Îndrăznesc să-Ţi cer milă pentru cei care vor să devină părinţi. La Tine îndrăznesc, să scriu ruga mea, pentru că Maica Domnului fiind, înţelegi suferinţa acestor oameni. Sunt şi ei copii, unii aleargă la Tine, alţii la doctori, alţii la diferiţi vindecători dar iartă-i că încă nu au găsit calea spre Tine. Viaţa de la Domnul vine…şi sfânta Sa iubire constă în viaţa însăşi. Mi-e greu să Te rog, dar îndrăznesc ca un copil care îi cere nevinovat mamei să-i mai dăruiască un frăţior sau o surioară. Eu nu am frăţior sau surioară, dar îi am pe toţi cei din jurul meu…şi îi consider un mare dar.

Te rog Măicuţa dragă, pentru cei care vor să devină părinţi, să-I spui Mântuitorului despre ei…Să dăruiască din iubirea Lui, să ne aducă un frăţior, sau o surioară, să fie ca un crâmpei de soare, zămislit într-un pântece firav, să umple inima de fericire părinţilor, iar nouă să ne fie un frăţior pe care îl vom învăţa să Te iubească.

Mama lui îl va aduce la Fiul Tau, îl va împărtăşi ca pe ceilalţi copilaşi, va vedea toate frumuseţile naturii create de Dumnezeu…dă-le Măicuţa acestor oameni posibilitatea de a fi părinţi. Tu cunoşti cel mai bine bucuria aceasta, şi înţelegi că bucuria venirii pe lume a unui copil, poate schimba multe lucruri.

Roagă-L pe Mântuitorul să creeze o viaţă acolo unde ea lipseşte, unde este dorită cu lacrimi şi suspine. Dă-le lor, bucuria pe care o simt părinţii mei când vreau să-i îmbrăţişez. Dă-le lor să cunoască bucuria de a fi împreună, de a înconjura lumea aceasta ştiind că El este iubirea şi Cel care ne-a dat viaţă.

Poate sunt nevrednică când cer acest lucru..ştiu de păcatele noastre şi de neascultarea noastră faţă de Tine…dar Doamne cum eu cunosc atâtea bucurii de la Tine, dăruieşte această bucurie şi celor care îşi doresc atât de mult un copilaş, să vadă şi el minunile Tale…

Fie voia Ta, dar nu ne lăsa pe noi, nu-Ţi ştiu judecăţile, dar îndrăznesc să Te rog să faci o minune în viaţa celor care vor să devină părinţi!

Urias tinand un leu matur intr-o mana

Dintre asa zisele mistere ale bibliei cele mai cunoscute si controversate sunt legate de existenta oamenilor uriasi si  de disparitia dinozaurilor. Datorita complexitatii celor doua subiecte, in aceasta relatare ne vom ocupa doar cu prima problema: uriasii de demult.

Multe speculatii au ajuns sa se faca pana in zilele noastre pe seama uriasilor, incat s-a ajus sa se spuna ba ca erau extraterestri, ba un soi hibrid intre oameni si extraterestri, ba ca nu ar fi existat deloc si ca ar fi fost doar mituri.

Dar iata ce ne dezvaluie Sfanta Scriptura, fiind pomeniti pentru prima oara in Cartea Facerii:

“În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6:4)

Mai departe Sfanta Scriptura pomeneste de uriasi in Cartea lui Baruh:

“O, Israele! Cât este de mare templul lui Dumnezeu şi cît de întins locul stăpânirii Lui!  Mare este şi n-are sfârşit, înalt şi nemăsurat!   Acolo au fost uriaşii cei vestiţi, înalţi la statură şi iscusiţi în război. Nu pe aceştia i-a ales Dumnezeu, nici calea ştiinţei nu le-a dat; Pierit-au pentru că n-au avut înţelepciune; pierit-au prin nebunia lor.” (Cap. 3: 24-28)

Din cele spuse mai sus putem sa extragem primele atribute ale uriasilor: faptul ca erau vestiti datorita vitejiei lor si iscusiti la razboi. Iar in Deuteronom (cap. 3:11) este descris patul regelui Og, unul din uriasii vremii:

“Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, şi astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coţi şi lat de patru coţi, coţi bărbăteşti”

Transformand cotii in metri pentru o mai buna intelegere, rezulta ca patul avea lungimea de 4 metri si jumatate. Luand o marja (considerabila) de un metru pentru confortul regelui, conchidem ca acesta avea cel putin 3 metri si jumatate in inaltime.

Deasemenea, vedem in cele ce urmeaza ca multi uriasi au murit datorita Potopului, caci au trait in nelegiuiri ca si ceilalti oameni:

“Că Tu eşti Cel Care ai făcut toate şi toate le stăpâneşti; Doamne, drept eşti, Cel care judeci pe cei care cu semeţie şi cu trufie se poartă. Tu pe cei care mai înainte au făcut strâmbătate, între care şi uriaşi erau, care intru vitejie şi întru îndrăzneală nădăjduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apă nemăsurată.” (Cartea a 3-a a macabeilor, 2:3-4)

In continuare vom analiza unul dintre cele mai celebre episoade ale Vechiului Testament care abunda in descrieri fizice: cel al luptei dintre David, placutul lui Dumnezeu, si uriasul Goliat:

David si Goliat

“Atunci a ieşit din tabăra Filistenilor un luptător cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statură de şase coţi şi o palmă. Pe cap avea coif de aramă şi era îmbrăcat cu platoşă în solzi; greutatea platoşei lui cântărea cinci mii de sicli de aramă; În picioare avea cizme cu tureci de aramă şi la umăr purta un scut de aramă. Coada suliţei lui era ca sulul de la războaiele de ţesut, iar fierul suliţei era de şase sute sicli de fier, şi înaintea lui mergea purtătorul lui de arme.” (Regi I 17:4-7)

Din cele aratate in Sf. Scriptura despre infatisarea lui Goliat vedem ca acesta avea inaltimea de aproximativ 3 metri. Cat despre greutatea sa, pentru a o afla ne vom folosi de un “urias” mai apropiat zilelor noastre, adica de  Robert Pershing Wadlow (suferind de gigantism) care, la varsta de 22 de ani, avea inaltimea de 2.72 m si o greutate de 220 kg. Pastrand proportia inaltime-greutate a lui Robert Pershing,  putem conchide, prin regula de 3 simpla, ca uriasul nostru Goliat avea greutatea corporala de cel putin 250 kg.

Despre echipamentul sau, prin transformarea siclului in kilogram, putem afla ca: platosa sa cantarea nu mai putin de 57 de kilograme. In plus mai era echipat si cu coif de arama, cu cizme cu tureci de arama, iar pe unul din umeri purta un scut de arama, “iar fierul suliţei era de şase sute sicli de fier” (varful) echivaland cu 7 kilograme, deci cu totul, sulita lui ar fi cantarit cu siguranta peste 12-13 kilograme pentru ca este de trebuinta un lemn dens si rezistent pentru a sustine in varf o astfel de greutate fara sa se rupa sulita la tensiunile generate in fibra lemnului din timpul manuirii.

Tinand cont ca Goliat era echipat si cu sabie, dupa cum ne arata Scriptura:

“Atunci David a alergat şi, călcând pe filistean, luă sabia lui şi, scoţând-o din teacă, îl lovi cu ea şi-i tăie capul; Filistenii, văzând că uriaşul lor a murit, au fugit.” (Regi I, 17:51)

putem spune, fara sa exageram, ca tot echipamentul de lupta al lui Goliat cantarea in jur de 100 de kg, poate si mai mult. Deci, cu tot cu arsenalul de lupta Goliat cantarea aproximativ 350 kg. Un colos! Si pentru ca un echipament cu o astfel de greutate sa fie purtat intr-o lupta, unde este nevoie de viteza, agilitate si rezistenta putem sa lasam mintea noastra sa gandeasca liber cam cata forta aveau uriasii si de ce erau atat de vestiti si iscusiti in razboi. Pur si simplu erau infricosatori datorita inzestrarii fizice.

Robert Pershing Wadlow (2,72 m)

Trebuie sa facem insa, in cele ce urmeaza, o deosebire clara intre uriasii de demult si “uriasii” zilelor noastre. Pentru ca cei dintai asa au fost plamaditi de Dumnezeu, asa i-a zidit Domnul in structura lor genetica, ca sa creasca uriasi si sa fie puternici iar ”uriasii” din ziua de astazi, majoritatea fiind bolnavi din cauza glandei pituitare, ce perturba secretia hormonilor de crestere, sunt efecte nefiresti ale naturii umane.

Din cercetarile rezultate in ultimii zeci de ani de studii s-a aratat ca boala gigantismului are multe manifestari negative asupra suferindului. Astfel, majoritatea pacientilor au simptome neurologice si musculo-scheletice, care includ cefaleea, compresiunile nervoase si paresteziile – frecvent datorate sindromului de tunel carpian -, slabiciunea musculara si artralgiile (implicand in special umerii, spatele si genunchii). Hipertrofia cartilajelor si cresterea osoasa excesiva determina frecvent artrita degenerativa, cifoscolioza si, uneori, stenoze de canal medular.

Datorita cresterii excesive se produc modificari ale scheletului, cum ar fi osteoporoza (boala degenerativa a oaselor foarte dureroasa ). Musculatura gigantului este la început bine dezvoltata, permitând performante fizice dar dupa o scurta perioada de forta fizica, urmeaza etapa de slabiciune musculara, cu scaderea rezistentei la efort si la boli infectioase. Pot apărea transpiraţii abundente, oboseală permanentă, tulburări cardiace si creşterea tiroidei. Din toate aceste cauze, cel mai adesea gigantii nu ating vârsta de 40 de ani.

Dar iata ce ne spune Sf. Scriptura despre uriasul Goliat:

“Atunci David a zis către Saul: “Să nu se împuţineze nimeni cu duhul din pricina lui; robul tău se va duce şi se va bate cu acest filistean!” A zis Saul către David: “Tu nu vei putea să mergi împotriva acestui filistean, ca să te baţi cu el, căci eşti încă un copilandru, iar acesta este ostaş din tinereţile lui.“

Deci Goliat, era trecut cu siguranta de varsta tineretii, si inca era un ostas la fel de puternic, si de temut. Tinand cont ca numai drumul de marsaluire pana in locurile unde se tineau bataliile, era un efort considerabil si o risipa mare de energie din partea soldatilor, nu incape nici o indoiala ca Goliat, implicit uriasii vremii lui, nu aveau nici o legatura cu uriasii zilelor noastre care au ajuns astfel dintr-un dezechilibru hormonal, dovada stand numeroasele efecte secundare de slabanogire si neputinta ce nu puteau sa-si aibe locul si rostul in randul unor razboinici.

De asemenea, din studiile si cercetarile medicinei moderne, acromegalia si gigantismul reprezinta o afectiune rara, cu o prelevanta de 50-70 cazuri la un milion de indivizi si o incidenta de 3-4 cazuri/milion pe an.

Dar iata ce ne dezvaluie Sf. Scriptura despre numarul uriasilor:

“Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: “Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor” (Numerii, 13:33-34)

Iara-si putem vedea clar ca uriasii erau un neam aparte, erau bine definiti ca natie de restul oamenilor. Si ce marturie cutremuratoare: “si nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor”

Si mai clar de-atat reies lucrurile din urmatele pasaje biblice:

“Ascultă, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca să intri şi să cuprinzi popoare mai mari şi mai puternice decât tine şi cetăţi mari cu ziduri până la cer, Precum şi pe poporul cei mare, mult la număr şi înalt la statură, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit spunându-se: Cine se va împotrivi fiilor lui Enac?” (Deuteronom 9:1-2)

“Căci Olofern al lor n-a fost doborât de tineri voinici, şi nici feciorii uriaşilor nu l-au lovit pe el, şi nici nu i-au stat împotrivă oameni înalţi ca munţii, ci Iudita, fiica lui Merari, l-a dezarmat cu frumuseţea feţei ei.” (Cartea Iuditei 14:20)

Deci vedem ca uriasii erau multi la numar, erau un intreg popor, cu tinuturi si cetati ale lor, fiind si foarte temuti de popoarele vecine.

Istoria mai putin indepartata pomeneste si de Gigantii din Patagonia. Iata ce marturisire scrisa avem lasata de geograful si istoricul Antonio Pigafetta, unul din putinii supravietuitori ai primei incercari de a inconjura pamantul la anul 1522 d. H., in frunte cu celebrul explorator portughez, Fernando Magellan:

„Intr-una din zile, am zarit la tarm un barbat de o statura uriasa care canta, dansa si isi arunca praf deasupra capului. Capitanul a trimis la mal unul dintre marinari, care sa execute acelasi miscari ca un semn de pace. Dupa ce a facut toate acestea, omul l-a adus pe gigant pana la marginea unei insule acolo unde capitanul ii astepta. Atunci cand gigantul a juns in fata capitanului a fost atat de uimit incat ne arata prin semne ca suntem veniti din ceruri. Era atat de inalt incat de abia ii ajungeam pana la mijloc.”

Iata, pentru cei care se indoiesc de cuvintele Sfintei Scripturi, ca la Dumnezeu totul este adevar, Dumnezeu insusi fiind Adevarul, Calea si Viata. Multe sunt tainele lumii,  ale creatiei, dar trebuie sa intelegem ca toate sunt date spre mantuirea omului si spre apropierea de Dumnezeu, de aceea cand vrem sa cunoastem din minunatiile plamadite de mainile Sale, este de trebuinta sa venim cu multa smerenie iar nu cu iscodire vicleana si fara de folos. Ca asa s-au mandrit multime de oameni cu iscusinta mintii lor, dar i-a lasat Dumnezeu sa orbecaie in intunericul lor, inflorind tot felul de fantezii bolnave, de la supa primordiala pana la milioanele de ani evolutioniste.

Iată si o galerie de poze cu oameni giganţi:

#gallery-1 { margin: auto; } #gallery-1 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 25%; } #gallery-1 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-1 .gallery-caption { margin-left: 0; }

 

O listă de link-uri către site-uri care dezbat problema giganţilor în biblie

Am dezgropat uriasi cu mana mea, in 1950

Uriasii din Romania si America de Nord

Classical Giants

Giant Human in Fiji

Giant Humans and fossil evidence

Giants in Ancient Arizona

Giants in the Middle East

Giants in History

Giants in Western Europe – some references

Giants of the Royal

Giants Roamed North America

Kossuth Giant

Skulls of Giants

World’s Largest Female Giant Mummy – Ripley’s

M-am gândit să  scriu astăzi despre semănători, m-am dus cu ideea nu foarte departe, şi anume până la tăranii care prin truda mâinilor bătătorite, aduc hrană binecuvântată pe mesele lor şi nu numai. Cum bine spuneau Sfinţii Părinţi: “munca este rugăciunea mâinilor”. Şi ce oameni minunaţi sunt aceştia…

De aici nu a mai fost decât un pas până la pilda Mântuitorului, despre semănători…aceea celebră cu sămânţa care rodeşte numai dacă ajunge pe pământ bun. Aşa şi cu semănătorii de suflete. Nu ştiu de unde mi-a venit în minte expresia asta, dar ştiu că sămânţa sufletească rodeşte numai în inima curată şi îndreptată spre Dumnezeu.

