici cu viaţa lui, icoana lui alături de ceilalţi doi mari teologi ai lumii, şi tot aşa. Dacă s-ar întâmpla aşa, atunci cei care se uită la televizor ar putea face imediat legătura cu ce au văzut în biserică, ar înţelege că biserica nu e doar o organizaţie non-profit, unde fiecare vine şi face voluntariat ci ar vedea Biserica ca o mare familie a lumii, iar noi toţii copiii lui Dumnezeu.

Noi creştinii ar trebui să fim clipurile publicitare care promovează Biserica şi iubirea care le-o oferă Dumnezeu oamenilor, noi ar trebui să fim bannerele “mergătoare” arătând existenţa lui Dumnezeu din faptele noastre.

Imaginile publicitare tot mai agresive ne invadează creierul şi conştiinţa şi elimină uşor uşor imaginea sfinţilor, chipul lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului din mintea noastră. De aceea mulţi zic că Biserica e învechită, că nu se adaptează la societate. Biserica nu este promovată în societate, Biserica nu are un loc în conştiinţa comunităţii moderne de astăzi. Iar modern nu înseamnă neaparat bun ci înseamnă desacralizat, lipsit de sfinţenie, trupesc, fără suflet.

Mi-am adus aminte că mergând pe coridoarele metroului din Paris am văzut un afiş publicitar care promova o expoziţie de icoane bizantine la un anumit muzeu. Acel afiş era peste tot, l-am văzut de multe ori, avea pe ele chipul unui înger, cred că a Arhanghelului Gavriil. De fiecare dată când vedeam anunţul aveam o bucurie mare, mă linişteam şi chiar începeam să mă rog imediat văzându-l.

Dacă icoanele ar fi promovate în acelaşi mod ca şi produsele sau serviciile, atunci bisericile ar fi neîncăpătoare. Biserica Ortodoxă nu-şi face reclamă, nu caută adepţi, ci aşteaptă ca o mamă bună şi răbdătoare pe fiii ei ca să le arăte dragostea şi iubirea Tatălui. Insa asa cum Cristi Chivu este imaginea Bergenbier , Razvan Lucescu imaginea Audi, Gheorghe Hagi  imaginea Mercedes, iar Andreea Marin imaginea UNICEF, tot asa si noi suntem imaginea Bisericii in fiecare zi, prin tot ceea ce facem, in fata tuturor.

[Show as slideshow]

 

(Fotografii de la Iulia)

Toti asa-zisii intemeietori de religii au venit cu cele mai alese promisiuni de fericire si de bunastare inaintea celor care vroiau sa-i asculte. Fericirea era mereu o promisiune absoluta si obligatoriu trebuia sa depaseasca asteptarile auditoriului. Desi nu este un simplu intemeietor de religie, Hristos Se deose­beste de acestia fie si macar prin esentialul oricarei religii: problema fericirii omului.

A muritorului de rand. Pentru ca El rastoarna orice norma de gandire si spulbera orice asteptare laxa si netrebnica. Si vine de spune ca fericit va fi cel ce plange! Nimeni nu a mai spus asa ceva pana atunci. Fericirea poate sta in lacrimi? Cum poate intelege aceasta o faptura atat de neputincioasa si de doritoare de fericire asa cum este omul?

Intrebarea, insa, este urmatoarea: la ce fel de lacrimi face referire Hristos? Ajungem din nou la problema suferintei sufletesti? Mereu aici? Lacrimi ale unui suflet printr-un trup care se stie mult prea trecator in aceasta lume? Printr-o lume care nu face decat sa raneasca, sa manjeasca si sa deformeze? Lacrimi de neputinta si de durere fata de tot ceea ce este in jur?

Nefericiti cei ce nu plang atunci cand copiii nu mai stiu ce este curat si frumos, cand dreptatea si adevarul nu mai au loc printre noi, cand fatarnicia si imoralitatea sunt legi ce domnesc prea mult printre si in oameni si atunci cand Hristos insusi nu mai este Calea si Bucuria unor oameni care chiar se considera ei insisi a fi fericiti!

