O să-ţi scriu mereu, Măicuţă dragă…

Sunt un copil care caută alinare

O să-ţi scriu mereu despre neputinţele mele

Şi despre dureri,  bucurii, zâmbete, tristeţi

Sunt un copil care mereu cere îmbrăţişare

Şi de copilăria mea nu vreau să mă despart

Sunt un suflet mic care cerşeşte iubire

….tânjesc mereu după iubire

Şi la Sfânt Acoperământul Tău alerg,

Ca să Te găsesc, să  simt atingerea Ta,

Şi când greşesc tot ca un copil plâng,

Şi strig la tine, ca la mama

Şi la Tatăl , ca la un părinte iertător

Şi oamenii mă mustră, mă socotesc copil din nou

Dar ei uită că  suntem copii ai Tăi.

Sunt  un copil, şi aş  vrea să te iubesc mereu

Măicuţă…te-am pierdut?

Unde Te găsesc?

Sunt un copil…pierdut aici…

În această vizită a Fericitului Ioan a fost adusă împreună cu el din America şi Icoana din Kursk a Maicii Domnului, care a fost purtată la toate bisericile din Paris. A fost în Medon, la Biserica franceză (care era sub ocrotirea Fericitului Ioan) şi chiar şi în catedrala de pe Rue Daru.

Fratele meu George nu putuse să se închine la icoană, fiindcă fusese bolnav la pat, acasă. Ştiam că Icoana nu avea să mai vină din nou la biserica noastră, căci în câteva zile urma să se întoarcă în America şi mai trebuiau să fie vizitate multe cămine de bătrâni, precum şi casele celor care ceruseră acest lucru dinainte. Mă durea foarte tare faptul că fratele meu George nu va putea să sărute Icoana.

În acea zi preotul nostru nu era acolo – însoţea Icoana pe undeva -, şi Fericitul Ioan slujea Liturghia la noi la biserică. În timpul slujbei m-am gândit să-l sun pe fratele meu şi să-i spun să vină imediat să ia măcar binecuvântare de la Fericitul Ioan înainte ca acesta să plece.

Şi aşa am şi făcut. Fratele meu a fost de acord, dar a spus că nu poate să stea mult la biserică, fiindcă la ora unsprezece îl aştepta un client, cu care trebuia să se întâlnească. A venit şi a rămas pe culoar, aşteptându-l pe episcop să iasă din altar, însă acesta nu mai ieşea, deşi Liturghia se terminase. Eram foarte supărată văzând că şi George începuse să fie nervos. Uşa laterală a altarului era deschisă şi vedeam că Fericitul Ioan stătea înaintea mesei de la Proscomidie şi consuma Sfintele Daruri. Am îngenuncheat în faţa unei icoane a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi am început să mă rog ei în gând:

„O, Preasfântă Împărăteasă a Cerurilor ! Ajută-ne ca Fericitul Ioan să iasă din altar şi să-1 binecuvânteze pe George, altfel s-ar putea să plece chiar acum. Ai văzut că nu a putut să i se închine Icoanei minunate din Kursk. Ajută-mă, Iubită, ca dragul nostru, Fericitul Ioan, să iasă repede.” Şi apoi, întorcându-mi gândul direct spre el, am început să îl rog să iasă repede, spunând: „Ştii foarte bine că George nu a putut lua binecuvântare de la Icoană, şi acum nici tu nu o să-l binecuvântezi – apoi ce-o să se întâmple ? Ştii cât de tare o să sufăr dacă nu o să aibă binecuvântare nici de la tine.” Şi ce credeţi că s-a întâmplat ?

Chiar în momentul acela am auzit uşa de la intrare deschizându-se şi câţiva oameni intrând, dar încă nu îi vedeam. Am văzut doar că George s-a dat la o parte ca să le facă loc.

Apoi am văzut clar că intrase şi preotul nostru împreună cu alţi doi părinţi şi că unul dintre aceştia doi purta pe umeri Icoana făcătoare de minuni. Am strigat către Fericitul Ioan:

- A venit Maica Domnului!

Fericitul Ioan s-a întors repede, a ieşit din altar şi s-a dus drept să întâmpine Icoana. Preotul a deschis cutia icoanei şi i-a îngăduit primului om să i se închine -acesta era George ! Nu vă pot spune cu câtă recunoştinţă m-am umplut atunci.

L-am văzut pe Fericitul Ioan luând Icoana în braţe şi ducând-o la Icoana noastră locală făcătoare de minuni, pe care a atins-o cu ea. Apoi a aşezat-o pe tetrapodul principal din mijlocul bisericii, ca toată lumea să i se poată închina. S-a dus, în sfârşit, la George, l-a binecuvântat şi George a plecat! Totul atât de repede, de neaşteptat şi atât de perfect cronometrat

In zilele noastre mult prea multe suflete sunt pierdute, undeva, intre cer si pamant. Pentru multi, viata nu mai are sens sau un tel anume. Nimeni nu se mai intreaba de unde vine si unde se va duce dupa moarte. Dar ceea ce este mai inspaimantator este faptul ca omul nu se cunoaste pe sine.

Acest lucru este consecinta faptului ca omul a pierdut adevarata si completa intelegere a propriului sau suflet, precum si legatura acestuia cu Creatorul sau si cu creatia, cu Dumnezeu si cu natura, cu cerul si pamantul.

Legatura vie a relatiei dintre om, cer si pamant piere. Piere din pricina faptului ca cerul a disparut din mintea oamenilor ca urmare a nenumaratelor atractii pe care le ofera viata moderna.

Televizorul a inlocuit icoana; muzica moderna a inlocuit cantecele si imnele religioase, in timp ce fuga dupa placere si iubirea de sine au inlocuit adoratia pe care o datoram lui Dumnezeu. Toate acestea au loc in detrimentul atentiei ce o datoram celor ceresti, “caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum”.(Rom.8, 22). Desi aceasta legatura este gata sa dispara, ea poate fi totusi restabilita inainte de a nu fi prea tarziu.

Asa precum floarea soarelui se indreapta mereu spre soare, la fel si sufletul ar trebui sa-L caute pururea pe Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos. Asa cum graul este despartit de neghina la vremea secerisului, la fel si dreptii vor fi despartiti de necredinciosi in ziua judecatii, la fel dupa cum zapada este alba si curata; la fel si sufletul ar trebui sa fie pastrat, in deplina puritate si curatenie; si precum din pamant am venit, tot acolo ne vom intoarce intr-o buna zi.

Primul pas catre cer se afla inauntrul nostru. Acesta este popasul hotararii, adica de a avea curajul sa renuntam la propriile noastre interese si de a ne hotari sa ne inchinam viata celui mai mare ideal: de a merge pe calea credinciosiei, cautandu-L cu toata inima pe Hristos.

Pur si simplu suntem chemati la lepadarea de sine si luarea crucii lui Hristos. Trebuie sa ne lepadam de tot ceea ce ne leaga de cele de jos si liberi sa-L urmam pe Hristos.

Daca am face macar acest prim pas, atunci asa cum a fagaduit Hristos, toate lucrurile ni se vor adauga noua aici, pe pamant si ni se va deschide astfel calea catre cer.

“De la pamant la cer” Activitatile misionare ale Sfantului Inochentie din Alaska”

Desi suntem tineri , ne aflam intr-o continua cautare . Starea de cautare, de neliniste fireasca, duhovniceasca, ne tine permanent treji si constienti de faptul ca tot ceea ce facem, facem cu un singur scop; de a-L gasi. Descoperim ca desi il cunoastem, insetam dupa dragostea Lui. Ne bucuram de El, dar ne intristam din pricina pacatelor noastre. Am descoperit Lumina, dar totusi umblam in intuneric.

Pentru a ne departa de pacate si a-L gasi pe El, nu trebuie sa parcurgem decat o singura cale: neincetata pregatire. In cautarea noatra pregatirea ne ajuta sa devenim mai tari, mai capabili de a-L primi pe Duhul Sfant . Fiind pregatiti, vom putea sa indentificam gandurile cele straine incuibate in sufletul nostru, si sa ne lepadam de ele. In ce consta pregatirea noastra?

In primul rand trebuie sa fie una duhovniceasca; fara un duhovnic nici un om fie tanar sau batran, nu poate reusi sa porneasca in cautarea Lui Hristos. Fara Sfanta Spovedanie de asemenea, nici un om nu se poate curata de pacatele sale. Fara Sfanta Euharistie nici un om nu va avea viata vesnica, caci El spune:,,Cel ce mananca trupul meu si bea sangele meu are viata vesnica! “ Aceste doua taine ne ajuta in pregatirea noastra, apropiindu-ne si mai mult de Dumnezeu-Tatal, de Fiul si de Duhul Sfant.

In al doilea rand, Domnul ne-a aratat calea, ne-a aratat drumul  pe care trebuie sa mergem, pentru a dobandi mantuirea, iar pe acesta nu trebuie sa fim descurajati, deznadajduiti sau tristi, chiar daca Domnul ne incearca uneori rabdarea. Ierodiaconul Visarion Iugulescu spunea: ,,Nimeni sa nu se intristeze,nimeni sa nu se descurajeze de mantuirea sa, fiindca Domnul pe toti ii primeste si-i mantuieste si ii va aseza in unul din locurile pregatite in Imparatia Sa, caci dupa stradanie,dupa osteneala ,fiecare va primi rasplata.”

Din cauza păcatului nostru, noi merităm să fim separaţi pentru toată veşnicia de Dumnezeu, în iad (Romani 6:23). Dar datorită dragostei Lui pentru noi, Dumnezeu a luat formă umană şi a murit în locul nostru, luând asupra Lui pedeapsa pe care noi o meritam (Romani 5:8; 2 Corinteni 5:21). De aceea Dumnezeu promite iertarea păcatelor şi viaţa veşnică tuturor care Îl primesc, prin credinţă, pe Iisus Hristos ca Mântuitor (Ioan 1:12; 3:16; 5:24; Faptele Apostolilor 16:31).

