Cantarea religioasa vocala si vocal-instrumentala la evrei, in Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica

In viata omenirii muzica are o importanta covarsitoare si muzicienii sunt unanimi in a recunoaste ca puterea expresiva a muzicii depaseste pe cea a poeziei, ca si pe a tuturor celorlalte arte, prin forta sa de modelare a spiritului uman. Pictorii si sculptorii care au avut la indemana propriul material in a prezenta pe ingeri, nu-i infatiseaza pe acestia nici pictand, nici sculptand sau scriind, ci cantand.

Diferite personalitati ale muzicii, ale artelor si stiintelor vorbesc despre muzica reliefand diferite aspecte ale acesteia. Sfintii Parinti atribuie muzicii indeosebi puterea de a exercita asupra sufletului omenesc o influenta binefacatoare, favorabila aspiratiilor celor mai nobile: "Nimic nu reuseste sa inalte intr-atat sufletul ..." scrie Sfantul Ioan Gura de Aur, "sa-l inaripeze, sa-l ridice deasupra pamantului, sa-l desfaca de legaturile timpului... ca o melodie vocala sau ca o cantare inspirata, perfect alcatuita ritmic", pentru ca "muzica misca sufletul si-l inalta catre Cel ce l-a creat".

Muzica religioasa si bisericeasca in special capata o nota aparte in ambianta deosebita, harica, pe care o da Biserica, fiind nelipsita din lacasul niciunei religii. Data fiind legatura intima dintre cantarea religioasa si starile profunde ale sufletului omenesc, fiecare religie a adoptat in cultul sau cautarea potrivita si corespunzatoare principiilor ei de credinta si morala. Din patrimoniul general al artei muzicale, cultul fiecarei religii alege si utilizeaza ceea ce corespunde caracterului sau specific, ceea ce este in masura sa talmaceasca cat mai fidel fondul sau religios "in directia postulatelor practice si transcendentale".

Ne intrebam insa, acum la sfarsitul de mileniu II, care este cea mai adecvata forma de cantare? Cea instrumentala, intalnita in templul iudaic, cea vocal-instrumentela din Biserica Romano-Catolica si protestanta sau cea exclusiv vocala din Biserica Ortodoxa ? La aceasta intrebare vom incerca sa raspundem pe parcursul celor trei capitole din cuprinsul acestui studiu comparativ, analizand cantarea de cult la evrei, in Biserica Ortodoxa si cea Catolica, intr-un studiu comparativ.

Evreii au practicat in cult muzica instrumentala. Incepand cu Iubal, considerat "stramosul celor ce canta din chitara si din cimpoi" (Fac. IV, 21) si pe parcursul intregului Testament Vechi, intalnim numeroase episoade in care muzica instrumentala apare prezenta la lupta, la sarbatoare si in cultul ebraic.

Instrumentele muzicale nu si-au gasit insa intrebuintare niciodata in cantarea liturgica a Bisericii Ortodoxe. Ar fi, cea mai veche forma rituala si baza a imnologiei crestine, despre care se face mentiunea precisa intr-o serie de psalmi. Versete din psalmul 150 rasuna la fiecare utrenie ca stihuri la stihirile laudelor:

"Laudati pre El in glas de trambita

Laudati pre El in psaltire si alauta

Laudati pre El in timpane si in hora

Laudati pre El in strune si-n organe

Laudati pre El in chimvale bine rasunatoare

Laudati pre El in chimvale de strigare" (Ps. 150, 3-5).

De asemenea alti psalmi: 30, 80, 91, 97, 149, fac aceleasi indemnuri, dand chiar descrierea instrumentelor si combinarea lor in executie: psalteriu cu 10 strune (ps. 32), psalteriu infrumusetat cu alauta (ps. 80), de trambite ferecate si de trambita

de corn (ps. 97) etc.

Nu este vorba intotdeauna de o muzica instrumentala pura ci de o melodie acompaniata ritmic sau ritmico-melodic cu instrumente de percutie, de coarde si de suflat, pe care le vom aminti in momentul urmator. Sfanta Scriptura ne vorbeste despre o larga intrebuintare a instrumentelor muzicale la evrei; ea era nelipsita la templu dar si la fastul sarbatorilor mari si al jertfelor. Ea intra in randuiala festivitatilor legate de inceputul lunii, jertfirea mielului pascal, sarbatorii corturilor, acompaniind cantarile psalmilor, precum acompaniase odinioara jocul lui David inaintea chivotului legii (Numeri 10; II Paralipomena 29, 24-28).

Sfintii Parinti sunt unanimi in a recunoaste ca muzica instrumentala a evreilor este un imprumut din practica egiptenilor "pentru a-i feri de inchinarea la idoli, in Egipt, Dumnezeu a ingaduit evreilor un rau mai mic: muzica instrumentala", nu pentru ca i-ar fi placut sunetele acestei muzici, ci pentru ca a voit El sa tolereze acest obicei. Sfantul Ioan Gura de Aur aminteste de aceasta toleranta pentru "greimea mintii si intelegerii lor"... "si de ce nu le-ar fi ingaduit Dumnezeu titera si psaltirul, din moment ce le ingaduise jertfele sangeroase?"-.

La templul iudaic erau doua trambite de argint facute din porunca lui Dumnezeu. Ele se foloseau si cu alte ocazii decat cele prilejuite de slujbele religioase (Numeri X, 10). Cand se suna din amandoua trambitele venea toata multimea la cortul sfant iar cand suna dintr-una singura trebuia sa vina numai capeteniile poporului Israel (Numeri X, 3-4). Aceste trambite sunau si in vreme de razboi pentru a aminti lui Dumnezeu sa aiba grija de poporul ales (Numeri X, 9). In timpul lui David - cand muzica instrumentala, alaturi de cantarile de psalmi luase dimensiuni colosale - aflam ca se intrebuintau in cult harfa, titera si talerile (I Cronici XV, 16; XVI, 5).

Ca si in timpurile moderne, evreii aveau instrumente care intrau in cele trei categorii cunoscute: instrumente de suflat, de coarde si de percutie.

A. Instrumente de suflat

1. Ugav este cel mai vechi instrument de acest fel (Fac. IV, 21; Iov, XX 12; XXX, 31). Dupa vechile descrieri, acest instrument avea doua tevi fixate la un sac de piele; una din tevi era mai lunga si servea pentru suflat si alta mai scurta unde se aranjau tonurile cu degetele. Era deci un fel de cimpoi. Datorita sunetului sau strident, nu era admis in cadrul cultului.

2. Masrochita (Daniel III, 5, 7, 10, 15) un nou instrument de suflat pe ca Teodotius il traduce prin fluier. Multi sunt de parere ca acest sirings este chiar fluierul intrebuintat de pastori; dar il intalnim si in practica de cult a evreilor.

3. Chalil tradus prin fluier si flaut; cuvantul "Chalil" deriva din verbul , gauri". Instrumentul se facea din lemn, os sau corn, intrebuintat de egipteni si pastorii din Palestina, la momente festive dar si de tristete, fiind introdus in cult din timp Talmudului, la sarbatoarea Pesah (mai tarziu) in ziua de 1, 7 si 8 acompania refrenul Aleluia (I Samuel X, 5 ; Isaia XXX, 29; I Regi I, 40; Ieremia XLVIII, 3 Matei IX, 23).

4. Sofar tradus din Septuaginta prin corn sau alte variante trompeta.

Acest instrument este amintit de Fericitul Ieronim cand explica textul de Osea V, 8. El se numeste "buccina pastoralis" si adauga ca la greci este cunoscut cu numele de "Cherantini" iar la evrei "sofar".

Era construit din corn de berbec (Isaia XXVII, 13) de diferite marimi, scotea sunete asemanatoare goarnei militare din zilele noastre. Anunta anul jubileu, luna a 7-a (Ioil II, 1), astfel Iehud, unul din judecatori, sunand din sofar pe munte Efraim, a strans pe israeliti si a pornit la lupta impotriva moabitilor (Judecatori I 27); asemeni Ghedeon, Saul (I Samuel XIII, 3). Eliberarea soldatilor din lupta se [anuntase tot din sofar (II Samuel II, 28; XVIII, 16); adunarea poporului la cainta (Ioil II, 1), ferirea de navalitori (Ieremia VI, 1), anuntarea marilor pericole si calamitati (Amos III, 6; Ezechia XXX, 6).

5. Chatotera, tot un fel de "trambita", dar dreapta, deosebindu-se de sofar si prin intrebuintarea sa (la inceput) stricta pentru templu: Dumnezeu a poruncit lui Moise ca prin sunetul acestei "trambite" sa cheme poporul la sarbatoare, la sacrificiile templului si ori de cate ori ar fi trebuit sa transporte cortul marturiei. La inceput erau doar doua facute din argint, mai tarziu numarul lor a crescut ajungand la o suta (I Paraiipomena XV, 24) sau chiar 120 dupa II Cronici V, 12; la sfintirea Templului lui Solomon s-a trambitat din chatotera, la fel la resfintirea templului in timpul lut Iskia; conform Osea V, 8, II Regi XI, 14, acest instrument era folosit exclusiv la templu, iar mai apoi si pentru semnalul de alarma, generand confuzii cum ca sofarul si chatotera ar fi acelasi instrument. Ele nu se confunda pentru ca chatotera dadea semnale, dar numai pentru probleme legate strict de templu. Pe arcul de Triumf al lui Tit, la Roma, sunt prezentate toate aceste instrumente de suflat, un izvor pentru arheologie dar si pentru muzicologie.

Instrumentele de coarde

Din arheologia biblica aflam ca aceste corzi pentru instrumentele din vechime se faceau din ata impletita, ata rasucita sau din intestinele animalelor. Cutiile de rezonanta se faceau din lemn de chiparos (I Regi X, 12).

Chinor (cetera, cobza).

Septuaginta traduce de cinci ori prin "strune si organe". Se putea canta mergand (II Samuel VI. 5) iar dupa monedele macabeilor se pare ca aveau 4 coarde, ele insa au variat tot timpul. Aceste coarde erau puse in vibratie cu mainile. Saul, fiind cuprins de duhul cel rau l-a chemat pe David (ne spune Sfanta Scriptura) care luand chitara (chinnorul) "canta cu mana sa" (i Samuel XVI, 23) si alunga duhul.

Nebel

Un instrument de coarde care, datorita traducatorilor se confunda – cel putin in text - cu chinorul.

Se pare ca acesta avea 10 coarde (Ps. 33, 2): "multumiti Domnului din chitara, din harpa cu 10 strune cantati-I", iar Ps. 144,9: "Dumnezeule cantare noua iti voi aduce, din harpa cu 10 strune iti voi psalmodia".

Nebelul a fost tradus in elina la Amos VI, 5 si la fel chinnorul a fost tradus de Septuaginta prin (Ps. 137, 2 ), generand aceasta confuzie de termeni si implicit imprejurarile cand se foloseau.

O prima deosebire intre acestea este facuta de Fericitul Augustin care, in comentariul din Ps. 3, 3 2 spune: chitarea (chinnor ligdum illud concavum... in inferioare parte habet, psalterium (Nebel) in superiore".

Se crede ca deosebirea intre chinor si nebel ar fi aceea dintre titera si chitara, cobza si chitara. Dupa unele monede, chinnorul ar fi o lira iar nebelul o chitara, datele nefiind insa sigure.

Nebelul era totusi un fel de chitara, deosebit de chinnor ca timp si loc de folosire:

- procesiuni scolare, la mese, la nunti, la jocuri, la momente de jale si tanguire

- in timpul lui David se foloseau cu precadere in momente in care se aduceau multumiri lui Dumnezeu pentru binefacerile primite.

C. Instrumente de percutie

Tof, hore si timpane; lat. Tamburina, aduffa, timpana. Era un fel de cerc din lemn sau fier peste care era intinsa o piele de animal. De cerc se prindeau mici discuri de metal care sunau in timpul cand se lovea pielea cu un bat.

Toful insotea ritmic cantarea vocala. Nu era intrebuintat la templu, ci doar in procesiuni publice mai ales de femei:

- corul femeilor condus de Mariam, sora lui Moise, folosea acest instrument dupa trecerea prin Marea Rosie (Iesire XV, 21).

- fiica lui Ieftal i-a iesit acestuia in cale "cantand din timpane"(tof) cea dintai si a fost sacrificata (Judec. XI, 34).

- cand David i-a biruit pe filisteni, femeile l-au intampinat "batand din timpane" si strigand : "Saul a biruit mii, David zeci de mii (I Samuel XVIII, 6-7).

Teltelini, metiltaim, un fel de talgere, doua discuri de metal ce se loveau reciproc, denumirea redand intocmai onomatopeic sunetele pe care le producea.

David a dat aceste instrumente in grija superiorilor celor trei coruri (I Paralip. XV, 19; XVI, 5) pentru a marca tactul (metrul). Era folosit si la templu: "Si David si toata casa lui Israel canta inaintea Domnului din tot felul de instrumente de lemn de brad, din chitare si harpe, din timpane, din fluiere si din chimvale (II Samuel VI, 5).

Menamim, sistrul, un alt instrument de percutie alcatuit din doua baghete de metal indoite la varf si la celalalt capat formand un maner. Pe cele doua baghete se prindeau mai multe verigi de metal ce scoteau un sunet zornaitor cand se miscau (II Samuel V, 5) Sistrul era folosit si in Egipt la templul zeitei si probabil de aici l-au imprumutat evreii.

Salisim (trianglu), avem mai putine informatii despre el, dar era un instrument de percutie folosit mai des de femei in momente de divertisment si mai rar la templu.

Acestea au fost cele mai cunoscute instrumente folosite de evrei. Dupa organizarea data cultului de catre David, muzica instrumentala a ajuns sa cunoasca la templu proportii marete. Consideram ca parerea lui Iosif Flaviu, care vorbeste de 200.000 de cantareti, de 40.000 de harpe, de 40.000 de sistre si de 200.000 de trambite, este doar simbolica pentru a exprima grandoarea cultului in timpul regalitatii.

In timpul exilului babilonic cantarea la evrei inceteaza. De aceea psalmistul zice: "La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans (...) Cum voi canta cantarea Domnului in pamant strain? (Ps. 137, 1-4).

Dupa refacerea templului se reintroduce si muzica in cultul divin : "Iar cand s-a hotarat sfintirea zidurilor Ierusalimului, a trimis (Neemia) dupa leviti in toate partile ca sa vina sa savarseasca sfintirea (...) cu cantari de multumire si de lauda..." (Neemia XII, 27-29).

Mai tarziu, muzica de cult fiind mai rar intalnita, este restabilita de Iuda Macabelul, cand altarul a fost sfintit din nou, cu cantari de lauda insotite de harfe, alaute si chimval (1 Mac. IV, 54) insa fara splendoarea din timpul lui David si Solomon.

Cantarea in Biserica Ortodoxa

Biserica Ortodoxa intrebuinteaza in cult muzica bizantina (psaltica) in forma sa monodica la toate slujbele (vecernie, utrenie, ceasuri, taine si ierurgii) dar si in maniera omofona si polifona in cadrul Sfintei Liturghii, in catedrale sau bisericile din orase.

Dar, fie ca e vorba de cantarea monodica, de grup coral, cor mixt, barbatesc, cor de copii sau de cantare in comun a credinciosilor, cantarea in Biserica Ortodoxa este exclusiv vocala.

In mod particular, Biserica noastra este mostenitoare si in continuare a traditiei, a acelei arte muzicale care s-a nascut si dezvoltat in timpul si in cuprinsul Imperiului bizantin, capatand si trasaturi proprii. Actuala muzica Psaltica este rezultatul dezvoltarii istorice a vechii arte muzicale a Bisericii Ortodoxe de Rasarit, cu centrul la Bizant, reprezentand o ultima etapa in evolutia acesteia sub "amprenta" geniului romanesc promovat de marii nostri psalti: Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, I. Popescu Pasarea s.a..

Inceputul muzicii din Biserica crestina trebuie cautat insa in sinagoga iudaica. Acest inceput coincide cu insasi istoria crestinismului. Primii crestini, provenind dintre iudei, au adus si cantarea psalmilor cu ei. Lipsa unor dovezi concrete nu ne permite sa spunem cum era aceasta cantare a primilor crestini; notele pentru accentuarea anumitor silabe din psalmi, au constituit poate si o regula de intonare a inaltimii sau executie a ritmului, de modulatie diatonica, dar fiind notate de masoreti (dupa epoca lui David) credem ca aceste accente nu aveau scop muzical.

Ce s-a intamplat insa cu muzica instrumentala? Au preluat primii crestini muzica aceasta pentru a acompania cantarea psalmilor? Vom argumenta in cateva puncte ca in nici un caz, in cultul primilor crestini, n-a existat practica folosirii instrumentelor si implicit ca muzica instrumentala din Biserica Romano-Catolica si cea protestanta este o inovatie tarzie:

1. Modelul de adunare al primilor crestini pentru "frangerea painii" este ce din sinagoga iudaica. Ori sinagoga n-a avut niciodata muzica instrumentala in cultul ei si nici Biserica crestina n-a acceptat cantarea instrumentala. Mai mult ea a afirmat o atitudine precisa si categorica impotriva acesteia, deoarece instrumentele era folosite in cultul misterelor pagane in alungarea demonilor si pentru influentare zeilor. Pe langa acestea detineau un rol important in spectacolele pagane, acompanind cuplete imorale.

Pentru a evita agapelor crestine cu ospetele pagane, unii Sfinti Parinti interziceau cantarea psalmilor la mesele unde participau si pagani: "Noi nu aruncam ceea ce este sfant inaintea cainilor... nici nu risipim margaritarele inaintea porcilor, laudam insa pe Dumnezeu cu smerenie, cu frica si cu buna dispozitie a sufletului. Noi nu indeplinim cultul acolo unde se imbata paganii si blasfemiaza cu impietate in banchetele lor. Pentru aceasta, noi nu cantam psalmi in fata paganilor si nu citim Scriptura, pentru a nu ne asemana cu cei care canta din aulos, cu cantaretii si cu ghicitorii. Aulosul, (un fel de flaut sau oboi) era un instrument fata de care aversiunea conducatorilor Bisericii nu cunosteau limite din cauza sunetului sau penetrat si atatator. Clement Alexandrinul il mentioneaza cu un calificativ potrivit - imbatator (Pedagog II, 4,) iar mai tarziu Epifaniu (+ 403) stigmatizeaza in comparatia din urmatorul pasaj: "Aulosul este imposibilul sarpelui prin care diavolul a vorbit Evei si a inselat-o. Dupa tipul acestuia, prin asemanare a fost inventat aulosul pentru a insela oamenii. Priveste doar maniera in care se comporta cantaretul din aulos cu instrumentul sau". Autorul face aluzie la miscarile pe care instrumentistii le faceau cantand, cand ridicau, cand coborau acel aulos si le compara cu miscarile sinoase ale sarpelui (diavolului).

Clement Alexandrinul s-a aratat mai concesiv, dar numai cu ocazia agapelor la care sa-si acompanieze cantarea psalmilor cu harpa sau cu lira: "Daca vrei sa canti cu lira sau cu chitara - zicea el - si sa psalmodiezi, pentru asta nu e nicio vina. Tu imiti astfel pe dreptul rege al evreilor (David), care era prea bine placut lui Dumnezeu". Nu se poate insa pretinde acceptarea acestei cantari in cult pentru ca vom vedea mai departe conceptia spirituala a acestui Parinte cu privire la cantarea instrumentala.

2. Este evident ca un oarecare membru al comunitatii crestine din Biserica primara sa se fi adresat episcopului sau unui preot zicandu-i: "Voi ne prezentati aulosul sau titera ca pe un instrument ale diavolului; nu vreti nici macar harfa in cult; ne refuzati folosirea timpanilor si instrumentelor de percutie, dar in psalmii -pe care noi trebuie sa-i invatam si pe care noi ii recitam, ii cantam - se pune frecvent problema sa-L laudam pe Dumnezeu cu harpele, cu chimvale rasunatoare, cu alaute si timpane. Ce trebuie sa credem din aceasta?".

Sfintii Parinti admit ca instrumentele, ca muzica in general, au fost acordate evreilor pentru ca Dumnezeu avea mila de slabiciunea lor de spirit. Sfantul loan Gura de Aur prezinta chiar scuza unor comunitati crestine, cand spune ca acesti oameni au fost odinioara exaltati de sunetul timpanului si a psalterionului din cauza "ingustimii mintii lor".

Prin condeiul lui Clement Alexandrinul, Biserica crestina prezinta conceptia spirituala in privinta rostului muzicii in cult asemeni jertfei nesangeroase aduse de crestini prin Darurile de paine si vin si care reprezinta in chip tainic, prin sfintire, Trupul si Sangele lui Hristos, vis-a-vis de jertfele din legea veche.

Omul este considerat de catre Clement Alexandrinul ca un instrument de muzica inaintea lui Dumnezeu sau a Sfantului Duh: "Cuvantul lui Dumnezeu care se trage din David si care mai inainte de el a fost aruncat de lira si titera, instrumente neinsufletite, dar armonizand aceasta lume si microcosmosul - omul, sufletul si corpul sau datorita Sfantului Duh - el canta lui Dumnezeu la acest instrument cu mai multe voci destinat spre lauda lui Dumnezeu. Caci tu esti pentru mine titera, aulos si templu, titera prin consonanta, aulos prin suflu, templu prin cuvant, prima pentru a rasuna, a doua pentru a da suflare (adiere) si a treia pentru a rezerva lacas lui Dumnezeu".