Fericiti cei ce plang atunci cand singuratatea ii apasa mult prea dureros, cand prietenii ii tradeaza, ii mint sau pur si simplu aleg un alt drum in viata, unul prea murdar, cand durerea si uitarea celorlalti ne apasa si pe noi si atunci cand se vad a fi mereu plini de suspine si de lacrimi intr-o lume care nu stie nici de Hristos si nici de suferinta Lui!

O fericire a lacrimilor, cu greu de inteles de catre cei ce nu mai plang pentru sufletele lor. Niste lacrimi provocate mereu de cei din jur, care ranesc, lovesc si ii bruscheaza pe cei saraci si singuri cu sufletele lor, la marginea unei lumi. In asteptarea lui Hristos.

Cred ca nu mai este nevoie sa reamintesc motivele pentru care suntem atat de nemultumiti de unii preoti. Frustrarea, dispretul, mania si repulsia ne-a cuprins si ne macina pe noi toti, fie ca suntem credinsiosi, fie ca nu, atunci cand auzim iarasi de caderile vreunui preot. De ce nu avem mai multi preoti buni? De ce ii avem pe unii de necinste? Se mai poate schimba situatia? Ce este de facut?

Pentru toate aceste intrebari ne raspunde transant parintele Arsenie Boca. Cine are minte sa ia aminte!

“Prin glasul slugii Sale, (al preotului), Dumnezeu te iarta, fiindca tu sub patrafir, in fata Altarului, lui Dumnezeu te marturisesti. Nu de la tine se cer calitatile preotului; de la tine se cere cainta din inima si vointa de a te indrepta.

Sunteti nemultumiti de preoti?

Dar voi, oare, ce-ati facut pentru preoti, ca sa fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un copil macar, pe care sa-l inchinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti ca vina o poarta numai ei, preotii? Ei sunt fiii vostri! Cum i-ati nascut, asa-i aveti? Ce le gasiti vina numai lor?

Va trebuie preoti mai buni? Nasteti-i!

Iata va spun ca tot poporul este raspunzator ca nu are slujitori mai stravezii spre Dumnezeu, mai ai Imparatiei lui Dumnezeu!

Poporul isi are in toate privintele povatuitorii pe care ii merita.

Repet: Va trebuie preoti mai buni? Nasteti-i!

Nu stati cu ganduri ucigase impotriva copiilor, ca nu stii in calea carui mare dar de la Dumnezeu te-ai gasit impotriva si ai sa dai seama. Nasteti copii cu gandul sa fie slujitori ai lui Dumnezeu intre oameni!

Iata ce spune Scriptura in privinta aceasta – (se intreaba proorocul):

“Oare nu i-a facut El ca sa fie o singura faptura cu trup si suflet? Si aceasta faptura intrunita (unitatea casatoriei) la ce nazuieste ea? Odrasle pentru Dumnezeu” (Maleahi 2, 15)

Aceasta e pretentia lui Dumnezeu de la casatorie si dupa atare roade tanjiti si voi, bagand insa vina roadelor pe care le-ti dat (copii vostri – preotii). Tamaduirea slabanogiei neamului de aici incepe! Asta i-ar fi iertarea!

Nu mai stati cu ganduri ucigase impotriva copiilor!”

(Pr. Arsenie Boca)

——————–

“Eram la Biserica Draganescu. Parintele Arsenie picta sus, iar eu stateam jos, lânga schela. La un moment dat, Parintele zice: „Mai, asa-i ca-s lacomi preotii?”. Eu nu spun nimic. Parintele ma întreaba si a doua oara si ma întreaba si a treia oara: „Mai, asa-i ca-s lacomi preotii?”. Eu nu scot o vorba. Atunci, Parintele se apleaca sa vada daca mai sunt lânga schela si îmi zice: „Mai, tu nu auzi ce vorbesc eu cu tine?”. Eu zic: „Dar, Parinte, acum nu am vorbit de preoti”. Parintele zice: „Da, mai, nu am vorbit acum de preoti, dar tu, când esti cu mai multe persoane si vorbiti de preoti, numai de rau ziceti de ei. Ziceti ca-s lacomi. Iata ce povata îti dau eu: sa nu-i mai vorbiti de rau pe preoti, fiindca sunt slujitorii lui Dumnezeu si nu aveti voie sa-i judecati voi”.