Desi ne spovedim si ne impartasim, desi dorim sa-L cautam si sa ne lepadam de nelegiuri si de pacate, trebuie sa staruim in rugaciune. Ea reprezinta si hrana sufletului, si totodata calea prin care omul poate vorbi cu Dumnezeu. Rugandu-ne pentru inaintarea drumului nostru, inaintarea cunostintei noastre, pentru intarirea  luminarea si calauza pasilor nostrii, trebuie sa si credem ca vom primi acestea: ,,Toate cate cereti rugandu-va,sa credeti ca le-ati primit si le ve-ti avea”(Marcu 11:24).

Unii oameni ill cauta pe Dumnezeu total gresit. Il cauta in pacat, dar in pacat niciodata nu se va gasi Dumnezeu. Este ca si cum am cauta o raza de lumina in intuneric, si nu o gasim. Insa sunt foarte mutli tineri care vor sa stropeasca cu roua Bucuriei firea lor cea neinduhovnicita, neluminata,salbaticita, risipita pretudindeni si mutilata de forma si imaginile pacatelor noastre si ale lumii.

Sa pornim in adevarata Cautare, sa urmam neincetata pregatire si i-l vom gasi pe Hristos,chiar in inima noastra. Dumnezeul nostru,cel ce a creat cerul si pamantul si intregul univers, nu este numai in Biserica. El a dorit sa se odihneasca cel mai mult in inima celui care il cauta cu adevarat; in inima care plange si care sufera pentru El!

Mănăstirea Lainici este aşezată în Defileul Jiului, la 20 de km de Petroşani, şi este considerată de sute de ani, datorită aşezării ei geografice, liantul credincioşilor din Oltenia cu cei din Ardeal. “Mireasa din Defileu”, cum mai este denumită Mănăstirea Lainici, este în fiecare an locul de pelerinaj pentru mii de credincioşi.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la Mănăstirea Lainici vineri dimineaţă, tocmai când se sfârşise sfânta Liturghie. Un loc frumos, liniştit, cu râul Jiu care trece chiar pe lângă zidul mănăstirii, cu meri mari şi bogaţi în curte, cu o cântare dumnezeiească la strană… O mănăstire de călugări tradiţională, o mănăstire în care se simţea harul lui Dumnezeu încă de la intrare.

#gallery-1 { margin: auto; } #gallery-1 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 25%; } #gallery-1 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-1 .gallery-caption { margin-left: 0; }

 

Cineva spunea că cel mai dulce somn e duminică dimineaţă, atunci te ispiteşte diavolul să mai stai puţin în pat, să nu te grăbeşti că doar e ziua ta liberă. Duminică dimineaţă găsim multe scuze să nu mergem la biserică, sau multe motive să întârziem. Sunt o sumedenie de ispite pe care diavolul le aduce pe capul nostru începând de sâmbătă seară şi până duminică la prânz, toate având ca scop precis îndepărtarea noastră de biserică, dacă nu trupeşte măcar sufleteşte.

E important ce faci sâmbătă seara pentru că asta îţi va determina starea de spirit la sfânta Liturghie a doua zi.  Mi s-a întâmplat ca sâmbătă seara să ies în oraş, să merg cu prietenii la un suc, să vin târziu acasă şi să nu am timp de rugăciune. Dimineaţă m-am trezit târziu şi n-am mai avut timp de rugăciune pentru că întârziam la biserică, şi în plus m-am îndreptăţit cu gândul că oricum la biserică mă duc să mă rog, aşa că, e cam tot aia. Poate o fi tot aia, dar canonul pe care mi l-a dat părintele nu l-am făcut, şi asta nu e deloc bine.

Tot sâmbătă seara mi s-a întâmplat să mănânc prea mult sau să mă ameţesc de la o bere, iar a doua zi nu mă simţeam prea bine şi în timpul sfintei liturghii îmi zbura gândul aiurea. Dacă trebuia să mă împărtăşesc duminică, se întâmpla ca sâmbătă seara să ajung târziu acasă şi-mi făceam cu greu canonul de împărtăşire sau nu reuşeam să-l fac pe tot, sau nu înţelegeam nimic din ce citesc.

Dintre ispitele de duminică dimineaţă, cea mai puternică e trezitul devreme ca să fim la timp la Sfânta Liturghie. De multe ori ni s-a întâmplat să ne trezim mai târziu şi din cauza asta am întârziat la Sfânta Liturghie, ajungând  la Apostol, sau după Sfânta Evanghelie, sau chiar după heruvic. Odată era ora 9 şi ceva şi fiind foarte cald afară părintele începuse slujba devreme şi am ajuns chiar înainte de predică.

Am observat că o altă ispită duminică dimineaţa este să guşti ceva înainte de a pleca la biserică, “chipurile” ca să rezişti şi să nu ţi se facă rău, dar fără a mai avea posiblitatea de a mai lua anafură, pâinea sfinţită chiar prin atingerea de Sfintele Daruri, de Trupul şi Sângele Domnului.

Pentru că mergem în familie la biserică, uneori şi cu alţi prieteni în maşină, în drum se întâmplă să discutăm diverse lucruri care ne fac ori să judecăm, ori să ne contrazicem, ori să vorbim de diferite plăceri lumeşti, toate având ca scop precis să ne tulbure starea noastră de spirit şi să nu mai putem participa liniştiţi la litirghie.

În timpul liturghiei sunt o grămadă de gânduri cu care diavolul ne distrage în diferite chipuri, numai să nu fim atenţi la rugăciune. Mi s-a întâmplat odată să fiu cu familia şi prietenii la Mănăstirea Sinaia şi stând la liturghie duminică dimineaţă, mi-a venit un gând că ar trebui să înfiem un copil, şi am zăbovit cu gândul ăsta întorcându-l pe toate părţile fiind ferm convins că e de la Dumnezeu. După ce am plecat am simţit că fusese doar o ispită şi liturghia trecuse prin ochii şi urechile mele fără să fi fost deloc atent.

Diavolul te ispiteşte să pleci de la liturghie înainte de predică, sau să nu mai stai la miruit că durează prea mult, sau la fel să nu mai stai la rând iei anafură.

Multe sunt scuzele şi ispitele care apar înainte şi în timpul Sfintei Liturghii pentru că diavolul ştie că Liturghia e cel mai mare medicament pentru păcatele şi neputinţele noastre. Pe cât sunt de multe ispitele pe atât este de mare şi ajutorul de la Dumnezeu în fiecare zi pentru cei ce vin duminica în marea familie a lui Dumnezeu.

Dacă eşti la casa ta cu soţia şi copilaşii tăi, iar părinţii vă invită la masă căci le e dor de voi şi tare s-ar bucura să vă vadă, oare îi poţi refuza? Aşa e şi duminică de duminică, căci Tatăl îşi invită fii la masă şi se bucură să stea cu ei în familie, şi ne pune înainte o masă bogată cu bunătăţi multe  şi cu daruri.

Nu băgaţi de seamă ispitele ce vă vin, pregătiţi-vă măcar puţin pentru sfânta Liturghie şi apoi mergeţi cu bucurie la Tatăl ceresc, împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele Fiului şi bucuraţi-vă toţi împreună în Duhul Sfânt.

De ceva timp, am încercat să-mi dau seama de unde vin toate problemele, şi cauzele care determina starea mea interioară şi relaţia cu cei din jurul meu. După ce am vorbit cu un prieten şi mi-a spus ca lupta cea adevărată este cea cu tine însuţi mi-am dat seama că de fapt problemele, tristeţiile, deznădejdea de la mine vin, şi eu le transmit mai departe la cei din jurul meu.

Nu oamenii sunt de vină pentru că sunt eu tristă sau singură, ci eu insămi pentru că din credinţa mea puţină  nu-mi dau seama că Domnul este tot timpul aici, lângă mine, şi aşteaptă ca eu să comunic cu El. Ce trebuie de fapt să facem, ca să schimbăm ceva? De unde trebuie să pornească totul ca să observăm o schimbare în viaţa noastră? Totul porneşte din interiorul nostru şi din relaţia mea cu Dumnezeu. Cel mai important este să mă cunosc pe mine însumi, să mă analizez pentru câteva momente, încercând să mă privesc în oglindă şi îmi voi da seama cât de mult bine fac sau rău. Nu trebuie ca eu să cunosc oamenii, ci pe mine şi pe Domnul.

Care este de fapt lupta? Lupta este cu mine, pentru că fără să vreau sunt cuprinsă de material, de iluzii, de lucruri trecătoare. Observ astfel că sunt slabă în relaţia mea cu Domnul, pentru că de fiecare dată când păcătuiesc, nu am încredere că El este lângă mine şi că mă va ierta, dacă eu hotăresc să-mi schimb purtarea mea şi să fac ascultare. La fel şi în relaţia cu familia sau fraţii mei…dacă eu aş fi mai tolerantă şi aş renunţa la orgoliul din mine, poate m-aş înţelege mai bine cu ei, mai mult dacă m-aş ruga mai des pentru ei, Domnul mă va asculta şi va lucra pentru mine.

La spovedanie poate spunem duhovnicului că am făcut păcatul cutare sau păcatul cutare, dar câţi dintre noi ne-am autoanalizat, câţi dintre noi ne-am făcut un examen de conştiinţă general? Eu de exemplu nu înţelegeam de ce oare nu pot să mă apropii mai mult de oameni, de ce oare? Pentru că îi judecam, alteori eram egosită, alteori îi etichetam după aspectul fizic…

Altă dată nu înţelegeam de ce eram dezamăgită de unele persoane din jurul meu, asta pentru că aveam aşteptări prea mari de la ei şi prea puţine de la mine, pentru că încrederea mea nu i-o acordam Domnului, ci oamenilor. Eu aşteptam multe de la ei, dar eu în schimb ofeream puţine. Erau momente când eram geloasă sau nemulţumită din orice nimicuri, problema era la mine, pentru că eu nu ofeream blândeţe, sau iubire celor din jur. Când cineva avea vreo problemă, ascultam şi mă plictiseam foarte repede, dădeam sfaturi gratuite, şi încercam să-mi impun convingerea…dar oamenii începeau să-şi piardă încrederea în mine…şi aşa am învăţat că mai bine să tac eu de 10 ori, să ascult şi apoi să-i îndrum către Domnul.