La fel cu sămânţa cea roditoare, care a fost semănată de omul bun, prinde viaţă doar pe ogorul cel roditor, şi sămânţa, care de data aceasta e cuvântul cel bun, semănată de Dumnezeu în suflete, prinde viaţă doar în cele bune. Şi aici îmi mai vine în minte o pildă, aceea cu sămânţa cea bună şi neghina.

Omul cel bun seamană în jurul lui, doar sămânţă bună, iar omul cel rău seamănă pe ogorul şi în jurul lui doar neghină. Bunul Dumnezeu să înmulţească sămânţa cea bună în sufletele noastre, ca noi, la rândul nostru s-o înmulţim în jurul nostru

In mod paradoxal ne referim la moarte ca la ceva iminent in viata noastra, dar totusi aceasta nu exista. De ce? Pentru ca Domnul Hristos a primit-o cand a luat asupra sa greutatea pacatului, toata frica si neputinta umana (aducere aminte de rugaciunea din Gradina Ghetsimani) si moartea l-a insotit pe Domnul Hristos pana pe cruce unde a fost invinsa de propria actiune de a muri, caci cu moartea a murit si greutatea pacatului, s-a infrant puterea satanei, s-a resfintit intreg pamantul prin noua lege, intreg universul s-a supus mortii Domnului ca pe urma sa se bucure de haina invierii, si intreaga natura “canta” Creatorului Sau neincetat iar omul a iesit de sub blestemul si robia pacatului.

Este oare atunci moartea o cale de pierire totala? Nu! Moartea este viata, caci a adus la viata intreaga creatie la rostul ei cel dintai de dinainte de caderea lui Adam si Eva. De greutatea pacatului s-au izbavit oamenii prin moartea Domnului Hristos ca noi sa traim moartea ca pe o nadejde a Invierii celei vesnice si nu spre a ne cufunda in deznadejde. La Prohodul Maicii Domnului se canta: “Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

Deci dupa patimile lui Hristos numim moartea nu moarte, ci adormire. Maica Domnului pentru noi a adormit, nu a murit. Fizic este cu trupul neinsufletita, dar vie permanent cu sufletul si cu rugaiunile ei. A adormi nu este sinonim cu a muri. Adormirea aici presupune si o sculare din somn, deci Inviere. Deci moartea este adormire care presupune nadejde in trezire spre viata vesnica.

In zilele noastre cea mai grava moarte este cea a constiintei, caci omul acela traieste haotic si in placeri trecatoare, dar bunul Dumnezeu rabda mult spre a vedea daca acela se trezeste si vine la Dansul. In fiecare adolescent departat de Dumnezeu vad o sete mare de cunoastere a lui Hristos, dar din teama de a se trezi vreo remuscare renunta la a cerceta si se multumeste cu tranchilizarea constiintei pentru mult timp, adica cu uitarea lui Hristos pana ce din nou aude un clopot de biserica, o slujba, un om vorbind de Dumnezeu, adica pana ce aude de fapt glasul lui Dumnezeu intransul care striga: “Vino la Mine! Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” Omul de azi are nevoie de un medicament pe care ceilalti uita sa il ofere (iubirea) si atunci inima se raceste…dar acest medicament, negresit fratii mei, il gasim cu totii la Dumnezeu, caci El nu priveste defectele noastre fizice, sufletesti si nici nu ne judeca dupa ele, ci priveste nevoia noastra de a ne implini iubind, ca moartea sa devina viata prin noi, prin fiecare! Amin

Omul, de la inceputul caderii pana la sfarsitul lumii, este omul grijilor desarte. Aceasta pentru ca s-a rupt prin pacat de legatura dragostei cu Dumnezeu, legatura care il facea implinit in toate, si lipsit de orice adiere a raului. In rai, ingerii si sfintii nu au nici o grija, caci nimic necurat nu sta in imparatia cerurilor, numai noi cei de pe pamant avem griji.

Mai cu seama omul necredincios, sau putin credincios traieste in grija fiecarei clipe. Griji ne facem toata ziua despre orice, dar majoritatea temerilor sunt inchipuite si mult exagerate in mintea noastra: griji despre servici, bani, scoala, sanatate, copii si siguranta.

Insa tot omul care isi face griji, si le face pentru ca nu are incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de oameni. Si le face tot omul orfan de Dumnezeu, pentru ca asa sunt orfanii, se simt mereu singuri in incercarile vietii.

Desi ne rugam mai mereu, ca Dumnezeu Tatal sa ne poarte de grija si sa ne fereasca de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, totusi noi mai degraba incercam sa ne purtam noi de grija in loc sa ne lasam in voia Sa. De aceea ne punem la casa usa metalica cu sistem de siguranta si eventual alarma, de aceea ne facem tot felul de asigurari de viata, asigurari casco la masini, asigurari de sanatate sau alte lucruri, de aceea cautam mereu sa ne protejam pe noi si lucrurile noastre, asemanandu-ne adesea cu femeia din povestea lui Creanga cu drobul cu sare:  Ne fatarnicim ca suntem in tot felul de pericole si ne plangem de mila degeaba. Dar siguranta adevarata ne-o ofera doar Dumnezeu, pentru ca el este singurul in stare sa ma izbaveasca din orice necaz.

Tot de aceea facem uraciunea ferelii de a face copii in casatorie, folosind tot felul de lucruri care impiedica rodirea. Si de aceea tinerii fara prieten(a) isi cauta prieteni dupa prieteni pana si in discoteca,  de parca ar participa la concursul: “cu cat cauti mai mult cu atat mai multe sanse ai sa gasesti”, chiar daca se roaga Domnului sa le dea pe acel cineva care sa ii insoteasca toata viata. Insa Dumnezeu ne smereste mereu si ne arata ca ceea ce ne este de folos vine doar de la El, doar cum trebuie si doar atunci cand trebuie. Si tot ceea ce trebuie sa facem noi este sa avem rabdare si incredere in purtarea Sa de grija.

Am sa va dau un exemplu, despre cum lipsa increderii in Dumnezeu duce la pacat. Ieri dimineata, inainte sa plec la serviciu, mi-am amintit ca tin niste bani in casa (un rest de salariu) si m-am gandit sa iau banii cu mine si sa-i duc in alta parte ca poate cumva s-ar putea intampla sa-mi sparga cineva casa si sa-mi ia banii.

Apoi constiinta mi-a dat o palma: “Nu te rogi tu mereu Domnului sa-ti poarte de grija si sa te fereasca de toate relele? Pentru ce dar porti griji desarte ca cineva iti poate sparge casa?”…si-atunci am lasat banii frumos in locul lor pentru ca stiu ca Domnul are grija de mine. Altfel daca i-as fi luat as fi fost si ipocrit, pentru ca daca m-am rugat ca Domnul sa-mi poarte de grija eu acum defapt imi port eu singur de grija. Din intamplarea aceasta se vede ca sunt si iubitor de arginti si cu griji inchipuite, neavand incredere deplina in Dumnezeu.

Dumnezeu insa ne ingrijeste cu mult mai mult decat ingrijeste o closca de puii ei, si  a-ti vazut doar ce mama devotata este o closca. Acorda puilor tot timpul si toata atentia sa, le da tot ceea ce este de folos, isi pune viata in pericol pentru ei, ii incalzeste noaptea de frig si ii aduna pe toti sub aripile ei protectoare si pline de dragoste. Oare Dumnezeu nu face cu mult mai mult de-atat? De aceea Sfantul Ioan de Kronstadt ne indeamna asa: “Bizuie-te pe ajutorul Său la modul absolut.”

Noi insa avem de ales: ori ne purtam noi de grija, ori il lasam pe Dumnezeu sa ne poarte de grija in timp ce noi avem grija de poruncile lui, pentru ca o vorba spune frumos: Ai grija de ceea ce-i este drag lui Dumnezeu si Dumnezeu va avea grija de ceea ce-ti este drag tie. Lui Dumnezeu ii este draga o vietuire dupa poruncile Sale, deci daca o ducem pe aceasta, ii ingrijeste Dumnezeu si pe cei dragi ai nostri si casa noastra, si pe noi insine si tot ceea ce ne-a dat.

Un alt lucru pe care mi-l spunea parintele duhovnic era: “sa nu te arunci singur in pericole si sa-l ispitesti pe Dumnezeu sa te pazeasca”. Daca eu conduc masina iresponsabil, cu viteza, neregulamentar si fac tot felul de manevre ca sa arat ca Dumnezeu imi poarta de grija indiferent de ceea ce fac, asta inseamna ca ma arunc singur in pericol si pot oricand sa fac o prostie. Dumnezeu ma pazeste o data, de doua ori, de 10 ori, de 100 de ori poate, dar isi va lua mana de pe mine odata si voi cadea, ca sa vad ca ceea ce fac nu fac bine.

Trebuie sa ma pazesc si singur atat cat pot eu, si restul cat nu sta in putinta mea, ma va pazi Dumnezeu.

Nu intamplator am ales aceasta imagine, pentru ca asa cum un copilas nu poate face nimic fara mama sa, si are nevoie de atentie din clipa cand s-a nascut, secunda de secunda, asa si noi avem nevoie de Dumnezeu la fiecare miscare.

Bebelusul nu poate manca singur, nu poate merge singur, nu poate adormi singur de multe ori, nu se poate imbraca singur, nu poate invata sa vorbeasca fara mama, nu poate face aproape nimic prin puterile lui. Copilasul face tot prin mama… asa sa facem si noi: totul prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pentru ca fara Dumnezeu nu putem sa facem nici o iota de bine

Biserica pastreaza Traditia, iar Traditia uneste si intareste Biserica. Dupa moartea ultimului Apostol, viata in Duhul nu s-a imputinat, caci Mantuitorul fagaduieste Apostolilor si urmasilor acestora ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor si Duhul Sfant ii va ajuta sa inteleaga tot adevarul si sa-l apere nestirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Traditie s-a numit si tinerea de minte vie a Bisericii. Traditia fiind viata Bisericii, Biserica e spatiul Traditiei.

Care e rolul Bisericii fata de Descoperirea dumnezeiasca si deci si fata de Sf. Traditie?

Biserica e pazitoarea, talcuitoarea si propovaduitoarea fara gres a Descoperirii dumnezeiesti si, prin aceasta, si a Traditiei. Ea pastreaza si sustine unitatea si identitatea credintei. Sf. Irineu ne da amanunte pretioase in aceasta privinta: «Biserica, zice el, dupa ce a primit, cum am spus, aceasta propovaduire si aceasta credinta, macar ca e raspandita in toata lumea, le pastreaza cu grija, ca si cum ar locui intr-o singura casa. De asemenea ea crede Apostolilor si Ucenicilor acestora, ca si cum ar avea un singur suflet si aceeasi inima. Ea predica acestea in armonie cu Apostolii, invata si transmite ca si cum ar avea o singura gura. Desi in lume limbile sunt deosebite, puterea Traditiei e una si aceeasi.

Dupa cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul si acelasi in toata lumea, tot asa si propovaduirea adevarului se arata pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii care vor sa vina la cunostinta adevarului. Nici cel tare in cuvant dintre intaistatatorii Bisericilor nu va spune altceva, decat aceste invataturi, caci nimeni nu este mai presus de invatatorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab in cuvant nu va imputina Traditia. Credinta fiind una si aceeasi, nici cel care e in stare sa vorbeasca mult despre ea nu o sporeste, nici cel ce vorbeste mai putin nu o imputineaza»51 (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G.”VII, col. 552 3 – Invatatura de credinta crestina ortodoxa).

Biserica sta pe Traditia Apostolilor si o marturiseste ca aflandu-se pretutindeni, in viata ,si lucrarea ei. Prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora, Traditia se infatiseaza ca universala si neintrerupta52 (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru si Pavel, “avea Traditia in fata ochilor”53 (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neintelegerilor din Biserica de la Corint, el a innoit credinta si Traditia pe care le primise de curand de la Apostoli54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Traditiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au facut episcop in Smirna, si care a avut legaturi cu multi dintre cei care au vazut pe Hristos. El a propovaduit totdeauna lucrurile pe care le-a invatat de la Apostoli55 (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat. In care Apostolii au adunat toate cele ale adevarului si din care oricine poate sa-si ia bautura vietii.

Mai jos am extras o parte din marturiile celor care s-au luptat cu aceasta patima groaznica. Specificam ca toate marturiile le gasiti la noi pe site, la rubrica de comentarii a articolelor: Cum scap de patima masturbarii?, Cum am scapat de masturbare? Efectele masturbarii intre mit si realitate si  Masturbarea – boala tinerilor de astazi. Ne cerem iertare daca cititorii carora le-am strans mesajele in acest articol, se simt stanjeniti de aceasta situatie, dar ne-am gandit ca raul care i-a tras in jos din pricina acestei patimi, sa se intoarca in bine, tragandu-i acum pe ei si pe multi alti tineri spre limanul firesc, spre a se pazi si a fugi de acest pacat cu toata puterea.

Omul: “De ce crede’ti ca am nimerit si eu pe acest site ?!!!…..am deja 27 de ani…nu’mi vine sa cred ! (nu sunt casatorit si nu am o relatzie stabila inca) Sunt un exemplu viu (inca) a ceea ce inseamna consecintzele masturbarii (o experientza pe care n’as fi dorit s’o am, si deseori ma intrebam dc altora nu le’a fost dat ci doar mie…e CRUCEA mea…dar vad ca mai sunt oameni care au devenit constientzi si cer ajutorul), ….

Si va rog mult, pe totzi ceilaltzi….nu mai comentazi asa usor dak nu ati gustat din “bucuriile” acestei boli trupesti si sufletesti (si sper sa va pazitzi …nici cu gandul sa nu ganditzi la cat de placut ar fi….sau nici macar sa nu incercatzi asta vreodata)!

Imi amintesc…ca mi se intampla sa ma “scap” in mod inconstient poate cand eram mai mic, dar am constientizat ca e un pacat abia pe la 12 ani cand niste baietzi mai mari mi’au zis ca ei fac in mod voit asta, ca e un lucru bun si mi’au explicat cum se face! Si de atunci viatza mea a inceput sa se intunece treptat…erau perioade in care faceam de mai multe ori pe zi, saptamani intregi la rand…si in timpul BAC’ului! Cum sa te mai potzi concentra la examen frate ?!! Consecintze ????????????????????????