Dupa ce m-am întors de la Parintele, am deschis Biblia exact la paragraful care zice: „Cine esti tu, omule, ca sa judeci sluga altuia”. Exact ce-mi spusese Parintele Arsenie! De atunci, nu mai vorbesc pe nimeni de rau, mai ales pe preoti, ca Dumnezeu este singurul care poate sa-i judece. (Biliboaca Matei, Savastreni)

“Noi marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2005

——————–

“Eram la scoala normala când l-am cunoscut pe Parintele Arsenie. Ne ducea în padure si acolo ne adunam multi studenti, printre care multe fete care astazi sunt starete de manastiri. Traiam o viata foarte frumoasa. Parintele Arsenie zicea atunci când se duceau femeile la manastire:

- Mai Marie, de ce nu te duci la biserica în satul tau?

- Apoi vezi Parinte, parintele nostru mai pipa, mai bea, nu-i ca dumneata.

- Ai copii, ai fete maritate; sa te duci si sa spui la fetele tale sa zamisleasca copii care sa se faca preoti asa cum va place voua.”

Sfaturi si îndemnuri ale Parintelui Arsenie:

Fratilor, ascultati de Biserica, fiindca cei ce asculta de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu asculta.

“Marturii din Tara Fagarasului despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2004

Viaţa creştinului trebuie să fie ca un model pentru cei din jur. Dumnezeu ne-a înzestrat cu raţiune pentru a putea să fim de folos aproapelui nostru. Nu vom putea intra în împărăţie fără aproapele nostru, chiar dacă unii fug de acest adevăr. Trebuie să fim modele vii pentru ei, ca ei prin noi să poata dobândi Raiul. Aş vrea să vă prezint o mică pildă care este numită şi “a creionului”. Această micuţă pildă este foarte bogată în învăţături. Această pildă ne poate învăţa esenţialul de credinţă şi ne poate porni pe un drum perfect al frumosului divin!

“Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.
Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă.
Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.”

Ce frumos e să fim ca şi un creion care să aibă o mână de conducător(Dumnezeu), care să aibă nevoie de o ascuţitoare(necazuri care nu ascuţă în cele ale vieţii), dar şi de o radieră. Căci nu putem fi mereu perfecţi. Dar există şansă de ştergere. Dar cel mai important este interiorul creionului. Doamne ajută-ne să putem înţelege această pildă pentru a fi cât mai buni şi să lăsăm urme demne de urmat Amin!

Sursa: www.ortodoxia.md

Copiii

În desene animate se prezintă creaţia prin marea explozie Big Bang, nelipsită de evoluţionism. Emisiunile de pe Discovery, Naţional Geographic, Animal Planet au, de cele mai multe ori, ca punct de plecare Big Bang-ul şi teoria evoluţionistă. Sunt emisiuni „atractive”, care manipulează cu îndrăzneală generaţii întregi. Săptamana aceasta pe Animal Planet au prezentat un fel de promo (!?) cu o maimuţă ţinând în braţe un puiuţ, având în fundal pădurea. Frumos până aici. Însă maimuţa şi puiul ei se transformă într-o femeie ţinând în braţe un copilaş!!!
În urma cu câţiva ani era o emisiune in care copii “spuneau lucruri trăsnite”. Îmi amintesc un băiat de 8 ani, mândria tatălui său care-l privea din public. Băieţelul ştia să pronunţe perfect: Pithecanthropus, Eoanthropus, Sinanthropus, Hesperopithecus, Ramapithecus, Australopithecus, însă nu-mi amintesc dacă cei din studio aplaudau la comandă sau nu. Mi s-a făcut milă de copil şi de familia lui. Apoi, îmi amintesc ca prezentatorul l-a întrebat dacă a auzit despre Dumnezeu, daca ştie cine este Dumnezeu? Copilul nu ştia. L-a întrebat dacă ştie să spună o rugăciune. Copilul nu ştia…