Vocea umana este deci un instrument insufletit care pune in rezonanta intreg sufletul omenesc si intreg corpul caci, se spune organ vocal dar, de fapt, avem de-a face cu o configuratie mult mai complexa:

1. aparat respirator (trahee, bronhii, plamani, diafragma, muschi)

2. aparat generator (laringe, faringe, glota, epiglota, coardele vocale)

3. aparat rezonator (cavitatea toracica, fosele nazale, sinusuri, cavitatea bucala)

4. aparat articulator (limba, buzele, maxilare)

5. aparat auditiv (urechea interna si externa cu toate partile componente)

Astfel, problemele de detaliu ale psalmului 149, vor da ocazia explicatiilor de circumstanta care seamana toate in ceea ce priveste fondul, Clement Alexandrinul este unul dintre primii care a urmat aceasta cale: "Distingand bine ceremonia religioasa de banchetul profan, Sfantul Duh canta "Laudati-1 in glas de trambite caci El va invia mortii cu sunetul de trompeta (trambitei) si Laudati-1 cu

sunetul psalterionului, caci limba este psalterionul lui Dumnezeu; Laudati-l titera, caci prin titera trebuie inteleasa gura care este pusa in vibratie cu ajutorul unui mediator (pana) de catre Sfantul Duh; Laudati-L in timpane si in hore, vorbind Bisericii care crede in invierea trupului cand pielea (timpanului) rasuna; laudati pe El in chimvale bine rasunatoare, laudati-L pe El in chimvale de strigare, in care "chimvalul" este corpul nostru iar "corzile " lui sunt nervii nostri, prin care el obtine o tensiune armonioasa, facandu-l sa vibreze prin spirit si sa rasune sunetele umane; limba este chimvalul gurii; ea se uneste cu sunetul buzelor puse in vibratie.

3. Pe de alta parte nu trebuie sa uitam faptul ca de aproape 300 de ani, timpul persecutiilor crestinii savarseau "frangerea painii" (Euharistia) in ascuns prin catacombe si deci cantarea instrumentala i-ar fi dat usor in mainile persecutorilor.

Mantuitorul insusi, la Cina cea de Taina, a cantat impreuna cu Sfintii Apostoli "cantari de lauda" si apoi a iesit la Muntele Maslinilor fara sa aminteasca de cantarea instrumentala (Matei XXVI, 30; Marcu XIV, 26).

4. O astfel de interpretare data de Sfintii Parinti muzicii instrumentale evreilor ce a avut un caracter simbolic si provizoriu este intarita de prescriptiile clare ale Canoanelor Sfantului Vasile cel Mare: "Daca un anagnost invata sa cante cu chitara, atunci sa fie sfatuit sa mearga sa se spovedeasca. Daca nu se mai intoarce la chitara, sa fie supus la un canon de 7 saptamani. Daca persista, sa fie indepartat di serviciu si sa fie exclus din Biserica".

Cantarea in Biserica Romano-Catolica

Totusi Biserica Romano-Catolica, iar dupa aceasta si o seama de Biserici protestante, au adus - mult mai tarziu - intrebuintarea instrumentelor in cantarea liturgica. Cel dintai instrument, care s-a bucurat de popularitate in apus a fost orga.

Nu putem lua ca termen biblic organon din Ps. 150, 4 ("Laudati-L pre El ii strune si-n organe") pentru ca acceptiunea acestui cuvant este aceea de "instrument' in general sau de organ vocal, asa cum il gasim in catarile noastre ortodoxe cu text mai vechi: "organele darului; alautele Duhului, trambitele cele binevestitoare...".

Fericitul Augustin spune ca: organul este Biserica lui Dumnezeu, compusi din suflete active si contemplative ". Orga a aparut in locuintele bogate si somptuoase din Roma Imperiala, in palatele lui Nero, Heliogabal sau Alexandru Sever, ei insisi artisti in domeniul muzicii la orga, dar si primii Mecena pentru organisti.

Orga a inceput sa fie folosita in teatru si la circ. La coloseum, multi martiri au fost sugrumati in sunetele acestui instrument. Si totusi ea a fost adoptata in cultul Bisericilor occidentale.' Mostenitorii imparatilor romani imprumuta si Bizantului orgile lor. In palate, amfiteatre, la iesirea din Basilici, la primirea festiva a imparatilor era folosit pana atunci mai ales flautul, dar imitand orga folosita de latini s-a raspandit si in Orient pentru o perioada de timp.

In Occident invaziile barbarilor care au distrus locuintele patricienilor, bogatele palate greco-romane sau maretele teatre, au dus si la distrugerea orgilor existente aici.

Acum se produce un fenomen interesant: cu ocazia unui cadou oferit de Constantin Copronim in anul 757 regelui franc Pipiu cel Scurt, s-a atras din nou atentia acestui instrument: orga.

Astfel, orga a reinceput sa fie folosita in timpul unui nepot al lui Luis de Debonaire datorita unui preot care invatase s-o foloseasca in Bizant. O intalnim in sec. IX, intr-o biserica, la Saint -Savin de Poitou. In scurt timp o rivalitate s-a nascut intre Germania, Italia si Anglia pentru fabricarea acestui instrument; insisi Papii se interesau de fabricarea acestui instrument.

Inca prin sec. XIII, - cum reiese dintr-o scrisoare a episcopului de Doi, Baudray, care admira orga abatelui Fecamp - incepand cu sec. XIII, o gasim in majoritatea catedralelor si abatiilor. Orgile mari si mic, chiar orgi minuscule care se purtau pe mana stanga si la care canta cu mana dreapta, sunt din ce in ce mai folosite.

In sec. IX in Anglia, era celebra marea orga din Winchester, in sec. XIII, operele lui Leonin si Petroni, vocale si instrumentale aveau nevoie de doua sau trei claviaturi si marea orga din Magdenbourg, care dateaza din acele timpuri, functiona si la inceputul sec. XVII.

Orga devenise, in consecinta, un instrument al Bisericii, care se raspandea din ce in ce mai mult. La inceputurile sec. XV gasim orga chiar si in Bisericile de tara, ca cele din imprejurimile lui Troyes, in Champagne. In anul 1903, prin vocatiile unor teologi din sanul Bisericii Romano-Catolice s-a emis o bula - "Motu proprio", recunoscandu-se ca muzica specifica pentru biserica este cea vocala; aceasta bula a avut doar caracter teoretic, catolicii ramanand pana astazi la folosirea orgii in cult. Numai in Capela sixtina nu s-a ingaduit cantarea instrumentala, ci numai pe cea vocala. Dar orga nu a fost singurul instrument folosit in cultul occidental.

Trebuie sa vorbim despre clopote si clopotele ca si despre "carillos"' (mai multe clopote acordate pe diferite tonuri). Nu este vorba de un instrument propriu-zis muzical: clopotele ca si "simandres" la grecii din Imperiul Bizantin, sunt mai degraba un instrument de semnal si de avertisment, asa cum era "magrepha", pseudo-orga din Templul Ierusalim. Totusi de indata ce aveai trei patru clopote, cu timbru precis, era usor sa le dispui in asa fel incat sa le faci sa produca o mica melodie. Astfel s-a pastrat traditia mi re mi do.

Curand, clopotele unui "carillon" fura dispuse in scara muzicala; mai intai au fost lovite cu ciocanelele, apoi dotate cu claviatura si astfel s-a obtinut un nou instrument cu rol foarte important pentru cult. In sec. IX, in manastirea de la Monte-Cristo, jocurile clopotelor precedau melodiile liturgice, iar pe altele le acornpaniau. Astazi, in Biserica Ortodoxa se pastreaza un mic clopotel pe Sfanta Masa. Sunt si manastiri care marcheaza la diferite strane citirea ceasurilor tot prin semnal

de clopotel.

In alta parte, o varietate de "cymbala" era folosita in acelasi scop. Acest nume desemna nu instrumentul antic de percutie ci o serie de vase metalice, de marime progresiva, pe care se puteau lovi o serie de melodii liturghice. In bisericile in care erau folosite aceste "cymbala" si "carillon" era foarte placut sa le auzi rasunand, ca preludiu al cantecelor religioase.

Totusi, noua modalitate nu s-a raspandit foarte mult, pentru ca in cele din urma sa dispara fara urme. Atunci cand s-a dorit sa se reia obiceiul, Biserica a interzis acest lucru. Clopotele au ramas in templu, dar "carillon-ul" in afara lui.In bisericile bizantine si orientale, orgile au disparut mai ales dupa invazia turca. Totusi, daca nici un instrument nu se aude in constructiile de rit grec (clopotele si simandrele fiind exterioare), riturile sirian si armenian folosesc discuri cu clopotei si ornate cu efigia unui inger.

Maronitii si Syro-caldeenii folosesc la anumite sarbatori solemne, mici cymbale, ale caror sunete puncteaza versetele psalmilor ca in anticul cult evreiesc. Preotul si episcopul copt tin inca in maini sistra in timpul celebrarii liturghiei.

Astfel, Biserica a admis pentru exercitarea cultului, alaturi de orga, cateva instrumente curioase de percutie, cymbala de percutie sau sistrele cu inele sonore.

In cursul Evului Mediu arta instrumentala s-a imbogatit. Harpa vine din sec. IX, de la irlandezi, pentru care era instrumentul favorit. Alte instrumente folosite in aceeasi perioada sunt "krut" - ul sau "rot" - ul, un fel de stramos al violonului cu arcus.

Harpa, rot-ul, violonul sunt nume de instrumente barbare, care insa, s-au perfectionat cu timpul. Astfel, pe timpul lui Filip-August sau Sfantul Ludovic se scriau deja piese in trio pentru instrumentele cu arcus. Ori datorita orgii si organului vocal, aceste instrumente incepeau si ele sa fie folosite in biserica. Astazi, Biserica Romano-Catolica utilizeaza in cultul sau orga dar si orchestra clasica; de-a lungul vremii multi compozitori au compus misse: Giovanni Pierluigi di Palestina, Orlando di Lassus, Luigi Cherubini, Johann Sebastian Bach (Missa in si minor, Missa brevi), Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven (Missa solemnis) s.a.

Cea mai cunoscuta si mai stabilita forma de missa este cea alcatuita din cinci parti, al caror titluri provine din primele cuvinte ale textului cantat. Acestea sunt Kirie eleison (Doamne miluieste), Gloria (Slava), Credo (Crezul), Sancius si Benedictus (Sfant si binecuvantat) si Agnus Dei (Mielul Domnului).

1. Kirie eleison este preluat in sec. IV din Anthiohia si raspandit in Europa. Interesant este faptul ca latinii au pastrat pana azi forma in limba greaca. Este o piesa cu caracter de uvertura majestuoasa. in sec. VI se adauga o a doua sectiune mai lirica, christe eleison si in inchiere se reia sectiune (Kirie eleison), alcatuindu-se astfel o forma tripartita.

2. Gloria (in excelsis Deo) are o scriitura polifonica libera si caracter jubilant.

3. Credo (in unum Deum) piesa de intindere cu un caracter contrapunctic complex cu mai multe grupe corale si instrumentale tratate responsorial care se contopesc in final intr-o singura grupa.

i 4. Sanctus, cu un oarecare caracter melismatic, culmineaza cu Hosanna, imn de slavire si se incheie cu Benedictus.

5. Agnus Dei pe un verset din Evanghelia lui Ioan, este o piesa in genere cu carater silabic.

Mai exista si alte episoade ale missei care se executa cu ocazii speciale: Introit, Gradual, Alleluia, Offertorium, Comunio s.a.

Dupa modalitatea in care este celebrata, missa poate fi :

- missa cantata (cantata si oficiata doar de preot)

- missa lecta (citita de preot)

- missa solemnis (cu amploare muzicala-vocala si instrumentala-speciala).

Concluzii

Am vazut ca in Vechiul Testament s-au folosit atat instrumentele cat si glasul: "Cantati Domnului din alauta, Cantati-I cantece din harfa si gura! (Ps. 97, 5), "Faceti sa rasune coardele si glasurile voastre" (Ps. 32,3 ). Si astazi in Biserica mozaica, la catolici, protestanti si alte confesiuni, crestinii folosesc instrumente si glasul separat sau simultan.

In Biserica Ortodoxa, Sinoadele Ecumenice si Sfintii Parinti au legiferat ca rugile credinciosilor (prinoase de pietate si smerenie) si cantarile de lauda, cerere si multumire, toata imnografia sa fie cantata numai cu glasul, fara instrument.

Pe langa puterea de a cugeta si a simti intr-un grad superior tuturor celorlalte vietuitoare, omul a fost inzestrat de Dumnezeu cu unul din cele mai frumoase daruri - vocea. Datorita acestui minunat "Instrument " - facut de Mana lui Dumnezeu -omul a putut sa creeze diferite cantari sau melodii, prin care sa poata exprima cele mai variate si mai multiple stari sufletesti: bucuria, tristetea, emotia, etc, intreaga gama de simtaminte omul putand sa si-o exprime prin glas.

Vocea umana pune in miscare toate simturile facand mintea sa se inalte peste limitele pamantesti, intrand in contact cu corurile ceresti, dupa cum spune Sfantui Mucenic Ignatie Teoforul, care, in Biserica primara, vedea cum cetele ingeresti se amestecau nevazut printre cetele de crestini ce doxologeau pe Dumnezeu in cele doua strani.

Aflata la rascrucea dintre Orient si Occident, Biserica Ortodoxa Romana este pastratoare a traditiei strict vocale a cantarii liturgice. Sunt insa compozitori care au scris - pentru sala de concert - lucrari ample pentru cor, solisti si orchestra ce au binecuvantare si apreciere din partea Bisericii.

Amintim acele doua Oratorii ale lui Paul Constantinescu: Oratoriul bizantin de Pasti, Oratoriul bizantin de Craciun precum si Requemul parastas de (Martian Negrea) acestea se cautau doar pe scena sau sunt extrase diferite fragmente ce pot fi interpretate si in Biserica, doar fara acompaniamentul orchestral.

Cantarea in biserica si in preajma ei

Conditie sine qua non? Examenul de muzica constituie proba de "aptitudini" eliminatorie pentru admiterea la seminarul teologic sau la facultatea de teologie. Se poate naste firesc, intrebarea daca lipsa calitatilor muzicale trebuie sa excluda pe cineva de la sacerdotiu? In principiu, da, si asta poate nu atat pentru ca preotul ar avea de cantat in timpul slujbelor, cat mai ales pentru faptul ca el trebuie sa indrume cu pricepere cantarea tuturor in biserica, iar cantarea este parte integranta si o componenta importanta a slujirii liturgice. Dar exceptiile ar trebui admise in masura in care alte calitati, din cele duhovnicesti cu precadere, reusesc sa compenseze lipsa celor muzicale. In orice caz, lipsa de aptitudini muzicale n-ar trebui sa excluda pe nimeni de la studiul teologic. Desigur, in vremea regimului comunist institutele de teologie erau destinate numai si numai pentru a pregati preoti, dar acum nu mai este asa.

In acelasi timp, daca am extinde exigentele in ceea ce priveste calitatile muzicale si la "simtul" valorii in cazul altor arte (literatura, pictura, arhitectura etc.) poate ca n-ar fi rau. O temeinica educatie nu numai muzicala, ci si, in general, in domeniul celorlalte arte este cat se poate de necesara viitorilor slujitori ai altarelor. Lipsa ei poate produce monstri artistici mai mici sau mai mari in biserici, de care apoi nu mai pop scapa pentru mult timp.

Totodata, oamenii nu trebuie sa fie descurajati. Este cert ca cei care nu au aptitudini muzicale se pot bucura, totusi de muzica, daca sunt oameni general sensibili (sensibilizati sub lucrarea Sfantului Duh), deschisi creatiei artistice muzicale si cultivati intru receptarea ei pertinenta, asa dupa cum cei cu aptitudini literare se pot bucura de literatura, cei fara darul creatie in sfera artelor plastice pot avea acces la producerile acestora etc.

Inceput si sfarsit. Prima aparitie a muzicii in Scriptura este o cantare instrumentala legata de exprimarea veseliei. Ea face referire la Laban, care, dupa ce-i reproseaza lui Iacob ca a furat fetele si dumnezeii (idolii), adauga: "Ca daca mi-ai fi spus, ne-am fi despartit in veselie si-n cantari de timpane si litere" (Facerea 31, 27). Ultima referinta scripturistica la muzica o aflam in Apocalipsa, cand un inger vesteste cum sfarsitul Babilonului va insemna, printre altele, si faptul ca de atunci nu se va mai auzi in el " vocea titerasilor si-a muzicantilor si-a flautistilor si-a trambitasilor" (18, 22).

De data aceasta cantarea instrumentala pare sa fie insotita de cea vocala. Buna intelegere intre oameni inseamna pregustare a raiului, ca atare veselie acompaniata de muzica. In schimb, vremurile apocaliptice se caracterizeaza si printr-o incetare a muzicii, o blocare a capacitatilor de articulare sin-fonica a oamenilor, a puterii lor de a forma un cor drept slavitor. Pe de alta parte, sfarsitul lumii este anuntat de sunet de trambite ingeresti.

Dar. Muzica reprezinta fara indoiala un dar al lui Dumnezeu, si ar fi pacat sa nu fie primit cum se cuvine. Muzica adevarata se inalta si pogoara deodata - te cuprinde, te invaluie protector. Ca tare, muzica adevarata (= respectandu-si conditia de dar al lui Dumnezeu) este capabila sa te poarte spre Dumnezeu, o posibila cale spre El, cu conditia sa-si respecte constitutia. Muzica buna te poarta spre zonele cele mai imponderabile ale spiritualitatii. Orice muzica buna, bine realizata, are in ea, prin definitie, o componenta mistica. Poate ca aceasta mistica vine in parte si din ambiguitatea ei, dar in mod sigur, pana la urma depaseste aceasta ambiguitate intr-o siguranta neabatuta. Exista o curatie a muzicii bune, adevarate. Pe teritoriul ei esti mult mai putin expus la a face raul. Ea produce o purificare a fiintei. Intr-o sala de concert esti lucrat intru linistirea si asezarea fiintei. In mod normal, iesi de acolo mai disponibil celorlalti, mai capabil de hotarari generoase, cu un cuvant - mai bun. Sigur, asta nu este o regula. Sunt numeroase cazurile de oameni detestabili care gusta buna muzica clasica.

Omul nu traieste in mod normal numai intre zidurile bisericii. Ca atare, nici singura muzica buna si acceptabila nu este doar aceea care se canta in biserica. Asa cum exista o arhitectura laica, o literatura laica, in general o viata laica in toate componentele ei culturale sau artistice, exista si o muzica in afara bisericii respectabila si ziditoare. Totul este ca, asa cum oamenii seriosi traiesc in afara bisericii ca fiind in Biserica, asa cum ei realizeaza intreaga lume ca pe o Biserica cosmica, in care Dumnezeu este pretutindeni prezent in chip personal, asa cum trairile si producerile lor se afla in prelungirea celor din biserica si inrudite cu ele, tot asa si producerile muzicale nebisericesti sa afle aceasta stare si acest statut. Unii pot s-o faca deplin constient, altii mai putin sau deloc. Uneori, muzica, prin articulatia ei structurala corecta, data de Dumnezeu prin Creatie, ii obliga pe compozitori la productii corecte, in ciuda pregatirii lor religioase mai putin realizate. Simpla cunoastere scolara sau numai aptitudinile muzicale nu ajung pentru a accede la esenta muzicii. In chip paradoxal, aceste zone sunt uneori mai bine sesizate si mai profund receptate de cei mai putin dotati.

Nu numai muzica bisericeasca este o slavire a lui Dumnezeu, ci orice muzica buna, serioasa. Cea dintai slaveste explicit, celelalte doar indirect, prin cinstirea Creatiei in diferitele ei componente sau a relatiilor bine intemeiate ale oamenilor, durerile si bucuriile lor diurne. Numai cei nepregatiti se vor teme. Ceilalti vor sti sa aleaga de peste tot ceea ce este bun si chiar din zacamintele sarace sa extraga ceea ce este pretios si demn de pastrat.

Origine. Muzica vine firesc, nascuta ca urmare a nevoii omului de a exprima cat mai penetrant si convingator ritmul trairii sale. Functia ontologica a acestui ritm ar fi aceea de a ordona intalnirea personala sau comunitara a omului cu sine, cu semenii si mai ales cu Dumnezeu. Originea si pricina cantarii se afla in mare masura in slavirea lui Dumnezeu. Cuvantul slavitor da in imn, imnul in cantare, cantarea in dans - traire corporala a muzicii.

Catre Dumnezeu se cere indreptata cu precadere cantarea (Iesirea 15, 21). David, poetul cel mai reprezentativ al lumii Vechiului Testament, canta Numele Domnului Celui Preainalt (7, 17), binefacerile Lui si numele Lui (12, 5; 18, 53; 60, 8), mila si adevarul Lui (56, 12-13), puterea Lui (58, 19), mila si judecata Lui (100,1) etc. De altfel, el considera ca toata viata ar trebui sa fie o cantare adusa lui Dumnezeu (Psalmul 103, 34). In fapt, nu numai omul, ci tot pamantul canta Domnului (Psalmul 66, 3).

In privinta motivatiei de credinta a cantarii exista o continuitate intre Vechiul si Noul Testament. Ca atunci, si acum crestinii canta numele Domnului (Romani 9, 15), in traditia deschisa de Apostoli: "Pavel si Sila se rugau si-I cantau laude lui Dumnezeu " (Faptele Apostolilor 16, 25).

Rugaciunea si cantarea. Probabil ca asa a aparut cantarea: ca incantatie slavitoare si invocatoare. Dar sunt texte care, in principiu, nu ar trebui sa se cante: Crezul - care este o marturisire de credinta; Tatal nostru - rugaciune pe care Mantuitorul a rostit-o intr-un moment de mare tragism, si nu a cantat-o; etc. Si asta pentru ca ele cer o limpezime totala a cuvintelor si o concentrata atentie pe masura. Totusi, cantarea este si ea o marturisire de credinta (Psalmul 56, 12). Lui Dumnezeu se cuvine a I se canta "cu intelepciune" (Psalmul 46, 7), "ca in fata ingerilor" (Psalmul 137,1).