Examene pierdute sau rezultate f slabe la facultate….izolarea sociala, mi s’a accentuat egoismul, si am probleme cu memoria asa cum am gasit scris pe site! De asemenea imi place sa fug de orice responsabilitate sufar de dubla personalitate…ma ascund, ma furisez! Sa mai spun si de relatiile cu fetele ?!!!!:) …foarte, f dificil…ajunsesem sa vad fetele ca pe niste adversare ! Iar internetul a contribuit enorm de mult la “dezvoltatrea” acestei patimi…..de prin 2000 pana astazi cred ca am ajuns sa vad cele mai scarboase spurcaciuni sexuale pe care le poate face fiintza umana in aceasta lume fizica!!! ….dar binentzeles eu stau la adapostul ecranului LCD…nu ma pot “murdari”…oare ???!!!!!!!!!” (Cum scap de patima masturbarii)

Sergiu: “Ajutati-ma si pe mine va rog sa scap de acest cumplit pacat…e foarte greu sa ma las de el..a devenit o patima care ma macina de multa vreme..il practic de la 17 ani si au trecut ani buni de atunci…offf nu stiu ce sa ma mai fac..au fost perioade de cateva saptamani si chiar luni knd am renuntat dar apoi am inceput iar sa pacatuiesc…ma simt atat de inutil, de murdar si gol in suflet..am fost si la preot si m-am spovedit, imi parea tare rau..nici nu va imaginati cata rusine mi-a fost si cu toate astea diavolul a reusit din nou sa ma corupa… am renuntat la multe pacate, la bautura etc etc dar la asta simt k mi-e imposibil…” (Cum am scapat de masturbare)

Girl: “…citind toate astea…si stiind ca fac acest pacat…de cand eram…foarte mica…vreau sa il marturisesc…dar…as vrea sa stiu daca se da Sfanta Impartasanie..odata ce marturisesti pacatul. Imi doresc din tot sufletul..sa ma …eliberez de….povara asta…pur si simplu imi arde sufletul…Multumesc.” (Cum am scapat de masturbare)

Mitrutza: “Sunt fata si pentru prima data recunosc ca ma masturbez aproape zilnic. Practic acest obicei de la 13-14 ani si pot spune ca sunt dependenta. Nu reusesc sa am o relatie normala cu un barbat. M-am izolat aproape complet de lumea reala. Traiesc intr-o lume imaginara si nu las pe nimeni sa se apropie de mine. Am inceput sa cad in depresii tot mai des. Plang aproape zilnic. Vreau o mana de ajutor, pt. ca simt ca explodez. Recunosc ca mi-am pierdut increderea in Dumnezeu in adolescenta. Am fost un copil traumatizat si tot timpul il acuzam pe Dumnezeu pt tot ceea ce mi se intampla. Nu mi se parea drept ca toti ceilalti copii sa aiba o copilarie normala si eu nu. Ma rugam in fiecare seara la D-zeu sa se termine calvarul de acasa, dar nimic. Il invinovateam pt tot ceea ce mi se intampla.

De un an de zile exista un prieten in viata mea care incearca sa-mi intinda o mana de ajutor. El a reusit sa ma faca sa incep sa am din nou incredere in D-zeu, dar cred ca este prea tarziu. Simt ca sunt pierduta si ca niciodata nu voi putea pasi in lumea reala. Cat despre masturbare, imi afecteaza viata. Din cauza asta nu pot avea o viata normala. Vreau sa scap de acest viciu, ma straduiesc si sper sa reusesc. Cred ca acesta este primul pas. Recunoasterea!! E un lucru mare ce am facut azi, dar chiar vreau sa schimb ceva in viata mea si sper, cu ajutorul lui Dumnezeu sa reusesc” (Efectele masturbarii intre mit si realitate)

Saurian: “Am citit articolul la o oră, două după ce m-am masturbat. Şi eu ca şi majoritatea tinerilor creştini ortodocşi ce au problema asta ( şi sunt conştienţi că e o problemă ) nu reuşesc să mă las. De la vreo 12 ani am găsit joaca asta şi atunci nici nu eram cu biserica ( acum am 22 ani ). Când am găsit pe Hristos am avut o perioadă de linişte de aproximativ un an după care din obsesia mea după o fată şi frica de singurătate patima asta iarăşi m-a biruit şi s-a întâmplat cum spune Hristos în Evanghelie că a devenit mai năvalnică. Spovedit, rugăciune, luptă şi nimic. E drept că momentan am şi alte necazuri pe cap dar … m-am săturat de asta. Deja am început să am şi probleme trupeşti de la patima asta aşa că şi bucuria a avea o familie e pusă în pericol. Nu ştiu ce mă voi mai face…” (Cum scap de patima masturbarii)

Lucian: “Salut! [...] .M-am saturat de aceasta lupta cu pacatul, cu raul .Nu mai suport, nu ma mai suport… Ma urasc asa mult, sunt slab si neputincios in fata ispitelor.” (Cum scap de patima masturbarii)

Trecatorul: “pt OMUL sau CIP…din ceea ce am citit in raspunsurile tale….ma regasesc si eu…de fapt 100% ..parca as fi scris eu…as vrea sa mai vb cu tine” (Cum scap de patima masturbarii)

Mrd: “Salutare,

Masturbarea (onania) este una din radacinile marilor frustari din viata mea. Cand s-a intamplat prima oara aveam 13-14 ani. De atunci am simtit cum ma degradez mereu, cum linistea mea e roasa de acest pacat. Dupa cativa ani au inceput sa apara si “roadele”: memorie scurta, pierderea puterii de concentrare, nervozitate, anxietate, rusine, neliniste, scarba de mine… Nu trebuie sa fie intelectual ca sa-ti dai seama ca ce faci e rau… Constiinta e cea care te indruma in viata. Am aflat mai apoi ca ea este vocea lui Doamne Doamne sadita in noi. Citind scrieri ale sfintilor parinti, invataminte ale urmarilor nefaste ale onaniei am realizat starea dezolanta de degradare in care ma aflam.

Am inceput sa lupt inca de la 14 ani cu acest pacat, pentru ca odata savarsit, stie el Aghiuta ce sa faca sa te atraga din nou in el… 5 ani mi-au trebuit sa am curajul sa-l marturisesc, insa sentimentul rusinii a fost incomparabil cu cel al eliberarii pe care l-am simtit, ca o binecuvantare. In nemarginita lui bunatate, Dumnezeu m-a ajutat desi stia ca o sa mai cad… 6 ani s-au scurs de atunci si cand imi zic ca am scapat si sunt puternic, El ma lasa de capul meu sa-mi arate cat de slab sunt si neajutorat, pentru ca mandria este o alta patima ce-ti descompune sufletul.

E greu sa te lepezi de aceasta patima rusinoasa si e dureros sa vezi cum societatea de azi promoveaza gunoaie morale ca valori adevarate.

Sa ne dea Domnul rabdare sa platim pentru faptele noastre aici pe pamant si sa ne rugam unii pentru altii.” (Cum scap de patima masturbarii)

Anonim: “Din pacate si eu sunt o victima acestui pacat si oricat de mult as incerca sa nu il mai repet nu pot sunt dependent cum spunea cineva ….as dori daca se poate sa imi spuneti daca pot sa ma destram de acest pacat si cum as putea…..” (Masturbarea – boala tinerilor de astazi)

Robert: “Doamne ajuta! Vreau sa va marturisesc ca si eu am fost stapanit de patima aceasta timp de aproape 15 ani. Constientizam ca nu este in regula ceea ce fac dar niciodata nu am reusit sa ma las. Pe vremea aceea nici credincios nu eram deci nu percepeam ca ceea ce fac este un pacat.

Probleme din aceasta cauza cu duiumul, s-au spus deja toate mai sus. La prima spovedanie de acum cativa ani evident ca am fost biruit de rusine si nu am spus pacatul. Dumnezeu a fost bland cu mine, dupa obicei, dar totusi a permis sa urmeze o perioada de cateva luni in care constiinta ma facut harcea-parcea… Am ajuns in situatii de genul ca ma masturbam si plangeam iar apoi cadeam la icoana si ma rugam Maicii Domnului si Sfantei Maria Egipteanca sa mijloceasca pentru mine…

Cu ajutorul Domnului am primit curaj si am spovedit pacatul. A trecut de atunci mai bine de un an si cu ajutorul lui Dumnezeu nu am mai cazut. Ispite au fost si sunt in continuare cu duiumul dar ma ajutat Dumnezeu si nu am cazut. Am in continuare vise erotice, i-mi poposesc ochii pe formele femeilor, am ganduri… ce mai, meniul complet. Nadajduiesc ca cu pocainta curata, canon si ajutor de la Domnul si de la sfintii sai sa ma mantuiasca si pe mine, pacatosul. Nu este usor sa cureti atatia amar de ani de vietuire in pacat, trupul si mintea este obijnuita deja cu fel de fel de anomalii. Precum spune Cuviosul Paisie, am dat drepturi diavolului si el are acum portite pe unde sa ma atace.

Mantuitorul meu,

Astazi m-am gandit sa-ti scriu din nou… de la ultima scrisoare pe care Ti-am trimis-o s-au intamplat multe, multe lucruri pe care vreau sa le uit si sa o iau de la capat pe calea cea stramta catre Tine. Sunt istovit, Doamne, simt ca uneori ma prabusesc, nu pot face fata navalirii pacatelor asupra mea, ma simt infrant si cad. Traiesc intr-o lume mare, traiesc langa fapturile pe care Tu le-ai zidit, dar, Doamne? De ce se schimba omul? De ce trebuie omul sa cada?

Lumea simt ca nu-mi ofera nimic, nu-mi umple inima de bucurie precum faci Tu, Iisuse… si, stii? Imi este greu si plang, gandind ca lacrimile imi vor spala pacatele si gandurile ce ma impresoara si ma tulbura. Dar eu stiu un lucru, Bunule! Stiu ca Tu esti cu mine, stiu ca Tu nu ma parasesti nici atunci cand ma prabusesc si esti cu mine si astepti pocainta mea, o pocainta sincera, un suspin al inimii si o durere care sa ma intoarca catre Tine. Ma gandesc Doamne ca sunt slab si neputincios si in gand imi vine dezanadajduirea, ma gandesc ca odata cazut nu mai am speranta pentru mantuire, dar ma insel amarnic, eu stiu tot de la Tine ca daca ma pocaiesc si daca imi pare rau pentru pacatele mele voi dobandi iertare, si Doamne, Te rog, IARTA-MA!

Iti spuneam in prima scrisoare ca uneori ma apuca un dor de Tine, un dor care ma strapunge, dar sa stii ca m-am gandit si la starea de indiferenta pe care o am fata de Tine atunci cand pacatuiesc si ma doare, pentru ca Tu nu esti indiferent cu mine, Tu ma iubesti sincer si ai face orice sa-mi fie bine. Eu sunt slab si neputincios, dar, Doamne sa nu uiti ca eu Te iubesc si ca sunt faptura mainilor Tale, nu sunt vrednic de nimic, Mantuitorul meu drag, nu sunt vrednic nici de farmitura de iubire pe care Tu mi-o dai. Dar stiu ca nu este numai o firmitura, ci este o mare si o neinfinita iubire pe care Tu o ai fata de mine si de semenii mei. Ma uit in jur, Doamne, cum sufera lumea si Tu vezi ca lumea sufera, dar te rog, Doamne sa ridici povara de pe umerii ei. Stiu cum este…..Doamne, astazi sunt cu Tine si voi fi mereu….si Te mai rog ceva, Bunule…da-mi tarie si iubire….atat!

Cu drag,

al tau fiu,

“Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat.

Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine?”(Matei 18, 32-33)

Iubiti credinciosi,

Sfinta si dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arata datoria de a ierta pe cei ce ne gresesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne invata ca toata Legea si proorocii, se reazema pe doua porunci, adica sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvoraste din dragoste, dupa marturia Sfintului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostiveste (I Corinteni 13, 4). Cine nu are mila de fratele sau este semn ca acela nu are dragoste si petrece in intunericul urii de frati (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).

Dragostea lui Dumnezeu catre noi se aseamana cu dragostea parintilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tata si o mama buna isi iubesc pe fiii lor si, ori de cite ori ar gresi ei, daca se intorc si cer iertare, ii iarta si ii mingiie, asa este si dragostea lui Dumnezeu spre noi, care sintem fiii Sai (Ioan 1, 12) si asa ni se cuvine sa fim cu dragostea si cu mila fata de cei ce ne gresesc noua. Mintuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au rastignit spunind: Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac(Luca 23, 34).

Toate faptele bune de le va avea cineva, daca nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind in lume, din nemarginita Sa bunatate, cu dragoste si mila pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiintat deosebirea intre vrajmasi si prieteni si ne-a dat porunca sa iubim pe vrajmasii nostri, sa binecuvintam pe cei ce ne blestema, sa ne rugam pentru binele celor ce ne vatama si ne prigonesc si sa facem bine celor ce ne urasc (Matei 5, 44). Dupa marturia acestei invataturi nu avem voie sa urim pe nimeni, ci pe toti cei ce ne gresesc sa-i iubim si sa le iertam greselile, chiar daca ne-ar face cel mai mare rau.

Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu din a Sa nemarginita bunatate ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti, si rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai (Matei 5, 45). De aceea sintem si noi datori a face bine tuturor si a ierta greselile celor ce ne gresesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtind neputintele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Asa ne indeamna si Sfintul Apostol Pavel, zicind: Fiti buni intre voi si milostivi iertind unul altuia, precum si Domnul v-a iertat voua, in Hristos (Efeseni 4, 32). In alt loc zice: Ingaduiti-va unul pe altul, iertind unul altuia; iar daca cineva are vreo plingere impotriva cuiva, dupa cum Hristos v-a iertat voua, asisderea iertati si voi (Coloseni 3, 13).

Asadar, fratii mei, aducindu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu fata de noi, care pururea gresim inaintea Lui, sa ne silim si noi dupa a noastra puterea sa iertam intotdeauna pe cei ce ne gresesc noua (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arata intre noi fara de iubirea dintre noi si fara iertarea celor ce ne gresesc noua (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiti credinciosi,

Sa ascultam acum pe Sfintul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne gresesc, de care atirna si iertarea pacatelor noastre, zice asa: “Bine a zis Domnul: ca sarcina Mea este usoara! Ca ce greutate si ce osteneala este a lasa noi fratelui nostru greselile cele usoare si de nimic vrednice, spre a ni se ierta si noua cele ale noastre…” Si mai departe zice: “Nu am zis sa-Mi aduceti bani, sau tapi, sau post, sau priveghere, ca sa ziceti: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios si usor si scurt ne-a poruncit, zicind: Tu iarta fratelui tau greselile lui si Eu iti iert pe ale tale! Tu insa nici greselile nu ierti, poate putini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumarati talanti iti daruiesc tie. Tu nu mai ierti nimic daruindu-i; iar Eu iti dau tie vindecare si imparatie iti daruiesc. Si darul tau atunci il primesc cind te impaci cu cel ce iti vrajmaseste tie, cind nu ai vrajba asupra cuiva intru minia ta. Cind ai pace si dragoste catre toti, atunci rugaciunea ta este bine primita si prinosul tau bine placut si casa ta este blagoslovita si tu esti fericit. Daca tu cu fratele tau nu te impaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci si ceri iertare de la Mine? Eu, Stapinul tau iti poruncesc si tu nu iei aminte? Apoi cum indraznesti sa aduci catre Mine rugaciune si jertfa? Caci precum tu iti intorci fata de catre fratele tau, asa si Eu despre rugaciunea ta si de la darul tau voi intoarce ochii Mei” (Cuvint pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamt, 1823).