Teoriile “preatrăsnite”

Evoluţia nu este şi nu a fost niciodată o deducţie logica, bazată pe observaţii ştiinţifice. Evoluţia nu a exprimat decât tendinţele culturale şi politice ale liberalismului secolului al XIX-lea. Darwin n-a putut cita nicio specie nouă născându-se, dar nici altcineva, de-a lungul unui întreg secol de cercetări evoluţioniste! Nu există nicio specie nouă, nicio dovadă fosilă, nu e nicio evoluţie in prezent, nu există nicio ordine printre fosile, nicio fosilă intermediară, nicio dovadă că evoluţia este posibilă, nu există niciun organ rudimentar, inutil, la nicio vieţuitoare!

Există dovezi fizice ale unei creaţii recente, dovezi despre originea recentă a civilizaţiei. Toate comunităţile, metalurgia, ceramica, construcţiile, limba scrisă, toate, apar în acelaşi timp, cu numai câteva mii de ani în urmă, în Orientul Mijlociu. Există o mulţime de dovezi arheologice în acest sens. Este anormal că evoluţioniştii cred că trupul uman şi-a început evoluţia cu mai bine de un milion de ani în urmă, crezând în acelaşi timp că omul a început să evolueze cultural cu numai câteva mii de ani în urmă! Mai mult, populaţiile umane se conformează şi ele unei origini recente. Dacă populaţia iniţială a lumii a fost de numai un bărbat şi o femeie, ea începând apoi să crească în progresie geometrică (aşa cum susţinea şi Charles Darwin în abordarea acestui subiect) cu numai 2 procente în fiecare an (care reprezintă rata de creştere la nivel mondial), ar fi fost nevoie de aproximativ 1100 de ani pentru a se ajunge la actuala populaţie mondială. Dacă omul ar fi existat pe pamant de un milion de ani, sau chiar mai demult, nenumărate trilioane de bărbaţi si femei trebuiau să fi trăit pe pământ. Unde le sunt atunci rămăşitele?

Evoluţioniştii, pentru a-şi susţine teoria, au venit cu ideea că pentru naşterea organismelor complexe din cele simple, a fost nevoie de milioane de ani.

Metoda radiocarbonului este acum recunoscută ca lipsită de consistenţă, iar unii arheologi au renunţat cu totul la ea (nu şi cei care-si prezintă teoriile pe Naţional Geographic).

În mod semnificativ, toată istoria adevărată (sub formă de înregistrări scrise, biblice sau extrabiblice) datează de doar câteva mii de ani. Arheologul şi antropologul Colin Renfrew spune: “Lista regilor egipteni merge în timp pâna la Dinastia întâi, cu puţin înainte de 3000 Î. Hr. Înainte de aceasta, nu există nicăieri izvoare scrise” (1973). (Colin Renfrew citat în Introducere în ştiinţa creaţionistă).

Să revin la ce spunea copilul pe care tatăl s-a străduit să-l înveţe acele denumiri care descriu aşa-numiţii strămoşi ai omului.

Omul de Neanderthal
A fost considerat “veriga-lipsa” subumană. Este descris iniţial ca “o bruta cu sprâncene proeminente, piept ca un butoi şi picioare curbate”. Creaţioniştii acelor vremuri în care a fost cunoscut, au răspuns: “Staţi aşa o clipa! Neanderthalienii sunt oameni obişnuiţi de la câmpie, care sufereau de unele boli.” Primii neanderthalieni proveneau din ţinuturi aspre din interiorul Europei, unde ar fi putut (cu uşurinţa) suferi – aşa cum se întâmpla cu mulţi dintre indienii nord-americani din prerie – de anomalii ale scheletului, în mod special din lipsa de iod din alimentaţie şi de vitamina D (cauzata de slaba expunere la lumina soarelui), vitamină necesara absorbţiei calciului în timpul lungilor ierni.