A cantat Hristos? Da, din moment ce intra sa se roage ln templu. Dar iata si o marturie directa venita prin Sfantul Evanghelist Matei: dupa Cina cea de Taina, inainte de a Se duce sa Se roage pe Muntele Maslinilor si inainte de a fi prins si trimis la moarte, Hristos a cantat imnuri (psalmi) impreuna cu ucenicii Sai (Matei 26, 30). Cum va fi cantat Hristos? Probabil topindu-Si glasul cu cel al alesilor Lui, intr-o slavire unica, libera, linistita, explozie de bucuroasa impreuna-traire slavitoare.

Caracterul comunitar al cantarii. Prin cantare pulsatia fiintelor este mai lesne armonizata, adusa la impreuna-traire, sin-cronica si sin-patetica. Ideal ar fi ca cei adunati in biserica sa se constituie de obste intr-un cor total, in care cei cu calitati vocale sa-i poarte cu ei si pe cei lipsiti de ele, astfel incat bucuria sa fie impartasita total. Se spune ca mii erau cei care cantau raspunsurile Liturghiei in biserica Sfanta Sofia, in vremea de glorie a Bizantului. In orice caz, mai paziti sunt in biserica de ratacirea gandurilor cei care canta decat cei care numai asculta cantarile. Solistica in cantarea bisericeasca este opusa menirii ei. Ea ar conduce la o afirmare a individualitatii intru separare. Solistul prevazut de "partitura" liturgica este preotul. Dar acest rol de solist al preotului nu are atat un temei muzical, cat unul preponderent duhovnicesc. De altfel, in slujbele ortodoxe, rolul preotului cedeaza, din punct de vedere al intinderii, preponderenta celui al stranei. Corul este expresia unei reale comunitati. Corul conduce la hora. In inima catedralelor medievale se afla, precum o inima, corul, spatiu al esentialelor insotiri ale unei comunitati, acelea intru Hristos. In Biserica, credinciosii se unesc slavind cu o inima si cu un glas, dar pastrandu-si totusi timbrul, marca distinctiva a persoanei. Ca o balustrada isonul vegheaza spre a nu se rataci drumul. Muzica instrumentala nu conduce la aceeasi insotire in duh, cei ce o asculta pot si ajung a calatori pe carari diferite, poate chiar divergente. Cel care uneste desavarsit este Cuvantul, iar vorbirea curata, cantata sau necantata, este icoana Lui.

Decadenta si devieri. Muzica pe care o cantam noi atat de adesea in biserici astazi, si indeosebi cea din "catedralele" noastre, mai degraba risipeste oamenii sau ii aduna prost. Ea arata o stare de decadenta, de supunere la slabiciunile acestui veac. La baza acestei caderi se afla o evidenta lipsa de educare a gustului artistic, o abatere de la traditia acreditata, o deteriorare grava a ei, astfel incat credinciosii, cu pastorii lor in frunte (din pacate!), ajung sa ia drept bun si sa le placa tot felul de (sub)produceri lipsite de suport duhovnicesc. Radacinile acestei decadente coboara in veacul trecut si urmeaza unor boli mai generale ale lumii in ceea ce priveste modalitatile de marturisire a credintei si de exprimare a acesteia intru slavirea pe masura a lui Dumnezeu.

Odata cu sectele au aparut cantarile sectante, dulcege si lipsite de consistenta, mai ales cand le comparam cu cantarile liturgice. Ele nu au prea mult de spus. Cuvinte slabe, rime precare, melodii plangarete... Oastea Domnului a incercat sa-i combata pe sectanti pe terenul lor, adica cu aceleasi arme. Cantarile lor, edulcorate si ele, au invadat multe din bisericile si manastirile noastre. Rezultatele sunt mai degraba nefericite. Credinciosii au fost deviati, lipsiti de teologia inalta a cantarilor acreditate de Biserica in vechime.

Dupa cum nici corurile de tip opera sau opereta pe care le intalnim uneori prin lacasurile noastre de cult de la oras nu sunt potrivite pentru biserica, risipind pe credincios si alterandu-i acuratetea rugaciunii. Adesea corurile acestea sunt alcatuite in mare parte din mercenari, din oameni care canta in primul rand pentru bani, eventual si pentru fala proprie. Rugaciunea este indepartata in favoarea unui divertisment mai degraba jalnic. Nu o data raspunsurile corului sunt precedate de dari de ton care ofilesc orice concentrare la slujba. As indrazni sa spun ca cea mai umila cantare omofona de strana este preferabila unui oricat de bun cor armonizat, cu cele patru voci ale sale. Este limpede ca adesea un astfel de tip de cantare tradeaza buna traditie si devine blasfematoriu. Adapostul acestor coruri armonice este cafasul, un element arhitectural tarziu in Biserica Ortodoxa, adaugat adesea brutal si stricand armonia vechilor linii, acoperind scene de pictura importante.

Dimpotriva, cantarile in biserica ale taranilor, atunci cand ele raman genuine si nu au fost alterate pe cale culta, reusesc sa exprime adecvat adancimea continutului teologic al textului liturgic, fara a fi neaparat "bizantine". Se petrece acelasi fenomen ca in cazul icoanelor de sorginte taraneasca, si ele parasind adesea teritoriul strict bizantin, fara sa-l tradeze totusi.

Virtutile teologice ale cantarii taranesti strabat uneori in afara zidurilor ei. Dintre toate cantarile satului, colindele si iertaciunile de la nunta sunt cele mai evident religioase. Cele dintai reprezinta o subtila si delicata teologie a intruparii, si nu numai, daca ne gandim ca exista colinde si pentru alte momente ale anului liturgic. Cele din urma reiau cu multa si subtire intelegere istoria Vechiului Testament.

Dincolo de constatarea alunecarilor din muzica bisericeasca, mai importanta ar fi aflarea leacurilor pentru insanatosirea ei. Or, aceasta insanatosire nu poate porni decat dintr-o justa abordare teologica a structurii muzicale liturgice. Din pacate o teologie a muzicii este cu totul absenta din scolile noastre teologice, desi ea trebuie sa fi fost intrinseca gandirii Parintilor din vechime, care au construit sistemul muzical psal-tic si continutul slujbelor, si s-ar cuveni sa ajunga pana la nivelul tuturor celor preocupati de viata slavitoare a Bisericii. Manualele de muzica bisericeasca nu fac referiri la o serie de probleme, fie ele de principiu sau de detaliu, oricum de mare importanta pentru felul in care urmeaza sa fie inteleasa si constituita cantarea in biserici. Care este simbolica diferitelor cantari? De ce se foloseste un glas sau altul intr-o anumita situatie, intr-un anumit moment liturgic? Care este logica muzicala a inlantuirii cantarilor intr-o slujba? Care este intelesul denuminj diferitelor cantari? De ce anumite parti ale slujbelor se canta iar altele nu? - etc. Tot felul de intrebari la care este foarte greu sa afli un raspuns din manualele noastre teologice.

Oricum, este greu de acceptat acest comportament schizoid: permanenta clamare mandra a conditiei noastre ortodoxe insotita de deasa si iresponsabila ei tradare in tot ceea ce inseamna arta liturgica (arhitectura, pictura, muzica etc).

Nu trebuie insa trecuta cu vederea aparitia in ultima vreme a unor incercari sustinute de reintoarcere la vechea si corect ziditoarea cantare psaltica, incercari care, este drept, cel mai adesea au loc in afara scolilor muzicale, fie ele teologice sau laice cu preocupari de muzica religioasa.

Vocea si instrumentele muzicale. In Biserica Ortodoxa, cantarea instrumentala n-a fost admisa in cult, daca nu punem la socoteala dangatul vestitor, chemator si comentator al clopotelor ori bataia exorcizanta al toacei ori sunetul cel vesel al zurgalailor cadelnitei primenitoare. Muzica slujbelor ortodoxe este exclusiv vocala, insotind cuvantul rugator. De ce, se poate intreba oricine? Mai ales ca tot cantam la Laude versurile Psalmului 150 ("Laudati-L in glas de trambita, / laudati-L in psaltire si-n alauta. / Laudati-L in timpane si in hora, / laudati-L in strune si in flaute. / Laudati-L in cimbale bine rasunatoare, laudati-L in timbale de strigare " - versetele 3-5). Caci David Psalmistul isi insotea cuvintele cu sunetele psalterionului, instrument care i-a si dat supranumele. Muzica psaltica (numai numele i-a ramas de la vechiul instrument al evreilor, nu si acesta) te aduna: in sine, impreuna cu ai tai si in jurul lui Dumnezeu.

In Biserica Catolica este admisa si muzica instrumenta, dar si acolo ea a aparut relativ tarziu. Cantarea gregoriana initiala era tot vocala. Si cat de penetranta si de potrivita unei bune comunicari cu Dumnezeu. Instrumentul dintai admis a fost orga, care sugera trecerea suflarii Duhului prin ea. Mai apoi au fost permise si altele, pana s-a ajuns la orchestre mai mici sau mai mari. In marile catedrale acest lucru era posibil, fara dificultati. Asa incat, destul de repede, muzica religioasa catolica a trecut in buna parte din biserica in salile de incert. Acum se intoarce cateodata in biserici, dar tratandu-le laic, tot ca pe niste sali de concert, cu o compunere privilegiatei si cu o acustica superioara salilor moderne.

Astazi s-a ajuns pana la a se folosi adesea in cult un soi de muzica folk. Nici rock-ul nu a fost lipsit de pretentii in ceea ce inseamna patrunderea in spatiul sacru (a se vedea celebra productie Jesus Christ superstar!).

Aggiornamento-ul propus de Conciliul Vatican n a adus o evidenta muiere a cantarii din bisericile catolice. Cu atat mai inviorat si mai intarit te simti cand dai de cate o manastire in care vechea cantare gregoriana este pastrata.

Dar chiar si in Biserica Catolica, vocea umana ramane suverana asupra instrumentelor.

Muzica si textul ei. Cantarea a inceput prin a fi insotitoarea cuvantului. Muzica era la inceput vocala, insotea cuvantul in decolarea lui. Chiar daca muzica nu este reductibila la cuvant, ii este ontologic atasata. Cuvantarea este starea normala, iar cantarea cea exceptionala. Cantarea intrerupe pentru rastimpuri relativ scurte vorbirea, iar nu invers. Mai tarziu, muzica s-a "eliberat" (in parte) de cuvant, s-a autonomizat. Dar numai pana la un punct. In ultima instanta, cantarea ramane o spunere, o forma de exprimare a gandurilor mai mult sau mai putin verbalizate. Altfel n-ar fi poate atat de capabila sa caracterizeze atat de pregnant o epoca sau o zona, sau o comunitate.

S-a discutat - si se poate discuta indelung - asupra gradului de interdependenta dintre text si muzica O muzica foarte buna poate insoti un text prost (la extrema - eretic). Daca muzica este ascultata de cineva care nu a cunoscut niciodata textul ce o insotea initial sau nu-i desluseste intelesul, va crede ca ea este o forma inspirata de slavire.

(Un exemplu mai clar. Mozart a scris atat muzica pentru Biserica Catolica, cat si muzica de folosinta masonica. La fel de "frumoase" amandoua. Pentru cine nu intelege cuvintele atasate muzicii, diferenta va fi aproape imposibil de ses zat. Daca vor fi lepadate cuvintele, cu atat mai mult. Un astfel de exemplu. Recent, Rusia si-a alcatuit noul imn de stat pe baza muzicii unui mai vechi imn sovietic, pe care au fost brodate cuvinte noi.)

Concluzia ar fi poate aceea ca, in raport cu cuvantul, muzica pastreaza un grad mai mare de ambiguitate sau, pana la un punct, de neutralitate etica. In acelasi timp, muzica devenita autonoma este, dintre arte, cea mai putin posibil de descris prin cuvinte. Unde este atunci adevarul acelei muzici, exemplificate mai sus? In ea insasi, cuvintele respective fiind un balast care se cere aruncat peste bord fara nici o ezitare. Dar o data cu apa nu trebuie aruncat si copilul. In cazurile acestea, copilul este muzica.

Convergenta liturgica a artelor. In Biserica mult timp artele au con-lucrat, au con-curat, alergau impreuna spre aceeasi cununa a biruintei intru Hristos. Aceeasi gandire inalta si o divina coordonare se petrecea acolo unde (numai!) se putea petrece autentic: in Biserica. Astazi constatam cum fiecare dintre ele isi afirma autonomia, uneori si primatul, renuntand in general la co-laborarea principiala si directa cu celelalte arte.

Cuvantul mladiat in muzica, ritmat de trairea sa navalnica, se cere exprimat si corporal, trupul avand o fireasca dorinta de a insoti duhul in slavirea sa muzicala, de a intra in rezonanta cu el. In Biserica, dansul este continut fiintei, in afara sunt exprimate numai gesturi de o mare economie: inchinaciuni, metanii mari sau mici, cadelnitari, binecuvantari etc. Chiar si hora de la "Isaia dantuieste" este destul de retinuta, dar cata bucurie sfanta este cuprinsa in ea.

Intre arhitectura vechilor lacasuri de cult si muzica exista o coniventa organica. Bisericile vechi cereau prin insasi tinuta lor arhitectonica o cantare mai grava, mai serios construita. Ele erau astfel gandite si proiectate incat sa promoveze si sa sublinieze exprimarile muzicii, sa-i sporeasca forta si taina.

Pana la urma, artele, in realizarea lor implinita, sunt unite ipostatic: exista o arhitectura si o poezie si o culoare muzicii adevarate, exista o poezie si o arhitectura si o muzica a picturii adevarate etc. Cand spun adevarate inteleg create intru Adevarul.

"Organele" cantarii. Gatlejul nu este decat instrumentul. Inima este aceea care canta in om, deoarece ea este cea care ritmeaza viata fiintei integrale (Efeseni 5, 19; Coloseni 3 16), dar si pe cea a lumii in integralitatea ei (" Toata suflarea sa laude pe Domnul!" - Psalmul 150, 6). Dar inima, la randul ei, este miscata de Duhul Sfant. Caci pana la urma cantarile adresate de om lui Dumnezeu sunt " ale Tale dintru ale Tale", ele formalizeaza frumos revarsarea duhovniceasca a omului in urma unei bune deschideri captatoare a darurilor Duhului Sfant. Apostolul Pavel le vorbeste si el, atat efesenilor (5, 19) cat si colosenilor, despre cantari duhovnicesti (" Cantati in inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I in psalmi, in laude si-n cantari duhovnicesti" - Coloseni 3, 16). Pana la urma fiinta integrala canta, prin triada inima-duh-minte: " Voi canta cu duhul, dar voi canta si cu mintea" (1 Corinteni 14,15). De aceea, chiar si cei care sunt afoni sau nu au voce simt pornirea fireasca de a canta. Si indraznesc a porni la ea, atunci cand sunt singuri si stiu ca nu vor tulbura pe ceilalti.

Izvoare privilegiate. Cantarea insoteste momentele de exaltare ale vietii. Psalmistul subliniaza legatura dintre cantare si bucurie (Psalmul 67, 4). Isaia vorbeste si el despre cantarea care se face "cu bucurie in inimi" (Isaia 30, 29). Tatal, in bucuria imensa produsa de intoarcerea fiului sau risipitor, primeste pe acesta cu " cantece si jocuri" (Luca 15, 25).

Cum maxima bucurie conduce la sarbatoare, muzica devine si ea un element esential al sarbatorii (Isaia 30, 29).

Tineretea este un timp privilegiat al cantarii (Osea 2, 17). Si aceasta pentru ca ea este o perioada a iubirii navalnice. Iubirea genereaza poezie, iar poezia este in sine o cantare deoarece se sustine prin ritmul cel mai fierbinte si mai autentic al fiintei, naste din vibratia ei totala si cea mai inalta (a se vedea, de exemplu, Cantarea Cantarilor). Dumnezeu este Iubitul prin excelenta: Psalmul 44 este subintitulat de David Cantare pentru Cel Iubit". Desigur, nu orice cantare poate fi numita propriu muzica.

In intalnirea cea mai deplina cu iubita sau cu iubitul nu-i canti, ii vorbesti printre indelungi taceri. E adevarat ca vorbirea ta capata in aceasta situare conotatii poetice. Dar si tacerea devine in aceasta stare cantare.

Indemnul Sfantului Iacob ("Este vreunul dintre voi in suferinta?: sa se roage! Este cineva cu inima buna?: sa cante laude!" - Iacob 5, 13) pare sa arate ca momentele dificile ale fiintei trebuie sa conduca mai degraba spre rugaciune, in timp ce bucuria are ca mai adecvata exprimare cantarea. De altfel, acest lucru il poate proba fiecare in propria sa viata. Dar exista si cantare care vine din jale, tanguitoare. Ea este menita sa descarce si sa aline.

Tacerea. Ca si in vorbirea serioasa, tacerea in muzica are un rol esential, de multe ori ramas nesesizat la auditii superficiale. Tacerea in muzica este mai mult decat o simpla pauza, tacerea face parte din partitura, si ea trebuie ascultata pentru ca spune.

Ingeri si draci. Toti ingerii canta, probabil, dar privind iconografia catolica, in care pot fi intalnite numeroase reprezentari de ingeri muzicanti, de o frumusete cu adevarat paradiziaca, esti tentat sa crezi ca exista si ingeri specializati in cantare. Lumea de dincolo este si o lume a cantarilor (Apocalipsa 5, 8-9). Cantarea informala a pasarilor este atasata paradisului. Dar sa fie in rai numai cantare, o continua cantare? Greu de afirmat, caci vorbirea reprezinta o intrupare mai accentuata a gandului decat muzica. Comparatia maxima a lui Hristos s-a facut cu logosul, cu cuvantul. Cuvantul inchide in el toata gandirea istorica, etnica si personala precedenta.

Dupa ce a scapat de urmarirea egiptenilor, Moise a ridicat impreuna cu fiii lui Israel imn de slava lui Dumnezeu cunoscut de atunci sub numele de Cantarea lui Moise (Iesirea 15). Aceasta este cantata si in rai, fiind si Cantarea Mielului "Mari si minunate sunt lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule Atottiitorule!... Drepte si adevarate sunt caile Tale, imparate al neamurilor!" (Apocalipsa 15, 3). Orice iesire este si o intrare. Iesirea din robie aduce o intrare in libertate, fie ea a Tarii Promise, fie ea a raiului, pe care, de altfel, cea dintai il preinchipuie si il prevesteste.

Dracii nu canta, cel mult imita, amagind, precum sirenele pe Ulise. Iadul nu poate fi un loc al muzicii reale deoarece nu este un loc al comuniunii si al comunicarii.

In aceasta lume exista fara indoiala o muzica draceasca. Ceea ce o caracterizeaza este faptul ca tulbura risipitor fiinta si o pune intr-o proasta vibratie, destramand-o.

Sfintii melozi. Cartile de slujba ale Bisericii au fost alcatuite de melozi. Unii dintre ei au ajuns a fi cinstiti ca sfinti: Roman (11 octombrie), Miles (8 martie), Andrei Criteanul (4 iulie), Clement Imnograful (30 aprilie), Iosif Imnograful (3 aprilie), Cosma s. a. Melodul este mai intai un poet. Totul se face la el sub adumbrirea Sfantului Duh.

Monahii. Monahii, cu mediul lor privilegiat, ar trebui sa fie principalii pastratori si promotori ai unei muzici psaltice continuatoare fidela a vechilor traditii si tezaurizari liturgice. Dar acest lucru nu se poate petrece decat printr-o transmitere neintrerupta. Recuperarile dupa sincope sunt extrem de dificile, in ciuda faptului ca dispunem de muzica notata acum mai multe veacuri, nu se mai stie exact cum se canta atunci, cum suna acea muzica. Poate ca in manastiri ar trebui organizate, prin grija eparhilor, scoli de vara prin care sa poata fi recuperata vechea cantare psaltica.

In Pateric se vorbeste de dulceata si forta cantarii de noapte (la Ava Grigorie Teologul, 4, de pilda), pe care monahii o apreciau cu osebire. In taina noptii, in linistea cuprinzatoare, muzica devine ocrotitoare si luminatoare. Aceasta cantare de noapte reprezinta o continuitate pe parcursul istoriei biblice. De ea vorbesc cu mare pretuire Isaia (30, 29) si Iov (35, 10).

Muzica din afara bisericii. Asa cum exista o poezie liturgica si una laica, o arhitectura cultica si una civila, nu poate sa nu existe si o muzica bisericeasca si una in afara bisericii. Exista biserica - locas de cult, dar exista si biserica cosmica, Cosmosul ca Biserica (a se vedea in acest sens si icoana reprezentand Pogorirea Sfantului Duh). Nimeni nu traieste permanent intr-un locas de cult. Chiar si monahii isi petrec un timp mai scurt sau mai extins cu rucodelia lor. Multi vad in orice muzica din afara bisericii o decadere. Cred ca lucrurile trebuie sa fie nuantate. Totul este ca ceea ce se petrece in afara zidurilor bisericilor sa prelungeasca pe cat posibil ceea ce se petrece inauntru, sa slujeasca acelasi duh, sa propage aceleasi precepte, sa conduca la ceea ce unii teologi contemporani au numit liturghia de dupa liturghie. Fara a fi neaparat bisericesti, manifestarile artistice, inclusiv muzicale, nu trebuie sa contrazica creatia, continutul ei ontologic si telul ei eshatologic.

Impartiri si ierarhie. Ca si istoria, muzica are periodizari: veche (antica), preclasica, clasica, romantica, moderna, contemporana. Ca si geografia, muzica are delimitari si determinari geografice. In aceeasi arie spirituala, muzica poate fi populara sau culta, grea sau usoara. Etc. Fiecare muzica avand virtutile ei; fiecare marturisind despre un timp sau despre un loc sau despre o anumita comunitate etnica sau religioasa, caracterizandu-le inconfundabil; fiecare cautand si afland o modalitate de exprimare muzicala specifica, valabila.

Dar, in muzica, precum in orice alt domeniu, exista o ierarhie, exista trepte simultane, care trebuie sa fie urcate si coborite, dupa situatie si dupa stare, care trebuie sa fie locuite si traite adecvat. Desigur, muzica Bisericii reprezinta treapta cea mai inalta, dar in mod obisnuit, in aceasta viata nu ramai continuu pe treapta cea mai inalta. Se cere in schimb ca pe fiecare dintre aceste trepte sa cauti vectorul ascensional, cel capabil sa-ti arate calea si sa te poarte spre treapta superioara.