Dumnezeiescul parinte Isaac Sirianul, conglasuind cu Sfintul Efrem, arata ca nu primeste Dumnezeu rugaciunea noastra, daca noi avem ura si nu vom ierta pe cei ce ne gresesc noua, ca iata ce zice: “Saminta pe piatra este rugaciunea celui ce are pomenire de rau asupra fratelui sau” (Cuvint 58, pag. 297, M-rea Neamt, 1818). Asadar, frati crestini, sa luam aminte cu toata frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinti parinti, care se reazema pe cuvintele Mintuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis in Sfinta Sa Evanghelie: De veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru Cel ceresc nu va ierta voua greselile voastre (Matei 6, 14-15).

Fratii mei, daca credem ca acestea sint cuvintele si poruncile Mintuitorului nostru Iisus Hristos, si ca niciodata gura Lui nu poate sa spuna neadevar, El fiind fiinta adevarului, apoi sa ne dam seama ca niciodata nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atita vreme cit vom fi invrajbiti cu oamenii si “nu vom ierta din toata inima pacatele si greselile fratilor nostri” (Marcu 11, 25). Nimeni sa nu creada ca, cu darurile sale sau cu slujbele ce le da la sfinta biserica, se va putea impaca cu Dumnezeu si va lua iertare de pacatele sale, mai inainte de a se impaca si a se ierta cu cei ce au fost invrajbiti.

Acest adevar ni-l arata Insusi Hristos Domnul cind zice in Sfinta Evanghelie: De-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si du-te de te impaca cu fratele tau, apoi vina si adu darul tau (Matei 5, 23-24).

Nu numai darul nostru nu-l primeste Dumnezeu mai inainte de a ne impaca cu aproapele nostru, ci nici rugaciunea noastra n-o primeste ca zice: Cind stati de va rugati, iertati tot ce aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua greselile voastre (Marcu 11, 25). Acelasi lucru ne invata Mintuitorul si in rugaciunea domneasca Tatal nostru, pe care o rostim zilnic, dimineata si seara: Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Matei 6, 12). Daca nu iertam noi mai intii pe fratii nostri, nici Tatal nostru ceresc nu ne va ierta pacatele noastre. Iertarea este o conditie obligatorie pentru mintuirea omului, a lumii intregi. Iertarea sta la temelia pacii din inima si a cunostintei fiecaruia dintre noi. Iertarea salveaza familia de divort si distrugere, salveaza rudele de cearta si judecati, salveaza lumea de razboaie, de ura si de moarte.

Insa nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decit sa iertam pe cei ce ne-au jignit, ne-au defaimat sau ne-au pagubit. Pentru un cuvint de ocara, pentru un lucru de nimic, pentru o mica paguba, unii crestini traiesc in cearta, si chiar injura, ani de zile. Ba ajung la judecata si la fapte de razbunare, incit nici preotul din parohie, nici rudele, nici batrinii satului, nici boala si frica mortii nu le inmoaie inima sa se ierte, sa se impace unii cu altii. De aceea nu putini mor certati intre ei, spre vesnica lor osinda. Ca dupa moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mintuirea lui.

Aceasta stare grea de ura si razbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iarta la moarte, o arata Hristos foarte clar in pilda din Evanghelia care s-a citit astazi. Imparatul care ia socoteala slugilor sale este Imparatul Hristos care ne va judeca pe toti la sfirsitul veacurilor. Datornicul care datoreaza Imparatului ceresc zece mii de talanti este fiecare dintre noi, care datoram lui Hristos pocainta, lacrimi, milostenie si iertare pentru multimea pacatelor pe care le-am facut.

Dar in timp ce Dumnezeu, ca un tata bun, ne iarta toata datoria, adica toate pacatele, noi oamenii nu iertam pe cei ce ne-au gresit putin, ci le cerem datoria cu dobinda. Iar daca nu ne intorc datoria ne razbunam pe ei, ii dam in judecata, le dorim raul, nu-i iertam pina la moarte. De aceea si Dumnezeu se supara pe cei care nu iarta pe aproapele, ci traiesc in ura si razbunare, si le va zice la judecata: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o adica toate pacatele pentru ca M-ai rugat. Nu se cadea oare ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si Eu am avut mila de tine? Si miniindu-se stapinul lui, l-a dat pe mina chinuitorilor, pina ce-i va plati toata datoria (Matei 18, 32-34).

Auziti ce zice Hristos, Stapinul vietii si al mortii? Pe cei ce nu iarta pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci ii va arunca in chinurile iadului pentru vecii vecilor. Ca daca in viata nu ne pocaim, nici nu iertam, nici nu facem milostenie si murim asa, nu vom avea iertare niciodata si nimeni nu ne va mai scoate din vesnica osinda.

Iubiti credinciosi,

Cea mai mare virtute crestina este iubirea. Ea este viata noastra si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfintul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, impacarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea strainilor si altele asemenea sint fiicele cele mai mari ale iubirii crestine.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele, sint poruncile cele mai mari din Sfinta Evanghelie care stau la temelia mantuirii noastre. De felul cum vom sti sa iertam, sa ajutam pe aproapele, sa rabdam pe toti, sa facem pace, sa nu ne razbunam, de aceasta depinde pacea noastra, bucuria vietii noastre, mintuirea fiecaruia dintre noi.

Dar ce sa faca acei crestini, care isi cer iertare de la cei cu care sint certati, dar aceia nu vor sa-i ierte? Sa faca ce ne invata Sfintii Parinti. Intii sa se roage lui Dumnezeu pentru imblinzirea vrajmasilor lor. Sa ceara sfatul duhovnicilor lor si sa le respecte cuvintul. Apoi sa-si ceara personal iertare de la cei cu care sint certati, prin cuvintele: “Iarta-ma, frate, pentru toate cite ti-am gresit si Dumnezeu sa te ierte!” Iertarea sa se faca cel mai bine in biserica, sau in casa unuia dintre ei, sau in casa preotului. Daca cearta este veche si mare, impacarea sa se faca in prezenta preotului, si sa se incheie cu o rugaciune de multumire si chiar cu o masa crestineasca, sau acordarea reciproca de daruri. Daca aproapele nu vrea sa ne ierte, sa urmam sfatul duhovnicului, sa cerem iertare de trei ori si asa, daca nu ne mustra constiinta, ne putem impartasi cu Sfintele Taine. Iar daca inca sintem tulburati si ne chinuie gindurile de razbunare, sa aminam Sfinta Impartasanie, ca sa nu ne fie spre osinda. Smerenia si rugaciunea curata ne ajuta cel mai mult la impacare. Cine urmeaza calea aceasta, acela nu este departe de mintuire!

Citim in Pateric ca un calugar tinar s-a dus la un sihastru batrin si i-a spus ca are vrajba asupra cuiva si nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a indemnat batrinul la iertare, ca ucenicul nu voia sa-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: “Sa spunem impreuna Tatal nostru, fiule!” Pe cind ucenicul zicea: “Si ne iarta greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”, batrinul ii spuse: “Nu asa, fiule! Ci sa zicem; Si nu ne ierta noua greselile noastre, precum nici noi nu iertam gresitilor nostri!” Auzind aceasta ucenicul, a cazut in genunchi si a zis: “Iarta-ma, parinte, ca am gresit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!”

Asa sa facem si noi, frati crestini. Sa cerem iertare intii si sa iertam cu dragoste pe toti, ca sa fim si noi iertati de Dumnezeu pe pamint si in cer. Caci fara iertare nu avem mintuire, nici nu putem zice Tatal nostru.

Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a rastignit pe cruce din dragoste pentru noi, sa ne impace pe toti in numele Sau, stiind ca dragostea nu moare niciodata! Amin.

Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-i putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.

Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti si cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea omului.

Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă. Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.

Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.

Luca 19:

12.Un om de neam mare (Iisus) s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia întărire crăiască şi să se înapoieze. (A doua venire ca împărat şi Judecător.)

13.Şi a chemat pe zece robi ai săi şi le-a dat zece talanţi şi a zis către ei: Neguţătoriţi cu ei până vin.

14.Dar cetăţenii lui aveau ură pe el, şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu vrem ca acesta să fie crai peste noi.

15.Când a venit înapoi, după multă vreme1, cu întărire de crai, a poruncit să-i cheme pe acei robi cărora le dăduse banii, ca să afle cine ce neguţători e a făcut.

Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisim avuţiei; pe scurt valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. Iar slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sau talente.

Şi fără vorbă, s-ar pricepe, din felul cum e pusă problema, că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor.

Dar, zice parabola, că unii din talentaţi, n-au vrut să-l recunoască de stăpân, 80% au făcut rebeliune împotriva Stăpânului averii.

Aceştia sunt cei ce socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. Ei se umflă cu părerea de sine, îşi afumă mintea cu mândria şi scot afară pe Dumnezeu din negustoria lor. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talantului în pământ. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din ierarhie şi a face anarhie. Deci 20% petrec în ierarhie şi 80% în anarhie: exact situaţia a 20 de oi în mijlocul a 80 de lupi.

Dar minunea lui Dumnezeu e că oile biruie lupii! Avem mărturie istoria creştinismului. Când puterii politice, în persoana împăratului din Roma sau Bizanţ, i se suia mândria luciferică la minte, pretindea poporului, nu numai supunere, ci şi închinare. Se făcea pe sine zeu, îşi comanda statuie, o ducea la Panteon şi cerea lumii închinare.

Creştinii însă nu se închinau la idoli.

Zeul împărat se ciocnea astfel de Dumnezeul creştinilor, şi, fiindcă nu-L putea înlătura din cale, ucidea pe creştini fără judecată, îi ardea de vii, îi răstignea pe cruce; creştinii, fără să aibă vreo vină, cu răbdarea lor, scoteau din minţi pe zeul mincinos. Se întâmpla vreo nenorocire? Creştinii sunt de vină! Nu plouă, creştinii sunt de vină; ieşeau apele, creştinii sunt de vină; încolţeau barbarii imperiul, creştinii sunt de vina, – creştinii la lei!…

Iată valorile în conflict, puterea politică, umflată de trufie, înfigând ghearele în grumazul smereniei, şi totuşi, s-a văzut trufia căzând frântă în fata smereniei.

Pavel învăţa pe creştini: “Supuneţi-vă stăpânirii, căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sunt: de Dumnezeu sunt rânduite”.

Năravul ghearelor e cu rădăcini bătrâne. In istoria Egiptului, câtă vreme faraonii respectau religia, dinastiile lor dăinuiau multe mii de ani. De îndată ce şi-au ridicat mâna asupra preoţilor, s-a isprăvit cu ei; templele şi-au închis luminile ştiinţei, piramidele au rămas monumente ale morţii şi dinastiile s-au stins. Unul dintre faraoni sfârşeşte cu toată oastea în fundul Mării Roşii.

Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în conflict. în valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantismul; în ştiinţă şi economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice, când li se va cere socoteală?

Probabil deja v-ati gandit din cauza titlului la o violenta propriu zisa, dar nu la violenta ma refer, ci la imensa iubire a lui Dumnezeu, daaa! la imensa Lui iubire care nu intarzie sa si-o arate fata de noi, copiii Săi. Dupa ce am revenit in Ortodoxie si incerc sa urmez acestei credinte si cu sufletul si trupul (nu numai cu numele), am sesizat de la prima spovedanie o usurare grozava, dar spunea un parinte:

Iata te-ai intors la Hristos prin faptul ca i-ai deschis dupa ce El a batut, dar parca a plecat! Da inteleg destul de bine aceste cuvinte, le-am trait pe “spinarea” mea de ortodox, pana a trebuit sa imi dau seama ca Dumnezeu ingaduie celor rai sa te ispiteasca parca mai grozav ca niciodata sa vada cum rabzi in ispite dupa ce ai deschis usa inimii tale.

Aceste ispite sunt pentru izbavirea vechilor patimi de pe suflet care imi macinau sufletul inainte. Am primit putere de la Domnul ce-i drept, dar iarasi am cazut, caci in sufletul meu era mandria, o boala necrutatoare. Nu intelegeam de ce permanent cad si cadeam de multe ori, dar nici eu nu ma lasam, de cate ori cadeam, fuga la spovedanie, pentru ca suparand pe Domnul ma chinuia grozav constiinta.

Smerenia cu adevarat este un mare scut impotriva diavolului, caci aceasta virtute nu numai ca te apara, dar il si arde, pentru ca diavolul a cazut din mandrie. Am inteles ulterior ca Dumnezeu ingaduia sa cad din cauza mandriei mele spre a ma smeri, dar in urma acestor evenimente am cazut in deznadejde. Dupa Impartasanie am simtit un râu grozav de mangaiere. Am primit un dar minunat de la Domnul asupra patimilor mele si aveam si smerenie in suflet.

Era ceva minunat, inexplicabil nu puteam sa cred ca intr-o clipa Domnul a luat de la mine razboiul cu patimile mele (bineinteles au urmat ispite, dar le-am trecut cu ajutorul Sau cu succes). A trecut o vreme indelungata de atunci si au inceput sa ma ispiteasca din nou gandurile de mandrie si nu stiam cum sa le birui, caci veneau asupra mea cu o forta grozava, dar cred ca ma rugam eu prea putin.

Iarasi au inceput ispitele fostelor mele patimi sa imi vina in gand mai acut si deja ziceam Domnului: Iti multumesc Doamne caci ma ajuti sa ma smeresc, dar nu ma lasa sa cad!! Te rog Doamne nu ma lasa sa cad! Si nu m-a lasat Domnul sa cad, dar mi-a tras o “palma” din iubire luandu-mi pentru cateva zile darul Sau pentru a ma invata sa ma smeresc. Iti multumesc Doamne caci datorita Tie traiesc azi in Ortodoxie si cu ajutorul Tau am auzit Chemarea Ta…..

N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in lume nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc. 12,12).

Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute.

Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: “Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar”. Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde,  la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie.

Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste!

Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti. De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: “Doamne Iisuse” – vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam.

Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in ce ani traim, nici nu ne gandim ca vom muri. Este trebuinta sa facem multa rugaciune cu durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim duhovniceste. Anii sunt foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de mult suflet, ca ele sa dispara. Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau. Iar noi dormim in opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea noastra, preintampinand marele pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre Dumnezeu. Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim. Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate…

Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? Cautati sa va imbarbatati. Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce trag alti crestini in alte parti? Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de recunostinta.