Neanderthalienii din Palestina nu mai au aceste caractere pregnante. Volumul cranian al neanderthalienilor este uşor mai mare decât media actuală, populaţiile neanderthaliene având o cultura, arta si religie bine dezvoltate. Astăzi evoluţioniştii sunt întru totul de acord cu creaţioniştii: neanderthalienii erau doar nişte oameni ai câmpiei, care nu se deosebeau mai mult de tipurile actuale decât diferă astăzi o populaţie de alta. Ce erau “oamenii de peşteră?”
Doar nişte oameni care vieţuiau în peşteri. Oameni pur şi simplu.

Omul de Piltdown (Eoanthropus dawsoni)
În 1912, speculaţia despre strămoşii omului a alunecat până la Omul de Piltdown, botezat solemn cu numele ştiinţific de Eoanthropus dawsoni. Acum se ştie că Omul de Piltdown s-a dovedit în cele din urmă a fi un fals premeditat. Demascarea falsului s-a făcut abia în anul 1950. Ce era de fapt? Un fragment de mandibulă de maimuţă şi unul de craniu uman, colorate pentru a părea mai vechi. Un mare mister este cine a pregătit falsul, dar unul şi mai mare este cum de a putut cineva să creadă în acest fals? Nu era un fals deosebit de inteligent. Aşa cum subliniază Gould (1979), atunci când a fost privit având ipoteza corectă în minte, “dovezile abraziunii artificiale (pilirii) săreau imediat în ochi. Într-adevăr, acestea sunt atât de evidente încât se pune în mod îndreptăţit întrebarea-cum au putut scăpa observaţiei până acum?” Colorarea (pentru a i se da patina timpului) era făcută bine, dar fosilele de mamifere “importate” erau evident frauduloase. Oamenii voiau să creadă în evoluţie, aşa că vedeau ceea ce doreau să creadă.

Omul de Java (Pithecanthropus)
În acest caz, calota craniană şi femurul au fost găsite unul departe de celalalt, într-un nivel de pietriş (care implică eroziune şi potenţial amestec). Éugène Dubois a renunţat ulterior la propria-i descoperire, reinterpretând-o ca resturile separate ale unui om şi ale unui gibon uriaş (o maimuţă) şi un craniu uman în acelaşi nivel. A ştiut că celelalte descoperiri ale sale nu ar trebui numite strămoşii fiinţelor umane. Cu toate acestea, mai sunt unii evoluţionişti care se referă la Omul de Java ca la o fosilă validă!

Omul de Pekin (Sinanthropus)
Denumit iniţial Sinanthropus, a fost reclasificat ca Homo erectus, nume de grup atribuit ulterior şi Omului de Java. Dar astăzi, asemenea omului de Java, a fost schimbat dintr-o ilustrare a evoluţiei într-un exemplu de ştiinţă deficitară, fiind un alt fals al evoluţiei.

Nu s-au găsit decât craniile omului de Pekin, niciodată scheletul inferior, şi toate craniile erau sparte în zona occipitală. Au fost găsite într-o peştera langa Pekin, în China, înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, alături de oasele mai multor soiuri de animale şi câteva unelte şi urme de cultura umană. Craniile de Pekin erau foarte asemănătoare cu cele de maimuţă, dar, de vreme ce nu s-a găsit nici un rest uman, cineva a decis că proprietarii acelor cranii sparte trebuie să fi fost utilizatorii uneltelor, ceea ce înseamnă că erau “maimuţe utilizatoare de unelte”, un fel de “maimuţă-oameni”, strămoşi ai omului.

Astăzi, se pare că “Omul de Pekin” era mai degrabă hrana omului, nu strămoşul său! Uneltele au fost folosite asupra, nu de către posesorii craniilor sparte (Ghis, 1981)! Carnea de maimuţa este foarte tare şi aţoasă şi foarte dificil de mâncat, dar creierul de maimuţa este considerată o delicatesă! Până în zilele noastre, locuitorii din Asia de Sud –Est obişnuiesc să taie capetele maimuţelor, să le pună la fiert, să le spargă în zona occipitală şi să savureze acea delicatesă specială, un soi de “creier de maimuţa la tavă”.