Vraja. Muzica poate conduce la o stare de vraja, nu numai pentru om dar si pentru intreaga creatie. Atunci fereca. Intri in cantare (in-cantare! cand ceva te rapeste prin frumusete esti incantati) precum un prizonier in locul detentiei sale.

Am mai amintit de sirenele care-l tintuiau pe Ulise. In general, exista un anumit tip de muzica care cauta si reuseste sa-l opreasca sau sa-l abata pe om din drumul sau spre Patria adevarata.

Mai este cunoscuta si povestea cu cel care scotea soarecii (raul?) din cetate cu ajutorul muzicii. Flautul fermecat ajuta la trecerea prin ispite.

Pentru scoaterea de sub vraja, taranul a inventat un tip de cantare de des-vrajire, si anume des-cantecele, un fel de cantari de lecuire. Dar de fiecare data lucrarea muzicii, in astfel de cazuri, pare sa fie pur mecanica.

Leac. Muzica constituie o modalitate de a obloji sufletul. Dar si trupul se intareste in suferintele sale prin muzica. Exista terapii care tin cont tocmai de caracterul taumaturgic al muzicii.

(Exista intr-un film - inchisoarea ingerilor - o scena edificatoare. Se arata cum intr-o inchisoare americana destinata unor delicventi extrem de periculosi, multi dintre ei condamnati pe viata, la un moment dat, pe neasteptate, pe difuzoare s-a dat un duet dintr-o opera de Mozart. Toti acei detinuti, cu toata ticalosia lor, au ramas blocati, total ravasiti. Pentru un moment un sentiment de libertate nesfarsita a adiat prin ei. Muzica ajutase sa depaseasca zidurile, reintrand in sinele lor cel mai profund. Pentru cateva minute calea intoarcerii la Dumnezeu, locuind in ei, era deschisa. Intr-un alt film, mai vechi, francez de data aceasta - Umbrelele din Cherbourg, intreg dialogul, toate replicile erau cantate. Chiar si cele mai banale schimburi de cuvinte erau cantate de catre personaje. Rezultatul era acela al vestejirii oricarei porniri irascibile, al punerii unui temei de buna intelegere generala si pasnica impreuna vietuire.)

Muzica schimba omul. Pe aceeasi linie, cercetari mai vechi sau mai recente au aratat ca plantele cresc mai repede si mai sanatos sub revarsarea unei anumite muzici.

Muzica interioara. Exista si o muzica ascunsa, care nu se aude cu urechile trupesti. Pentru cei ce stiu sa citeasca o partitura, muzica le suna si in absenta instrumentelor. Le suna probabil ideal, neintrupata fiind exterior in sunete. Exista in Povestea lui Gosta Berling a Selmei Lagerlof un capitol miscator pana dincolo de lacrimi, in care un grup de fosti muzicieni, batrani neputinciosi acum, canta un concert intreg fara instrumentele respective, imaginandu-si-le numai, si tuturor el le suna deplin, triumfal, pana la epuizare. Toate acestea vor sa spuna ca in cele din urma muzica nu tine exclusiv de capacitatea fizica de a auzi, ci de resorturi ale fiintei cu mult mai subtile si mai adanci. In spatele constructiei sonore se afla un continut spiritual, si acesta poarta fiinta spre sine si spre intalnirea cu ceilalti, in cazurile cele mai fericite cu Dumnezeu. Pana la urma la izvorul muzicii sta gandul, iar gandul este forma nascanda a cuvantului. Muzica este si ea o spunere...

Nastere si moarte. Nu ne nastem cantand, nici nu murim cantand. Dar nasterea si moartea produc cantare celor din jur, spre exprimarea insotirii cu cel ce se naste sau moare. Cantarile cerului si ale pamantului au insotit Nasterea Mantuitorului. Cat despre moartea Lui... Cantarea vine o data cu Invierea. Ce altceva decat cantare era arderea inimilor lui Cleopa si a lui Luca in drum spre Emaus? Si pana la sfarsitul veacu rilor ne va insoti alinator cantarea Hristos a inviat!

Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba. Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica.

Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.

Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta ?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).

Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales "tochita". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).

Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

Cum a aparut toaca in cultul crestin ?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.

Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare".

Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna." Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.

Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere." La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

Cum se bate toaca ?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si "toaca mobila", se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.

Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita "tochita", se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce esti mai cinstita..." si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.

Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.

Clopotele sunt parte integranta a cultului crestin, inca din cele mai vechi timpuri. Alaturi de toaca de lemn, cu diversele ei forme, in cultul crestin se mai intrebuinteaza, ca instrument de instiintare a inceputului slujbelor sau de marcare a unor momente importante din cadrul lor, si clopotele. Clopotele bisericii dau timpului o masura liturgica, umplandu-l de rost. Tragerea clopotelor face pe om sa iasa din randuiala cotidiana, intr-o realitate mai presus de aceea care cade sub simturi.

In rugaciunile din "Canonul pentru binecuvantarea clopotelor", gasim scris: "Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor." Trasul clopotelor este o practica straveche a Bisericii Ortodoxe, prin aceasta urmarindu-se atat chemarea credinciosilor la slujbele dumnezeiesti, cat si exprimarea bucuriei triumfatoare a Bisericii si a slujbelor sale dumnezeiesti. Clopotele au fost folosite inca din cele mai vechi timpuri, atat pentru a anunta bucuria si rugaciunea, cat si necazul si primejdia.

Cuvantul "clopot" este de provenienta slava, tragandu-se din cuvantul "klopotu". Definitia fizica a acestora este una simpla: obiecte metalice in forma de para, deschise in partea inferioara si prevazute in interior cu o limba mobila, care, lovindu-se de peretii acestora, produce sunete melodioase prelungi.

Parintele Arsenie Papacioc, vrednic purtator al dreptei credinte, aminteste crestinilor rostul uitat al clopotelor: "Trebuie sa aducem la cunostinta oamenilor invatatura crestina. N-a auzit nimeni bataia clopotelor? Clopotele nu bat niciodata pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natura sufleteasca, care ne atrage atentia: Cheama viii, plange mortii, imprastie viforele! Imprastie dracii si trasnetele."

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pamantul a iesit vestirea lor." Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Clopotele si intrarea acestora in cultul crestin

Inca de la inceputul Epocii Bronzului, toate orasele si satele din China aveau cate un turn ce adapostea un clopot destinat anuntarii orei. De asemenea, acest clopot suna si la aparitia unei incendiu sau a unor calamitati naturale. In zona acestora s-a pastrat inca zicala urmatoare: "Daca spui templu, spui clopot. Fara clopot nu exista templu." Prin urmare, clopotele nu sunt creatii originale ale crestinismului, insa au fost preluat si incarcate cu un bogat sens duhovnicesc de catre acesta.

Cartea Iesire, a lui Moise, descrie foarte multe obiecte de cult, spre a fi lucrate si folosite potrivit scopului revelat al acestora. Vorbindu-se despre vestmintele slujitorilor de la Templu, Sfanta Scriptura mentioneaza: "Poalele tunicii marelui preot Aaron erau impodobite cu clopotei de aur." Clopoteii aflati pe vesmintele cu care arhiereii Vechiului Testament intrau in Sfanta Sfintelor trebuiau sa indemne "la aducere aminte pentru implinirea poruncilor si a legii". Aceasta era urmarea Revelatiei primite de Moise (Iesire 39, 25-26). Evreii foloseau instrumente muzicale de suflat (trambite si goarne), precum si gonguri alaturi de clopote, carora le atribuiau o semnificatie supranaturala.

Clopotele sunt gasite si in armata, fiind prinse la hamurile cailor de lupta sau imperiali. Clopoteii pentru cai, mentionati de Profetul Zaharia (14, 20), pe care stateau scrise cuvintele "Sfant lui Dumnezeu" erau atasati pe hamurile cailor pentru a arata “ca din Ierusalim va veni mantuirea tuturor neamurilor". Acestea erau atasate si la carele de lupta ale ostilor macedonene. Clopotele s-au folosit si la impodobirea carului funebru ce l-a purtat pe ultimul drum pe Alexandru cel Mare. Aceste clopote "puteau fi auzite de la mare distanta", dupa cum ne spune Diodor din Sicilia.

In vremea persecutiilor, crestinii nu se puteau chema public la rugaciune. Dupa incetarea persecutiilor, au inceput sa fie folosite alte mijloace de chemare a credinciosilor la slujba. Printre primele metode de chemare la slujba se numara (bucata de lemn), sau intr-un cerc de fier, cu doua ciocanele. Clopotul va fi preluat de catre crestini ceva mai tarziu.

Clopotele sunt vechi de cand lumea, iar in crestinism ele au fost folosite pe alocuri, inca din primele lui zile, abia mai tarziu folosirea acestora generalizandu-se. La inceputurile crestinismului, in catacombele romane, semnalul de adunare la era dat prin baterea unul clopot. Un clopot agatat de un toiag in forma de T este atribuit Sfantului Antonie cel Mare si servea la alungarea demonilor care duc in ispita.

Spre deosebire de toaca, clopotele au intrat mai tarziu in intrebuintarea liturgica a Bisericii lui Hristos, mai intai in Apus, apoi in Rasarit. In Apus ele au fost introduse prin secolul al VI-lea, pe cand in Rasarit, clopotele apar abia prin secolul al IX-lea, desi prezenta lor izolata exista inca din-nainte.

Dupa traditie, inventatorul clopotului (de fapt cel care le-a introdus in Biserica, ca obiecte de cult) este socotit Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfarsitul secolului al IV-lea, de unde se trage si denumirea apuseana de "campane" data clopotelor. Paulin de Nola ar fi vazut intr-un vis un camp de flori de unde venea un sunet placut. Cand s-a trezit, acesta a ordonat turnarea in topitorie a unor clopote, cu forma de cupa de floare (narcisa). In nici o opera de-a sa nu sunt mentionate insa clopotele. Prima mentionare este cea din secolul al VII-lea, cand Papa Savinian, succesor al Sfantului Grigorie cel Mare - Dialogul, reuseste sa dea importanta clopotului, in viata de cult.

In Biserica de Rasarit, primele doua clopote au fost trimise in dar imparatului bizantin Mihail al III-lea (842-867), in anul 852, de catre Ursus Patricianus, doge al Venetiei. Aceste doua clopote au fost suspendate mai apoi, intr-un turn de langa Catedrala Sfanta Sofia - Constantinopol. Generalizarea lor in tot rasaritul crestin s-a desavarsit abia in secolul al XII-lea. Dupa cucerirea maretei cetati Constantinopol, de catre turci, clopotele au fost interzise de noii stapanitori, ceea ce a facut ca in multe parti, sa se revina la smerita toaca de lemn.

In perioada Evului Mediu, in Apus, clopotele erau vazute ca personaje implicate in cultul Bisericii, prin urmare ele aveau chiar nume de sfinti ocrotitori. Biserica Apuseana a randuit, de-a lungul timpului, tragerea clopotelor de trei ori pe zi: dimineata, pentru Fecioara Maria (din secolul XIV); dupa masa, in amintirea luptelor cu necredinciosii (din secolul XV); seara, pentru rugaciunea de incheiere a treburilor (din secolul XII).

Clopotele se intrebuinteaza in toate bisericile crestine. Ele sunt numeroase in lacasurile de cult din Biserica Rusa, unde exista adevarate game de clopot, sunate dupa o tehnica asemanatoare cantatului din orga. In arta crestina, clopotele au ajuns la un apogeu in secolul al XV-lea, in Germania, Rusia, Polonia. In Rusia, Ucraina si Belarus, expozitiile ortodoxe de clopote sunt din ce in ce mai dese.

In Moscova se organizeaza in fiecare luna doua-trei expozitii. Ele sunt organizate fie de Patriarhie, fie de Episcopii, fie de firme comerciale care colaboreaza cu Biserica Ortodoxa Rusa si au binecuvantarea Patriarhului Moscovei si al intregii Rusii. In turnul clopotnita, numit "Ivan cel Mare" din Moscova, se gaseste clopotul nuimit "Clopotul fiecarei zile", avand o greutate de 16, 5 tone. Alaturi de acesta se afla un altul, de 32,5 tone. Cel mai mare clopot, cunoscut sub numele de "Adormirea Maicii Domnului", cantareste in jur de 65,5 tone.

Cel mai mare clopot din Rusia si din intreaga lume este "Clopotul Tarului" sau "Clopotul Imparatesei", pastrat in Kremlin. Acesta se afla pe un piedestal la baza turnului clopotnitei "Ivan cel Mare". Dimensiunile si arta acestuia si inca inegalate in lume. Acesta a fost turnat de mesterii rusi Ivan si Mihail Matorin, intre anii 1733-1735. Materialul folosit la construirea acestuia a provenit dintr-un clopot urias mai vechi, distrus de un incendiu. Clopotul cel vechi cantarea 130,5 tone si a fost topit de maestrul Alexandru Grigoriev, in anul 1654. Tonelor initiale s-au mai adaugat si altele, ajungandu-se, in cele din urma, la greutatea totala de 218 tone. Diametrul acestuia este de 6,60 metri.

Acest clopot nu a sunat niciodata, el fiind grav deteriorat intr-un incendiu din anul 1737. Fiind suspendat inca pe schela de lemn, in matrita, el s-a prabusit. Dupa incendiu, clopotul a ramas in matrita pentru mai bine de un secol. Partea cazuta din acesta cantareste 11 tone. In anul 1836, acesta a fost ridicat si asezat pe un postament din piatra, proiectat de arhitectul Montferrand, cel ce a zidit si Catedrala Sfantul Isaac, din Sankt-Petersburg.

Fabricarea si asezarea clopotelor in Biserica

Asa cum toaca nu este o scandura taiata de un oarecare, ci un obiect de cult, realizat cu multa evlavie si cu rugaciune, tot asa este si clopotul. Acesta se lucreaza cu rugaciune, chiar daca turnarea acestora ajunge uneori in grija unor firme independente de Biserica. Tehnica fabricarii este complicata si cere atentie, prin urmare, nu oricine poate lucra un clopot.

Vechii turnatori de clopote isi incepeau lucrul rostind mereu o rugaciune: "Ajuta-ne, Doamne, sa iasa bine clopotul nostru! Amin!" Un clopotar marturisea lin: "Incerc sa las ceva in urma si in fiecare zi ma rog la Dumnezeu sa-mi iasa bine clopotele. Vrem sa-l bucuram pe Domnul, vrem sa bucuram oamenii care asculta sunetele lor."

Utilajele specifice unui atelier metalurgic, necesare turnarii unui clopot, sunt urmatoarele: cuptor de topit metale, ciocane de rezistenta, clesti, matrite. Clopotele se toarna dintr-un aliaj special, in care predomina alama, care-i determina si sonoritatea. Se foloseste un bronz special care contine staniu, nichel, argint si cupru. Puritatea aliajului este o conditie indispensabila pentru a obtine un clopot de calitate. Prezenta impuritatilor are o mare incidenta asupra timbrului si sonoritatii clopotelor.

La turnarea unui clopot, pasul cel mai fierbinte il constituie momentul in care, aliajul incalzit la o temperatura de 1150 de grade, curge in forma clopotului. Cand metalul atinge omogenitatea potrivita acesta se scurge printr-un orificiu lasat deschis la partea de sus a matritei. O importanta aparte asupra calitatilor clopotelor o are racirea controlata, adica intr-o perioada foarte lunga de timp. Odata turnat, clopotul mai trebuie sa stea o luna, doua, ca sa se maturizeze.

Pentru un clopot, frumusetea estetica, timbrul, puterea, dar mai ales armonia sunetelor, depind in mod fundamental de profilul sau, adica de forma liniei curbe. Un clopot care nu are armonie este rece, indepartat de sufletul omului. De aceea turnarea unui clopot nu se poate face la intamplare, respectandu-se doar profilul exterior. Acordajul clopotelor este o tehnica a meseriei traditionale care consta in modificarea foarte lejera a profilului clopotului dupa turnare, cu scopul de a obtine note muzicale odihnitoare.

Clopotele au o longevitate ce depinde foarte mult de calitatea materialului folosit, de modalitatea folosirii lor si de conditiile de pastrare. Se recomanda schimbarea limbii acestora la 30-50 de ani, in functie de frecventa utilizarii, deoarece materialul moale din care este confectionata bila, devine dur si poate duce la spargerea clopotului. Garantia de functionare a unui clopot, in cele mai multe cazuri, este de aproape trei secole.

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pamantul a iesit vestirea lor." Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Fostul mare clopot de la a fost realizat in anul 1889, prin topirea tunurilor turcesti luate ca prada dupa Razboiul de Independenta. In Patriarhia Romana, clopotele se obisnuiau a se turna la Manastirea Plumbuita, in Bucuresti. Cel mai vechi clopot din Romania dateaza din secolul al XIV-lea, provenind de la Manastirea Cotmeana, judetul Arges.

Pentru adapostirea clopotelor si a toacei s-au zidit clopotnitele ortodoxe sau "campanilele" apusene. Acestea sunt constructii in forma de turn, fie separate de biserica, fie in unul din turnurile sau turlele bisericii. La majoritatea bisericilor din tara noastra, clopotnitele sunt separate de biserica, desi exista destule edificii in care turla de pe pronaos sau una din cele doua turle existente aici serveste drept clopotnita.

Clopotele si intrebuintarea lor in viata Bisericii

Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinteste ori se stropeste cu apa sfintita, dupa o oranduiala speciala. Slujba este relativ simpla. Se tamaiaza in patru parti, apoi se zic rugaciunile pentru sfintire si ocrotire. Tamaierea alunga demonii, tot raul si toata necuratia de la clopote, precum de la toata faptura lui Dumnezeu, care se sfinteste cu rugaciunea. In rugaciunile din "Canon pentru binecuvantarea clopotelor", gasim scris: "Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor."

Nu oricum si nu oricine poate sa traga clopotul in Biserica. Orice lucrare savarsita in Biserica are un rost bine definit si se face numai cu binecuvantare. Rugaciunea nu se desparte de nici o lucrare a Bisericii. Exista o randuiala bine definita a tragerii clopotelor, dupa cum exista si una de batut toaca. Totul incepe cu facerea a trei metanii mici, cu trei inchinaciuni.

Clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie in combinatie cu toaca si de regula dupa baterea acesteia, fie singure. Batutul clopotelor se face, ca si toaca, la inceputul slujbelor importante si la unele momente de seama din cadrul acestora, la slujba de seara, la miezul noptii, de dimineata, la inceputul Sfintei Liturghii, ca si la unele ierurgii.

Clopotele se mai intrebuinteaza si pentru a marca anumite evenimente sau intamplari din viata credinciosilor sau a obstii crestine: adormirea in Domnul a unui crestin, cand ele suna prelung, rar si tanguios; in caz de incendii, razboaie sau revolutii ori alte evenimente deosebite, calamitati, inundatii, grindina, cand ele bat precipitat si alarmant.

Rostul acestora, amintit in cele de mai sus, poate fi rezumat astfel: cheama credinciosii la slujbele dumnezeiesti, exprima bucuria trimfatoare a Bisericii si slujbelor sale dumnezeiesti, informeaza pe cei ce nu sunt in Biserica, despre momentele importante ale slujbelor. Se crede ca diavolul starneste furtuni pe care clopotele le pot imprastia. Crestinii trageau clopotele imediat cum auzeau tunete.

Clopotele mai au si alte intrebuintari: mobilizari ale obstii pentru adunare, refugiere, rascoala, revolutie; marcari de intervale orare; inscaunari la domnie sau numiri in functii; avertizari de furtuna si vreme rea ; orienteaza pe cei rataciti, pe vreme rea; alunga daunatori precum animale de prada, sau pasari si insecte. Putem spune, cu oarecare retinere, ca tragerea clopotelor este una dintre primele modalitati de comunicare in masa a unor vesti. 

Lumanarile sunt asociate, odata cu primul gand legat de acestea, cu slujbele Bisericii. Culoarea lumanarilor aduce aminte de Moastele Sfintilor, lumina ce o imprastie acestea aprinde in inima ravna spre vederea luminii dumnezeiesti, "bunul simt" cu care acestea descopera ce este in jurul lor aduce pacea si linistea in om, acesta nemaiputand vedea in lux de amanunt toate detaliile din jur, care i-ar putea imprastia mintea.

Cultul crestin a imbratisat lumanarile inca din primele zile, formand o materie de baza in multe dintre slujbele sale. In practica vietii religioase a oricarui crestin, aprinderea unei lumanari este una din obligatiile sale elementare. Aproape ca nu exista crestin care sa intre intr-un lacas de cult si sa nu aprinda o lumanare pentru sine, pentru cei dragi si, mai ales, pentru cei care au adormit in Domnul.

Cel mai mult, lumanarile s-au folosit pentru a lumina locuintele ori locasurile de cult, iar mai putin spre a incalzi in vremurile reci. Trecerea de la lumanarile naturale, folosite inca de la inceput, la cele din materiale chimice, folosite astazi, cat si la cele decorative, constituie o caderea a omului, interesat cu mult mai mult - sau doar - de profit, decat de sanatatea tuturor si de calitatea produselor.

 Ce este lumanarea ?

Dupa cum spuneam si mai sus, lumanarea este, in primul rand, o sursa de lumina, pe langa alte cateva folosite pierdute, precum masurarea timpului. In China, in timpul dinastiei Sung, se foloseau lumanarile ceas care erau marcate cu cifre pentru a indica ora. Acest lucru era facut datorita modului in care era calculata arderea constanta a lumanarii.

Lumanarea sre forma de tija, fiind alcatuita dintr-un strat ceara, lipit in jurul unui fir de bumbac. Materialele din care s-au lucrat lumanarile au diferit de la loc la loc, firul putand fi lucrat si din alte materiale decat bumbacul, iar "combustibilul" ce intretine arderea de asemenea, pe langa ceara de albine, s-a folosit si grasimea animala.