Astazi vezi o lume fiarta. Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: “Fiti gata”? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa.

Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul sau? Omul trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata se spune: `Fii gata!`. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si militarii sunt mereu gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand ordinul.

Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune.

Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga calugarii cu inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un duh… de veselie!

Lumea arde. Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp moare.

Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima, sa se faca din durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate sta ore intregi cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca exista durere pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din inima.

Din pacate, unii „cunoscatori” infasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile, ca sa nu-i mahneasca. „Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti launtric”. Sau spun: „Nu vorbiti despre subiectul acesta – despre buletine si pecetluire – ca sa nu se mahneasca oamenii”.

In timp ce de le-ar spune: „Sa incercam sa traim mai duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui vom si marturisi” – ii vor pregati oarecum.

Daca cineva cunoaste adevarul, isi face probleme si se trezeste. Il doare pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada in cursa.”

Sunt slaba. Sunt slaba si recunosc asta. Nu pot privi mai departe, imi vad doar slabiciunea si neputinta din interiorul meu….atat. Slava Ta este prea mare ca eu sa imi dau seama de minunile Tale. Te-am ranit si nu numai o data. Deznadejdea a pus tina pe ochii mintii. De ce? Nerabdarea spune totul. As vrea sa fiu ca inainte…un copil impartasit cu Hristos, mereu vesel! Ah…mi-e dor sa fiu eu…

Suferinta provocata din cauza faradelegilor mele. Am vrut doar sa iubesc, sa invat ce este Iubirea! Am crezut ca iubind, fie si in taina, am sa te iubesc mai mult pe Tine.  Dar nu a fost asa.  N-am stiut sa Te iubesc, n-am stiut sa iubesc fara conditii.

N-am stiut sa iubesc fara sa fiu iubita. Am cautat iubire in inima cuiva, gasind doar durere. Tu iarasi ma intrebi: Care durere? Un suflet zidit de Tine nu poate starni durere altora. Durere…doar din pricina gandurilor mele.

Nu cunosc iubirea. Dar tu esti Iubire. Un copil al Tau ar trebuii sa iubeasca neincetat. Tu ma ridici, si-mi arati cat de slaba sunt. Tu ma ridici, si totodata ma intaresti. Tu ma ridici…si-mi spui cat de minunata sunt.

Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. (Psalm 138,14)”

Unii se grabesc sa sustina ca, prin aceste vorbe, Hristos i-ar ferici pe nebuni, pe cei alienati psihic. Nici vorba! Hristos nu a vorbit in limba romana, limba in care expresia “a fi sarac cu duhul” are o oarecare conotatie ironica. Ci a vorbit in aramaica. Adica a fericit pe cei ce au ramas doar cu duhul lor, cu sufletul lor. Altceva nu le-a mai ramas. Traiesc in lume ca si cum nu ar fi de aici.

Imparatia cerurilor este a celor ce nu au uitat ca au un suflet. Unic si vesnic. Este comoara lor. Este rostul lor. Exact ca si o mama insarcinata, care nu-si uita nicio clipa copilul din pantece. Este totul pentru ea. Ea exista numai pentru acel copil. Asa stau lucrurile si cu sufletul. Sa vrei sa-l simti, sa il lasi sa fie totul pentru tine. Sa nu-l ingropi in rutina ta zilnica si sa nu inveti treptat a-l uita. Cine isi uita sufletul si pe Dumnezeu il uita. Nu se poate altfel! Si de aici intervine saracia de care aminteste Domnul. Nu trebuie decat sa-ti inchipui un batran parasit la margine de drum, flamand si fara adapost. O fiinta aflata la mila oricui. Asa si cu cel sarac cu sufletul…

Am spus ca Hristos nu ne-a indopat cu idealisme si cu false sperante. Oricare dintre cele noua Fericiri este de fapt un dublu mesaj: vei fi fericit daca implinesti ceva care acum iti va aduce in mod sigur suferinta. Enorm de multa suferinta. O Cruce ca si a Mea pentru o inviere impreuna cu Mine…

A trai pentru sufletul tau chiar presupune multa suferinta. Esti trimis la marginea acestei lumi si acolo te hranesti doar din resturile ei de bucurie si de frumusete. Nu-i ceri nimic si nu astepti nimic. Ai un singur ideal: sufletul tau. Nu exista nimic mai important. Este nu doar pe primul loc in viata ta, dar chiar pe singurul loc. Este la mijloc insasi vesnicia ta. Caci, spune Hristos, ce ii va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau si-l va pierde? Lumea este doar azi. Poate si maine. Dar sufletul tau… nu are timp.

Si inveti sa renunti la multe de dragul sufletului tau. Hristos nu a spus: Fericiti cei ce Ma cauta, ca a lor este imparatia cerurilor… Ci a pus sufletul nostru pe prim plan. Ai grija de el si te vei mantui. Asculta-l, apara-l, nu-l rani, nu-l uita etc. Este “biletul” tau pentru vesnicie. Nu-l rataci printre lucrurile acestei lumi prea trecatoare. Nu-l ingropa in griji si in nimicuri care nu lasa nimic in urma lor. Si, repet, asa inveti sa renunti. Si de aici se naste suferinta…

Renunti la ceea ce altii au din plin: distractii facile, placeri trupesti, goana dupa vant… Iar acesta provoaca durere. Rupi din tine. Te rupi de ceilalti. Esti judecat sau batjocorit. Esti dat la o parte si categorisit in termenii cei mai duri. intr-o lume in care sufletul nu mai reprezinta nimic, mult prea greu este sa te ridici si sa te dai la o parte pentru a avea grija de propriul suflet! inseamna a fi altfel. A iesi in evidenta. Adica a suferi. Si unde mai pui ca rasplata de la Hristos nu vine aici si acum, caci El a spus foarte clar ca imparatia cerurilor va fi a celui sarac cu sufletul. Parca a accentuat ca totul este undeva in viitor. Acum doar saracia cu sufletul. Eu si sufletul meu. Atat! Eu si sufletul in mijlocul unei lumi ca o furtuna de placeri si de fericiri prezente. In jur toti au acum si aici raiul, iar eu trebuie sa astept si sa lupt pentru ceva parca mult prea indepartat…

Hristos n-a putut sa ne cheme la El decat pe drumul pe care a venit la noi. Poate ca nu intelegem nimic din suferinta Lui. Poate ca ne-a impresionat pe moment filmul lui Mel Gibson “Patimile lui Hristos”. Dar atat. Suferinta o inteleg doar cand intra in noi, cand ne invadeaza si ne umple de neputinta si de chinuitoare intrebari: De ce?, Chiar trebuie?, Cat va mai dura?, Dar daca nu sunt pe drumul cel bun? etc. Nu ne ramane decat sa credem ca Hristos nu ne-a mintit. Ca exista langa cei saraci cu duhul si ca a pregatit fericirea unei imparatii a cerurilor…

“Fiilor, rugăciune! Rugăciune, părintilor, ca să ne descopere Dumnezeu si să nu facem vreo greseală. Ceea ce ne va descoperi Dumnezeu, aceea vom primi”. (Gheron Iosif Isihastul)

Introducerea redactorilor Presa Ortodoxa:

Am aflat de la cititorii noştri că în cadrul unor dezbateri privind chestiunea calendarului a fost adus în discuţie şi sfântul stareţ athonit Gheron Iosif Isihastul, cunoscut românilor mai ales prin scrisorile sale, publicate în limba română la Editura Bizantină sub titlul generic Mărturii din viaţa monahală. Încercând să-şi justifice propria stare de neascultare faţă de Biserică, unele voci îl prezintă ca fiind un părinte „zelotist”. În cazul ortodocşilor aflaţi „pe vechi”, a fi zelotist nu se traduce simplu prin ceea ce numim în România stilist (vechi-calendarist) – pentru că Sfântul Munte, Patriarhia Ierusalimului, Rusia, Serbia, ş.a. s-au opus schimbării calendarului şi slujesc după vechiul calendar, dar păstrează comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă. Într-o primă accepţiune, la Sfântul Munte, zelotişti s-au numit toţi aceia care, neprimind noul calendar, au încetat şi pomenirea patriarhului de la Constantinopol (atitudine adoptată în primă fază şi de Cuvios). Cu timpul, s-a cristalizat un zelotism extremist, caracterizat prin neascultarea faţă de ierarhie, tăgăduirea valabilităţii Sfintelor Taine ale tuturor acelora care slujesc „pe nou” şi respingerea comuniunii cu toate Bisericile Ortodoxe „oficiale”.

Am considerat de mare folos publicarea pentru prima oară în limba română a capitolului Despre calendar, dintr-o lucrare biografică închinată Bătrânului Iosif de către ucenicul său iubit Stareţul Efrem Filotheitul, una dintre personalităţile cu mare autoritate duhovnicească în zilele noastre. Stareţul Efrem s-a stabilit în America unde a înfiinţat peste 20 de mănăstiri ortodoxe, făcând să înflorească pustiurile de peste ocean. Mulţumim pe această cale părinţilor români de la Chilia Buna-Vestire, Schitul Lacu –Athos, pentru bunăvoinţa cu care ne-au pus la dispoziţie traducerea făcută după originalul grecesc. Nădăjduim să fie de folos tuturor acelora care caută cu sinceritate adevărul.

DESPRE CALENDAR (I)

Una dintre izbânzile înţelepte ale Stareţului Iosif a fost luarea unei poziţii corecte în problema calendarului, care în acea vreme devenise foarte acută, de vreme ce acesta organizează viaţa istorică şi litur­gică a Bisericii.

Conducerea revoluţionară a lui Gonata, prin ordinul regal din 18 ianu­arie 1923, a hotărât, din motive politice, să înainteze la introducerea noului calen­dar în statul grec. Fireşte, Biserica putea să respecte vechiul calendar pentru anul liturgic. Cu puţine zile mai târziu însă, pe data de 3 februarie 1923, Patriarhia Constantinopolului propunea printr-o en­ciclică Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei şi României revizuirea calendarului bisericesc.

Prin urmare, la 10 martie 1924, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a hotărât să revizuiască calendarul bisericesc, cu excepţia perioadelor Triodului şi Penticostarului, care aveau să fie rânduite după Pascalie. Această sinteză a fost numită, nu fără pro­bleme liturgice, noul calendar iulian sau îndreptat. Astfel, şi Bisericile Alexandriei, Antiohiei, României şi Bulgariei au primit noul calendar, în ciuda împotrivirilor ve­nite din partea poporului credincios. De fapt, această înnoire a pricinuit schisme în Biserică, formându-se aşa-numitele „bise­rici vechi-calendariste”, rană care nu s-a cicatrizat nici până astăzi.

Timp de 11 ani cei de pe stilul vechi au fost cu totul lipsiţi de vreo conducere bi­sericească, neavând episcopi. Dar Biserica fără episcop nu este socotită Biserică. Însă în 1935 episcopul Florinei, Hrisostom Kavouridis, s-a rupt de Biserica oficială şi a intrat în cea a vechilor calendarişti. Acest pas a fost salutat de către zelotişti cu multă bucurie, fiindcă în felul acesta dobândeau şi un cap pentru biserica lor.

Această pildă a sa au urmat-o apoi Gherman al Dimitriadei şi Hrisostom al Zakinthului. Aceşti trei episcopi au îna­intat apoi la hirotonia altor patru episcopi noi, printre care a fost şi monahul Matei de la Schitul Sfântului Vasilie din Sfântul Munte. Până în 1937, printre vechii calendarişti a existat o mare nedumerire: dacă cei de pe stilul nou trebuie să fie socotiţi schismatici sau nu. Până atunci nu au avut nişte punc­te de vedere clare.

Hrisostom al Florinei socotea că ma­joritatea credincioşilor erau de partea celor  care ţineau calendarul vechi. Prin urmare, nu ar fi fost cu neputinţă ca Biserica ofi­cială să fi revenit la vechiul calendar, dacă zelotiştii ar fi păstrat o poziţie de protest mai înţeleaptă, fără extremisme şi lipsă de tact. Astfel, prin enciclica sa oficială Hrisostom a declarat că maica vechilor calendarişti era Biserica Greciei şi că de acolo primeau Harul şi că poziţia lor era una de protest.

Însă atunci când a declarat că Tainele celor de pe stilul nou sunt valide, vechii calendarişti s-au despărţit în două tabere vrăjmaşe: cei moderaţi, care îl urmau pe Hrisostom al Florinei, şi cei extremişti, care îl urmau pe Matei Karpathakis şi susţineau că Tainele Bisericii oficiale sunt nevalide. Între cele două tabere exista destulă vrăjmăşie. Desigur, zelotiştii aruncau asu­pra lui Hrisostom al Florinei nu puţine anateme şi blesteme.

Într-o zi, părintele Vartolomeu, care era un ieromonah din tabăra lui Hrisostom al Florinei, l-a vizitat pe Stareţ (Gheron Iosif) şi a voit să discute cu el problema calendarului. Însă Stareţul, care era omul păcii şi al rugăciunii, nu voia aceasta şi de aceea i-a spus:

„Renunţă la discuţia asta, căci vom spune cuvinte grele şi ne vom mâhni”.

Celălalt însă insista şi începuse să spună cele ale sale despre calendar. Şi aşa cum se aşteptase Stareţul, s-a şi petrecut. Şi-a pierdut pacea şi a rostit cuvinte tăioase împotriva lor.

Apoi, când a mers la chilia sa ca să se liniştească, simţea ca şi cum ar fi pierdut puţin Harul şi îi venea greu să se războ­iască împotriva demonilor. Experimentat în cele duhovniceşti cum era, a înţeles că ceva nu mergea bine. Atunci s-a întors cu stăruinţă la scăparea sa cea dintotdeauna, rugăciunea. S-a nevoit cu lacrimi, durere şi cu smerenie adâncă pentru a primi răs­puns. S-a luptat timp de mai multe ceasuri în rugăciune şi după ce a simţit la sfârşit puţină pace, a mers să se odihnească. În somn i-a arătat Dumnezeu următorul vis, aşa cum ne-a povestit el însuşi:

„Se făcea că mă aflam pe o fâşie a Sfântului Munte intrată în mare si care era ameninţată să fie scufundată de valuri. Mă întrebam cum de am ajuns în acel loc atât de primejdios şi cugetam înfricoşat că de vreme ce acea fâşie se desprinsese de Munte şi se clătina de valuri, peste puţin avea să se scufunde, iar eu să mă înec, deoarece valurile înce­puseră deja să acopere stânca. Lângă mine însă vedeam Muntele uriaş, Athonul, ce spărgea orice val al mării. Atunci cugetam în sinea mea ca de îndată ce se va apro­pia stânca de Munte, să sar pe acesta, după care nu aveam de ce să mă mai tem. Şi ast­fel, cu primul prilej ce s-a ivit, am sărit pe pământul tare al Muntelui. Şi într-adevăr, peste puţin stânca cea mică a fost înghiţită de mare, iar eu am spus uşurat: «Slavă Ţie, Dumnezeule!». Şi îndată m-am trezit”.