Omul de Nebraska (Hesperopithecus)
În 1925, li se adaugă Omul de Nebraska. Tot ce a fost cunoscut vreodată din acesta, este un dinte! Prin pură imaginaţie, dintele a fost plantat într-un craniu, craniul plasat pe un schelet, pe scheletul imaginar s-a aşezat musculatură, păr şi i s-a adăugat… o întreaga familie!

Doi ani mai târziu, Omul de Nebraska era din nou doar un dinte. De data aceasta dintele era ataşat de un craniu adevărat, legat la randu-i de un schelet adevărat. Iar prin aceasta s-a dovedit că dintele nu aparţinea unui strămoş al omului, ci unei specii de porc dispărute!

Mulţi oameni de ştiinţa au învăţat de atunci să nu facă speculaţii exagerate pe baza unui dinte! Unii le-au făcut din nou! Însa în 1979 Ramapithecus – reconstituit ca biped numai pe baza dinţilor şi a unei mandibule- a fost în fine abandonat ca “un start fals al paradei umane”.

Speculaţia moderna privitoare la descendenţa omului este centrată pe un grup de fosile numit Australopithecus (numele înseamnă “maimuţa sudică” şi are mai şanse să fie exact aşa ceva, pentru că toate dovezile arată că era o maimuţă dispărută).

Omul, coroana creatiei, este creat dupa chipul lui Dumnezeu.
În cartea Introducere în ştiinţa creaţionistă sunt prezentate mărturii arheologice care confirmă existenţa potopului şi dovezile fosilifere care susţin adevărul de necontestat al Sfintei Scripturi, că Dumnezeu le-a creat pe toate, în atotputernicia şi atotînţelepciunea Sa. Dumnezeu a creat animalele domestice şi animalele sălbatice, iar apoi l-a creat pe om. Elefantul a fost de la bun început elefant, calul a fost de început tot cal, şi aşa fiecare plantă şi animal. Complexitatea existenta in fiecare animal si buna sa alcatuire dovedesc acest lucru. Acestea sunt mărturiile stratului fosilifer. Şi cum să nu mărturisească aşa, dacă Dumnezeu le-a creat astfel?

Acum 7 ani când am cumpărat cartea Introducere în ştiinţa creaţionistă, nu ştiam ce voi găsi în ea. Era singura din librărie. Am răsfoit-o si mi-am zis că trebuie să o citesc. O recomand cu căldură. Sper că v-am făcut curioşi. Autorii sunt Henry M. Morris şi Gary E. Parker. Prefaţa e scrisa de Dr. Ing. Emil Silvestru. A apărut la Editura Anastasia (redactor Răzvan Codrescu), în 2000. De atunci nu ştiu dacă s-a reeditat, n-am mai văzut-o în librarii. Dar ştiu că se găseşte la Biblioteca Judeţeana. Spor la lectură.
*
O altă recomandare este Cartea facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, ieromonah Serafim Rose, Editura Sophia, Bucureşti 2001.

Există o rutină in viata mea care ma omoară. Incepe ziua, ies din casă, incui usa, mă duc in parcare să-mi iau masina, ajung la servici, inchid masina, deschid la munca alte usi care trebuiesc incuiate la sfarsitul zilei si tot asa. La servici in fata calculatorului tastez cu oboseală cronică parola de acces, intru pe mail tot dacă trec de o parolă, iar daca mai am cine stie ce conturi pe cine stie ce site-uri…la fel: parola.

Pentru cardul bancar imi trebuie tot o parola, dar mai mult decat atat, trebuie sa-l indes bine in portfel, iar portofelul  sa-l indes si mai bine in buzunar, ca sa nu fie furat.

Peste tot in lumea noastra moderna vezi numai restrictii: lacate, incuietori, parole de acces, camere video si peste toate acestea sunt paznicii care se uita la tine ca la un suspect, iar nu ca la chipul si asemanarea cu Dumnezeu.