In antica Roma, in jurul secolului intai, lumanarile erau facute din substantele unei plante. Egiptenii si locuitorii cei din Creta preparau lumanarile din ceara de albine, inca din anul 3.000 i.Hr. Dupa cum vede, primele lumanari erau produse din diferite forme de grasime naturala (ceara si seu).

Din pacate, astazi, majoritatea lumanarilor sunt produse din ceara de parafina, un produs chimit ce afecteaza chiar sanatatea celor ce stau mult langa locul de ardere al acestora. Parafina a fost distilata prima data in anul 1830 si a revolutionat confectionarea lumanarilor, deoarece era un material necostisitor, ce producea o lumanare inodora de calitate. Industria a fost ulterior devastata, o data cu distilarea kerosenului, numit si ulei de parafina, ceea ce ducea la confuzii. Recent, lumanarile pe baza de rasina, care sunt transparente, au fost dezvoltate si se afirma ca ar dura mai mult decat cele traditionale, din parafina. Dupa cum vom vedea mai jos, urmarile sunt nefaste si ignorate.

Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.

In perioadele mai grele prin care a trecut crestinismul, nu se puteau randui cu usurinta cele necesare cultului, drept aceea varianta cu parafina a fost una satisfacatoare la acea data, insa acum, cand lucrurile s-au intors pe fagasul lor, revenirea la lumanarile din ceara naturala de albine se cere neintarziat.

Cand au intrat lumanarile in cultul crestin ?

Din marturiile pe care Istoria Bisericii ni le pune la indemana, deducem ca lumanarea s-a intrebuintat in cultul crestin inca de la inceputurile sale. Practica aprinderii lumanarilor in sau langa biserica o intalnim inca si inainte de Mantuitorul Iisus Hristos, in Vechiul Testament, de unde a fost preluat si de catre crestini. Trebuie insa mentionat si faptul ca nu numai evreii au intrebuintat lumanarile in cult, ci si alte popoare precum egiptenii, grecii si romanii.

In randuielile cultice de la templul iudaic, intalnim in special candelabrul sau sfesnicul cu sapte lumini. Primii crestini, proveniti dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Mantuitorul Hristos a savarsit Cina cea de Taina, cand a instituit Sfanta Euharistie intr-un foisor, la lumina lumanarilor. Sfantul Apostol Pavel a predicat si savarsit Sfanta Liturghie la Troia, in "camera de sus", tot intr-un fel de foisor unde erau lumini multe si candele. Obiceiul s-a raspandit apoi pretutindeni, inca din vechime nemaigasindu-se nici o slujba la care sa nu se intrebuinteze lumanarile.

La statornicirea practicii arderii lumanarilor la cult a contribuit foarte mult si situatia speciala a crestinilor din primele secole, care, din cauza persecutiilor, se rugau in catacombe, in case sau camere ascunse, unde trebuia sa aprinda lumanari sau candele pentru a putea savarsi cultul divin. Incepand cu secolul al III-lea, avem si marturii istorice scrise care atesta intrebuintarea lumanarilor si la slujba inmormantarii martirilor. Printre slujitorii clerului inferior din acea vreme este mentionat acolutul, care avea intre sarcinile sale si pe aceea de a aprinde lumanarile in biserica.

In biserica, lumanarile sunt asezate de obicei in sfesnice. Acestea poarta doua, trei, sapte sau douasprezece lumanari, fiind asezate de obicei pe masa Sfantului Altar si in dreptul Icoanelor Imparatesti. De asemenea, pana nu demult, lumanarile impodobeau candelabrul cel mare, de sub turla Pantocrator. Inca si astazi mai exista biserici care folosesc lumanarile in policandru (Biserica Sfantul Grigorie Palama - Politehnica, Manastirea Stavropoleos). Alaturi de sfesnice si candelabre, in biserica se mai folosesc si candelele, care au aceeasi semnificatie si rost ca si lumanarea.

Lumanarile sunt aprinse adesea de credinciosi, pentru ei si pentru cei adormiti, in locuri special amenajate, in interiorul ori in curtea bisericii. Pentru pastrarea picturii bisericilor, la multe lacasuri de cult, s-au confectionat hote speciale pentru arderea lumanarilor.

Biserica Catolica cere ca lumanarile sa fie fabricate din 51% ceara de albine, restul din parafina sau alte substante, in schimb Biserica Ortodoxa cere ca luminarea sa fie realizata 100% din ceara de albine, pentru ca ceara de albine este cea mai pura si mai indicata pentru a face lumanari, ea intruchipand atat curatenia, cat si harnicia.

Fiind folosite initial doar pentru a lumina incaperea in care se savarseau sfintele slujbe, adica dintr-o necesitate practica, lumanarile au fost pastrate in cultul crestin si mai apoi, pentru a-i spori maretia sau solemnilatea. Nici primirea libertatii de a fi crestin, nici aparitia electricitatii nu au mai putut vreodata sa scoata din cultul crestin calda si lina lumanare.

Odata cu introducerea luminii electrice, numarul lumanarilor si candelelor care ard in biserica a scazut, insa niciodata nu a pierit. Lumanarile se pastreaza mai ales ca jertfa adusa de credinciosi. Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ce ne insoteste totdeauna cand ne intalnim intr-un fel anume cu Dumnezeu. Cand cineva se boteaza, cand se cununa, cand se impartaseste, cand se roaga in Biserica sau acasa, cand merge la Santul Altar cu prescura si pomelnicul, si in orice alt moment cand se adreseaza lui Dumnezeu sau in fata Lui, omul credincios aprinde lumanarea.

Lumanarile si cele doua semnificatii ale acestora

Valoarea sacra, lumarile o capata in ceremoniile religioase din aproape toate religiile, budism, hinduism, crestinism si iudaism. In crestinism lumanarea simbolizeaza lumina lui Hristos. Lumanarile lumineaza altarul, icoanele, drumul parcurs in procesiuni.

Prima semnificatie pe care o aduce cu sine lumanarea este cea care reiese si din lumina. Lumina semnifica cunostina, vederea lucrurilor, aceasta simbolizand, in cele din urma, pe Dumnezeu. Lumina lumanarilor simbolizeaza pe Mantuitorul Iisus Hristos, numit in Sfanta Evanghelie "Lumina lumii", cat si invatatura Sa, care este bucurie, dragoste, adevar si viata. Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Parintele Constantin Coman spune: "Dumnezeu este lumina in cel care aprinde o lumanare, iar cel care aprinde o lumanare se arata iubitor de lumina, adica de Dumnezeu."

Cea de-a doua semnificatie a lumanarilor este aceea de jertfa, venita de asta data din partea crestinilor. Lumanarea este ofranda pentru Dumnezeu oferita de credinciosi ca semn de oferire a sufletului lor catre Dumnezeu. Lumanarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea totala a omului in lumina. Acestea inalta mintea omului la trecerea celor vremelnice, la curatia celor viitoare, la lumina lui Hristos si la darurile ce trebuiesc intoarse Daruitorului.

Lumanarea este un semn al jertfei curate pe care crestinul o aduce in fata lui Dumnezeu. Nu exista alta cale de mantuire decat aceea a jertfei curate. Lumanarile sunt jertfe nesangeroase aduse de crestini lui Dumnezeu, care mai intai S-a jertfit pentru ei, o data pentru totdeauna, jertfindu-Se inca si astazi, si pana la sfarsitul Lumii, din dragoste pentru noi si pentru a noastra mantuire.

Lumanarile din parafina si pericolul purtat de acestea !

Crestinul aprinde lumanarea in momentul in care se indreapta catre Dumnezeu, acasa ori in vreo slujba a Bisericii. Minunat ar fi ca omul sa foloseasca doar cele lasate de Dumnezeu si mostenite din intelepciunea Parintilor de odinioara. Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.

Vechile lumanari din grasime animala ori din ceara de albine au fost astazi inlocuite, aproape total, cu lumanarile din parafina, mult mai ieftine si rapid de prelucrat. Parafina este insa un reziduu ieftin al industriei petroliere, care este albit si texturizat cu acrolyn, un produs cancerigen recunoscut. Parafina si fitilul de plumb din lumanarile obisnuite emit, prin ardere, substante toxice extrem de periculoase pentru organism. Arderea parafinei emite o varietate incredibila de compusi organici volatili, printre care acetona, benzen, tetraclorid de carbon si xilina. La acestea se adauga particule de funingine microscopice cu continut de metale grele, precum plumbul sau cadmiul, provenite de la fitilul lumanarii. Efectele asupra sanatatii sunt devastatoare, de la simple dureri de cap pana la astm si cancer.

Reglementarile cu privire la continutul lumanarilor sunt aproape inexistente, nu numai in Romania, ci si la nivel international. Doar in America si Australia s-a interzis, de cativa ani, utilizarea plumbului in fitilul lumanarilor, dupa ce s-a constatat ca nivelul concentratiei plumbului dintr-o incapere in care se ard lumanari parfumate depaseste nivelul maxim admis. Unii producatori adauga plumb in festila pentru ca flacara lumanarii sa fie dreapta si sa arda frumos. Prin incalzire, metalul se transforma in particule foarte mici, care sunt inhalate si se depoziteaza in plamani, de unde trec in fluxul sangvin. Majoritatea producatorilor nu sunt obligati sa specifice compozitia materialului din care sunt fabricate fitilele, asa ca e aproape imposibil sa-ti dai seama care sunt cele ce contin plumb. Desi putin mai scumpe si mai greu de gasit astazi, lumanarile din ceara naturala ard curat si nu ne pun viata in pericol.

Cele mai otravitoare lumanari de parafina sunt lumanarile parfumate, care emit o mare cantitate de funingine microscopica, dar si substante toxice provenite de la arderea esentelor si a culorilor sintetice. Hidrocarburile aromatice policiclice generate prin arderea lumanarilor sunt bine-cunoscute pentru potentialul lor de a genera cancer, afectiuni ale sistemului nervos central sau dezechilibre hormonale. Fumul negru, care innegreste in timp peretii si textilele, contine aceleasi toxine ca acelea produse de arderea motorinei.

Prescura o vedem in fiecare duminica, o vedem la fiecare Sfanta Liturghie, o vedem in mana celor ce dau pomelnice, o vedem la Proscomidiar, in mana preotului ce pregateste Cinstitele Daruri. Alaturi de vin si apa, aceasta paine liturgica numita "prescura" este materia principala din care se pregateste Sfanta Impartasanie si Sfanta Anafura.

Denumirea a ceea ce numim astazi "prescura" se cunoaste inca din secolul al VIII-lea, dupa ce, cu mult timp inainte, la Sfanta Liturghie se foloseau paini dospite, daruite la Sfantul Altar de catre credinciosi. Primul act prin care se implineste participarea fiecarui crestin la Sfanta Liturghie este aducerea darurilor de paine si vin la altar. Acest act tine de esenta Liturghiei si a fost prezent intotdeauna, insa forma darurilor a variat in decursul secolelor.

Ce este prescura ? Compozitia prescurii si formele in care o intalnim !

In slujirea cultului ortodox, painea se foloseste sub doua forme: prescura si artos. Cuvantul prescura vine de la grecescul "prosfora" si inseamna jertfa, ofranda, aducere sau punere inainte. Prescura - proskura, prosfora - este o paine micuta, de forma rotunda, facuta din aluat dospit, folosita in mod special pentru savarsirea Sfintei Liturghii. Din aceasta painica se taie, pe langa Sfantul Agnet, si toate celelalte miride, cat si Anafura.

Prescura este facuta din paine dospita, amestecata cu sare si apa. Liturghierul prevede anumite cerinte de calitate in ceea ce priveste prescurile: sa fie facute din faina alba de grau curat, nu prea veche ori alterata, sa fie preparate cu apa naturala, curata, potrivit de sarate, dospite, bine coapte si nearse, cu gust firesc.

Prescura are mai multe forme. Cea mai intalnita este cea de painisoara rotunda, pe care se aplica o pecete cu un instrument special, numit "pistornic", si care imprima initialele IIS.HR.NI.KA dispuse sub forma de patrat. Initialele inseamna "Iisus Hristos Invinge". Aceasta forma rotunda simbolizeaza pamantul sau lumea pentru care s-a jertfit Hristos si care i se aduce inapoi, ca ofranda.

Alta forma a prescurii este cea de cruce cu patru cornuri sau capete, care sugereaza cele patru laturi ale lumii pentru care s-a rastignit Hristos sau cele patru brate ale Crucii. Exista si prescuri cu cinci cornuri care ne duc cu gandul la cele cinci paini inmultite in chip minunat de Mantuitorul in pustie. De aici s-a luat obiceiul ca pentru pregatirea Sfintei Impartasanii sa se foloseasca cinci prescuri. Exista si prescuri cu trei cornuri, care preinchipuiesc Sfanta Treime.

De-a lungul tarilor ortodoxe, prescurile pot adesea diferi ca forma ori marime, insa toate comporta aceleasi trasaturi esentiale: paine curata, pecete, etc. In lumea slava, in mod special rusii, le fac mai mici si mai dense. Romanii le fac mijlocii si adesea mai bine dospite, uneori ei facand cinci prescuri unite sub forma de cruce. La greci adeseori se face o prescura mai mare, pe care este cuprinsa, prin pecete, intreaga imagine a discului.

Pecetea este un element care distinge prescura de painea obisnuita. Prima mentiune a pecetii o intalnim intr-o randuiala a Proscomidiei alcatuita in secolele X-XI pentru episcopul Paul din Galipoli, dar probabil ca se folosea inca dinainte de aceasta data. Pecetea este alcatuita dintr-o cruce cu insemnarea "Iisus (IS) Hristos (HR) Invinge (NIKA - in limba greaca)". Dupa cum spuneam si mai sus, pecetea se aplica cu ajutorul unui obiect numit "pistornic - pristolnic", facut din lemn, mai rar din piatra, bronz, lut sau alte materiale. Exista pristolnice care, pe langa pecete, cuprind si formele miridelor. Pecetea devine astfel semnul biruintei lui Hristos.

Cine poate face prescuri ?

Prescurile se pregatesc de catre o persoana cu viata curata, adica avand rugaciune multa si nevointa de post si fapte bune. Este foarte gresita ideea cum ca prescurile pot fi facute doar de femei necasatorite ori care nu mai traiesc viata trupeasca cu barbatii lor. Aceasta conceptie nu are insa nici o baza in traditia Bisericii. Aceasta parere se arata falsa inca de acolo cum ca la inceput, pentru Sfanta Liturghie, nici nu existau actualele prescuri, ci paine obisnuita, adusa de credinciosi de prin casele lor.

Nu exista nici un canon care sa prevada acest lucru, cum ca cine le pregateste sa nu aiba relatii trupesti. Probabil la originea acestei conceptii sta interdictia pentru cei ce au savarsit pacate grave si sunt opriti de la impartasanie de a-si aduce darul la altar. Dar a considera legaturile trupesti ale sotilor cununati canonic drept pacat este in contradictie cu Sfanta Scriptura si cu intreaga invatatura a Bisericii.

Sfantul Pavel arata clar ca "patul nuntii este neintinat" (Evrei 13, 4) iar Canonul 4 Gangra ii osandeste pe cei care ezita sa primeasca Sfanta Impartasanie de la clericii casatoriti. Ori, daca un preot casatorit, avand o viata conjugala normala, poate sluji Sfanta Liturghie cu vrednicie, de ce sotia acestuia nu ar putea face prescurile pentru slujba? Sau de ce o femeie casatorita canonic, care se poate impartasi, nu ar putea face prescuri? Ca urmare pot face prescuri cei care, straduindu-se sa duca o viata curata, potrivit poruncilor lui Hristos, pot si sa-si aduca darul la altar.

Parintele Ciprian de la Manastirea Antim, spune: "Omul care face prescurile, fie el barbat sau femeie, trebuie sa fie gospodar. Apoi, trebuie sa stie cum sa plamadeasca compozitia. Pe vremea bunicilor mei, imi aduc aminte ca nici nu se punea drojdie. Candva, painea era paine. Cei care plamadesc prescurile trebuie sa fie crestini ortodocsi. Si trebuie sa aiba dragoste. Daca nu pun dragoste, atunci munca lor e in zadar."

Reteta pentru prescura

Ingrediente: 1kg faina, 500ml apa calduta, 25g drojdie de bere, 1 lingurita sare, pistolnicul sau pecetea speciala pentru prescura. Preparare: Se dizolva drojdia in apa calda si se pune deoparte. Se amesteca faina cu sarea si se formeaza o groapa in mijlocul gramajoarei. Se adauga acolo drojdia dizolvata. Se framanta bine si se poate adauga faina putina pana la o cana, daca aluatul este lipicios. Presarati putina faina pe un dog sau o masa - paralel framantati aluatul (coca) pana devine neteda si compacta. Puneti aluatul intr-un lighenus, acoperiti-l si lasati-l sa creasca o jumatate de ora, intr-un mediu caldut. Formati o minge din aluat, apoi turtiti-o cu palmele si neteziti-o cu un rulou de lemn. Proportionati-l in 9 parti in forma rotunda.

Introduceti pecetea pristolicului in faina, iar apoi bateti-o usor pentru a indeparta excesul de faina. Presati pecetea pe fiecare forma in parte atat timp cat rostiti rugaciunea “Tatal nostru". Acoperiti formele cu o panza si lasati-le la crescut o ora, pana isi vor dubla dimensiunea. Preincalziti cuptorul la 350 de grade. Coaceti formele 30 de minute. Scoateti prescurile din forme si asezati-le pe un suport pentru a se raci.

Ce simbolizeaza prescura ?

Prescura este simbol al jertfei pentru ca painea reprezinta viata si pe noi insine care ne jertfim. Daca marimea prescurii este determinata de motive de ordin practic, forma ii este data de simbolismul ei: "rotunda" pentru dumnezeirea fara inceput si sfarsit si pentru rotunjimea pamantului, "cu trei cornuri" pentru Sfanta Treime, "cu patru cornuri" in forma de cruce, "cu cinci cornuri" amintind cele cinci paini inmultite de Mantuitorul in pustie. De obicei, indiferent de forma, prescurile se fac din doua straturi suprapuse simbolizand cele doua firi ale Mantuitorului.

Prescura "cu patru cornuri", in forma de cruce, obisnuita la noi in tara, este recomandata de catre Sfantul Simeon al Tesalonicului, zicand: "Pentru ca si Dumnezeu s-a facut om cu totul desavarsit alcatuit din suflet si din cele patru stihii, pentru ca si lumea este din patru parti, si Cuvantul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos." De asemenea fiecare corn al prescurii, prin forma sa rotunda, simbolizeaza dumnezeirea fara inceput si fara sfarsit. In ultimul timp, in special la orase, s-au raspandit prescurile rotunde mici, cu o singura pecete.

Cand a intrat prescura in cultul crestin ?

Prescura, in forma ei actuala, are radacini foarte vechi, cu toate ca la inceputul cultului crestin se folosea simpla paine. Intrebuintarea painii ca materie de jertfa este veche. Inca din Vechiul Testament, paine isi gaseste locul ei esential in slujirea cultica. Se aminteste de aceasta folosire a ei in momentul in care Melchisedec, regele Salemului, l-a intampinat pe Avraam cu paine si vin, sub forma de ofranda. Din randuielile de la Cortul Marturiei lui Moise reiese ca din lacasul de cult, nu lipseau painile punerii inainte, tot ca un fel de jertfa.

Painea a ramas centrala in cult si in Noul Testament, Insusi Mantuitorul Iisus Hristos folosind-o. Astfel, la Cina cea de Taina, cand Hristos savarseste Sfanta Euharistie, El foloseste painea si vinul, ca elemente de baza ale Sfintei impartasanii. Aceasta o fac episcopii si preotii pana in zilele noastre, si o vor face pana la Sfarsitul Lumii.

In Biserica primara la Sfanta Liturghie se utilizau paini dospite dintre cele folosite in mod curent in alimentatie. Painile care nu se foloseau la Sfanta Jertfa erau destinate ajutorarii saracilor. Din secolul al VIII-lea intalnim prescura. Cu timpul, numarul celor ce se impartaseau a scazut. Pe de alta parte, datorita abuzurilor si profanarilor la care se putea ajunge prin primirea in mana a Sfantului Trup al Domnului, s-a introdus, in secolul VII, impartasirea laicilor cu lingurita, de catre preot, cu Sfintele Taine in cantitati mai mici. Toate acestea au facut ca si cantitatea de paine necesara la Proscomidie sa scada.

S-a ajuns astfel ca pentru Sfanta Jertfa sa fie suficienta o singura paine, iar mai apoi numai o parte din paine. Aceasta paine a inceput sa aiba o forma si o marime speciala, dupa secolul VIII fiind desemnata cu denumirea de "prescura". Totusi, pana astazi, in caz de lipsa a prescurilor, se poate folosi paine obisnuita pe care preotul va insemna cu copia semnul crucii in locul pecetii.

Credinciosii insisi folosesc painea drept jertfa curata, adusa lui Dumnezeu. In rugaciunea domneasca "Tatal nostru", Mantuitorul Iisus Hristos ne indeamna sa cerem "painea noastra cea spre fiinta". Tot acestia aduc paine la Sfantul Altar, la fiecare Sfanta Liturghie, odata cu pomelnicele si lumanarea aprinsa. Prescurile se fac si la parastase. Una se aduce la biserica impreuna cu coliva si cealalta la altar impreuna cu pomelnicul.

Credinciosii dau preotului prescuri si pomelnice, adica liste cu cei vii si cu cei morti ai lor, pentru ca la Sfanta Liturghie totdeauna ne rugam si pomenim atat cre­dinciosii vii, cat si pe cei morti, scotand din prescuri mici particele pentru fiecare dintre ei. Din prescurile ramase de la pregatirea Sfintei Impartasanii se face Sfanta Anafura, care se imparte la sfarsitul Sfintei Liturghii.

Cum se folosesc prescurile in cadrul Sfintei Liturghii ?