Lupta este a mea, relaţia vieţii mele este între mine şi Dumnezeu, pentru că el este Tatăl meu, şi orice problemă am, alerg la El, prin rugăciune şi încerc să mă corectez ca om. Mai liniştit eşti când încerci să vezi unde greşeşti şi când faci ascultare la Domnul.

Mă întreb acum, mă costă mult să ofer un zâmbet şi o mângâiere celui în suferinţă? Mă costă scump să-i spun că Domnul este mângâierea noastră? Schimbarea trebuie să vină de la mine, din interiorul meu…şi nu reproşând celorlalţi pentru neajunsurile mele.

Maica Domnului să vindece neputinţele noastre şi să ne îmbrăţişeze pe toţi!

Sensul mantuirii aduse noua de Hristos este atat de bogat incat nu poate fi exprimat, in complexitatea lui, de nici un termen biblic si nici de toate la un loc. Mai semnificativi sunt trei termeni: rascumparare, impacare si mantuire.

Vorbim de al treilea termen: mantuirea. S-a vorbit foarte mult despre acest aspect dar inca nu l-am inteles.

Foarte multi tineri se intreaba ”cum pot sa ma mantuiesc, cum e sa fii mantuit?”.Hristos ii mantuieste pe oameni intrucat se extinde in ei si ii incorporeaza in Sine, facandu-i madulare ale Trupului Sau tainic.

Biserica este extinderea comunitar-soborniceasca a lui Hristos cel inviat in oameni, in care se realizeaza treptat asimilarea oamenilor cu Acesta prin Duhul Sfant, care ii pastreaza si ii dezvolta ca persoane distincte cu o individualitate a lor atat in fata lui Dumnezeu, in actul credintei, cat si in fata celorlalti membri ai Bisericii.  Deoarece ne aflam in ultima saptamana a Postului Adormirii Macii Domnului,m-am gandit sa scriu si cateva cuvinte despre Maica Domnului. Ei bine, o sa spuneti ”ce legatura are Maica Domnului cu titlul dat acestui articol?”. Nici nu ne inchipuim cat de mare este aceasta legatura . Părintele Ioachim spune că „a avea pe Maica Domnului protectoare în viaţa noastră pământească înseamnă a avea siguranţa mântuirii şi pe cea a bucuriei veşnice de a o întâlni în lumea de dincolo“.

As vrea sa ne apropiem de Nascatoare de Dumnezeu, dar mai ales, de vorbele Sfintilor Parinti. Ei o lauda si o maresc pe Nascatoarea de Dumnezeu, ceea ce noi pacatosii nu facem. Nu facem nu pentru ca nu stim, dar nu ne dorim acest lucru. Suntem orbi duhovniceste, firea noastra este cazuta si iubim pacatul. Suntem fii ai pacatului si nu dupa har ai Maicii Domnului. Cum ne putem mantuii daca nu o avem pe Maica Domnului protectoare? Cum putem sa ne departam de pacate daca nu o cautam pe Ea? Daca nu il cautam pe Fiul, cel intrupat din Sfanta Fecioara?

Un calugar se ruga neincetat catre Nascatoarea de Dumnezeu spunand: ,,Maica Domnului,ajuta-ma…arata-Mi ca esti Maica Mea!”. Iar raspunsul Maicii Domnului a fost: ,,Arata-mi si tu ca esti fiul meu, poarta-te ca fiul meu si nu ca fiu al lumii,al pacatului”. Vorbele acestea mi-au ramas in minte, si de fiecare data cand ma rog Maicutei Domnului am aceste cuvinte in gand. Este exact ceea ce trebuie noi sa facem. Sa ne comportam ca fii ai Maicii Domnului, caci fiind fii ai pacatului nu ne putem mantuii!

Unii oameni nu cred in Sfanta Fecioara Maria, nu cred ca din Ea s-a nascut Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru. Dar cum sa nu crezi suflete, in cea care este mai presus decat toate puterile Ceresti si decat toti Sfintii? Cum sa nu crezi in scara prin care s-a legat cerul cu pamantul si pe aceasta scara s-a coborat Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, intrupandu-se in pantecele sau? Cum sa nu crezi in cea plina de Har care poarta toate virtutiile ceresti?

Sfantul Atanasie cel Mare a sustinut impotriva arienilor ca Fecioara Maria este “Maica Domnului”, deoarece Fiul ei este Fiul lui Dumnezeu, Nascut din veci din Tatal si de o fiinta cu El.  Numele de “Maica lui Dumnezeu” sau “Nascatoare de Dumnezeu” ne incredinteaza si ne convinge totodata sa o vedem pe  Fecioara Maria  mijlocitoarea sau rugatoarea pentru noi inaintea lui Dumnezeu.Tot Sfantul Atanasie o arata pe Sfanta Maica ca “legatura” sau “izbavitoarea” neamului omenesc: ,,Caci Hristos S-a facut Om pentru a noastra mantuire si a luat trup din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu” .

Avand o credinta intarita, avand pacea si bucuria de la Hristos, o putem slavi si noi pe Maica Domnului, putem sa ne rugam ei si sa credem ca ea toate cererile noastre le va putea implini. Cunoscand-o pe Nascatoarea de Dumnezeu cunoastem defapt ocrotirea, iubirea, siguranta. Ne incredintam Acoperamantului Sau cel Atotputernic si Preamilostiv, si incepem sa simtim gustul dulce al Mantuirii.

Virtutiile sale il atrag pe Domnul catre ea si o incununeaza din timpul vietii sale pamantesti, caci ea este ca un crin curat si frumos in mijlocul lumii – o lume plina de pacate.

Se apropie praznicul Adormirii Sale, si oare suntem pregatiti sa primim aceasta sarbatoare? Suntem pregatiti sufleteste sa primim Bucuria, Ajutorul, Mijlocirea si Intarirea? Suntem pregatiti sa ne comportam ca fii ai Maicii Domnului?

,,Marturisiti-va Domnului ca este Bun,ca in veac este Mila Lui” , si vom fi pregatiti pentru toate acestea! Sa ne departam de cele lumesti,de patimile trupesti si sufletesti si sa cerem ajutorul Nascatoarei de Dumnezeu, caci ea este nadejdea si scaparea tututor pacatosilor. Sa cautam mantuirea, cautand-o mai intai pe Maica Domnului. Sa cautam,,siguranta Manturii” si viata cea Vesnica!

Să o cinstim pe Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului nostru, cu toată evlavia şi recunoştinţa, căci datorită curăţiei şi smereniei ei a fost aleasă din veşnicie de Dumnezeu ca vasul sfânt pentru Întruparea Mântuitorului nostru, Fiul Tatălui Ceresc, pentru ispăşirea păcatului omenirii. Astfel ea a devenit o împreună-lucrătoare cu Dumnezeul şi Fiul ei la mântuirea noastră, a tuturor oamenilor.

Multi tineri, mai ales din randul baietilor, au ajuns “branza buna in burduf de caine”, stricandu-si frumusetea sufletului si a trupului cu anturaje si prietenii rele. Din fericire, unii dintre ei se trezesc din somnul mortii, la palmele primite de la Dumnezeu Tatal cu nemarginita mila si blandete. Si treziti din betia pacatului, observa mai devreme sau mai tarziu ca unii oameni din viata lor, cu care s-au dedat la rele,  le sunt acum piedica impotriva mantuirii. Pentru unii ca acestia, care au ajuns la rascruce de drum, nestiind cum sa aleaga oamenii spre bine, cum sa oranduiasca lucrurile in viata cea dupa Hristos, iata ce sfaturi primim de la Sfantul Ioan Gura de Aur:

“Cei ce cladeau turnul lui Babei se întelegeau bine, pentru raul lor; si tot ei se despartira pe urma, împotriva lor însisi, dar spre binele lor.

Unirea tovarasilor lui Core era rea, dezunirea lor fu buna.

Rea, întelegerea lui Iuda cu Iudeii. E cu putinta, asadar, ca dezunirea sa fie un bine, iar unirea un rau. De aceea este zis: “Daca ochiul tau te supara, scoate-l; iar de te supara piciorul tau, taie-l!” Asa este si cu prieteniile si cu anturajul – se aleg pentru un scop religios-moral înalt.

Se cade sa zicem, asadar, ca întelegerea nu-i totdeauna si în toate împrejurarile folositoare – dupa cum ruperea nu-i totdeauna vatamatoare.

Zic acestea ca sa fugim de rai – si sa ne lipim de cei buni.

Taiem din trupul nostru partile atinse de cangrena si care nu se mai pot tamadui, temându-ne ca nu cumva stricaciunea sa treaca si la cele sanatoase. Le taiem nu fiindca le dispretuim, ci ca sa pastram pe celelalte. Cu atât mai mult se impune responsabilitatea si cu referire la anturaj. De ne este cu putinta, sa îndreptam lucrurile cu delicatete, cu întelepciune, dar si cu fermitate.”

Odata a trebuit sa ma duc la gara sa întîmpin un pachet de carti de la Bucuresti. Pentru ca încurcasem autobuzele, am ajuns cu o ora mai devreme. Am hotarît sa nu ma mai plimb aiurea încolo si încoace si m-am asezat pe o banca. Era foarte frig si eu m-am folosit de prilej pentru a ma ascunde sub gluga de privirile trecatorilor care, atunci cînd vad un popa, fluiera, rîd sau vor sa-i dea un leu. Asta nu pentru ca as fi un timid, dar uneori si aceste lucruri pot deveni obositoare.