As vrea macar pentru o zi sa ies din casa fara sa incui usa, sa nu mai am nici o parola la nici un mail, card sau ceva “important”, sa nu mai incui masina chiar daca mi-am lasat in ea portofelul cu bani sau geanta cu acte, si toate acestea fara sa-mi fie teama ca cineva imi va face rau. Dar nu, pacatul generalizat ne-a furat prea mult libertatea! Acum toata lumea este suspecta: daca imi fura cineva portofelul din buzunar in timp ce stau in autobuz? daca intra cineva pe contul meu si imi vede datele personale? daca imi pierd cardul si cineva imi afla parola?… Un “daca” aproape pandemic.

Am uitat sa va spun ca ma urmareste si frica faptului ca noi toti traim aceeasi rutina pandemica si pe partea sufleteasca: punem lacate ca nu cumva sa vada cineva ceea ce avem cu adevarat in inima, punem parole de acces la dragoste de frica de a nu fi raniti de ceilalti, incuiem usile prieteniei ca sa nu cumva sa fure cineva din sufletul nostru, monitorizam pe toti ai nostri cu cele doua “camere video” de sub frunte si ne intrebam prosteste de ce nu se poarta natural cu noi, ne indesam gandurile si parerile cele adevarate despre aproapele in buzunarul sufletului, asa cum facem cu nenorocitele de portofele, zambind apoi ipocrit ca suntem saraci de dragoste, asa cum face bogatul cand isi ascunde averile, ca sa starneasca mila desi nu de ea are nevoie ci ca sa daruiasca si el la randu-i ceva din bogatia sa, si tot asa. Si-atunci iata de ce nu suntem iubiti: punem restrictii si lacate pe inimi!

Tanjesc uneori nespus de mult de a trai cu totii fara frica de aproapele! Fara sa-mi fie frica ca ma poate insela cumva, minti sau trada. Eu vreau ca aproapele meu sa fie ca mama mea, ca fratele meu, sa am toata increderea in el, pentru ca lipsa de a avea incredere in cineva este lipsa de a iubi.  As vrea sa-i dau saracului de la coltul strazii bani fara sa-mi fie frica ca ii bea sau fumeaza. As vrea ca atunci cand ies din casa sa nu-mi mai fie frica ca cineva o sa rada de cosurile de pe fata ce tocmai mi-au rasarit. As vrea ca atunci cand ma impiedic copilareste pe strada, sa nu ma ridic ca o vampa cu obrajii plesnind de rusine, ci sa ma ridic zambind si gata de “joaca” ca un copilas de 3 ani. As vrea sa spun “secretele” mele oricui fara frica de a fi barfit. As vrea sa iubesc fara sa-mi fie teama de a fi ranit! As vrea sa am incredere in toata lumea ca sa pot iubi liber.

As vrea sa nu ma mai ascund de ceilalti sub un zambet fals, sub o haina impopotonata, sub o masca de sclipici si culori, sub o functie trecatoare, sau o diploma buna de aprins focul, si sub toate ambalajele lumii acesteia pe care vantul vesniciei le va spulbera fara crutare. As vrea ca toata lumea sa ma vada exact asa cum sunt iar eu sa-i vad pe celalti tot asa.  M-am saturat sa mint ca sa acopar pe cineva sau ca sa nu supar pe cineva. M-am saturat de frica si de fals. M-am saturat sa-mi ascund slutenia si uraciunea sufleteasca de frica de a fi judecat, osandit sau neiubit de celalti. M-am saturat sa le ascund si pe cele frumoase ale inimii de frica de a nu cadea in mandrie sau slava desarta, sau poate de a fi luat in ras. As vrea sa fiu firesc.

Dar stiu, imi trebuie putintica rabdare, caci pentru toate aceste lanturi ale inimii Domnul a randuit o zi speciala in care toata fatarnicia, minciuna si falsitatea vor disparea cu desavarsire: Ziua Judecatii!

Gandul la aceasta zi ma face sa nu-mi mai fie asa frica de a-mi iubi aproapele, ma face sa realizez ca mai bine ma port firesc acum de voie, decat atunci de nevoie cand va fi si prea tarziu. Gandul acesta ma face sa fiu eu insumi, si imi da puterea sa trec peste tot balamucul lumii acesteia.