La Sfanta Liturghie se folosesc cinci prescuri cu care preotul savarseste randuiala Proscomidiei - pomenirea credinciosilor si pregatirea cinstitelor daruri - inainte de inceperea Sfintei Liturghii. Din prima prescura se scoate Sfantul Agnet, adica bucata de prescura, in forma cubica, taiata de catre preot din prescura principala, si care se va preface, in cadrul Sfintei Liturghii, la epicleza, in Trupul lui Hristos. Din cea de a doua se scoate particica pentru Maica Domnului, care se pune la dreapa Agnetului, iar din a treia se scot noua particele pentru cele noua cete ale sfintilor, care se pun la stanga Agnetului, pe cate trei coloane de trei particele. Ultimele doua sunt pentru pomenirea credinciosilor. Astfel, din a patra se scot particele, pomenindu-se crestinii vii, iar din a cincea se pomenesc cei adormiti.

Canoanele lui Nicolae al Constantinopolului (1086-1011) marturisesc urmatoarele: "Intrebare. Cuvine-se preotului sa manance fara deosebire si cum voieste cele aduse in biserica, precum prescurile si vinul? si de se cuvine a le manca ca painea obisnuita? si ce trebuie sa faca daca s-ar aduna multe de acestea? Raspuns: Partile din prescura care s-a inaltat (Euharistia) sa nu se manance decat numai in biserica, pana ce se vor consuma toate; iar partile din celelalte prescuri se pot manca si afara de biserica, insa separat si singure, iar nu cu lapte si cu branza si cu oua si cu pesti."

La sinodul lor, Sfintii Apostoli au desfiintat toata randuiala rituala a Vechiului Testament si i-au eliberat pe crestini de jugul ce apasase asupra parintilor si stramosilor lor. Pe aceasta tema, unii "destepti" isi pun intrebarea: "De ce avem ritualuri asa de diverse si complicate?" Si neputand da raspuns la ea, ajung la concluzia indrazneata ca este vorba de o intoarcere la iudaism.

Apostolii insa, cand au pus aceasta lege, aveau in vedere doar cultul vechi-testamentar, nu orice cult indeobste, si cand au scris epistola catre Biserica din Antiohia n-au facut altceva decat sa mentioneze ca nu pun asupra madularelor acesteia jugul legii, ce apasa asupra iudeilor, si nicidecum ca interzic instituirea unor ritualuri potrivite cu duhul noii credinte. Gandul cere cuvant, iar hotararea - fapte: si duhul credintei cere ritual exterior, si acest ritual a inceput sa fie practicat inca din primele zile de dupa pogorarea Sfantului Duh, care a pus temelia Bisericii nou-testamentare. In trasaturile sale esentiale, el a fost instituit chiar de catre Apostoli: de la ei avem felul savarsirii Tainelor, de la ei avem adunarile de rugaciune si randuielile lor, de la ei avem ierarhia bisericeasca, de la ei avem porunca de a osebi locuri si soroace pentru a aduce slujba lui Dumnezeu, de la ei avem posturile si rugaciunile de acasa, de la ei avem nevointele infranarii in toate privintele si feluritele chipuri ale evlavioaselor obiceiuri crestinesti. Cel ce doreste poate afla indicii cu privire la toate acestea in Faptele si Epistolele Apostolilor.

Concluzia este urmatoarea: Sfintii Apostoli au desfiintat niste ritualuri si au introdus altele. Cum sa vedem iudaism in asta? Credinta nu poate fi lasata despuiata. Lucrul acesta ar fi potrivnic firii noastre si firii credintei insesi. Se va plange cineva ca ritualurile exterioare incarca prea mult credinta noastra, care este duhovniceasca? Uita-te bine, si vei vedea ca n-o incarca deloc prea mult. Nu trebuie macar cate un ritual pentru orice imprejurare? Tocmai asa-i la noi. Pe de o parte, orice ritual multumeste o cerinta a inimii credincioase, iar pe de alta se afla in deplina armonie cu duhul credintei. Daca ne uitam la ritualurile noastre bisericesti in ansamblul lor, ni se vor parea multe - dar ia distribuiti-le potrivit nevoilor de multe feluri ale crestinilor, si veti vedea ca sunt foarte putine si ca toate sunt foarte simple.

Ma rog, o sa mai spuna unii: "De ce sunt inchise intr-o forma rigida? In epoca apostolica multe se faceau prin improvizatie: venea Duhul, si lua nastere o rugaciune, sau o cantare, ori un cuvant de zidire - iar acum, totul de-a gata si doar de-a gata". Dar nu-i totuna? Atunci venea Duhul si dadea rugaciunea, iar acum ia aminte cum se cuvine la rugaciunea gata alcatuita, si te vei inalta in acelasi Duh. Problema este de Duh. Daca omul ramane doar la cuvintele rugaciunii si la gesturile exterioare, se departeaza de trairea apostolica a ritualului - iar cel care, de fiecare data cand se savarseste ritualul exterior, va intra in Duh, va face negresit tot ce se facea si in crestinismul apostolic. A lasa tot ritualul exterior la bunul plac al miscarilor duhului anumitor persoane sau fiecarui credincios este un lucru care cu greu poate fi considerat intelept.

Nu e mai bine oare sa ne supunem randuielii care exista, rugandu-ne Domnului sa randuiasca totul in Biserica Sa asa cum place sfintei Lui voi? Scopul ritualului bisericesc este zidirea duhului si cati sfinti nu s-au zidit in mijlocul frumoaselor noastre ritualuri! Asadar, ritualurile nu ne abat de la scopul crestinismului, ci ne ajuta sa ajungem la el. Fii intelept, si totul va fi bine.

Introducere

Cultul nu este doar o obligatie care sa fie indeplinita mecanic. El este un act de credinta plin de bucurie, o intalnire profund personala, ca si comunitara, cu Dumnezeu Cel viu. El ne aduce pe pragul unei alte lumi. Prin el noi atingem si depasim frontiera acestei lumi. Atingem eternitatea si simtim o noua realitate, transcendenta. Intram in comuniune cu Cel Sfant care singur are putere asupra vietii. Aceasta experienta permite continuu iluminarea intelectului, invingerea patimilor si curatirea inimii.

Prin intermediul cultului ei, Biserica celebreaza adevarurile funda­mentale ale credintei, intr-o interactiune complexa de cuvinte, muzica si acte ceremoniale, investite cu semnificatie si eficacitate practica si simbolica. Aceasta interactiune, prin care se celebreaza adevarurile despre Dumnezeu, creatie si umanitate, constituie regula rugaciunii Bisericii, adica a ritualurilor ei. Aceasta legatura intima intre dogma si cult este evidenta in special in textele liturgice, in colectiile de ruga­ciune si cantare ale Bisericii.

Astfel, regula rugaciunii, cu toate componentele ei, nu trebuie sa fie doar admirata si respectata. Mai presus de toate ea trebuie iubita, studiata, analizata, invatata si traita. Aceasta din urma activitate con­stituie esenta si intelesul innoirii liturgice, care la randul ei este mama unei reforme liturgice adevarate.

Procesul de reforma liturgica

Adevaratul cult este dinamic. El se dezvolta si se schimba. Totusi, schimbarile liturgice sau reformele au­tentice, eficiente si de durata, nu izvorasc din raspunsuri emotionale la o situatie, conditie sau criza, ci sunt rezultatul unor nevoi adevarate, impartasite in comun si dovedite din punct de vedere pastoral, asa cum sunt ele catalogate de Biserica.

Reforma liturgica este un proces complex. Ea opereaza pe multe nivele si poate implica unul, cateva sau toate elementele care constituie un anumit ritual sau serviciu. Un teolog a sugerat corect ca reforma structurilor si/sau textelor rituale, este indeplinita prin unul sau mai multe din urmatoarele sase procese: excizie sau supresie, editie sau acumulare, regenerare, ajustare, dezvoltare organica si transformare.

Adevarata creativitate liturgica este exprimata cel mai bine in con­tinuitate dinamica cu venerabila traditie istorica a cultului ortodox. De aceea, procesul de reforma, mai intai de toate, trebuie sa fie constient de etosul liturgic autentic al Bisericii si ghidat de principiile lui funda­mentale. De asemenea, trebuie sa fie bine informat, ordonat si sistematic.

Mai mult, trebuie sa mentina o anumita tensiune ascetica fata de mediul sau cultural, ca nu cumva sa cada victima uneia sau altei tendinte efe­mere. Mai mult, procesul de reforma trebuie sa emane din convingerea ca ansamblul liturgic asigura mijloacele esentiale prin care membrii comunitatii de credinta isi castiga propria identitate.

Innoirea liturgica: sursa, cat si scopul reformei liturgice

Cultul Bisericii nu este o relicva a trecutului, nici un obiect de studiu lipsit de viata. Cultul este activitatea fundamentala a Bisericii. Este credinta ei in actiune. In cult Biserica intalneste pe Dumnezeu Cel viu, in timp ce prin el Dumnezeu este prezent pentru Biserica. Prin cultul ei, Bise­rica transmite, recomanda, insufla si impartaseste o viziune particulara a credintei si un mod de viata particular. Prin dogma si rugaciune, Biserica ne invita sa descoperim continuu si sa experiem modul nostru de existenta adevarat si etern.

Astfel, innoirea liturgica, care are ca scop sa faca adorarea lui Dumnezeu dinamica, eficace si relevanta in cursul plin de schimbare si de dezvoltare al istoriei, este de o importanta extrema pentru Biserica.

Pentru a facilita procesul de innoire liturgica Biserica trebuie sa-si imputerniceasca si sa-si sustina teologii, in special pe liturgisti, ca sa promoveze trei activitati fundamentale. In primul rand, examinarea critica a sensurilor interne ale cultului, ceea ce implica o constientizare si o apreciere a traditiei vii a Bisericii. in al doilea rand, studiul si analiza critica a activitatii si datelor rituale, ceea ce implica o apreciere a semnificatiei ritualului si simbolului, ca si un respect pentru conditiile culturale si istorice.

In al treilea rand, incurajarea creativitatii liturgice, pentru o participare mai constienta, activa si adanc personala a oamenilor la cult, ceea ce implica o comuniune de credinta care este angajata serios in cateheza si actiune sociala. Aceasta a treia activitate, care poate fi numita si adaptabilitate liturgica, este, de fapt, scopul celorlalte doua. Innoirea liturgica poate fi sustinuta cu greu fara ea. Adaptabili­tatea liturgica, cum este descrisa de un liturgist, este mijlocul prin care traditia autentica a Bisericii este preluata si continuata intr-o cultura a unui popor, care traieste si se inchina acum.

In octombrie 1991, cu sponsorizarea Comisiei pentru innoire si viata liturgica a Consiliului Mondial al Bisericilor, s-a tinut la Bucuresti un "Seminar ortodox asupra innoirii in cult". Douazeci de persoane din diferite Biserici Ortodoxe si Orientale s-au adunat ca sa reflecteze si sa dezbata, intr-un mod preliminar, asupra unor subiecte legate de innoirea liturgica. Participantii la seminar au intocmit un raport care contine scurte declaratii asupra unor teme precum: "Sensul innoirii", "Provocari ac­tuale" si "Noi provocari".

Sub titlul "Provocari actuale", raportul a dat atentie unora dintre urmatoarele preocupari: implicarea crescuta a credinciosilor; probleme ale Impartasirii, Spovedaniei si postului; limbajul liturgic; muzica. Sub titlul "Noi provocari", raportul s-a ocupat de probleme ca tineretul si liturghia; "diaspora"; prozelitismul si ritualul: vesnica deschidere catre lume a cultului ortodox.

Participantii au insirat, de asemenea, un numar de recomandari si propuneri, sfarsind cu un apel catre biserici, care suna dupa cum urmeaza: "Facem un puternic apel ca toate Bisericile Ortodoxe sa-si creasca eforturile pentru dezbateri si studii mai intense, care sa duca la o viata liturgica plina de participare. Mai mult, rezultatele vor fi stranse pen­tru o evaluare amanuntita. Este imperios necesar sa crestem constien­tizarea privind importanta innoirii cultului, in toate formele lui. Fie­care biserica autocefala este chemata sa instituie procese de innoire liturgica in contextul conditiilor si posibilitatilor locale."

O invitatie pentru studiu si reforma

In sectiunea precedenta s-a facut referire la trei activitati fundamentale pe care Biserica este obli­gata sa le sustina pentru a avansa pe calea innoirii si reformei liturgice. Ceea ce urmeaza sunt cateva exemple de preocupare in fiecare din cele trei activitati, care servesc pentru a sublinia, in parte, complexitatea subiectelor si problemelor legate de procesul de innoire si de reforma.

a. Examinarea critica a sensurilor interioare ale cultului.

Cultul este o activitate indispensabila a Bisericii. El "defineste co­munitatea de credinta, pune in lumina misiunea sa si asigura baza pen­tru interpretarea situatiilor din viata zilnica care necesita luarea unei decizii". Pentru ca Liturghia contribuie semnificativ la actualizarea credintei in viata, sarcina innoirii ei constante este o responsabilitate fundamentala a Bisericii.

Biserica, de aceea, prin teologii si clericii ei, este obligata sa son­deze continuu adancimile rugaciunii, cantecului, actiunii si simbolisticii sale liturgice, pentru a sustine vitalitatea Liturghiei, pentru a insufla pietatea liturgica, pentru a imbunatati practica liturgica si pentru a asigura atat participarea interioara, cat si cea exterioara a credinciosu­lui la cult. Analiza sustinuta a sensurilor interne ale cultului ne face "sa intelegem liturghia ca pe o celebrare a ceea ce vrea sa fie| sa devina si sa se edifice Biserica".

Mai mult, un asemenea studiu ne permite sa vedem si sa apreciem conexiunea dintre dogma si liturghie, liturghie si viata, liturghie si justitie sociala. In plus, descoperim sensuri anterior trecute cu vederea; invatam sa accentuam acele aspecte si adevaruri ale traditiei care pot avea o mai mare valoare pentru garantia actuala, asiguram o instructie mai adecvata asupra ritualurilor mostenite si ma­suram, de asemenea, eficacitatea structurilor si continutului lor in con­textul istoric si cultural actual.

Invitatia de a examina critic sensurile interne ale cultului atrage atat un oarecare risc, cat si o provocare. Unele dintre ideile noastre predilecte, notiunile si explicatiile larg acceptate si obiceiurile pe care le-am preluat, nu rezista sau e posibil in viitor sa nu reziste bine sub critica atenta a cercetarii istorice si a reflectiei teologice solide.

Ce facem cand suntem pusi in fata unei practici, unui text sau a unui obicei liturgic gresit? Pur si simplu il pastram, apeland la o traditie nesigura? Sau asemenea constatari devin un catalizator pentru eliberarea unor noi puteri si energii in trupul Bisericii, pentru o mai mare apreciere a traditiei si pentru un raspuns creator la nevoile cres­cande actuale, raspuns dat printr-o aplicare gradata a reformelor inde­lung gandite, planiferate, legiferate. Urmatoarele exemple sugereaza dificultatile intalnite in tratarea explicatiilor inadecvate, pe de o parte , si a textelor gresite sau incomplete, pe de alta parte.

Oricine cerceteaza Liturghia va confirma semnificatia simbolismului in cult. Simbolurile sunt forme dinamice de exprimare care angajeaza inima si coopteaza imaginatia. Ele sunt limbajul prin care sunt relevate realitatile interioare, invizibile. Experienta inchinarii este imbogatita prin folosirea de interpretari simbolice sanatoase si eficiente.

Interpretarile simbolice, totusi, pot avea efecte negative, in special cand iau nastere in mod gresit, din pietate nesustinuta de cunostinte teologice. Simbolismul gresit si obscur franeaza si devine un obstacol in calea adevaratei inchinari. Sfanta Liturghie, spre exemplu, si-a atras multe asemenea interpretari "mistice", cu putina referire la textul si la dezvoltarea istorica a ritului, sau la participarea plina de traire a credinciosului la actul liturgic.

Actele liturgice, in general, necesita o explicatie. "De ce spunem aceasta sau facem asa?" Din lipsa de informatie suficienta, tendinta este sa se inventeze si sa i se dea actului liturgic una sau mai multe interpretari simbolice arbitrare, care uneori contrazic atat legile struc­turale ale Liturghiei, cat si evidenta istorica. Asemenea interpretari rele tind sa se pastreze pentru ca sunt imbracate intr-o aura de misticism, chiar daca nu sunt intelese sau nu pot exprima in mod adecvat ceea ce se presupune ca semnifica. O asemenea actiune in Sfanta Liturghie este vanturarea "aerului" peste elemente euharistice. Aceasta si-a atras mai multe interpretari, din care nici una nu pare sa fie convingatoare pentru inchinatorul modern.

Mai important este ca cunoasterea istorica insuficienta si inter­pretarile simbolice inadecvate pot da formulari teologice gresite sau incomplete. Un exemplu tipic este argumentatia gresita a marelui liturgist medieval, Sfantul Simeon al Tesalonicului. Explicand motivul pentru impartasirea laicilor cu o lingurita, si probabil necunoscand evo­lutiile istorice care au dus la aceasta practica, el introduce neintentionat, cel putin dupa cum inteleg eu, o diviziune neintemeiata intre cler si laicat.

El comenteaza dupa cum urmeaza: "Fiecare ia parte la taine dupa propriul sau rang. Arhiereul da (Impartasania) acelora care se apropie, prin intermediul unei lingurite. Aceasta este in con­formitate cu viziunea lui Isaia, pentru ca, asa cum s-a spus, nu e de folos ca toti sa fie partasi direct la teribilele (taine) dumnezeiesti; si ca in fata celor divine, trebuie sa fie discreti si circumspecti. Restul (cei care se impartasesc) in afara (altarului) nu primesc painea sfanta in maini, pentru ca sunt mai mici in rang si constituie ultima portiune a comunitatii, desi pot sa fie superiori in virtute". Astfel, vedem cum o intelegere gresita a actiunii liturgice poate da o teologie gresita si viceversa.

Analiza critica a sensului cultului implica inevitabil o cercetare evlavioasa a textelor liturgice mostenite (rugaciuni, imne, pericope etc). Acest corpus, care formeaza continutul esential al calendarului liturgic si al sistemului sacramental, impreuna cu alte elemente liturgice (mu­zica, aranjament spatial, atitudini, gesturi, actiuni, vase sfinte, vesminte, ritualuri etc.) da comunitatii de credinta caracteristicile ei cele mai distinctive si joaca un rol central in mentinerea identitatii Bisericii. Prin liturghia ei comunitatea de credinta sta in fata lui Dumnezeu intr-un mod particular, care defineste atat identitatea sa, cat si sarcinile si misiunea sa fata de lume.

Scopul unui text liturgic este in principiu dublu. Pe de o parte, el permite credinciosilor sa simta prezenta mantuitoare a lui Dumnezeu. Pe de alta parte, da expresie cuvantului lor de adoratie, de lauda, de multumire si de cerere. Textele liturgice imbraca credinta Bisericii in limbaj doxologic, poetic si retoric. Ele prezinta si interpreteaza ade­varurile centrale de credinta, intr-o anumita solemnitate si celebrare. In acelasi timp, ele reamintesc promisiunea mantuirii, nasc raspunsuri de devotament ale mintii si inimii si asigura directia pentru edificarea continua in viata de credinta.

Deoarece formularile liturgice exprima intelepciunea si credinta Bisericii, suntem obligati sa le respectam. Si, de asemenea, sa ne hranim din bogatele lor comori spirituale, doctrinare si de devotiune. in acelasi timp, trebuie sa reunoastem ca limbajul, stilul, referintele, simbolismele, imagistica lor provin din alta era si dintr-un mediu cultural diferit. De aceea, avem obligatia sa le analizam cu evlavie, pentru a le testa privind capacitatea lor de a angaja constient si inteligent generatiile prezente de credinciosi in taina si iconomia mantuirii. Ca biserica, sun­tem obligati, de asemenea, sa ne rugam si sa incurajam aparitia unor noi formulari liturgice.

Critica textelor liturgice traditionale este o responsabilitate enorma si o sarcina dificila. Trebuie sa ne asteptam sa intalnim ezitare si chiar rezistenta. Totusi, o cautare nestanjenita a sensului, care este esentiala pentru o innoire liturgica autentica, cere o investigatie analitica a tex­telor, comparabila cu aceea dusa de societatile biblice.

Cand facem analiza critica a textului, suntem obligati sa punem eateva intrebari, printre care sunt urmatoarele: Este imaginea credintei cuprinsa intr-un anumit text, este ea transmisa pe deplin si in mod corect? Vine ea in intampinarea experientelor, conceptiilor, sensibilita­tilor si nevoilor lumii moderne. Cum ne putem mentine pe linia corecta in mijlocul avalansei de date biblice, patristice si liturgice? Dupa ce gasim ceea ce cautam, ar putea sau ar trebui textul sa fie rafinat, reconceput sau eliminat? Cine ar fi responsabil pentru asemenea pro­ceduri si decizii?

Cateva din textele noastre liturgice par sa aiba unele deficiente. Permiteti-mi sa ilustrez aceasta idee referindu-ma la rugaciunile pentru mama in ritualurile zilelor intai si a 40-a dupa nastere. In multe locuri sunt azi folosite rar rituri prebaptismale pentru copii, folosindu-se doar ritualul zilei a 40-a. Unii chiar pun sub semnul intrebarii necesitatea lor.

Parintele Alexander Schmemann, comentand acest subiect, mustra pe aceia care sustin ca riturile exprima o viziune inve­chita asupra lumii si credinte primitive care sunt jignitoare pentru femei. El scrie : "Nu numai ca greseste, ci, mai presus de toate, trebuie sa fie mic si neinsemnat cineva, ca sa gaseasca o jignire in aceste ruga­ciuni, atat de pline de dragoste dumnezeiasca si de grija pentru om, atat de pline de respect pentru persoana umana, singurul respect au­tentic, pentru ca este cu adevarat dumnezeiesc. Si decat sa urmam or­beste "aceasta lume" cu impotrivirile ei ieftine in numele "drepturilor" ei, "demnitatii" ei goale de sens si "fericirii" ei inutile, ar trebui sa reconstituim si sa ne insusim din nou viziunea Bisericii asupra vietii."