Când s-a trezit a înţeles tâlcuirea visului şi de atunci a început a tăgădui co­rectitudinea poziţiei sale de mai înainte.

Dar şi părintele Efrem Katunakiotul, când s-a rugat pentru aceeaşi problemă, a fost înştiinţat de o voce puternică, care i-a spus:

„În persoana lui Hrisostom al Florinei ai renegat toată Biserica”.

În chip asemănă­tor, puţin mai târziu, Stareţul Iosif a auzit în timp ce se ruga o voce dumnezeiască, zicându-i:

„Biserica se află la Patriarhia Ecumenică, la Constantinopol”.

Astfel, au înţeles că lucrurile nu stă­teau aşa cum spuneau vechii calendarişti şi că Tainele celor de pe stilul nou sunt valide. Atunci au hotărât să-i ceară mitropolitului Florinei iertare în scris. Stareţul a scris o scrisoare în care a cerut iertare şi pe care a semnat-o el împreună cu obştea sa, pre­cum şi obştea părintelui Nichifor. Kalatzis însă a voit a adăuga încă ceva la sfârşit, şi anume cuvintele:

„Pe voi vă considerăm a fi Biserică Ortodoxă…”.

Astfel, au semnat şi acel adaos, după care i-au dat scrisoarea, căci acesta avea să iasă afară din Sfântul Munte, ca să o dea în mâinile mitropolitu­lui Florinei. Iar acesta le-a răspuns apoi că i-a iertat. De atunci Stareţul Iosif împreu­nă cu obştea sa a preferat starea moderată a floriniştilor. [...]

Astfel, începând cu anul 1937, Stareţul a început să primească ambele calenda­re, deşi a continuat să rămână zelotist. Această poziţie faţă de problema calen­darului o avea şi atunci când am mers să rămân lângă dânsul. Puţin mai târziu însă, la 13/26 martie 1950, a fost emisă o nouă enciclică semnată de patru episcopi vechi-calendarişti: Hrisostom al Florinei, Gherman al Cicladelor, Hristofor al Hristianopolului şi Policarp al Diavliei. Enciclica am citit-o eu, fiindcă Stareţul nici măcar să o citească nu a vrut, deşi era zelotist. Printre altele erau scrise şi urmă­toarele:

„Tainele săvârşite de cei de pe stilul nou, ca unii ce sunt schismatici, sunt lip­site de Harul sfinţitor. Pentru aceasta pe nici un neocalendarist nu se cuvine să-l primiţi în sânurile Sfintei noastre Biserici şi, prin urmare, nici să-l ajutaţi, fără o mărturisire a acestuia în care să osândeas­că înnoirea neocalendariştilor şi să declare Biserica acestora schismatică. Cât priveşte cei botezaţi de înnoitori, să fie botezaţi cu Sfântul Mir de provenienţă ortodoxă, care se găseşte din belşug la noi…”

Când am citit acestea m-au cuprins fi­orii. Am socotit pe cel care a scris enciclica a fi un călău. Vechii calendarişti renegaseră nu numai unul sau doi episcopi, ci întreaga Biserică a Greciei, care nici până astăzi nu a încetat să aibă legături canonice cu toate Bisericile Ortodoxe. De îndată ce am citit enciclica – era noapte, iar Stareţul îşi ter­mina privegherea -, am mers şi i-am spus:

- Gheronda, în enciclică scrie asta şi asta.

- S-a terminat! Ne retragem! Aceştia au căzut pe dinafară. Nu se poate ca ade­vărul lui Dumnezeu să fie acesta. Va trebui să luăm poziţia mănăstirilor. Dar mai în­tâi vom face rugăciune ca să vedem ce ne va spune Dumnezeu. Fiilor, rugăciune! Rugăciune, părinţilor, ca să ne descopere Dumnezeu şi să nu facem vreo greşeală. Ceea ce ne va descoperi Dumnezeu, aceea vom primi.

Staretul nu avea diplomă universitară de absolvire a teologiei de şcoală. Era însă un adevărat teodidact si, ca un văzător de Dumnezeu, era initiat în adevărata teologie. Niciodată nu-mi amintesc să fi făcut ceva fără să fi primit vestire de sus. Pentru această problemă atât de importantă ne-a pus pe toti să postim trei zile si să ne rugăm. Timp de trei zile nu am mâncat nimic, ci doar apă am băut.

În a treia zi Staretul s-a închis în coliba sa si toată noaptea s-a rugat varsand siroaie de lacrimi. Iar noi îl asteptam afară pe Staret, ca pe un alt Moise, ca să ne dea rezultatele „sinodului”.

După rugăciune se pare că a avut o descoperire, căci, iesind afară, ne-a spus:

„Câti sunteti credinciosi…”. Părintilor, s-a terminat! Am primit vestire că trebuie să trecem de partea mănăstirilor. Acesta e adevărul. Zelotistii sunt înselati!

Cu adevărat, mare si bruscă a fost întoarcerea Starețului, căci fusese zelotist si încă unul înfocat. Până atunci fusesem cu toții zelotisti: bătrânul Arsenie, părintele Iosif cel tânăr, eu, părintele Efrem Katunakiotul, bătrânul Nichifor si altii… O astfel de schimbare bruscă a Staretului a fost ca un fulger. Dar fiindcă Staretul niciodată nu a fost fanatic si nici nu a urmat o cale cu împătimire, am înteles îndată că ceea ce ne spunea era adevărul, era Ortodoxia.

- Gheronda, ce ai văzut?

- Nu vă voi spune. S-a terminat! Vom urma calea pe care o urmează mănăstirile si vom pomeni pe Patriarh.

- Eu nu pomenesc pe Patriarh, s-a împotrivit părintele Atanasie. Este eretic!

Părintele Arsenie a mers atunci în spatele Staretului si i-a spus:

- Gheronda, multi s-au înselat. Chiar si Sfinti…

- Părinte Arsenie, unu si cu unu fac doi. Ia-ti traista si pleacă!

Atunci am înlemnit cu totii. Părintele Arsenie de îndată ce a auzit aceasta, a spus Staretului:

- Iertati, iertati!

Părintele Atanasie însă s-a opus, zicând:

- Dar, ăsta-i asa, celălalt e altfel.

Tu, părinte Atanasie, ia-ti traista si mergi la Lavra si spune-le că ne vom supune mănăstirii si Patriarhiei. Veti merge acolo ca să vă înscrieti. Repede! S-a terminat. Veti lua buletine si vom deveni în mod oficial monahi ai Mănăstirii Lavra. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Zelotistii au pierdut calea. Auzi, să spună că Tainele nu au Har si că noii calendaristi sunt osânditi!

Şi astfel, părintele Atanasie a pornit spre Lavra cu traista în spate, dar plin de gânduri. Se gândea: „Oare, Staretul are dreptate ori nu?”. Si asa cum mergea prin pădure, a obosit si s-a asezat ca să se odihnească putin. Atunci a adormit si a avut o vedenie care l-a încredintat despre pozitia corectă a Staretului. Când s-a trezit a pornit îndată înapoi si plin de entuziasm a spus Stareţului:

- Gheronda, mă supun. Şi pe Patriarh îl pomenesc si fac orice îmi spuneti. Ceea ce am văzut… este voia lui Dumnezeu.

Ce anume a văzut nimeni nu stie. Pe atunci eram mic, nu am cercetat să aflu ce văzuse. Si într-adevăr, am mers la Lavra ca să scoatem buletine. Însă unii zelotisti s-au smintit si au început să spună multe. Bătrânul Nichifor a început să strige. Până si părintele Efrem de la Katunakia i-a spus:

- Gheronda, ia aminte, căci Părintii au spus că până si cei alesi se vor însela în zilele de pe urmă.

- Părinte, i-a spus atunci Stareţul, dacă nu vrei să liturghisesti, pleacă! Să mergi la staretul tău.

Fiindcă vestirea o primise de la Dumnezeu, nu asculta pe nimeni. Iar noi, cei mici, nu ne împotriveam. Dacă Staretul spunea „da”, “da” rămânea. Spunea „nu”, “nu” rămânea. Pentru noi, cei mai tineri, nu exista împotrivire. Nu aveam nici cea mai mică neîncredere în hotărârea Staretului. Însă cei trei, care erau mai mari şi care aveau un oarecare cuvânt de spus, s-au împotrivit oarecum. Dar părintele Iosif cel tânăr si cu mine nu aveam nici o tulburare. L-am urmat pe Staret cu o încredere desăvârsită. Părintele Haralambie încă nu se afla lângă noi, căci a venit cinci luni mai târziu. Putin mai târziu a venit si părintele Efrem, duhovnicul meu din Volos, si Staretul l-a întrebat:

- Ia spune-mi, părinte, această enciclică pe care a dat-o Sinodul… Este adevărat?

Atunci acela a plecat capul si a răspuns:

- Nu trebuia să circule această enciclică. Nu este corectă.

- Prin urmare, părintele meu, ne-am înselat, nu-i asa?

- Ne-am înselat. Am deviat, asadar, si de aceea trebuie să luăm măsurile cuvenite.

După ce a trecut un oarecare timp, Staretul ne-a destăinuit vedenia în care a primit vestirea despre problema calendarului:

În timp ce se ruga a văzut o biserică frumoasă ce avea o poartă mică si prin care ieseau cu totii. În curtea ei însă se certau doi credinciosi si strigau unul la celălalt:

- Eu sunt cel corect!

- Eu sunt mai corect! striga al doilea.

- Eu sunt Biserica! striga al treilea.

Si ne explica Staretul:

- Aceasta arată că se certau, dar apartineau Celei Una Sfântă si Apostolească Biserică. Aveau aceeasi dogmă si acelasi Har, dar nu aveau libertate a Duhului si sfintire si pentru aceasta se certau. Cum pot eu acum să spun că Biserica Greciei este rău-slăvitoare si că nu are Harul lui Dumnezeu? Să o numesc rău-slăvitoare doar pentru faptul că ţine noul calendar?! Si să spun că episcopul este osândit? Tin calendarul vechi, dar nu cuget cum cugetă zelotistii.

Si într-adevăr, problema calendarului nu influentează mântuirea credinciosilor, deoarece este o chestiune calendaristică, iar nu dogmatică. Cu exceptia chestiunilor dogmatice, se poate să existe între Bisericile locale diferente izolate de natură administrativă sau liturgică. Aceasta însă nu alungă Harul lui Dumnezeu. Fiindcă Staretul era nepătimas, fără încăpăţânare şi fanatism, putea să-si vadă greseala si să primească si îndreptare.

Atunci când s-a auzit că Părintele Iosif Pestereanul a trecut de partea mănăstirilor, zelotistii din împrejurimi au spus:

A vorbit Dumnezeu. Acesta vorbeste cu Dumnezeu și de aceea a primit vestire în rugăciune. Prin urmare, acesta este adevărul. Căci Harul lui Dumnezeu vine în sufletele sfintite si le descoperă adevărul. Nu descoperă oricui s-ar întâmpla.

Însă unii zelotisti fanatici, care aveau o încredere exagerată în logica lor, au început să-l defaime pe Staret, zicând:

- S-a înselat Părintele Iosif Pestereanul.

Cu toate acestea Staretul niciodată nu-i judeca, ci spunea:

- Nu vom scoate nici un cuvânt. Noi vom lua aminte să ne facem privegherea noastră, rugăciunea noastră, iar pe ei lasă-i să spună ce vor. Dumnezeu să-i ierte!

Când Staretul a adormit întru cuviosie si sfintenie, iar noi, fiii săi duhovnicesti, ne-am învrednicit să dobândim obsti cu multi ucenici, zelotistii au fost nevoiti să mărturisească:

Da, într-adevăr, astfel de călugări!… Atât de multi părinti virtuosi! Trebuie să recunoaştem că Staretul a avut dreptate, fiindcă nu se poate ca rădăcina să fie putredă si să scoată astfel de roade si să se adune astfel de obsti. „După roade se cunoaşte pomul”. Prin urmare, noi am greşit, iar Bătrânul Iosif avea dreptate, era Sfânt.

Când ne-am alăturat celorlalti părinti athoniti si i-am lăsat pe zelotisti, am cunoscut din experientă puterea Harului Tainelor săvârsite de noii calendaristi. De aceea, atunci când Staretul ne spunea că vede Harul umplând biserica, noi nu-l întelegeam. Și aceasta până când l-am văzut si noi. În orice caz, atunci când i-am părăsit pe zelotisti, cu totii am văzut Harul cu ochii cei trupeşti.

Mai târziu, când am devenit preoti, am primit si o altă vestire în rugăciune cu privire la problema calendarului. Despre aceasta ne povesteste părintele Haralambie:

„Când ne-am întors la calea urmată de mănăstiri, încă nu pomeneam pe Patriarh. Însă atunci când am venit la Noul Schit, a trebuit odată să liturghisesc la Mănăstirea Sfântului Pavel si negreşit trebuia să pomenesc pe Patriarh.

- Ce să fac acum, Gheronda? l-am întrebat pe Staret.

- Mergi si pomeneste! Iar când te vei întoarce îmi vei spune ce-ai simtit.

Cu adevărat pot să vă spun că arareori am primit atât de mult Har în timpul Sfintei Liturghii. Suvoaie de lacrimi am vărsat pe toată durata ei. Nici măcar ecfonisele nu le puteam rosti. Când m-am întors, Staretul mi-a spus:

- Cu sigurantă că te-ai umplut de Har.

- Da, Gheronda. Asta şi asta mi s-a întâmplat.

- Vezi, fiul meu, că nu păcătuieşti când îl pomeneşti pe Patriarh, orice ar spune sau face, până ce nu este caterisit şi câtă vreme nu există Potir comun”.

(Extras din cartea Părintelui Efrem Filoteitul: „Stareţul meu, Iosif Isihastul şi Peştereanul”, în curs de apariţie la Editura Evanghelismos, preluat din nr.8 si nr.9 ale revistei “Presa ortodoxa“).

PS: Chiar daca nu mai avem nicio legatura de colaborare cu revista romaneasca “Presa ortodoxa”, nu putem sa nu apreciem si sa nu raspandim mai departe materialele de folos gasite in ea (ca si in oricare alta).

Parintele Efrem Katunakiotul si Parintele Efrem Filotheitul

Pe aceeasi tema:

• DOUA MINUNI DOVEDITOARE CA NU MANTUIESTE CALENDARUL, CI POCAINTA
• Fer. Dimitrie Gagastathis: ACUM E TIMPUL SA PLANGEM SI SA NE RUGAM PENTRU STAREA LUMII!