De banca s-a apropiat un barbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl raspîndea. “Parinte, pot sa stau si eu?” (vorbea în rusa). “Stai”, i-am zis. S-a asezat cu greu (se sprijinea într-un bat), pe urma a adaugat: “Pot sa te întreb ceva?”

M-am pregatit sa aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa si a ramas cu cinci copii fara mama, ca vine din spital si are nevoie de cîtiva lei ca sa ajunga acasa. M-am si gîndit ca am numai doi lei ca sa ajung acasa si ca daca-i dau unul trebuie pe urma sa împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, ma aflam într-o situatie penibila.

“Parinte, ce sa fac ca sa ma mîntuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Aceasta întrebare a fost pentru mine ca o palma trasa nu de om, ci de Dumnezeu. Eu stiam ca asa încep discutiile numai în Pateric, iar în gara la Chisinau discutiile sînt de alta natura.

Zic: “Iarta pe toti, din tot sufletul”. “Eu îi iert”, zice. “Si nu vorbi despre nimeni de rau”. S-a gîndit putin, pe urma a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni de rau”. “Daca faci acestea, poti sa te mîntuiesti” – i-am zis, desi pe moment m-am gîndit ca nu-si da seama ce vorbeste. Apoi am adaugat: “Si sa crezi în Dumnezeu”. “Cred”, a zis.

A urmat o discutie destul de protocolara în care eu a trebuit sa-i raspund pe rînd la întrebari: daca trebuie sau nu sa respectam sîmbata, daca Dumnezeu e unul sau trei, daca icoana este idol si restul, ca în revistele pe care le gasim pe banci.

Discutia noastra s-a încins atunci cînd eu am zis ca Dumnezeu îsi schimba de multe ori hotarîrile. “Nu! Dumnezeu nu este fatarnic, El nu poate sa-si încalce cuvîntul”, a încercat el sa-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimba, zic. Adu-ti aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe – si s-a cait Dumnezeu ca i-a facut pe oameni si a zis: voi stîrpi neamul acesta -, dar pe urma s-a razgîndit si a hotarît sa-l lase pe Noe cu familia sa ca sa prelungeasca neamul omenesc. Dumnezeu îsi schimba hotarîrile, Dumnezeu nu este mîndru si încapatînat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai sa ne cîstige dragostea noastra”. Barbatul acela de lînga mine, care pîna atunci îmi parea un cersetor beat cu curaj de vorba, s-a înviorat de o durere si o bucurie cunoscuta mie, iar ochii lui s-au înlacramat discret: “Sa stii ca tu ai dreptate”, a zis.

“Dumnezeu este dragoste – a continuat el si se vedea ca aceste cuvinte sînt singurele pe care îi place sa le pronunte. Eu stiu ca Dumnezeu este dragoste si eu stiu ca El este”. Apoi s-a lovit cu mîna peste genunchiul stîng si a zis: “Vezi? Asta nu-i!” Pe urma, lovindu-se peste celalalt picior a adaugat: “Si nici asta nu trebuia sa fie!” Abia atunci mi-am dat seama ca nu are un picior. “Eu trebuia sa nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Si eu stiu ca Dumnezeu este”.

Arata prea batrîn pentru Afganistan. M-am gîndit ca poate a fost ofiter, ma rog, chiar daca nu prea arata. Dar am pus îmbatrînirea lui atît de grabnica pe seama bauturii si a suferintei. ”Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am tinut 6 ani, dar pe urma m-au “decontat”… am calcat pe o mina. M-am trezit în spital. L-am vazut numai pe medicul-sef, un colonel, aratînd cu degetul: Pe asta duceti-l “încolo”, adica…, întelegi, la groapa. Un picior îmi zburase, celalalt abia se mai tinea, eram numai bucati.

Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru ca eu nu credeam în Dumnezeu, si am zis: “Daca esti, ajuta-ma sa ma ridic”. Si atunci eu am simtit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere si eu m-am ridicat. Cînd m-a vazut colonelul s-a holbat la mine si m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parca am zis ca tu sa mergi “încolo”… “Eu n-am sa merg “încolo” – i-am zis -, si nici tu n-o sa mergi “încolo”… nimeni nu trebuie sa mearga “încolo”. “Da, dar tu… cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”. “Care Dumnezeu? Tu trebuie sa mergi sa te lecuiesti la cap! Sau nu stii ce a zis Darwin” “Eu stiu ce a zis Darwin. Dar uite ca tu ai zis ca eu sa ma duc “încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lasat sa ma duc “încolo”. “Care Dumnezeu? Ce vorbesti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde? Iata, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu si aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.

„Stii, parinte – ma asigura el -, Dumnezeu este si El este dragoste. Eu stiu ca El ma iubeste, eu nu stiu pentru ce El ma iubeste, eu sînt betiv si, ce sa mai spun, sînt cel mai murdar om din lume. Dar cred ca El ma iubeste pentru ca eu sînt al Lui. Si el pe fiecare om îl iubeste asa. Stii ce înseamna ca Dumnezeu e dragoste? El nu spune fa cutare sau cutare, El nu îndrazneste sa spuna nimic, pentru ca El ne iubeste. Dar El se uita la mine si zice: Tolia, nu este bine ca tu te tavalesti în glod, hai, ridica-te, hai, te rog, ridica-te, uite, Eu o sa te ajut sa te ridici. Si eu ma ridic putin si pe urma iara cad, dar Dumnezeu nu înceteaza sa ma iubeasca. Si eu simt asta si mie mi-i rusine. Eu si azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru si El m-a ascultat si a îndeplinit. Întelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut…”

M-am gîndit a mia oara ca aceasta dragoste a lui Dumnezeu ne sminteste. De multe ori noi ne surprindem la gîndul ca nu e drept ca Dumnezeu sa iubeasca, fara masura si fara socoteala, chiar asa pe oricine, calcînd orice buna rînduiala si orice închipuire a noastra despre dragoste.

Autobuzul meu venise de jumatate de ora si a lipsit putin ca sa-l scap. M-am ridicat si am multumit noului meu prieten si parinte pentru ca m-a mai învatat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbratisat fara patos si fara schimb de adrese, fagaduindu-ne ca nu ne vom uita unul pe altul.

Cu putere să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de indurat ispită. Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta.

Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.

Dracii nu se scot din om cu vorbe, fie ele vorbe sfinte. Ci cu puterea Duhului alungă draci cel care are duh puternic, că-i grea lucrarea şi sleieşte de puteri. Şi izbuteşte având milă şi dragoste de frate şi voind să-l vadă izbăvit de rele. Aşa, uitând de sine, lasă să lucreze marea putere a lui Dumnezeu.

Mai înainte însă de-a-i încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spună: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Nu poate pătimaşul să se facă apostol şi să rămână nerănit de draci. Fii apostol cu fapta, nu cu vorba, ca să nu te întrebe duhul rău: „Îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”?

Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă.

Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o luminează cînd şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi…

Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune… Nu-i om să n-aibă nevoie de bunătatea noastră. Pe nimeni să nu judecăm şi pentru toţi să ne rugăm, că-s cu toţii aşa năpăstuiţi. Şi toţi bolnavi. Nu-i unul teafăr cu sufletul. Că tot păcatul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu.

Şi mulţi din cei ce nu ştiu de Dumnezeu par împodobiţi cu multe şi înalte virtuţi, iar creştinii câteodată se văd mai răi ca ei. Numai că aceia nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi acest păcat al lor e mai mare şi mai rău decât toate.

De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai să dai seama de n-o săvârşeşti. La inima omului se-ajunge prin rugăciune. Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim tot rugăciunea ne învaţă. Păcatul pentru care-l osândeşti pe celălalt se face păcat al tău. Şi întotdeauna, osândind şi clevetind, pe tine singur ai să te răneşti. De vezi la ceilalţi păcat şi suferinţă, spune-ţi: “Eu sunt vinovat!”

(Învăţătura parintelui Serghie, Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa, Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

Pe mine inca nu m-a smerit Dumnezeu ci parca face dimpotriva, imi da tot ceea ce-i cer si inca si pe deasupra, facandu-ma mai degraba sa ma indreptatesc pentru ceea ce sunt, decat sa ma smeresc. Poate ca intr-o zi va face si contrariul. Deocamdata imi face si multe bucurii. As vrea sa va impartasesc ultima bucurie facuta, caci poarta o mare responsabilitate, si poate ma ajutati cu cateva rugaciuni.

In Franta unde traiesc, sunt chemata des sa traduc in spital pentru tiganii care emigreaza pe aici. La un moment dat m-au chemat sa traduc pentru o familie cu multe fete si un singur baiat. Baiatul este cel mai mic, are vreo 4 anisori si este orb. Medicina la ora actuala nu ii poate vindeca ochisorii, nu poate sa ii redea vederea. Acesti tigani traiesc in conditii mizere, in niste caravane pe care politia a inceput sa le distruga si sa-i lase sub cerul liber. Cand a venit prima oara la spital, familia de care povestesc traia intr-una din aceste caravane, pe un camp de caravane facut pentru oamenii “in tranzit”, camp pe care tiganii l-au ocupat in mod abuziv de ani de zile, dar mai ales de cand Romania a intrat in UE.

Din vorba in vorba, aflu de la tatal copilului un lucru extraordinar: copilul de numai 4 anisori, se aseaza in genunchi in fiecare seara si se roaga Domnului Iisus, si inca ii zice si tatalui sa se lase de pacate si sa asculte de Iisus, caci nu medicii il vor vindeca pe el ci Iisus. Am ramas fara cuvinte in fata credintei copilului. L-am intrebat pe tata de unde stie copilul de existenta lui Iisus, si mai ales la varsta lui? Imi raspunde ca ei sunt “pocaiti”. Adica? am intrebat eu. Se pare ca pe campul de tigani vin ceva pastori protestanti care ii invata pe ei din Biblie si fac seri de rugaciune acolo. Aceasta se intampla anul trecut cand copilul era complet orb.