Cu toate aceste afirmatii, explicatiile lungi ale Parintele Schmemann par sa arate ca rugaciunile pentru mama sunt de fapt ambigue, ducand la o viziune unilaterala, ingusta a naturii feminine si a sexualitatii umane in ceea ce priveste conceperea si nasterea copiilor.

Sunt de acord cu Parintele Schmemann ca aceste ritualuri sunt bune si de valoare pastorala. Totusi, in forma lor prezenta ele par sa sugereze ca menstruatia, sarcina si nasterea sunt ocazii pentru proscrieri sacra­mentale si purificare rituala. Asemenea perceptii, cred eu, sunt ne­fundamentate doctrinar si moral. Natura femeiasca nu poate fi definita doar in termeni trupesti. Aceste servicii sunt deseori gresit intelese si tind sa perpetueze idei si atitudini care sunt neconforme cu Evanghelia si conceptiile erei moderne. Acestea, nu numai ca trebuie explicate corect, ci rugaciunile lor ar trebui reconcepute, pentru a exprima mai deplin credinta Bisericii si pentru a sterge orice interpretari gresite.

Nevoia pentru o revizuire critica a textelor liturgice a fost deja recunoscuta de Biserica. in 1932 Patriarhia Ecumenica a stabilit o co­misie de ierarhi si specialisti, care sa indeplineasca aceasta' sarcina. Totusi, circumstantele istorice au impiedicat comisia sa-si indeplineasca misiunea li. Probabil ca a sosit timpul sa reluam sarcina, sa ne sprijinim pe vechile realizari si sa reluam procesul.

b. Studiul si analiza critica a activitatii si datelor rituale.

Trebuie sa fim recunoscatori numeroaselor generatii de teologi si liturgisti ai Bisericii noastre, care au contribuit semnificativ la studiul liturghiei prin investigatia lor de o larga arie de subiecte si preocupari liturgice. De asemenea, trebuie sa amintim cu recunostinta munca multor cercetatori liturgisti romano-catolici si protestanti, care au con­tribuit la cunoasterea si aprecierea de catre noi a traditiei liturgice a Bisericii Orientale.

Noul spirit de cooperare dintre Bisericile Ortodoxe da nastere unor noi sperante si asteptari pentru innoire si reforma liturgica. Imperati­vele pastorale ale trecutului pot fi mai usor depasite acum, cand Biserica cauta sa raspunda in mod efectiv nevoilor complexe, provocarilor si posibilitatilor noii ordini din lume.

Datele de suprafata din analiza critica a activitatii noastre rituale ne constrang sa ne gandim mai serios la aceste subiecte, sa propunem optiuni si sa sugeram solutii si sa luam deciziile necesare care sa ne ajute sa sustinem viabilitatea si dinamismul practicii noastre liturgice.

Aceste subiecte si preocupari se intind de la corecturi gramaticale pana la reforme majore in practica liturgica. Printre multele probleme ca­nonice si liturgice dificile si suparatoare cu care se confrunta Biserica azi este problema celor doua calendare si cea a datei Pastilor. Primul pas in depasirea anumitor ambiguitati ce inconjoara data Pastilor este adoptarea Noului Calendar de catre toate Bisericile Ortodoxe canonice. in cadrul acestui proces am corecta, de asemenea, neconcordantele care s-au rasfrant asupa tipicului si calendarului religios.

Biserica Ortodoxa trebuie sa rezolve problema celor doua calendare o data pentru totdeauna printr-un efort pastoral puternic si sustinut pentru a informa credinciosii. Nu exista nici un motiv legitim pentru a mai continua aceasta diviziune. Trebuie sa incepem, de asemenea, sa aratam necesitatea reformelor si indreptarilor in cuvantarile pastorale, in conformitate cu spiritul formulei directe si simple de la Niceea.

c. Incurajarea participarii active a oamenilor la cult.

Nevoia pentru cult este innascuta. Fiintele omenesti, constient sau inconstient, tanjesc dupa inchinarea autentica. De aceea, fiecare parohie este datoare sa provoace experiente liturgice potrivite, pentru a da ocazia implicarii interioare si exterioare a oamenilor.

Formele de inchinare - gesturi si sunete - opereaza cel mai bine cand se adreseaza mintii si inimii oamenilor si ii angajeaza activ in actiunea liturgica. Inchinarea devine mai eficienta cand este efectuata cu credinta si se caracterizeaza prin simplitate, frumusete, claritate, solemnitate si demnitate. Suntem obligati, de aceea, sa dam o atentie speciala elementelor fundamentale (spatiu, actiune, cuvantare si can­tare) care constituie experienta liturgica.

Multi factori contribuie la crearea unui mediu liturgic sanatos si a unei experiente pline de semnificatie.

O slujba bine savarsita de preot si o predica coerenta si convin­gatoare sunt factori principali. Citirea pericopelor scripturistice si a altor texte liturgice cu grija si convingere este un alt factor. Savarsirea cu atentie si demnitate a actelor liturgice este de asemenea importanta. Atentia evlavioasa a comunitatii si capacitatea ei de a raspunde pe masura prin cantare este un alt factor. Calitatea cantarii liturgice este de o importanta fundamentala.

Oamenilor le place sa cante. Cantecele ne umplu vietile. Ele tre­zesc amintiri, dau consistenta predicii si provoaca la actiune. Deoarece cantarea ocupa un loc atat de central in traditia liturgica a Bisericii Ortodoxe, suntem obligati sa dam atentie speciala calitatii muzicii si cantarii liturgice. De aceea, avem obligatia atat sa cultivam cantarea, cat si sa asiguram serviciile unor cantareti si dirijori calificati si com­petenti. Este foarte important sa recunoastem nevoia si sa gasim mo­durile de a cultiva muzica, dand oamenilor dirijorul competentia.

Adevaratul cult este un act care implica intregul Trup al lui Hristos. Cultul este o lucrare a intregului popor al lui Dumnezeu, cler si laicat laolalta. intreaga Biserica celebreaza serviciile si tainele dumnezeiesti. Nimeni nu este un simplu spectator. Reinvierea rolurilor si redefinirea functiilor institutiilor vechi si folositoare (precum diaconia barbatilor si a femeilor si asa-numitele ordine minore) ne vor ajuta sa apreciem mai bine aspectul comunitar al cultului public si sa devenim constienti de darurile si talentele variate ale membrilor comunitatii de credinta.

Serviciile unei zile liturgice, asa cum le stim si le practicam azi, reflecta uzante si traditii monastice. Este evident ca regimul monastic nu poate fi aplicat in parohie. Din aceasta cauza, multi oameni sunt incurcati de numeroasele abrevieri si omisiuni care au loc arbitrar. In multe parti traditia rugaciunii zilnice, atat particulara, cat si publice, dispare incet. Mai mult, bogatul material imnografic care alcatuieste cea mai mare parte a slujbei zilnice, este inaccesibil pentru foarte multi credinciosi datorita lipsei de .traduceri adecvate, ca in cazul tarilor anglofone.

Ne revine, de aceea, sarcina sa intelegem seriozitatea si complexi­tatea acestor probleme care au mare impact asupra practicii si evlaviei noastre liturgice.

Un alt subiect de mare importanta il reprezinta pericopele evan­ghelice. Orice lucrare serioasa in reforma liturgica trebuie sa aiba in vedere pericopele scripturistice. Paul Meyendorff spune, pe buna drep­tate, ca "credinciosilor trebuie sa li se asigure accesul la Scriptura. Biblia trebuie citita in biserica si trebuie predicata. Pentru a intelege Scripturile, trebuie sa avem in vedere sensul pe care il da Biserica, si acest lucru poate fi indeplinit numai intr-un context eclesial, liturgic. Pentru a face Biblia sa traiasca din nou in liturghia noastra trebuie sa incepem prin a mari numarul pericopelor scripturistice si sa dam atentie reintroducerii lecturilor din Vechiul Testament la Liturghie". Pentru a incepe procesul de reforma, trebuie mai intai sa descoperim si sa intelegem principiile de organizare dupa care au fost selectate pericopele scripturistice ; si dupa aceea este necesar sa formulam principiile de organizare dupa care va fi stabilita o noua colectie de pericope.

Concluzii

Formele, structurile si modelele liturgice, ca si vechile obiceiuri si articolele de imbracaminte incetatenite, nu sunt usor de inlocuit sau abandonat. Ele ne marcheaza fiinta si devin parte din expe­rientele noastre de viata. De aceea, sunt constient ca doar vorbind despre schimbari si inovatii liturgice este suficient ca sa provocam sen­timente de neconfort unor oameni.

Totusi, traditia liturgica pe care noi o onoram, respectam si iubim atat, nu a fost fixata niciodata. Structurile, modelele si formele cultului nostru au evoluat gradat in timpul secolelor. Unele schimbari au fost chiar, planuite si legiferate. Unele structuri si forme liturgice apartin chiar esentei liturghiei, in timp ce altele sunt instrumentale si functionale., O parte din functia cercetarii liturgice este sa ne ajute sa distingem intre cele doua, deoarece adevarata inchinare este dinamica, structurile si formele instrumentale sunt totdeauna supuse acomodarii si schimbarii.

Din pacate, totusi, distinctiile dintre formele esentiale si functionale nu sunt totdeauna clare tuturor. Suntem cu totii constienti cu durere de cele doua mari schisme suferite de Biserica Ortodoxa in ultimele secole datorita reformelor liturgice, implicand in special structuri si forme functionale, vechii credinciosi din Rusia si vechii calendaristi din Grecia.

O Biserica vie spiritual este obligata sa se adanceasca in problemele complexe de innoire si reforma liturgica si sa angajeze procesul in mod activ si sistematic. Cautarea sensurilor interne ale cultului, analiza cri­tica a 'traditiei mostenite, cautarea de noi forme si de noi abordari ale implicarii liturgice nu sunt sarcini lipsite de respect fata de traditie. Sunt mai degraba semne ale unei comunitati implicate in credinta si in intruparea traditiei vii a Bisericii in imprejurarile si realitatile lumii prezente.

Cultul se misca in doua directii: vertical si orizontal. El uneste pe membrii comunitatii de credinta cu Dumnezeu (vertical) si pe unul cu altul si cu lumea (orizontal). Intarind dimensiunea orizontala a cul­tului avansam pe cea verticala. Pe masura ce experienta dimensiunii verticale se adanceste, sensibilitatea comunitatii creste si credinta se adanceste. Apoi, rugaciunea devine contagioasa. Ascultarea poruncilor lui Dumnezeu si lupta pentru sfintenie devine constienta in activita­tile zilnice. Responsabilitatea personala si comunitara pentru efectua­rea dreptatii se intensifica.

Prin rememorarea constienta, plina de credinta, a apartenentei la Hristos, adunarea liturgica trece dincolo de conventionalismele reli­gioase. Exploreaza adancimile iubirii divine si devine capabila sa umple viata obisnuita cu puterea transformatoare si sfintitoare a dreptatii lui Dumnezeu. Deoarece liturghia contribuie la actualizarea vietii de cre­dinta, misiunea innoirii ei constante este responsabilitatea fundamen­tala a Bisericii. Dupa spusele unui cleric, "daca ne straduim sa facem cultul atat de atractiv pe cat este de respectuos, atat de plin de bucurie pe cat este de plin de devotament, atat de relevant pe cat de ancorat in Scriptura si Traditie, aceasta ii va folosi lui Dumnezeu ca sa-i atraga pe multi la El".

Comuniunea cu duhurile netrupesti in cantarea bisericeasca presupune o anume trezvie pentru deosebirea acestor duhuri, deoarece, dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, nu orice duh aduce in cantare ”parfumul duhovnicesc”. ”Nu tot cel ce are in gura cuvintele psalmului canta Domnului, ci cel care inalta, din inima curata (s.n.), cantarile de psalmi [...]. Dar cati nu stau aici in biserica venind de la desfranari! Cati nu vin de la hotii! Cati nu ascund in inima lor viclenie si minciuna! Se pare ca au in inima lor cantare de psalmi, dar nu canta cu adevarat psalmi.”

Tot Sfantul  Vasile cel Mare aminteste ca ”Domnul le-a luat demonilor puterea de a-l face cunoscut, pentru ca nu este potrivit ca demonii sa vorbeasca de Mantuitorul.” El arata ca ”dupa cum unui picioar stramb nu i se potriveste o incaltaminte dreapta, tot asa nici lauda lui Dumnezeu nu se potriveste inimilor stricate [...]. Asadar, pentru ca lauda lui Dumnezeu este dreapta, este nevoie de o inima dreapta, ca lauda sa-i convina si sa i se potriveasca.”

Iar Sfantul Ambrozie al Milanului aminteste ca ”acela care canta un imn o face cu o inima curata si spiritual; el exclude din inima sa orice fel de pasiuni omenesti [...] [si] starea sufletului sau nu este tulburata in nici un chip”, pentru ca, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nyssa ”celor curatiti se cuvine sa laude pe Domnul.”

In tendinta de a incerca cercetarea aspectelor muzicale din Biserica in functie numai de ”litera” Sfintei Scripturi sau a scrierilor Sfintilor Parinti, se porneste adesea doar de la acele fragmente ale acestora in care se vorbeste ”ad literam” despre muzica sau cantare si despre aspecte in legatura cu acestea (instrumente, termeni muzicali etc.). insa, cel putin in unele cazuri, poate fi la fel de productiva si aducatoare catre scop incadrarea problemelor specific muzicale in contextul mai larg teologic, liturgic, pastoral si desigur istoric al respectivelor scrieri, ceea ce ne aduce uneori mai aproape de spiritul (duhul) lor - desigur pastrand masura rigorii metodei stiintifice, pentru a evita speculatiile neintemeiate.

Astfel, spre exemplu, cuvintele Sf.Apostol Pavel, referitoare la partasia crestinilor la jertfele paganilor (I Cor.8169), pot fi foarte usor si justificat aplicate cantarii crestine, atat celei de la inceputuri, cat si pana astazi, in masura in care si cantarea este ”jertfa de lauda”(Ps.49,24).

In acest caz este vorba despre aceeasi problema a discernamantului spiritual, a ”deosebirii duhurilor”, pentru a putea decide intre ”muzica buna si muzica rea”. Deoarece ”hotarat ca nu orice compozitie muzicala merita calificativul binelui, dupa cum nici orice melodie alcatuita pe un text literar cultic nu poate fi numita liturgica sau bisericeasca”. Fiind vorba, in ultima instanta, despre o problema de spiritualitate, aceasta devine actuala si cere un raspuns mai ales atunci cand, sub presiunea diferitelor feluri de muzica laica (profana, secularizata), se pune intrebarea acceptarii lor in cult si deci este necesara deslusirea, intre atatea ”spiritualitati” ce insotesc aceste muzici, a inspiratiei autentice a Duhului Sfant, singura ce poate avea intrare in Biserica.

Concluziile Preotului muzician Gheorghe Soima in aceasta problema raman valabile, peste ani, pana astazi: ”Fireste, o opera rezultata dintr-o [...] inspiratie luciferica poate oferi uneori aparentele unui succes artistic; ea poate genera emotii pseudo-estetice, castigand aprobarea si admiratia celor pervertiti sau superficiali, dar crestinul duhovnicesc o poate demasca fara prea mare greutate sau intarziere.

Muzica buna - ca si orice opera de arta buna - se deosebeste de muzica rea mai ales prin roade; la fel putem zice si despre muzica bisericeasca si cea pretinsa bisericeasca. [...] intr-adevar, dintre toate criteriile dupa care putem judeca valoarea religioasa a unei compozitii liturgice, cel mai sigur este acela al roadelor pe care le culege ea in sufletele ascultatorilor fiind cantata si ascultata in conditii bune. E drept ca aplicarea acestui criteriu necesita vreme ceva mai indelungata, dar, in schimb, si concluziile la care ajungem pe aceasta cale, sunt tot pe atat de drepte. Astfel, o compozitie muzicala bisericeasca vom numi-o buna, daca, intr-adevar, prin ea ne simtim pregatiti si indemnati la rugaciune, daca prin intermediul ei ne putem chiar ruga, intrebuintand-o ca vehicul al sentimentelor noastre indreptate catre Dumnezeu, si daca, cu un cuvant, ea indeplineste in noi toate acele functiuni cultice, pe care le-am vazut analizand rostul muzicii bisericesti in cultul divin.

Nemurirea are un caracter per­sonal, fiind o comuniune eterna cu Dumnezeu. Aceasta cre­dinta in nemurire ca act personal se bazeaza pe credinta intr-un Dumnezeu personal. Crestinismul vede in viata din aceasta lume o parte inte­granta a vietii vesnice.

Con­ceptia crestina despre nemurire se concentreaza in jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, si a activitatii Sale mantuitoare si in special a invierii Lui. Acest aspect este strans legat de promisiunea pe care El insusi a facut-o : "...pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan XIV, 19).

Din punct de vedere crestin, moartea trupeasca este un proces ce intervine, dupa pacatul lui Adam, in desfasurarea vietii empirice si re­zulta din separarea sufletului de trup si intoarcerea lui la Dumnezeu (Ecclesiast XII, 7), pentru a fi judecat si pentru a-si primi in rai sau iad, rasplata sau pedeapsa vietii pamantesti, iar trupul se in­toarce in pamant, din care a fost luat (Geneza III, 19), pentru a se des­compune in elementele din care a fost alcatuit. Cauza mortii este pa­catul, sau mai precis, indepartarea omului de Dumnezeu, de izvorul vietii. Daca n-ar fi pacatuit omul, ramanand in comuniune cu Dumnezeu, putea sa nu moara. Moartea a intrat in ordinea vietii ca urmare a pacatului savarsit de Adam si Eva (Geneza II, 7; Romani VI, 23).

Moartea trupeasca este urmata de judecata particulara : "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati (Evrei IX). Dupa aceasta judecata, sufletul isi primeste rasplata sau pedeapsa si ramane in asteptarea evenimentului eshatologic al invierii mortilor si judecatii universale.

Raiul si iadul sunt stari fiintiale constiente, prin aceea ca sufletul fiecaruia gusta placerea sau amaraciunea faptelor sale. Punctul culminant al starii prezente in rai este, insa, comuniunea cu Iisus Hristos, cu ingerii si cu sfintii si apoi contemplarea lui Dumnezeu ca incununare a acestei comuniuni. Vederea lui Dumnezeu, de care se bucura cei drepti, caci "cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8), nu este o vedere totala, deoarece Dumnezeu este infinit. Exista totusi o crestere, un progres infinit in aceasta vedere sau contemplare a frumusetii divi­ne a lui Dumnezeu care continua in eternitate si aceasta datorita dra­gostei pe care Dumnezeu o are fata de om, prin care El il ridica la o intelegere mai presus de fire.

Iadul este starea in care vor intra sufletele celor pacatosi, dupa aceeasi judecata particulara, unde se afla duhurile necurate (II Petru II, 4). Pedepsele iadului sant puse in comparatie cu bucuriile raiului. Astfel, in iad are loc indepartarea de Dumnezeu (Matei VII, 33), care se materializeaza in lipsa de comuniune cu Hristos, cu ingerii si cu sfintii si petrecerea in societatea duhurilor rele. Caracteristica princi­pala a starii din iad este mustrarea de constiinta pentru relele facute si neputinta de a le repara (Marcu IX, 44; Matei XXII, 13). Se vorbeste si de o pedeapsa a focului (Luca XVI, 24), desigur nu un foc asemanator celui din lumea aceasta.

Unii crestini interpun intre rai si iad, ca stare trecatoare, purgatoriul si aceasta in baza unor interpretari proprii ale Sfintei Scripturi (Luca XII, 58-59 si textul clasic I Corinteni III, 11-15). Aceasta ar fi o stare de ispasire a pacatelor prin supunerea la diferite pedepse. La baza pur­gatorului sta mai ales ideea de satisfactie, care, de altfel, contrazice in­vatatura despre Sfintele Taine.

Intre cei vii si cei morti exista o strinsa legatura bazata pe comu­niunea iubirii si a rugaciunii. Prin acte de milostenie, prin rugaciuni si prin Jertfa Euharistica cei inca in viata pot cere mila si indurare de la tatal cel ceresc pentru cei aflati sub pedeapsa iadului. La randul lor, sfintii mijlocesc in fata lui Dumnezeu pentru buna primire a rugaciuni­lor noastre, ale celor ramasi in viata.

Reunirea trupului cu sufletul va fi vesnica. Invierea va avea un caracter universal. Ea va cupinde pe toti cei raposati, drepti sau pacatosi (Fapte XXIV, 15). Trupurile vor fi identice cu cele de pe pamant, fiecare pastrandu-si propria identitate dar intr-o stare coplesita de spiritualitate. "Se seamana trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune ; se seamana intru necinste, inviaza intru marire , se seamana intru stricaciune, inviaza intru putere ; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc" (I Corinteni XV, 42-44);

Cei ce se vor mai afla in viata la cea de a doua venire a Domnui nu vor muri, ci vor trece direct la starea de inviere prin transformare fiintiala, primind insusirile celor inviati (I Corinteni XV, 51-52).   

Scopul acestei judecati va fi de a constata felul in care fiecare a intrebuintat darurile primite de la Dumnezeu (Matei XXV, 15).                 

Judecatorul suprem va fi Dumnezeu, dar El exercita judecata "Fiul Omului, adica prin Iisus Hristos (Ioan V, 22 ; Fapte X, 42; Romani II, 16). La tronul judecatii vor fi aduse toate «neamurile (Matei XXV, 32).