Blandetea este o trasatura divina. Este unul din atributele lui Dumnezeu. Este firul conductor al intregii activitati a lui Hristos printre oameni. Bland cu miile de oameni care il urmau, bland cu cei care erau nerecunoscatori, bland cu cei care refuzau sa-L primeasca si bland cu cei care L-au tintuit pe o nedreapta Cruce. De ce? Pentru ca blandetea este in mod indisolubil legata de iertare!

Iar Hristos stie bine ca vom avea destule prilejuri ca sa iertam. Stia bine in ce lume avem sa ne ducem zilele: aceeasi lume care si pe El L-a ranit si care nu va pregeta sa raneasca si pe cei care vor vrea sa mearga dupa El. Iar blandetea este nerazbunare. Este compatimire. Este acea mila nesfarsita in fata nestiintei si a neputintei umane. Este dragostea fata de cel ce greseste tocmai pentru ca nu-si da seama cat greseste si fata de Cine greseste. A fi bland inseamna a lasa mereu loc lui Dumnezeu intre tine si aproapele tau. Un loc in care oricand sa se poata naste iertarea si indreptarea.

Daca iubesti fara a astepta ceva, vei sti sa fii bland. Caci mania este semn de dezordine si de intunecare sufleteasca. Ranile proprii care il ranesc pe celalalt! Un continuu lant al urii si al neputintei umane de a mai lasa sansa si lui Hristos sa intervina.

Nu ne cere Domnul o renuntare la lume, adica o apatie vecina cu sinuciderea morala si fizica. Ci ne cere o renuntare la tot ceea ce ucide omenescul din noi. Nici fuga de celalalt, nici ranirea sau chiar uciderea lui. Ci iertarea si imbrati­sarea lui! Ne cere sa invatam a-l accepta pe celalalt exact asa cum este: bun sau rau, urat sau frumos, criminal sau sfant, ipocrit sau drept, egoist sau filantrop. Accepta-l fara a-l rani. Iarta-l, chiar si daca nu ti-a gresit. Fii bland, chiar daca tu zici ca nu merita sa fii bland. Hristos nu a pus conditii Crucii Sale: daca Ma primiti si credeti in Mine, accept sa Ma rastigniti; daca nu, atunci va las si Ma duc de unde am venit! Nu! Tot ceea ce este bun si frumos este si dezinteresat. Ofera inainte de a i se cere si iarta inainte de a i se fi gresit. Blandetea este acea lumina si frumusete sub care pana si cel din urma pacatos il poate vedea pe Dumnezeu.

Blandetea a “obligat” pe Hristos, pe Cruce fiind, sa nu ii ceara socoteala talharului ce se pocaia pentru cele facute pana atunci, ci sa-i deschida raiul pe care chiar nu-l merita. Si tot blandetea L-a “impins” sa intre in casele pacatosilor, ale vamesilor si ale farisei­lor pentru a “scoate” de acolo sfinti si buni propo­vaduitori ai Cuvantului Sau.

Blandetea nu este teorie, ci acea stare de a fi mereu pe urmele lui Hristos. Dar si ea provoaca suferinta, de vreme ce Domnul a folosit iar viitorul atunci cand a promis fericire celor ce sunt blanzi. Blandetea este una din cele mai mari suferinte. Caci nu e usor lucru a ierta, a indura, a intoarce obrazul si a te stradui din rasputeri sa nu te superi, sa nu te manii. Dar Hristos nu ne cere imposibilul. Daca El a putut sa fie bland cu cei ce il urau, atunci si noi avem sansa la o astfel de blandete. Cert este ca El a spus clar cum ca vom fi tratati de oameni cam cu aceleasi ganduri si sentimente cu care El a avut de luptat: L-au urat pe El, si pe noi ne vor uri; L-au batjocorit, cu noi vor face la fel; L-au acuzat cu cele mai infame Si josnice vorbe, nici noi nu vom avea parte de altceva. Ramane doar ca blandetea Lui sa ne dea puterea sa mergem mai departe. Pana la El si la fericirea de a mosteni pamantul, adica acest loc care, candva, va fi din nou plin de Lumina, de Adevar si de blandete.