Anul acesta, acum vreo doua saptamani, revin la spital caci copilul incepuse sa vada lumina, de unde inainte nu vedea nimic. Asa ca parintii au iar speranta ca poate copilul se vindeca, poate acum se poate face ceva. Insa din pacate, la ora actuala nu se poate face nimic, nicaieri in lume. Tatal se resemneaza si zice ca: atunci poate ca Iisus il va vindeca, m-am pocait si eu cu copilul, nu mai fumez, cine stie, poate ca o sa il vindece. Il intreb: copilul este botezat? Imi zice: “nu”. Si nu vreti sa il botezati? il intreb eu. Imi raspunde “Nu. Il are pe Iisus si asta ii ajunge”. Nu mai insist, cu atat mai mult cu cat ingrijorarea lui cea mai mare era ca politia ii amenintase ca le distruge caravana daca nu parasesc campul. Asa ca cer medicilor sa le dea un certificat cum ca este bolnav copilul, ca sa il mai pasuiasca politia. Asta se intampla acum 2 saptamani.

Saptamana asta, vineri, tatal este din nou la spital, programat pentru o evaluare mai globala a copilului care, pe langa faptul ca este orb, este si mai mic de statura. Veste proasta: politia a distrus intr-adevar caravana si de doua saptamani dorm toti sub cerul liber. Oamenii care au mai trecut pe langa ei au fost inimosi la modul la care sa le mai dea cate ceva haine, caci au ramas chiar fara nimic, mancare, sa le mai dea ceva plapume sa se inveleasca noaptea, insa cand ploua se imbiba imediat totul de apa, si pe aici ploua mult. Si deocamdata nimeni nu poate face nimic pentru ei, sa le dea vreun acoperis deasupra capului. Iar eu ma simteam atat de neputiincioasa.

Am alertat serviciile sociale de aici insa deocamdata toate locuintele din zona pe care statul francez le pune la dispozitia acestor oameni sunt ocupate, si lista de cereri din partea lor este extrem de lunga… Si cu toata situatia dificila in care se gasesc, tatal imi pune o intrebare: “Adriana, de ce m-ai intrebat data trecuta daca vreau sa botez copilul? Vrei sa il botezi tu?” Nu stiam cu ce scop ma intreaba, asa ca ii raspund ca eu nu pot sa il botez, ci numai un preot poate. Imi raspunde ca daca vreau sa botez copilul, pe mine ma lasa sa il botez, dar numai pe mine. Ca poate asa il va vindeca Iisus.

Am ramas muta in fata credintei acestui om, si acum il rog pe bunul Dumnezeu sa nu se uite la nevrednicia mea, la lipsa mea de smerenie, la mandria pe care o simt ca are atata incredere in mine, si sa ma ajute sa gasesc o modalitate sa duc copilul la botez, caci usor nu va fi avand in vedere ca la noi in oras tocmai s-a intrat in vacanta, asa ca preotul roman ortodox care venea aici o data la doua saptamani nu mai vine pana nu reincepe scoala, asa ca mai probabil trebuie sa organizez totul intr-un alt oras, iar deplasarea intregii familii acolo nu va fi tocmai usoara. Si parca nu as astepta pana la reinceperea anului scolar, caci nu se stie daca aceasta familie va mai rezista mult pe aici in astfel de conditii.

Doar daca nu se intampla mai intai minunea sa primeasca o locuinta, ceea ce le doresc foarte mult…. Asistenta sociala care a fost desemnata din partea spitalului sa se ocupe de acesti oameni, si pe care am reusit sa o alertez de situatia grava in care se afla ei acum, a reusit sa ii puna in prioritate pe lista de locuinte avand in vedere necesitatea de a spitaliza copilul… Luni o sa mai aflu ce s-a mai rezolvat. Niste rugaciuni ar fi bune, daca puteti sa ma ajutati… Eu recunosc ca ii priveam nu tocmai cu ochi buni pe tigani atata timp cat eram in tara, insa acum, ajungand sa ii cunosc mai bine, am inteles ca mai ales ei sunt saracii de care Domnul ne vorbeste atat de des in Evanghelia Sa, si mi-am dat seama ca nici eu nu am fost mai buna decat oamenii din timpul Sau, pe care ii certa si ii invata… Smerenia este frumoasa, insa in practica cred ca multi suntem tare departe de ea, iar eu inca am ramas departe. Dar Domnul e mult milostiv si are rabdare cu noi…

Doamne ajuta!

Dumnezeu nu stie din veci pe cei ce se vor mantui si pe cei ce se vor pierde? Daca-i asa, cei pe care-i stie ca se vor pierde cum s-ar mai putea mantui, si cei pe care-i stie ca se vor mantui cum s-ar mai putea pierde?

Dumnezeu ii stie, desigur, din veci pe unii ca se vor mantui si pe altii ca se vor pierde. Si fiindca stiinta Lui e neinselatoare, cei pe care-i stie ca se vor mantui, se vor mantui negresit; iar cei pe care-i stie ca se vor pierde, se vor pierde cu siguranta. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci randuiti de Dumnezeu la mantuire, iar altii la pierzare. Dar aceasta n-a facut-o Dumnezeu pentru ca asa I-a placut Lui, ci pentru ca a vazut de mai inainte ca cei dintai vor primi harul si vor conlucra cu El, iar cei din urma nu.

Deci de oameni atarna ca Dumnezeu i-a randuit pe unii din veci spre mantuire, iar pe altii spre pierzare, nu de buna placere a Lui. Vederea de mai inainte a lui Dumnezeu nu inraureste libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai inainte cum vor lucra oamenii, fara ca sa-i sileasca sa lucreze intr-un fel sau altul, asa cum un medic vede mai inainte cum va merge o boala, fara ca sa produca el boala aceea. Mai inainte-randuirea lui Dumnezeu atarna de mai inainte-stiinta Lui despre hotararea libera a oamenilor:,, Caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau” (Rom. 8,29).

Daca harul face inceputul mantuirii, si nu libertatea omului, si daca de-abia dupa ce bate harul la usa sufletului se poate hotari omul pentru har, nu cumva harul inraureste libertatea sa-l primeasca? Si aceasta nu e un fel de sila din partea harului asupra libertatii?

Nu e nici o sila. Caci daca ar fi sila, orice om s-ar hotari pentru primirea harului, pentru ca harul bate deopotriva la usa tuturor. E drept ca numai harul da putere libertatii sa se hotarasca pentru primirea lui. Harul da o prima intarire libertatii, care era slabita de pacat. Dar totusi, aceasta intarire nu inseamna o silire a libertatii. Libertatea nu a fost pusa, prin aceasta intarire, sub un jug strain, ci ea a capatat un prim ajutor de a deveni iarasi adevarata libertate, cum a fost inainte de pacat. Harul si libertatea, dupa invatatura ortodoxa, nu sunt doua lucruri asa de contrarii, ca dupa invatatura Bisericii Romano – Catolice, care pretinde ca libertatea nu trebuie sa fie stingherita de har; sau ca dupa invatatura protestanta, care subjuga pe om cu totul harului, socotind ca omul, prin caderea lui Adam, a devenit cu totul rob pacatului, a pierdut cu totul libertatea si nu si-o mai poate castiga nici prin har, devenind acum un rob al harului.

Dupa invatatura ortodoxa, intre har si libertate este o inrudire, ca intre medicament si sanatate, sau ca intre aer si plaman. Asa se face ca dupa ce a primit harul, pe masura ce sporeste in har, omul se intareste in libertate si deci harul lucreaza tot mai mult in el, nu lucreaza numai harul singur, ci si omul cu libertatea lui. Astfel, viata omului renascut in Hristos se datoreaza si harului, dar si libertatii omului. De aceea, uneori, Sfanta Scriptura vorbeste ca si cum harul ar face totul in om: “Caci Dumnezeu este Cel Care lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa” (Filip. 2, 13); alteori el da indemnuri omului ca si cum totul ar atarna de el. Chiar inainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: “Cu frica si cu cutremur lucrati mantuirea voastra” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce intareste, dar noi trebuie sa avem grija de harul din noi:

“Nu fi nepasator fata de harul ce este intru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: “Duhul sa nu-L stingeti” (I Tes. 5, 19).

In Epistola catre Romani (12, 9-21), acelasi Apostol le da credinciosilor o seama de indemnuri cum sa se poarte. Dar cu putin inainte (Rom. 12, 6) spune ca toate cele ce urmeaza sunt daruri ale Duhului. Iar cand le spune galatenilor sa umble intru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor ca sunt intru lumina (Efes. 5, 8-9), se intelege ca e vorba si de har si de stradania lor libera. Tot asa trebuie sa se inteleaga si cuvintele acestea catre Timotei: “Deci tu, fiul meu, intareste-te in harul care e in Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Parintii si Scriitorii Bisericii, dam urmatoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arata ca fara vointa nu ne putem mantui, dar si ca vointa, fara har, nu poate face nici un bine.

Talcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit credinta si lupta daruri ale lui Dumnezeu, aratand astfel ca nu are in vedere vointa singura, care dezbracata de har nu poate infaptui nici un bine. Caci ambele trebuie: si vointa noastra, si ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunavointa, nici vointa, lipsita de aceasta putere, nu poate aduna bogatia”207 (Fer. Teodoret, Comentar la Filipeni, Migne, P. G., LXXXII, col. 568)

Un studiu a aratat ca la televizor vedem 14 stiri negative comparat cu 1 stire pozitiva Televiziunile sunt detinute de corporatii mari. Stirile sunt facute sa obtina maxim de atentie pentru reclame. Asta e toata smecheria cu televiziunea. Nimeni nu se gandeste la adevarata educare a oamenilor, la binele lor, la a crea o lume mai buna. Specialistii in marketing au observat ca omul cand vede stiri negative, dezastre, crime, creierul este foarte atras si priveste hipnotizat.