• Fericitul Filotheos Zervakos despre cei care contesta Tainele de pe stilul nou, despre catolici si unirea “bisericilor”

• Parintele Epifanie combate extremismele stiliste si arata cum Biserica intotdeauna a lucrat cu iconomie si dreapta socoteala
• Cuviosul Paisie Aghioritul si cele doua rani opuse ale Bisericii de azi: ecumenismul si stilismul
• EPISTOLA CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL – DE MARE ACTUALITATE!

***

Alte postari despre Gheron Iosif si ucenici ai sai:

• Jumatate de veac de la nasterea in cer a Fericitului Gheron Iosif Isihastul
• Gheron Iosif Isihastul. 15 august 1959 – 50 de ani de la adormire
• GHERON IOSIF: Totdeauna Dumnezeu ajuta, totdeauna ajunge la timp, dar este nevoie de rabdare!
• Gheron IOSIF: Fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul!
• Alte cuvinte pentru practica vietii duhovnicesti de la Gheron Iosif Isihastul: VENIREA HARULUI TE PREGATESTE DE ISPITE

• PARINTELE EFREM FILOTHEITUL (Arizona): “Pecetea va fi impusa dupa cel de-al treilea razboi mondial!”

• Moartea zambitoare a monahiei Eupraxia în Arizona
• STARET SFANT, UCENIC SFANT. Prima mare minune de dupa adormirea lui Gheronda Iosif Vatopedinul (ucenicul Fericitului Gheron Iosif Isihastul

În împrejurările vieții am constatat că cele mai febrile discuții printre oamenii sunt despre politică si fotbal. Este uimitor câtă „cultură” are Omul când ne referim la aceste două aspecte efervescente din viața cotidiană. În contextul acestor două manifestări febrile, se distinge cu ușurință capacitatea noastră de a „alege”. De fiecare dată asist cu melancolie modul de exprimare al celor ce judecă cu cărțile pe masă evenimentele fotbalistice și mai ales cele politice. Auzim aproape de fiecare dată zicându-se: „Nenorociții ăia, jigodiile alea….”și așa mai departe. Dar fiindcă și fotbal și politică se face tot timpul, aș vrea totuși să vorbesc despre „politică” acum pentru că ne aflăm în preajma „alegerilor”.

Dacă ne vom uita in DEX cuvântul alege are mai multe înțelesuri:
-a decide, a vota, a selectiona, a deosebi, a distinge, a admite, a curăța și altele.

Când l-a zidit Dumnezeu pe om in rai l-a acoperit cu harul Său și l-a pus rege peste toate cele zidite. Pentru ca omul să cunoscă că este făptura mâinilor Lui Dumnezeu, a primit o poruncă prin care să-L recunoască pe Ziditor ca Creator al său. I-a oferit Omului libertatea de care avea nevoie și pentru ca să întărească aceasta, l-a lăsat să aleagă între viată și moarte, între a trăi sub tutela Lui necunoscând durerea și năpasta, sau putința de a cunoaște binele sau răul.
Deci dacă înțelegem bine încă dintru început Omul a avut o alternativă fiind liber – să aleagă.

Atunci protopărinții noștri au „ales” pentru întreg neamul omenesc durerea de a ști ce este binele și răul deși au fost avertizați că aceasta le va aduce moartea. Moarte este o plata a păcatului. De ce plătim cu moartea? Este o pedagogie a Tatălui surpând prin ea în fapt răul. Moartea pune stavilă răului care se poate cuibări în om. Ne-am invechi și noi în răutate dacă am trăi prea mult! Continuare »

Sorin, unul din autorii  site-ului nostru, m-a întrebat următorul lucru:

“Aş vrea să vă pun o întrebare de dogmatică: dacă Jertfa lui Hristos a desfiinţat păcatul strămoşesc atunci cum explică Sfinţii Părinţi că femeia tot naşte în dureri, bărbatul tot trebuie să îşi câştige pâinea în sudoarea frunţii şi natura e tot decăzută?“

Fiindcă nu prea am ştiut ce să-i răspund,  l-am rugat pe Părintele Dorin Picioruş să ne ajute. Iată răspunsul sfinţiei sale, foarte concludent şi clar:

“Hristologia, vorbirea despre Domnul, despre persoana și lucrarea Sa nu e un fragment izolat, ci e un întreg în sine, integrat într-un întreg și mai mare, adică într-o înțelegere teologică holistă, deplină.

Întrebarea e ilogică din start din punct de vedere teologic, pentru că se întreabă despre jerta și nu despre persoana Domnului, adică despre Cel care Se jertfește, ca și cum ar putea să existe fapta dezlegată sau separată de persoana Lui. Sau nu se vede foarte viu, direct și complex, că Cel care Se jertfește e Hristos, Care nu numai că Se jertfește, dar Își și îndumnezeiește umanitatea Sa asumată, prin fiecare moment al vieții Sale, în mod continuu.

Nu doar Crucea sau moartea Domnului pe cruce, dragii mei, au desființat păcatul în umanitatea lui Hristos fără păcat, ci fiecare moment al vieții Sale a fost o neacceptare a păcatului și astfel o biruință a păcatului în umanitatea Sa.

Da, jertfa Sa a fost un moment culminant, dramatic, dar biruitor asupra păcatului. Însă el nu trebuie individualizat sau separat de viața Domnului în integralitatea Sa ante și post-tanatică, adică de dinainte și de după moartea și învierea Sa. Continuare »

“Creştinismul nu este o morală nouă, ci religia adevărată”

Gânduri despre starea Bisericii româneşti în statul laic

Criza vieţii bisericeşti în România nu e, de bună seamă, o taină pentru nimeni. Împrejurările recente, ca şi împrejurări mai vechi, o vădesc, fără putinţă de îndoială. De la secularizarea averilor şi până la schimbarea calendarului şi a pascaliei (aceasta din urmă neizbutită), de la prefacerea bisericii lui Hristos de către stat într-o anexă a brigadei de moravuri şi până la aşa-zisa autonomie bisericească după stilul şagunian de peste munţi, de la distrugerea monahismului şi până la politicianizarea clerului de mir, de la tunderea preoţilor şi îmbrăcarea lor nemţeşte şi până la pătrunderea simoniei în apucăturile episcopale şi preoţeşti, de la golirea bisericilor şi până la încercările de a atrage lumea prin „modernizarea” cultului, introducerea luminii electrice, programe artistice, sau prin acţiunea filantropică laică, de la dezvoltarea vertiginoasă a sectelor, care cuceresc pe cei mai zeloşi rugători (…),  de la intelectualii care părăsesc biserica încercându-şi aiurea alt echilibru, şi până la preotul care fuge după ei, imitându-le apucăturile şi metoda, de la mentalitatea protestantizată cuibărită în mintea celor mai mulţi cărturari bisericeşti şi până la gesticulaţia catolicizantă a câtorva episcopi care se vor „prinţi” ai bisericii, în veac, la fel cu cardinalii, de la preotul de sat care nu mai crede în demnitatea misiunii lui şi care se preferă „intelectual”, sau „deputat”, mai curând decât slujitorul lui Dumnezeu, şi până la patriarhul care, în biserică, vorbind unor intelectuali credincioşi, chemaţi anume ca să asiste la o slujbă pentru restaurarea ritului bizantin în cântările liturghiei, îşi închipuie şi mărturiseşte că respectul ce i se arată în mănăstiri şi seminarii se datoreşte „meritelor sale personale”, mai curând decât faptului „că e acolo un popă neştiutor”.

Biserica văzută e sfâşiată, pentru păcatele noastre, ale tuturor, din neştiinţa unora, din necuviinţa altora şi din prea marea îngăduinţă a tuturor.

Criza aceasta, din care am citat câteva aspecte caracteristice, nu este de ieri, de alaltăieri. Privind lucrurile de sus de tot, se poate spune că, prin firea lucrurilor, latura lumească a bisericii e totdeauna, mai mult sau mai puţin, în criză. Pentru că, unitate văzută şi nevăzută în acelaşi timp, fiinţa bisericii împreunează tainic lucruri care de obicei, în stare de păcat, numai cu greu pot sta împreună. Continuare a întrupării Domnului Hristos, Biserica uneşte în fiinţa ei, două firi împreunate, dar neamestecate: una lumească, alta Dumnezeiască; una firească, alta suprafirească; una vecinică, alta trecătoare. Ca şi Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica e în mijlocul nostru, fără a fi din lumea aceasta. Şi, ca şi sufletul omenesc, şi orice punct de atingere între dumnezeiesc şi omenesc, orişice punct de hotar, Biserica e, pe pământ, în vecinică criză: biserică luptătoare.

 

„Neliniştită e inima mea, spune undeva Fericitul Augustin, până ce nu se va odihni întru Tine, Doamne”, caracterizând această criză, pentru că, până la sfârşit, este scris, grâul nu va fi despărţit de neghină, nici bunii de cei răi.

 

 

Problema raporturilor dintre Biserică şi stat, dintre puterea lumească şi cea duhovnicească, este, prin sine însăşi, o problema foarte grea în teorie. Aceasta, pentru că e imposibil de găsit un teren de discuţie comun între cel ce crede şi cel care nu crede. Căci, cel ce nu crede va tăgădui Bisericii orice aspect metafizic supranatural, sau se va dezinteresa de dânsul şi va căuta să integreze Biserica în stat, ca simplă funcţiune culturală, imanentă, tăgăduindu-i orice drept de supremaţie, statul fiind singura funcţiune imanentă organizatoare a valorilor şi categoriilor culturale. În vreme ce credinciosul, pentru care toată puterea vine de la Dumnezeu, nu va accepta, cu nici un preţ, să acorde statului o autoritate superioară celei bisericeşti, atunci când de la aceasta îşi trage statul legitimitatea, adică singurul criteriu care separă puterea statului de forţa brută (…).

Revolutionari pasoptisti

Statul românesc modern este, precum ştim, o alcătuire burgheză, născută din împletirea prefacerilor sociale care au urmat păcii de la Adrianopole cu ideologia radicală a generaţiei paşoptiste. E firesc, deci, ca, într-o astfel de alcătuire, Biserica să nu îşi afle numai aşezare, dar nici posibilitate de înţelegere. Şi faptele ne arată, într-adevăr, o cumplită răstălmăcire (…).

 

Am spus că specificitatea ortodoxiei stă în accentul pe care îl pune viaţa religioasă pe trăirea acestei vieţi harismatice, liturgice, necum pe durerea unei organizaţiuni bisericeşti puternice, în veacul de acum, menite să realizeze o unitate juridico-politică în genul bisericilor din Apus. Unitatea bisericească nu a fost niciodată, în răsărit, o construcţie, ci o stare de fapt, o comunitate duhovnicească; altfel zis, de comunitate a vieţii tainice.

În materie de învăţătură, singurul criteriu al infailibilităţii este păstrarea nealterată a tradiţiei, fără adaos, aşa cum a fost primită. Curăţia ei stă în nestricarea ei, în invariabilitate. Aşa, că, Scrisoarea patriarhilor poate să precizeze, fără teama de a fi învinuită de protestantism, că

„nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci a întregului cler şi popor bisericesc, strâns uniţi în dragoste reciprocă, [aceia] care sunt, cu alt nume, însuşi Trupul tainic al lui Hristos, biserica credincioşilor”.

Nedeosebind, deci, funcţional, o biserică învăţătoare de o biserică învăţată, compusă una din cler, alta din laici, magisteriul, putere de a învăţa, dată apostolilor (Matei 28, 19), s-a exercitat, în ortodoxie, în strânsă legătură cu viaţa de taină, învăţătura predându-se direct din tată-n fiu şi controlându-se cu prilejul împlinirii tainelor, de către preot…

Papa purtat pe tron

Sub acest raport, biserica apuseană a suferit, în jurul anului 1000, transformări esenţiale. Dezamăgită de aşteptarea zadarnică a sfârşitului, care întârzie peste acest an, biserica de apus începe o lungă evoluţie de adaptare la veacul de aici. Apusul pierde sentimentul primitiv, eshatologic, uită precaritatea esenţială a vieţii pământeşti şi aţintirea privirii duhovniceşti asupra lumii celeilalte. Catolicismul se organizează. Ierarhia lui ia forme statale. Unitatea lui se cere concretizată într-o autoritate pământească stabilă, după modelul principatului pământean. De unde şi primatul papalităţii. Doctrina se fixează, de asemenea, în teze filosofice raţionale. Arhitectura, în catedrale. Rezultatul e acel strălucit veac al XIII-lea, în care această orientare îşi află cea mai desăvârşită întruchipare. Dar care cuprinde, închis în el, viermele Renaşterii, ca pe o negare în perspectivă.

Sarutarea piciorului Papei, unul din "prerogativele" primatului papal

Într-adevăr, identificarea antihristică, monstruoasă, a împărăţiei lui Dumnezeu cu a Mamonei nu întârzie să dea roade. Terestrizarea bisericii o face să abdice de la funcţia ei spirituală, de unificare duhovnicească a soborului. Ocupată de treburile veacului, biserica lasă spiritualiceşte valenţe libere, care vor dezvolta, încă de la sfârşitul secolului XII, o serie de mişcări religioase, mai întâi în marginea bisericii şi apoi împotriva ei, care vor cristaliza, trei veacuri mai târziu, în protestantism (…).

Gândurile acestea, aparent îndepărtate de preocupările acestui studiu, îşi au importanţa lor, pentru că ne înlesnesc să înţelegem schimbările pe care întemeierea statului românesc le-a atras cu privire la structura vieţii noastre bisericeşti. Pentru că, prefacerea fundamentală pe care acest stat a impus-o bisericii noastre stă tocmai în deplasarea accentului vieţii bisericeşti de la momentul tainic, liturgic, la momentul învăţăturii morale şi al organizaţiei, împingând astfel viaţa religioasă într-un impas din care cu greu va putea ieşi, obligată să-şi legitimeze, în chip protestant, existenţa faţă de stat şi obligată să făptuiască în mod catolic, dar în folosul acestuia (…).

Influenţaţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru apus, dar cu totul străină, precum am arătat, de fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o parte, orice influenţă politică bisericii, iar pe de alta, să o întrebuinţeze ca unealtă în slujba intereselor statului burghez…

 

Regele tiran Carol II si prim-ministrul sau, Patriarhul Miron

În marea transformare care, de la Renaştere, a prefăcut în chip raţionalist Apusul şi care se apropie de soroc, religia este supusă alternativei de a se închide în limitele raţiunii suficiente sau să piară, ca forţă, „obscurantistă, retrogadă, anacronică” etc. Cel puţin aşa pretind raţionaliştii. Dar, închisă în cerul cu stele de peste capul lui Kant şi lumea morală dinăuntru Dumnezeu este pus „la remorca filosofiei morale”. Biserica se încearcă a fi despărţită de viaţa ei tainică, transformându-se într-un instrument de moralizare a vieţii sociale, într-o anexă a mijloacelor de menţinere a ordinei în stat. Prin aceasta, însă, biserica încetează de a fi biserică şi se transformă în societate anonimă. Întru aceasta se poate spune că statul românesc a reuşit de minune (…).