Acest sistem este facut special sa produca bani, nu ca sa ne ajute pe noi. In realitate exista 1000 de lucruri pozitive comparate cu 1 lucru negativ. O poveste foarte frumoasa si plina de invataminte despre cum functioneaza acest sistem si cum ne lasam prostiti de el, este aceasta:

Sa presupunem ca traim pe o insula alaturi de tribul nostru de 200 de persoane. Si principala noastra sursa de mancare este pestele pe care il pescuim din ocean. Sa presupunem ca mai exista 50 de mii de insule ca a noastra despre care nu stim prea multe si pe care viata se desfasoara la fel ca pe insula noastra. Odata la 10 ani, pe insula noastra, apare un rechin care ii ataca pe cei care pescuiesc. Raneste grav un pescar sau poate chiar il omoara. Timp de o saptamana probabil nimeni nu ar mai pescui de frica. Apoi, impinsi de foame pescarii si-ar relua pescuitul.

Intr-o luna totul ar reveni la normal si ar mai dura 10 ani pana cand rechinul sa apara din nou, cand tribul s-ar comporta la fel, dupa atacul rechinului cam la o luna, viata si-ar relua cursul normal si firesc pentru alti 10 ani. ACUM vine partea interesanta. Sa presupunem ca ar veni televiziunea pe insula noastra si ar zice ca ne pun televizoare ca sa vedem tot ce se intampla pe toate cele 50 de mii de insule pe care traiesc oameni la fel ca noi. Si fiecare insula ar avea aceeasi problema, un atac de rechin la 10 ani. Pentru ca exista 50 de mii de insule, am vedea in fiecare zi ca 2 sau 3 insule au fost atacate de rechini.

Cum ar trai atunci membrii tribului? Intr-o permanenta stare de frica, stiind ca oricand le poate veni randul si ca asa e lumea si viata, rechini peste tot, cand defapt pe insula noastra ar fi un rechin odata la 10 ani. Asta a facut televiziunea cu stirile negative. A creat imaginea unei lumi in care totul e frica, moarte, boala si dezastru pentru ca in dreapta ecranului sa ruleze o reclama care sa te faca sa cumperi. Este dovedit de nenumarate ori ca oamenii speriati si cu stima de sine scazuta cumpara in prostie orice.

Astfel suntem niste victime eterne, nu actionam de frica pentru a ne crea viata ce o dorim, avem povesti pline de scuze dar nu avem rezultate. Stresul zilnic provocat de griji este ceea ce ne macina zilnic in interior si nu ne lasa sa fim fericiti. Stirile si barfa, pe langa grijile zilnice sunt suficiente ca sa nu ne mai lase timp pentru lucrurile care conteaza cu adevarat in viata. Exista o teama de esec insa exista si o teama de succes. Daca ai succes, cum va schimba asta lucrurile din jurul tau? Cum se va schimba comportamentul oamenilor fata de tine? Toate astea creeaza teama de a avea succes. Ne facem griji pentru lucruri care nici macar nu exista.

Implinirea noastra ca oameni vin exact din opusul a ceea ce ne invata societatea de consum. Cumparam obiecte materiale ca sa aratam ca avem statut social, ca suntem sexy, ca avem gene bune si ca sa atragem parteneri. Si 99% din oameni nici macar nu isi dau seama din ce cauza cumpara obiecte de care nu au neaparata nevoie. Satisfactia si implinirea noastra vin din altceva.

Darurile noastre naturale, dezvoltarea abilitatilor noastre care ne fac unici in lume, sentimentul ca realizam ceva valoros in viata, lagaturi si prietenii puternice, relatii care dureaza pentru totdeauna, forma fizica si sanatatea, sa oferim iubire neconditionata, sa educam copii, tineri si chiar adulti, sa creem valoare pentru alti oameni. Sa facem artam, sa creem, sa fim tot timpul la limita superioara a dezvoltarii si evolutiei noastre [spirituale n.n.]. Te-ai nascut cu tot ce ai nevoie pentru a fi o persoana extraordinara

Stau şi mă gândesc uneori, cât de mare dar e Iubirea… Cu ce bucurie mare ne-a înzestrat Dumnezeu când ne-a sădit în suflete această minune. Păi să explic de ce cred asta… şi mă gândesc cum ar arăta omul fără iubire… un om sluţit de problemele cotidiene, un om urât, lipsit de bucurii. E suficient atât…deja e prea sumbru… mai bine să ne gândim ce bucurie mare e iubirea.

Ziceam în titlu, că tămăduieşte…păi…vindecă de orice, asta nu o spun numai eu, ci toţi cei care au simţit-o: dar nu numai tămăduieşte…îl şi îndulceşte. Iubirea e ca mierea…trece orice amar, îl face dulce, îl anulează, dar mai presus de toate, IUBIREA ÎNALŢĂ SUFLETUL LA CER. Aşa îmi place mie să cred, că prin iubire, avem sufletul mai aproape de Dumnezeu, aşa cum se scrie şi în Sf. Scriptură:

“Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”. (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 13:2).

Bunul Dumnezeu să ne înmulţească tuturor această bucurie de a iubi curat!

Multe rauri de cuvinte pline cu lauda catre Maica lui Dumnezeu, au brazdat inimile credinciosilor si multe vor brazda inimile noastre in continuare. Dar nici unul din astfel de cuvinte nu l-am putem intelege daca nu ar fi Sfanta Fecioara prezenta in viata noastra cu grija si dragostea ce ne-o poarta. De aceea m-am gandit sa scriem impreuna acest articol, marturisind fiecare de ce ne este draga Maicuta Domnului, si daca ne-a ajutat cu ceva sa spunem cum am fost ascultati si ingrijiti. Si astfel, din marturiile noastre, poate vom tese cu totii un covoras al recunostintei,  pe care sa-si odihneasca Maicuta genunchii atunci cand se roaga Domnului ca sa se indure de noi si sa nu ne piarda in pacatele noastre.

Pe mine m-a ajutat Maicuta Domnului atunci cand nici un om de pe pamant nu ar fi putut sa ma ajute cu ceva, atunci cand nimeni si nimic de pe pamant nu ma mai putea ridica din suferinta pacatului. Si mi-a ascultat Maicuta rugaciunile deindata, si mi-a alinat toate intristarile desi nu as fi meritat nimic. Dar nu numai ca mi-a ascultat toate rugaciunile, ci a mijlocit sa primesc cu mult mai mult decat am cerut. Dintre multele binecuvantari primite, am primit-o si pe cea mai mare dintre ele, pe cea care este bucuria ochilor mei si zambetul buzelor mele: sotia mea. Stiu ca sunt de cele mai multe ori un netrebnic fata de Maica lui Dumnezeu, dar stiu ca de oricate ori ii cer ajutorul il primesc neintarziat. Si stiu ca cel mai mult ma indrageste cand ma rog simplu si cu durere in inima.

Voua de ce va este draga Maica Domnului?

Dumnezeu ingaduie sa vina asupra oamenilor dezastre spre a trezi lumea din somnul mortal al pacatului, caci s-ar trezi cineva din desfatari, daca nu ar suferi ori trupeste ori in robia pacatului? Sau omului bogat care permanent se desfateaza in cele lumesti va lua aminte la cele dumnezeiesti? Oare nu va lua aminte la cele dumnezeiesti atunci cand viata lui e in mainile Domnului? Cu siguranta ca atunci, caci se aseamana lumea de azi cu cea din vremea lui Noe cand de Noe isi bateau joc pentru ca avea grija sa implineasca Cuvanrul Domnului.

Cata umilinta apoi era pe chipul celor ce aveau sa se piarda din pricina faradelegii in vremea lui Noe cand a venit potopul. Sa avem grija la “potopul ” de azi care vine peste noi pentru trezirea constiintei; sa nu ne intrebam de ce ingaduie Dumnezeu sa vina asupra-ne mania cea ingrozitoare a durerilor, caci este pricina pacatelor noastre. Drept esti Doamne intru judecatile Tale si nimeni nu se va putea impotrivi lor! Fiecare dintre noi suferim sufleteste, trupeste pentru anumite pacate ale noastre sau ale parintilor, stramosilor nostri.

Cutremurele, inundatiile, seceta toate sunt raspunsul pacatelor noastre. Lev Tolstoi avea o povestioara foarte frumoasa: Dumnezeu a trimis o data pe un inger sa aduca dupa priceperea sa cel mai pretios lucru din lume. Ingerul aduce pe rand la Dumnezeu diverse lucruri la care Dumnezeu raspunde: Cu adevarat exista ceva mult mai pretios decat acestea! Si atunci merge ingerul si cauta prin lume si vede un hot care doreste sa fure din casa unui om. Se uita hotul pe fereastra si vede o scena emotionanta care ii aducea aminte de niste vremuri indepartate. Atunci hotului ii pare rau si varsa o lacrima. Ingerul imediat o ia si o duce inaintea Domnului si Domnul zice: Cu adevarat lacrima unui pacatos este cea mai de pret!

(O scrisoare de dragoste reală trimisă de către una din cititoarele noastre fostului ei prieten, şi pe care ne-a trimis-o şi nouă, cu gândul că ceea ce a scris va fi de folos şi altora. Textul scrisorii e o mică apologie a iubirii dintre o femeie şi un bărbat care-l au pe Dumnezeu lângă ei, şi o mărturie că o relaţie de iubire, înainte de căsătorie, este mult mai frumoasă fără a păcătui având relaţii intime. )

“Astazi este Sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului. Va fi ziua in care o noua viata va incepe pentru mine.

Am inteles in sfarsit greselile mele, aceasta fiind si conditia esentiala pentru mine pentru a putea sa le evit pe viitor. Cu tine eram foarte fericita pentru ca imi placeai foarte mult, simteam o mare fericire chiar si pentru simplul fapt de a te privi, ceva ce inainte nu mi se intamplase niciodata, si nu stiu daca o sa mi se mai intample vreodata. Ma hraneam cu fericirea si bucuria doar de a privi chipul tau, ochii tai, de a asculta vocea ta, eram cu adevarat indragostita, si inca mai sunt. In schimb disconfortul si suferinta in relatia cu tine veneau din faptul ca nu imi permiteai sa vin sa traiesc alaturi de tine (in acelsi oras, fiind o relatie la distanta, si in casatorie, n.a.), pentru a putea sa te privesc si sa-ti aud vocea in fiecare zi, si astfel sa ma hranesc cu toata aceasta frumusete. De aceea mi se intampla sa nu ma simt iubita de tine, desi credeam in cuvintele tale de dragoste. Aceasta lipsa partiala de iubire din partea ta ma facea atat de trista si ma agita teribil. Traiam un amestec de bucurie si tristete, de bucuria de a putea iubi un barbat pentru ceea ce este el, dar tristetea de a nu fi iubita si eu pentru tot ceea ce sunt.

Si astfel mi-am dat seama de cat trebuie sa se intristeze si Domnul cand vede ca noi nu vrem sa Il iubim asa cum El ne iubeste, avand in vedere ca nu prea ne intereseaza sa traim in prezenta Lui, nu ne intereseaza sa Il iubim pentru aceasta bucurie simpla de a ne regasi in preajma Sa, de a privi frumusetea Sa, de a simti vocea Sa, de a trai in comuniune cu El, fara a cere nimic altceva, avand incredere ca, daca il avem pe El, avem tot ceea ce ne trebuie pentru a fi fericiti alaturi de El… Din diverse motive stam la distanta de Domnul, avem nevoie de atatea lucruri pentru a putea fi fericiti in prezenta Lui, si cu cat se traieste mai inspre Occident, cu atat mai multe lucruri observ ca lumea are nevoie pentru a putea sa-L iubeasca pe Dumnezeu, si deci Il iubeste tot mai putin.

Asa ai facut si tu cu mine, ai ramas la distanta pentru ca aveai nevoie de atatea lucruri pentru a putea sta mai aproape, nu iti ajungea fericirea unei simple convietuiri impreuna, ca atare te-ai indepartat din ce in ce mai mult pana m-ai parasit de tot… Eu ma indepartasem de Domnul din cauza vietii pe care o duceam cu tine (relatii intime inainte de casatorie, n.a.), si deci, traind departe de Dumnezeu, te-ai indepartat si tu de mine. Dragostea oamenilor unul pentru altul se hraneste din dragostea divina, chiar daca adesea nu este chiar atat de evident. Am inteles in cele din urma ca aceasta a fost greseala mea, greseala de a ma indeparta de Dumnezeu facand din tine un fel de idol pentru a primi dragostea si fericirea pe care trebuia sa le primesc mai ales de la Dumnezeu.

De aceea simteam ca relatia cu tine semana tot mai mult cu cealalta avuta in trecut, dar nu erai tu cel care semanai cu X, asa cum te-am acuzat eu in momentele mele de confuzie si rautate, caci dimpotriva, daca ma gandesc bine si sunt sincera, nu aveti nimic in comun, sunteti doua persoane complet diferite. Ceea ce se asemana din ce in ce mai mult cu relatia din trecut era faptul de a ma indeparta tot mai mult de Dumnezeu, si de a-l inlocui cu un idol uman care trebuie sa ma iubeasca in locul Lui, asa cum am facut in trecut si cu X, X care si-a dat seama de ceea ce se intampla, caci imi zicea uneori cu tristete ca il pusesem pe un piedestal si ca nu vroiam sa il accept pentru ceea ce era el in realitate. Nu intelegeam ce zicea caci imi parea ca el era exact asa cum il vedeam eu, un inger frumos. Dupa ce m-a parasit, am descoperit ca nu era deloc un inger, ca nu era nici macar frumos, si ca nu mai puteam sa il iubesc, si toata aceasta descoperire a fost o trauma grea pentru mine, atat pentru faptul de a ma fi inselat in ceea ce il priveste pe el, dar si in ceea ce ma priveste pe mine. Pe tine in schimb, vad ca continui sa te vad frumos, si continui sa te iubesc, chiar daca nu te mai vad ca pe un inger, nu te mai vad asa de multa vreme. Si totusi, avand in vedere ca m-ai parasit, si ca ti-ai gasit si o alta prietena, este evident ca tu nu ma mai iubesti.

Si atunci m-am intrebat cum se poate ca o persoana sa stie cine este jumatatea ei, fara sa mai faca greseala de a se indragosti de cei care nu sunt pentru ea?

In aceste zile am citit multe marturii din partea celor credinciosi care traiesc fericiti in cadrul casatoriei, persoane care intr-adevar si-au gasit dragostea adevarata. Si iata ce zic toti, poate ca te va ajuta si pe tine.

Zic ca dragostea adevarata nu incepe cu ceva pasional, cu aceste priviri si sentimente care te infioara, care te entuziasmeaza, aceasta dragoste plina de pasiune, fulminanta, care te face sa “intelegi” ca ti-ai gasit jumatatea cu care te arunci apoi intr-o viata plina de pasiune, cu implicatii fizice puternice, asa cum ni se arata prin filme, filme ce au intoxicat creierul nostru, aceste filme de unde Domnul lipseste intotdeauna.

Zic aceste persoane ca dimpotriva, dragostea incepe cu cunoasterea, cu faptul de a cunoaste o persoana pentru ceea ce este acea persoana, incepe cu plecarea la plimbare, tinandu-se de mana, doar pentru a privi natura, doar pentru a vorbi, pentru a descoperi impreuna lucrurile frumoase, incepe prin a se privi cu multa timiditate si tandrete, incepe cu momente in care lucrul cel mai frumos pe care il faci este de a sta impreuna pe o banca, tinandu-se de maini, si privind impreuna, chiar si cu orele, o biserica, un copac, o pasare in zbor, fara a spune nimic, doar cu bucuria de a face aceste lucruri frumoase alaturi de o persoana care iti place si careia si tu ii placi, pentru bucuria de a descoperi cine sunteti voi doi fara a cere nimic in plus.

Dragostea adevarata incepe cu a face toate acestea fara a simti nevoia de a atinge in intregime corpul celeilalte persoane pentru a putea fi fericit alaturi de ea, chiar daca iti place acest corp si il doresti, dar iti da capacitatea de a pune alte lucruri deasupra si de a te simti fericit doar avand mana ei in mana ta, aceasta mana care te face sa simti ca toata aceasta persoana ti se daruieste, fara insa a dori sa o primesti imediat pe toata ca sa fii sigur ca nu te inseli. Dragostea adevarata inseamna a fi fericit si doar vazand ochii ei plini de dragoste care te privesc, dar care isi coboara din cand in cand privirea cu timiditate, timiditate care te face sa simti o mare tandrete si te face sa respecti aceasta persoana pentru sensibilitatea ei fata de tine, fara a-i mai cere nimic in plus, ramanand langa ea doar pentru a contempla aceasta dragoste pe care o are fata de tine.

Aceasta dragoste increzatoare este dragostea adevarata care apoi te face sa astepti casatoria inainte de a primi mai mult, chiar daca pentru asta trebuie sa astepti ani buni din viata din cauza conditiilor materiale ce trebuie puse la punct inainte de a putea cladi o familie. Aceasta dragoste iti da apoi puterea si de a nu te atinge de femeia ta, devenita sotia ta, in zilele in care ea doreste astfel, din diverse motive, nu conteaza care, fiind inclusi anii de sarcina, sau zilele de contraceptie naturala, sau altele. Daca ai dragoste adevarata, a primi corpul celuilalt devine un dar frumos, si nu o posesie, fapt pentru care, a nu-l mai primi pentru o perioda mai lunga sau mai scurta de timp nu te intristeaza, ci doar faptul de a putea sa tii de mana sotia iubita si de a privi dragostea din ochii sai, iti poate ajunge pentru a fi fericit si a nu mai dori nimic in plus de la ea.