O revizuire a raporturilor dintre biserică şi stat se impune, deci, în măsura în care statul, din organizaţie formală, destinată să asigure ordinea şi dreptatea, cum este statul liberal, se transformă într-o funcţiune politică de coordonare efectivă a tuturor resurselor şi tuturor formelor de viaţă ale naţiunii.

Această revizuire nu poate veni decât de la dezrobirea Bisericii din robia babilonică a statului nostru laic şi din restaurarea vieţii liturgice în toată strălucirea ei în activitatea bisericii în chip precumpănitor şi asupra vieţii intelectuale şi asupra celei active, pe care a pornit-o greşit, credem, reînnoirea. Căci, curăţirea vasului vine dinăuntru şi ne e spus să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte ni se vor da nouă pe deasupra. Ci, în viaţa tainică a Bisericii avem, cu toţii, căi fără greş de îndreptare către împărăţia Domnului.

Nu putem spune care va fi forma acestei restaurări bisericeşti, dar ceea ce vom putea spune sigur este că, dacă nu va avea ca rezultat reînviorarea vieţii tainice a bisericii, orice restaurare va fi zadarnică (…).

Starea actuală a bisericii este atât de rea, încât nu ştiu dacă şi o separaţie a bisericii de stat nu ar fi mai folositoare bisericii decât starea de azi (…). Se vor găsi însă oameni să înţeleagă necesitatea acestei revizuiri? Din adâncul durerilor de astăzi, care ne încearcă sufletul mai crunt decât ne încearcă criza trupul, credem că da. Şi dacă nu se vor găsi, nu vom deznădăjdui. Pentru că, nepătrunse sunt căile Domnului şi soarta bisericii Lui nu stă numai în mâna oamenilor.

Criza creştinismului: o criză a stării de har

Nae Ionescu

Durează demult discuţia – în sânul creştinismului – între aşa-zisul moralism şi misticism. Răsunete destul de răspicate au ajuns până la noi, din aceste discuţii prin poziţia puternic „anti-moralizantă” luată la noi, „în numele ortodoxiei”, de profesorul meu, Nae Ionescu, spre cel mai mare scandal al unora, ca şi spre surprinderea altora (…). Interpretarea augustiniană (a poruncii de a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele – n.n.) pe care dl. Ionescu o califică „specific apuseană”, stă la baza tuturor rătăcirilor moraliste, în sensul că tindea să facă, din creştinism, o doctrină organizatoare a fericirii omeneşti pe acest pământ, pe baza altruismului şi a iubirii de aproape, considerate ca ţeluri bune „în sine”, pentru activitatea omenească.

Pe această cale a plecat atât catolicismul, care a „terestrizat” misiunea bisericii în ideea unităţii văzute şi aceea a puterii ei lumeşti; cât şi protestantismul, care a pus pe Dumnezeu „la remorca filosofiei morale”, făcând din El un fel de „monitor al prostimii” şi un păzitor al „ordinei publice şi al bunelor moravuri”, pavăză a celor aşezaţi faţă de toţi dezmoşteniţii soartei şi slujitor plecat al singurului Dumnezeu adevărat (adică, singurul subiect dotat cu adevărat cu atributele divinităţii) - Statul. Interpretarea lui Augustin constă în a da o valoare echivalentă termenului iubire în cele două propoziţii ale frazei lui Iisus, fie că e vorba de iubirea de Dumnezeu, fie că e vorba de iubirea de aproape, morala creştină fiind iubirea de oameni în Dumnezeu. E aici o idee care, de atunci, s-a răspândit şi formează un truism care stă azi la baza moralei întregii civilizaţii apusene şi chiar a nereligioase Revoluţii Franceze. Căci, interpretarea deschidea o poartă unei morale, interesând numai relaţiile dintre oameni, considerate în ele însele, morală francmasonică, lipsită de spiritualitate adevărată, adică, de contact cu lumea realităţilor de dincolo.

(…) La ortodocşi, numai renunţarea e calea; de aici, orice complacere fiind suspectată de panteism, de câte ori creştinul tinde să identifice iubirea de Dumnezeu de iubirea de aproape, căci, departe de a putea cuprinde pe cea de-a doua în cea dintâi, el riscă să piardă pe cea dintâi în cea de-a doua (…).

Creştinismul are deci două vedenii ale moralei. Pentru răsăriteni, „moralitate” ţine de Vechiul Testament. Şi ortodoxul îşi are moralitatea sa. E aceea a celor zece porunci, care alcătuiesc şi astăzi baza regulilor de purtare (…). Aceasta este însă o morală pre-creştină, morala Vechiului Testament, e legea pe care Noul Testament ţine s-o împlinească prin har, morala Noului Testament care, din acest punct de vedere, nu mai face decât să enunţe condiţiile omeneşti de pregătire pentru primirea harului e cuprinsă Predica de pe munte şi în Parabolele lui Iisus.

În opoziţia Predicii… la cele zece porunci, mai exact: în împlinirea legii vechi prin legea nouă se pune creştinului problema, între toate teologică, a raporturilor dintre Lege şi Har. În felul înţelegerii raporturilor dintre lege şi har stă, probabil, deosebirea între moralişti şi mistici (…). Lucru curios, în aparenţă: atât catolicismul, cât şi protestantismul, cu toată opoziţia lor, în cele mai multe privinţe, se acordă aici, să trăiască pe temeiul unei concepţii legaliste (…).

Legea iubirii, în ortodoxie, nu e o obligaţie, nu e o normă imperativă, ci o simplă chemare la realitate, constatare a unui fapt. “Vino-ţi în fire”, zice această reîntoarcere la raportul adevărat al lucrurilor, tulburat de cădere. Nici nu ar trebui zis „vino-ţi în fire”, revenirea e inevitabilă, ca rod al contactului cu realitatea spirituală în actul religios. Ea nu are nevoie de rigori sau de proptele poliţieneşti, care nu fac decât să „mimeze” produsul supranatural al Harului lui Dumnezeu. Problema se rezolvă de la sine în cuvintele: „Nu am venit să stric legea, ci să o împlinesc”.

(…) În acest caz, criza (morală – n.n.) nu este decât povestea alternării perioadelor de abatere ale lui Israil de la porunca Domnului cu perioadele de pocăinţă (…). Şi e nespus de interesantă necontenita analogie ce se poate face, sub acest raport, cu situaţia vremurilor noastre… Criza moralei are însă rădăcini mult mai adânci… Căci această criză nu mai e o simplă criză a regulilor de purtare, ci e o criză a stării de har. E o decădere din vrednicia primirii harului, care e, de multe ori, în legătură cu înţelesul adânc al celor zece porunci, dar al cărui aspect e mult mai complicat, pentru că e vorba despre tulburare în relaţiile omului cu Dumnezeu şi nu numai cu semenii…

Apusenii sau protestanţii, dar mai ales protestanţii, văd în creştinism o religie esenţialmente morală. Această trăsătură ar constitui caracterul esenţialemente distinctiv al creştinismului, faţă de alte religiuni, păgâne, şi el ar da acestuia superioritatea asupra tuturor celorlalte, ale căror taine, de pildă, nu depăşesc niciodată caracterul lor relativ „estetic”.

Immanuel Kant

Dl Nae Ionescu socoteşte că aceste tendinţe moraliste în interpretarea creştinismului sunt scăderi notabile ale spiritualităţii apusene, care, în ultimul timp, au toate rădăcina la Kant, asupra Religiei în limitele raţiunii. Dincolo de Kant, rădăcina acestei interpretări se poate afla în întregul de împrejurări care au format structura sufletească modernă a apuseanului, structură pentru care Kant e numai un indicator, la o răspântie de influenţe… În ce constă această scădere? Domnul Nae Ionescu precizează: dedesubtul acestei puneri a lui Dumnezeu „la remorca filozofiei morale” se poate întrezări o intenţie nemărturisită, ca un progres (în rău) al unei spiritualităţi anticreştine, al unei caricaturi masonice a spiritualităţii, o tendinţă antropozofică latentă şi, de cele mai multe ori, inconştientă, de preamărire a omului, sub aparenta preamărire a lui Dumnezeu. Un fel de impulsiune de a accentua capacitatea mântuitoare de sine a omului, socotit în stare să condiţioneze, dacă nu să săvârşească el însuşi – mai mult sau mai puţin, fără ajutorul lui Dumnezeu – mântuirea sa personală… Ce altceva este kantiana „valoare universală a bunei voinţe”?

Dumnezeu nu mai e un agent real în opera de mântuire, ci un „concept”, postulat, destinat să garanteze normele de purtare fundate nu în El, ci aiurea. El nu mai este în stare să dea omului nici un ajutor eficace, ci numai să „garanteze” ordinea publică. Analogia cu „Monitorul” şi calificarea de „poliţienească” a acestei morale e mai adâncă decât pare. E aici, la Kant, o întâlnire la limită a ideilor emise de „cei trei reformatori”: Luther, Descartes si Rousseau, speculate şi dezvoltate la ultima lor limită. Pietismul, filosofia luminilor, al cărei iniţiator incontestabil este Descartes, care i-a formulat întreaga problematică, prin Wolff (şi, de aici, deismul lui latent), unite cu dogma bunătăţii morale a voinţei omeneşti, la origine, a lui Rousseau.

Dar toate acestea sunt idei spurcate, idei diavoleşti, de care drept credincioşii trebuie să se ferească, aşa, ca de foc.

Creştinismul nu este o morală nouă, ci religia adevărată. Nu trebuie să ne fie teamă de acuzarea că prin aceasta interpretăm „păgâneşte” creştinismul, adică, cu „frica lui Dumnezeu”. Eşti mult mai aproape de El aici decât prin falsa devoţiune pietistă (ba, mai mult, „rigorismul moral” – spre deosebire de „asceză” – pare a izvorî dintr-o presupoziţie funciarmente ateistă), pe care unii apuseni o iau drept iubire de Dumnezeu. Evlavia – pietatea specifică răsăritenilor – e mult mai aproape de frica lui Dumnezeu (…).

Actul moral e ordonat către organizarea vieţii de aici, act imanent în lumea aceasta; în timp ce actul religios constă într-o legătură mistică cu „lumea de dincolo”, cu transcendentul. Preceptele religioase, dacă sunt, nu pot avea în vedere decât pregătirea pentru lumea cealaltă, faţă de care această viaţă nu are nicio importanţă, sau o importanţă relativă, de pregătitoare a celeilalte…

Creştinismul drept credincios…nu se preocupă, în sinele său, de organizarea fericirii pământeşti, ci de pregătirea vieţii de apoi. Toate tendinţele „moralizante” despiritualizează creştinismul, în înţelesul că îi degradează ţinta. În loc să i-o vadă în contactul omului cu realitatea transcendentă şi cu valorile ei veşnice, îi dau ca ţintă organizarea fericirii de aici, „ca să îţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” uitând cu totul, sau lăsând ca neesenţiale, valorile lui veşnice şi viaţa de apoi. Ca şi cum ai putea fi creştin fără a crede în aceste lucruri… şi chiar în Dumnezeu. Aceasta este schimonosirea „moralismului” în sânul creştinismului însuşi şi efectul său răufăcător (…).

Că creştinismul a avut şi are încă influenţe extrinseci asupra moralei, lucrul e de netăgăduit… Omul radiază în toate celelalte activităţi lumina contactului cu Dumnezeu în actul religios pur. Luminarea inteligenţei, înseninarea morală arată că actul religios are resorturi şi răsunete active în celelalte funcţii sufleteşti. Confundarea a ceea ce vine din „Lumină” cu aceea ce vine din făptură şi din fire e, însă, cea mai mare orbire ce pândeşte pe creştin, ca o ispită lăuntrică a Satanei, şi-l face să piardă legătura cu Dumnezeu, să se înşele şi să cadă.

În lumina lămuririlor de mai sus, se poate spune acum, privitor la criză, că viaţa creştinului e o necontenită revoluţie şi criză. Aici găsea dl Ionescu germenul esenţialmente anarhic al creştinismului. Viaţa e o criză pe calea mântuirii, o luptă necontenită între două împărăţii, din care una, căzută, a tulburat pe cealaltă, fundamentală şi supraordonată. Cu diavolul, au intrat în lume, prin căderea omului: durerea, dezordinea şi neputinţa (…) tot ce se leagă de întoarcerea omului de la Dumnezeul căruia se aseamănă şi unde îşi avea locuinţă. „Neliniştită este inima mea, până ce nu se va odihni întru Tine”, zicea fericitul Augustin. Creştinul se simte în lume străin şi trecător şi nicăieri nu-şi află, cât e viu, locaş de veci. Aici stă şi înţelesul atât de paradoxal al răsturnării de valori pe care o înregistrează cele nouă fericiri.

Constatarea că valorile Predicii de pe munte nu şi-au aflat întruchipare într-o ordine socială, să fie oare semnul unui „faliment” al ei? Ar fi, dacă am recunoaşte acestor valori un sens moralizant, şi aici, disperarea lutherană, care dă în „răul radical” pândeşte pe Scheler, fără să îşi dea seama, întrucât riscă să confunde lumea de sus cu cea de jos. Şi optimismul catolic, care riscă să confunde, în sens invers, pe cea de jos cu cea de sus, nu riscă nici el mai puţin decât „îndobitocirea” prezisă de Apocalips, atunci când caută de pe acum „realizarea statului papal”. Ca şi cum ar putea fi aşezare lumească şi văzută, fără pată.

Biserica este, desigur, fără pată, tocmai pentru că are rădăcini în cer, ca trup mistic al Domnului Hristos. Astfel, e sfântă, măcar că-n sânul ei există păcătoşi.

(Mircea Vulcanescu, extrase din: Bunul Dumnezeu cotidian. Scrieri religioase, Ed. Humanitas)

***

Fotografii cu Mircea Vulcanescu:

Legaturi:

• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
• Criza Bisericii – daca ea exista (2003)

***

• Mircea Vulcanescu – Crestinul in lumea moderna
• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – crampeie din viata unui martir contemporan (I)
• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea (II)
  
• “SA NU NE RAZBUNATI!” – Memorialul… durerii sfintitoare a lui MIRCEA VULCANESCU

3 Comentarii »

3 Raspunsuri to “Martirul Mircea Vulcanescu despre criza Bisericii, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia acestui veac”

1. pe 02 Nov 2009 la 2:46 pm # cosmin
   
   

   http://www.crestinortodox.ro/lasati-un-gand/page:1

2. pe 02 Nov 2009 la 2:46 pm # Mihaela
   
   

   EXTRAORDINAR MATERIAL. VA FELICIT SI VA MULTUMESC ;CARTEA SE GASESTE DOAR LA EDITURA “HUMANITAS”?

3. pe 02 Nov 2009 la 3:04 pm # admin
   
   

   Nu stim daca se mai gaseste si acolo. Poate pe la anticariate?