Exista oameni care traiesc asa de ani de zile, oameni care inca sunt indragostiti in acest mod unul de celalalt, oameni care se simt fericiti pentru ca s-au gasit unul pe altul, oameni care nu au folosit niciodata vreun prezervativ sau alt mod contraceptiv in afara acestui calendar feminin de cicluri si sarcini, si care dimpotriva, pentru faptul de a respecta aceasta natura a femeii, au ajuns sa o iubeasca si mai mult, i-au facut sa se respecte mai mult unul pe celalalt, i-au facut sa se simta mai adanc inauntrul naturii create de Dumnezeu, i-au facut sa se simta mai aproape de Dumnezeu, cuibariti in bratele Lui, Dumnezeu care le-a dat la toti copiii. atatia cat pot ei sa creasca, la unii doar un copil, la altii doi sau trei sau mai multi.  Dar asa, pot ajunge doar cei care il iubesc mai intai pe Dumnezeu din toata inima lor, si cu incredere totala in El, aceia care reusesc sa Il iubeasca fara sa astepte nimic in schimb, cu credinta ca oricum primesc mai mult decat ceea ce merita, aceia care inteleg ca dragostea se ofera, nu se merita, care inteleg ca daca nu obtin ceea ce doresc de la persoana iubita nu inseamna ca aceasta persoana nu ii iubeste, aceia care sunt fericiti si cand nu primesc ceea ce cer, si care stiu iubi si fara sa primeasca nimic in schimb…  Cati sunt dintre acestia pe pamant? Putini…

Daca ma voi casatori intr-o zi, va fi cu un astfel de om. De aceea nu il mai rog pe Domnul sa imi dea pe cineva pe care sa ma iubeasca pentru ceea ce sunt eu, si pe care sa-l iubesc pentru ceea ce este el, ci ma rog in schimb sa ma fereasca sa mai ajung cu cineva care nu are capacitatea de a deveni sotul meu in aceasta dragoste binecuvantata care poarta doar bucurie deoarece se ofera mereu, fara a cere nimic in schimb, si nu pentru ca cealalta persoana ar fi egoista, ci doar pentru ca Domnul ne-a cerut ca ceea ce noi am primit in dar, tot in dar sa dam si noi. Iar darurile cele mai frumoase pe care le-am primit de la Dumnezeu sunt viata si dragostea…

Cand unii oameni vad pe cei buni, pe cei cu viata curata si pe cei cari traiesc in dreptate, sugrumati de saracie, amenintati, huliti, abia castigandu-si hrana de toate zilele, iar adesea macinati si de boale lungi si grele si fara nici un sprijin, iar pe inselatori, pe pacatosi si pe cei rai, inconjurati de bogatie, desfatandu-se, imbracati cu haine scumpe, avand multime de slugi si bucurandu-se de slujbe inalte, atunci acesti oameni hulesc purtarea de grija a lui Dumnezeu si spun:”Unde este purtarea de grija a lui Dumnezeu? Unde este judecata cea dreapta? Pentru ce omul cu viata curata si drept este nenorocit, iar cel rau si stricat, plin de toate bunatatile? Pentru ce unul se bucura de atata fericire, iar altul este sarac si lovit de cele mai mari nenorociri? ”

Omul care se indoieste de viata viitoare, nu va putea da raspuns acestor intrebari:acela, insa, care crede in Inviere, va inlatura cu usurinta aceasta hula si va spune celor razvratiti unele ca acestea “incetati de a ascuti limba voastra impotriva lui Dumnezeu, Creatorul vostru! Faptele noastre nu se marginesc la viata de aici, ci ne grabim spre o alta viata cu mult mai lunga, sau mai bine zis, spre una fara de sfarsit. Acolo, saracul, care traieste in dreptate, va primi rasplata nevointelor sale, iar desfranatul si inselatorul va fi pedepsit pentru rautatea lui”.

In adevar, viata de aici este o lupta, un loc de incercare, un stadion, iar viata viitoare este rasplata, cununa, premiile. Dupa cum un atlet trebuie sa lupte in arena cu sudoare, praf, zapuseala, nervi si nevointe, tot astfel si cel drept trebuie sa sufere aici multe si sa le rabde pe toate cu barbatie, daca vrea sa primeasca dincolo cununa stralucitoare.

Iar daca unii se turbura din pricina starii infloritoare in care traiesc cei rai sa se gandeasca la urmatorul fapt:talharii, inselatorii, ucigasii si hotii, inainte de a fi dusi inaintea tribunalului, traiesc in cel mai mare belsug, caci isi fac nenorocirile straine, propria lor buna stare; cand insa sunt judecati, ei sunt pedepsiti pentru toate acestea. Tot astfel si oamenii stricati, cei care intend mese bogate, cei care pasesc cu mandrie pe strada, cei care sfasie pe saraci, cand Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu, va veni cu ingerii Lui, cand va sta pe scaunul sau de judecata si va aduce inaintea Sa pe toate neamurile pamantului si cand ei vor fi adusi goi si despuiati de toata stralucirea lor, fara sa aiba vreun aparator sau ocrotitor, atunci vor fi aruncati fara nici o mila in raurile cele de foc.

Prin urmare, nu ferici pe acestia din pricina belsugului in care traiesc aici pe pamant, ci lacrimeaza din pricina pedepsei ce va sa fie; nu-l plange nici pe cel drept pentru saracia sa ci fericeste-l pentru bogatia viitoare a bunurilor din care va avea parte si inradacineaza in sufletul tau aceasta dovada despre inviere; daca esti, drept, sa cauti sa fii si mai incercat dandu-ti mai mult osteneala pentru nadejdea cea mare a Invierii; iar daca esti rau departeaza-te de rautate, curatindu-te de aceasta prin frica pedepsei ce va sa fie.

Dar poate va zice cineva:”Pe acestea le traim, incercandu-le in viata de aici, pe celelalte, insa le nadajduim; acestea sunt vadite, pe cand acelea nu se vad si sunt departe de noi”.

Chiar daca nu se vad, sunt totusi mai vadite decat cele care se vad. Dar pentru ce spun:mai vadite? Pe acelea poti sa le vezi mai bine decat pe acestea. Acestea trec, dar acelea raman. Pentru aceasta, Apostolul spune:”Deoarece noi n-avem in vedere pe cele ce se vad, ci pe cele ce nu se vad, fiindca cele ce se vad sânt vremelnice, pe cand cele ce nu se vad sunt vesnice”. (II Corinteni 4, 18).

Daca ai spune: “Cum voi putea sa vad pe cele neprevazute, cand pe cele care sânt de fata nu pot sa le vad”, voi incerca sa-ti dovedesc aceasta chiar din cele pamantesti.

In adevar, nimeni n-ar putea dobandi bunurile acestea trecatoare din lume, daca n-ar vedea pe cele nevazute inaintea celor vazute.

De pilda: negustorul, care face negot pe mare, sufera multe necazuri: furtuni, furia valurilor, naufragii, mii de greutati. Dupa necazuri, insa, se bucura de bogatia sa, caci vinde marfurile si face frumoasa afacere. Totusi, mai intai necazurile si apoi marfurile. Marea si valurile se vad de cel care iese din port, negustoria insa nu, caci inca o nadajduieste, nu s-ar apropia de cele prezente, care le vad.

Tot astfel si plugarul; injuga boii, scoate plugul, taie vrazda adanca, arunca semintele, cheltuieste tot ce are, sufera arsita, ploile alte multe neajunsuri, iar dupa toate acestea asteapta sa vada campurile inverzite si aria plina. Si aici mai intai osteneala si apoi rasplata; iar rasplata este nevazuta pe cand oboseala vazuta si aratata. Una se nadajduieste, iar alta este de fata. Totusi, daca plugarul nu s-ar uita mai intai la rasplata cea nevazuta ochilor trupului, nu numai ca nu va injuga boii, nu va scoate plugul si nu va arunca seminte, dar nici nu se va misca de acasa, vreodata pentru aceasta treaba.

Prin urmare nu este oare fara judecata ca in lucrurile vietii sa cauti pe cele nearatate inaintea celor aratate, sa suferi oboseli inaintea rasplatei, sa suferi intai pe cele grele si apoi sa astepti pe cele de folos, iar cu privire la înviere sa te indoiesti si sa ceri rasplati inaintea ostenelei, sa te arati deci mai mic la suflet decat plugarul si negustorul?

Dar si in alta privinta ne aratam mai rai decat ei. Cum? Aceia desi n-au incredere deplina in ce priveste izbutirea intreprinderii lor, cu toate acestea nu dau indarat in fata ostenelilor.

Tu, insa, cu toate ca ai un chezas vrednic de credinta, pe Dumnezeu, totusi nu iei pilda din rabdarea acelora. Plugarul adeseori, dupa ce a aruncat samanta, a lucrat pamantul si a vazut inverzite campurile insamantate, daca vine grindina, sau neghina, sau lacustele, a pierdut rasplata ostenelilor sale si dupa multe sudori se intoarce acasa cu mainile goale.

Tot astfel si negustorul, dupa ce a calatorit mult pe mare, aducand corabia plina, de multe ori, chiar langa port, daca strabate vant puternic si o loveste de stanci, abia scapa cu trupul gol. Indeobste vorbind, in viata se pot intampla la sfarsit asemenea nenorociri. Dar in credintele tale crestinesti nu este asa, ci cel care a suferit multe osteneli, care a semanat evlavia, care a luptat, isi ajunge scopul.

In adevar, Dumnezeu n-a ingaduit nici schimbarii vremurilor, nici furiei vanturilor sa nimiceasca rasplata acestor osteneli, pentru ca ele sunt depuse in ceruri, in vistierii nefurate.

Sa nu-mi spui, asa dar, caci daca cercetezi bine ele sânt nevazute, caci daca cercetezi bine ele sânt mai vazute decat cele pe care le tinem in mâni. Ele isi iau sborul si se duc inainte de a se statornici; schimbarile sânt grabnice, iar stapanirea lor necredincioasa. Aceasta si despre bogatie si despre frumusetea trupului si laolalta despre toate cele ale vietii. De aceea si proorocul batandu-si joc de cei cari traiesc in placeri, cari se innebunesc dupa bani si dupa lux, zice: “Ei le socoteau pe acestea ca unele ce stau si nu fug”(Amos VI, 5).

Dupa cum nu este cu putinta sa prinzi umbra, tot astfel nici lucrurile vietii pamantesti; unele pier la sfarsit, iar altele se pierd inainte de sfarsit, mai usor decat sivoiul. Cele viitoare insa nu sunt asa; nu se schimba, nu imbatranesc, ci infloresc necontenit si raman cu aceeasi frumoasa infatisare. Incat trebuie sa numim lucrurile din lumea aceasta nevazute si neinvederate, trebue sa le numim si necredincioase, caci nu raman la cei cari le iau, ci schimba stapanii, sar in fiecare zi de la unul la altul.

Nu-mi spune: “Cum poate sa invieze iarasi trupul si sa ajunga nestricacios? ”

Cand lucreaza puterea lui Dumnezeu, intrebarea:”Cum”, sa nu se puna!

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Despre învierea mortilor

In romaneste de Pr. D. FECIORU Editura

Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane BUCURESTI, 1943