Acest ultim eveniment din istoria omenirii va fi prevestit de anumite semne, printre care : predicarea Evangheliei la toate popoarle (Matei XXIV, 14) ; convertirea intregului popor iudeu la crestinism (Romani XI, 25-26) ; venirea lui Enoch si Ilie si aparitia lui Antihrist (II Tesaloniceni II, 3-4; I Ioan II, 18)_; apostasierea unora de la crestinism (I Timotei IV, 1-2) , persecutii, foamete, ciuma, cutremure de pamant, semne mari pe cer, ivirea prooro­cilor mincinosi (Matei XXIV, 4 urm. , Marcu XIII, 7-13 ;  Luca XXI,

9-19). Toate acestea vor culmina cu aparitia pe cer a Sfintei Cruci (Matei XXIV, 30), semn ca Cel ce a fost rastignit vine din nou in lume. Dupa aceea va veni Domnul cu putere si marire multa, inconjurat de ingeri (Matei XVI, 27). El va veni cu acelasi trup cu care s-a inaltat la cer (Fapte I, 11). Venirea Domnului si judecata de pe urma sunt evenimente care vor produce o transformare prin har a omului, dar si a intregului univers in cadrul procesului etern de indumnezeire, adica, de unire a omului cu Dumnezeu, in contextul unei apropieri ca dintre doua entitati fiintiale diferite, o unire fara confuzie pe plan moral si spiritual intre Dumnezeu si om, facuta posibila prin credinta si har. Desigur, acest proces de unire a omului cu Dumnezeu, cunoscut sub numirea de theosis, trebuie sa fie inceput, in viata de aici si acum, prin transformarea naturii noas­tre decazute si corupte si prin adaptarea ei la viata vesnica.

Gindirea crestina ia in considerare intr-un mod extrem de serios realitatea divina, Dumnezeu, si cea umana, omul, recunoscandu-le ca fiind realitati distincte si imuabile, afirmand in acelasi timp posibilitatea unei relatii adecvate si, mai mult, a comuniunii lor.

Energiile necreate se deosebesc de esenta sau Fiinta divina; Dumnezeu, inaccesibil noua in fiinta Sa, este prezent in energiile Sale.

Unirea la care suntem chemati nu este o unire ipostatica, cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Lui divina si nici fiintiala, cum este in cazul celor trei Persoane divine, ci unire cu Dumnezeu in energiile Sale, sau unire prin har.

Urcusul spiritual este constituit din doua etape bine definite care se intrepatrund. Prima etapa este cea a faptelor, a actiunii, a lu­crarii sau stradaniei efective (praxis) a omului, iar a doua este contem­platia (theoria). Aceste doua etape fac parte integranta din cunoasterea crestina, intelegand prin aceasta trairea personala si constienta a reali­tatilor spirituale. Intreparunderea dintre fapte si contemplatie este abso­lut necesara, pentru ca «fara lucrare contemplatia, adica teoria fara practica, nu se deosebeste de inchipuire, de o imaginatie fara substanta reala ; la fel lucrarea, daca nu este inspirata de contemplatie, este tot atat de sterila si rigida ca o statuie".

Intreaga savarsire a faptelor si procesul de contemplare trebuie sa fie insotit de rugaciune, caci unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc in afara rugaciunii, care este de fapt manifestarea relatiei personale cu Dumnezeu.

Acest proces de indumnezeire nu se opreste, nu se limiteaza numai la om, ci inglobeaza intregul univers.

Conceptia eshatologica crestina cuprinde in viziunea sa nu numai omul, ci intreaga faptura si intreg universul. In acest sens, putem vorbi despre o comuniune eshatologica a intregii creatii cu Creatorul, comu­niune ce va creste in intensitate in cadrul procesului nesfarsit al indum­nezeirii. Astfel, viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma, eternitatea fiind doar un aspect al valorii ei. Ea reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si, prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana. Prin comuniune nu se voieste desfiintarea limitelor dintre necreat si creat. Aceste limite nu reprezinta obsta­cole in calea comuniunii. Comuniunea eshatologica inseamna bucuria eliberarii finale din robia pacatului si realizarea ultima a starii de unire cu Dumnezeu si de sfintenie. Starea eshatologica implica, fara indoiala, ridicarea intregii naturi la un statut nou. Intreaga lume, intreg universul va fi o teofanie sublima. Totul va fi supus legii supreme a iubirii, caci iubirea apartine naturii divine, iar scopul lucrarii Duhului Sfant este de a o face lucratoare in oameni.

Sacrificiul in crestinism

Spre deosebire de Vechiul Testament, in Noul Testament notiunea de sacrificiu, desi nu este o abolire a sacrificiului legii celei vechi,  implica noi perspective si categori. Mantuitorul  a spus ca sangele Sau se va varsa pentru noi, este "sangele legii celei noi" (Matei XXVI, 28).

Moartea pe cruce a avut loc spre iertarea pacatelor oamenilor, pacate pe care Iisus le-a luat asupra Sa (Matei XXVI, 28).

Intre jertfa Vechiului Testament si cea a Noului Testament exista totusi cateva asemanari esentiale. In ambele cazuri se observa aspectul sensibil sau exterior, vizibil, adica ritualul sacrificiului si aspectul moral al acestui act, precum si afirmarea sentimentului de dependenta fata de Dummezeu. Daca in Vechiul Testament atentia credinciosului a fost atrasa mai ales de ritualul exterior, de sangele victimelor, in Noul Testament  in centrul sacrificiului trebuie sa fie dispozitia morala a credinciosului, supunerea acestuia fata de Dumnezeu si dragostea fata de aproapele.

Jertfa euharistica este prin excelenta jertfa de ispasire. Prin aceasta jertfa se prezinta pe altarul Bisericii, sub chipul painii si vinului, transformate prin lucrarea Sfantului Duh, adevaratul trup si sange al lui Hristos.

Crestinismul a preluat ideile inalte ale sacrificiului iudaic perfectandu-le. Astfel, in crestinism_r cultul ajunge sa fie un mijloc de indumnezeire a celui credincios, de ridicare a crestinului ca partas al imparatiei divine.

Este deci destul de limpede ca tiparul complex al sacrificiului are in fiecare traditie o trasatura proprie care a evoluat din conceptia despre viata si a felului in care a fost interpretata relatia credincios - divinitaite.

Sensul "lepadarii de sine" in crestinism

Lepadarea de sine ca urmare a lui Hristos

Mantuitorul ne cheama sa-L urmam, fara a ne obliga la aceasta, ci lasand la libera alegere a fiecaruia. Ce inseamna a-L urma pe Mantuitorul ? Inseamna, in sensul cel mai elementar al cuvantului, a cauta sa realizezi in viata crestina de fiecare zi chipul vietii pe care a realizat-o Iisus, a cauta, cu alte cuvinte, sa fi ca Iisus ; asa cum ne spun Sfintele Evanghelii ca a fost El. Desigur ca urmarea lui Hristos primeste un sens spiritual, gandindu-ne la statura morala, duhovniceasca a Mantuitorului, care ramane valabila peste veacuri si nu la diferite forme de imbracaminte, mancare, sau obiceiuri, pe care le-a depasit timpul.

Cum se realizeaza urmarea lui Hristos? Mantuitorul pune doua conditii : lepadarea de sine si luarea crucii (Marcu, 8, 34). Sa vedem ce sens are lepadarea de sine ? Nu vom putea intelege sensul lepadarii de sine daca nu o vom pune-o in legatura cu urmarea lui Hristos. La aceasta ne obliga insasi textul Sfintei Evanghelii : "Ori cine voieste sa vina dupa mine, sa se lapede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze (Marcu, 8, 34). De la bun inceput trebuie sa precizam ca "Hristos nu este pentru noi o regula seaca de conduita ca legea lui Moise, un model rece ca statuia pe care pictorul vrea s-o reproduca, nici o amintire slaba ca a unui om din timpul trecut al carui exemplu ne atrage, ci este un stapan care viaza, care lucreaza cu noi si in noi, prin harul Sau si prin duhul Sau, El nu cere decat sa ne ajute ca sa se transformam prin El. ... A se intrupa in Hristos, a trai in Hristos si a gasi pe Hristos, iata programul vietii crestine" (J. Duperray, Le Christ dans la vie Chretienne d'apres Saint Paul, Paris 1928 pp. 142-143 ; 255-256). Deci urmarea lui Hristos se face nu independent de El, ci in El si prin El. A avea gandul lui Hristos (Fil., 2, 5) cum spune Sfantul Pavel nu inseamna a elabora o teorie savanta cu privire la invatatura lui Hristos, ci a-L lasa pe Hristos sa gandeasea in tine, a te lasa patruns de iubirea, de smerenia, de puritatea Lui si in toate sa gandesti si sa faci asa cum ar face El daca ar fi in locul tau. Urmarea spirituala a lui Hristos nu se adreseaza numai mintii, angajind-o pe aceasta in formularea unor precepte savante pe un fond crestin si nici numai vointei, sau sentimentului, ci tuturor acestora, intregii fiinte, atingand coardele cele mai sensibile ale intimitatii celei mai tainice si patrunzand pana in cele mai adanci cute ale sufletului pentru a lucra o transformare sau o renastere in duh si adevar (Ioan, 3, 3-10). E vorba aici de lucrarea tainica a harului lui Hristos, care produce o transformare ontica, sau o schimbare de profunzime, fiintiala, sau o rasturnare morala, incat cel renascut in Hristos isi modeleaza viata conform principiilor lui Hristos. El nu mai gandeste, nu mai voieste si nu mai simte ca un om al pacatului, inclinat spre rau, sau inrobit de rau, ci inundat de puterile binelui tinde necontenit la realizarea lui. Daca este cineva in Hristos, este faptura noua ; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi" (II Cor. 5, 17).

 

In felul acesta, prin unirea cu Hristos, crestinul devine si el un "Alter Christus" si deci un urmator al vietii lui Iisus Hristos. Dar, dupa cum am vazut, unirea cu Hristos lucreaza o transformare launtrica. Dorinta de a-L primi pe Hristos in sufletul tau este o problema de libera alegere. El sta "la usa si bate" (Apoc, 3, 20). Ramane sa decida fiecare sa deschida sau nu usa sufletului. Cel ce-I va deschide usa, si-L va primi pe Mantuitorul ca pe un oaspete iubit, se va lega de Iisus, fiindca va simti din plin iubirea Mantuitorului, o iubire care il va transforma dintr-un om pacatos, intr-un om nou, dupa chipul Sau. Daca urmarea lui Hristos se realizeaza prin unirea cu El, iar prin unirea cu El se produce o transformare morala, o lepadare a unui om vechi si o imbracare intr-un om nou (Efes., 4, 24) ne apare clar sensul lepadarii de sine, anume ca, lepadarea de sine se refera la lepadarea eului pacatului, a eului cu care se intalneste Hristos si pe care vrea sa-l schimbe dupa chipul Sau, incat crestinul sa devina un urmator al Lui.

Lepadarea de sine privind persoana morala crestina: armonia dintre trup si suflet

Lepadarea de sine fiind un proces de induhovnieire si de innoire dupa chipul lui Iisus Hristos prin unirea cu El, ridica o serie de probleme legate in primul rand de persoana care se hotareste sa-L urmeze pe Iisus Hristos.

O prima chestiune care ni se ofera, ne pune in situatia sa lamurim care este raportul dintre trup si suflet in procesul modelarii intregii noastre fiinte dupa chipul lui Iisus Hristos.

In maniheism si in gnosticism, promovandu-se principiul luptei necontenite dintre bine si rau, s-a apreciat ca trupul ar fi sediul raului; de unde tendinta spre spiritualizare coincide cu lupta impotriva patii materiale din om, ca aceasta sa fie nimicita pentru ca duhul sa ramana singur biruitor. Exagerari de nuanta maniheista s-au facut si in crestinism. De pilda, noi nu putem accepta conceptia dupa care, caderea primului om in pacat s-ar datora ispitei sarpelui, dar si a prezentei partii materiale in om, care oarecum prin creatie ar fi inclinata spre rau. Revelatia divina ne arata antropomorfic ca creatia trupului omenesc constituie o participare directa a Creatorului, spre deosebire de celelalte creatii materiale care au aparut prin cuvant. Dumnezeu nu poate creea nimic rau, sau inclinat spre rau.Prin creatie nu se poate vorbi deci decat numai de un echilibru psiho fizic si nu de o contradictie a acestora. Ramane stabilit deci ca initial s-a pervertit spiritul, care constituie prin definitie chipul lui Dumnezeu si apoi la comanda Spiritului, trupul a savarsit pacatul neascultarii artagand dupa sine o pervertire a intregii fiinte. Intruparea, invierea si inaltarea la cer a Mantuitorului cu trupul pe care L-a luat din Sfanta Fecioara Maria este un argument in plus ca trupul nu e rau. Daca am considera ca trupul este rau, ramane de neinteles intruparea Mantuitorului, fiinca nu ne putem inchipui cum Dumnezeu ar putea sa imbrace o forma a raului.

Totodata nu putea accepta nici unele practici de spiritualizare crestina menite sa creeze o suprematie a spiritului prin diferite metode brutale de dispretuire a.partii materiale din fiinta noastra, pe temeiul intelegerii gresite ca lepadarea de sine, adica lepadarea de acel eu pacatos, ar coincide cu -lepadarea de trup. Sfantul Apostol Pavel referindu-se la unitatea dintre Hristos si Biserica de prototip al. unitatii dintre barbat si femeie, conchide ca "barbatii sunt datori sa-si iubeasca femeile ca pe trupurile lor, "caci nimeni nu si-a urat vreodata trupul, ci il hraneste si-l incalzeste precum si Hristos Biserica". (Efes., 5, 28-30). Observam ca Sfantul Pavel ridica problema armoniei dintre trup si suflet, la armonia si conlucrarea perfecta ca aceea dintre Hristos si Biserica, sau a unitatii dintre barbat si femeie, care au menirea sa formeze un singur trup (Matei, 19, 5).

Intr-adevar, dupa invatatura crestina, trupul este "madular al lui Hristos" (I Cor., 6, 15), sau templu al Duhului Sfant" (I Cor., 6, 19 ; I Cor., 3, 16). Mai mult chiar, Mantuitorul arata ca sufletul este sediul de incoltire, de acceptare si de formare al pacatului; trupului nu-i ramane decat sa execute sau sa concretizeze un impuls de vointa. "Curata mai intai partea dinauntru a paharului, ca sa fie si cea "dinafara curata" (Matei, 23, 26), ne indeamna Mantuitorul. Pentru acest motiv, Iisus Hristos ne descopere o invatatura noua, anume ca, se considera pacat nu numai exercitarea mecanica a faptei pacatoase prin trup, ci si momentul acceptiunii pacatului in suflet. Astfel vorbind despre pacatul desfraului, Domnul precizeaza : "Auzit-ati ca s-a zis celor de de mult: sa nu desfranezi. Iar eu zic voua : ca oricine cauta la femeie spre a o pofti, a si desfranat cu ea in inima sa" (Matei, 5, 27-29). Pacatuind sufletul, trupul va deveni un instument al pacatului. Iata ce ne spune Fericitul Augustin in acest sens : Coruptia trupului care apasa asupra sufletului nu e cauza pacatului prim, ci pedeapsa pentru el. Nu trupul coruptibil a dus sufletul la pacat, ci invers, sufletul pacacatos a facut trupul sa fie supus pacatului... ar fi absurd deci, ca de pacatele si viciile noastre sa acuzam natura trupului, care in general si in felul ei este buna" (De Civitate Dei XIV Migne, P. L. XLI, col. 406 si De Civitate Dei, XIV, 5, Migne, B1. L. XLI, col. 408).

Pe langa faptul ca pacatul izvoreste din suflet, Sfantul Pavel arata ca majoritatea pacatelor nu numai ca sunt roade ale sufletului, dar sant si efectuate de suflet: Fugiti de desfranare. Orice alt pacat ar face omul este in afara de trup, dar cel ce face desfranare pacatuieste in trupul sau" (I Cor., 6, 18). Dar, putem totusi sesiza o interdependenta psiho-fizica in ceea ce priveste acceptiunea si savarsirea pacatului. Pe de o parte observam ca datorita sufletului, afectele si instinctele inerente fiintei umane, se transforma in patimi. Putem intelege mai bine acest lucru daca ne gandim ca si animalele au instincte biologice, dar nefiind prezent elementul spiritual, la ele nu se poate vorbi de patimi.

De aceea, animalele isi exercita instinctul incadrat in anumite legi biologice, fara a deveni o necesitate si-si cere satisfacerea cat mai repetata cum se prezinta procesul de transformare a instinctului in patima la fiintele spirituale. Dar, pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere si faptul ca patimile, adica pacatul devenit obicei si necesitate, se exercita in trup. De cele mai multe ori, atat la formarea cat si la exercitarea pacatului, trupul isi are partea lui de vinovatie. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel vorbeste de doua feluri de oameni: oameni trupesti, sau carnali (Rom., 7, 14), care au rupt legatura cu spiritul si nu mai pot sesiza impulsurile pozitive ale spiritului, ci se complac intr-o viata aproape exclusiv biologica. Insa in ultima instanta trebuie sa remarcam ca acesata situatie se explica tot printr-o deficienta a partii spirituale, in sensul ca si spiritul se lasa atras si se complace in aceasta viata instinctiva, chiar spiritul intretinand-o si alimentand-o.

Este vorba aici de o pervertire sau de o coborare a spiritului la nivelul unei vieti strict biologice. Trupul devine in acest caz un istrument care reactioneaza automat la situatiile de pacat care pentru suflet au devenit o necesitate ; trupului revenindu-i rolul de executie. Acestea pot deveni si pentru trup o necesitate, in momentul cand spiritul decazut la nivelul unei vieti de pacat nu mai este in stare sa se ridice deasupra vietii strict biologice. Cei in cauza devin carnali sau trupesti, coborandu-se din punct de vedere moral sub nivelul vietii animalelor, care sant amorale. Acestia sant oameni trupesti sau carnili, fiindca sub aspect sufletesc sant inrobiti unor impulsuri exclusiv biologice, incat traiesc o viata animalica.

Cealalta categorie de oameni, cei spirituali (pnevmaticosi) se afla la polul opus celor carnali (sarkikosi). Acestia din urma se ridica la o viata superioara, spirituala. Din punct de vedere crestin, Apostolul arata ca "cel ce se alipeste cu Domnul, este un duh cu El" (I Cor., 6, 17). Acestia cauta necontenit, prin unirea cu Iisus Hristos sa-si transforme si sa-si modeleze spiritul ca sa fie asemenea Domnului. Ei cauta sa voiasca, sa gandeasca si sa simta ceea ce simte Domnul, cauta deci sa lepede omul cel vechi al pacatului si din cenusa lui sa se ridice omul virtutii in Hristos. Sufletul crestin nu se lasa inrobit instinctelor animale, ci cauta sa ridice trupul la o armonie cu el, incat sa faca din trup - dupa expresia aceluiasi Apostol - "un madular al lui Hristos" (I Cor., 6, 15), sau un templu al Duhului Sfant" (I Cor., 6, 17), Lepadarea eului pacatului si trairea in Hristos a unei vieti in care spiritul sa tinda spre realizarea desavarsita a duhului lui Hristos, nu anuleaza instinctele, fiindca nu anuleaza prezenta trupului, si dupa expresia Sfantului Apostol Pavel: "bucatele sant pentru pantece si pantecele pentru bucate" (I Cor. 6, 13), cautand in acelasi timp sa creeze o armonie, sau un echilibru, o dominare, sau o stapanire de sine asupra acestor instincte, in asa fel incat ele sa fie exercitate in limitele unor norme biologice si sa nu degenereze in patimi, incat, dupa cum scrie Sfantul Pavel corintenilor "ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti " (I Cor. 10, 31). Sfantul Apostol Pavel sintetizand aceasta armonie dintre trup si suflet in cadrul vietii in Hristos, precizeaza urmatoarele : "Cei ce sunt dupa trup gandesc cele ale trupului, iar cei ce sunt dupa duh, cele ale duhului. Pentru ca gandul trupului este moarte, iar gandul duhului viata si pace... Si cei ce sunt dupa trup nici nu pot sa placa lui Dumnezeu. Iar voi nu sunteti in trup, ci in duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar de nu are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar daca Hristos este in voi, trupul este mort pentru pacat, iar duhul este viata pentru indreptatire. Iar daca Duhul celui ce a inviat pe Hristos din morti locuieste in voi, cel ce a inviat pe Hristos din morti va face vii si trupurile, voastre-cele muritoare, locuind in voi Duhul Lui" (Rom., 8, 5-12).

Lepadarea de sine ca relatie cu semenii

Se pune problema : lepadarea de sine inseamna oare lepadare de lume ? Problema pusa in felul acesta este justificata pe baza necesitatii de a lamuri o intelegere oarecum marginita si exagerata a lepadarii de sine, ca un proces de induhovnicire realizat prin dispretuirea partii materiale din fiinta noastra, iar ca mijloc de realizare al acestui deziderat se proceda la retragerea din lume pentru a nu mai cadea prada placerilor ei.

Mantuitorul nu cere sa-I urmam. Se pune problema : cerandu-ne Mantuitorul sa-I urmam, ne cere sa ne lepadam de lume ? sau : lepadarea de eul pacatului implica lepadarea de lume?"

In Noul Testament gasim texte ca acestea : Desfranatilor! Nu stiti ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu ?' Deci cine va voi sa fie prieten cu lumea, se face vrajmas lui Dumnezeu" (Iac, 4, 4) ; "Nu iubiti lumea, nici cele ce sant in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este in el. Caci tot ce este in lume, adica : pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu este de la Tatal, ci sant din lume . .." (I Ioan, 2, 15-17). "... Eu pentru acestia ma rog ; nu pentru lume ma rog ... Eu le-am dat cuvantul Tau si lumea i-a urat pentru ca ei nu sunt din lume, precum nu sunt eu din lume. Nu ma rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel viclean ..." (Ioan, 17, 9, 14-16). Ce sens au aceste texte? Sa fie oare vorba despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu si despre a carei creatie a constatat ca este "foarte buna"? sau despre lumea pe care Dumnezeu a iubit-o cu pretul vietii Fiului Sau, dupa insasi cuvintele Mantuitorului : Pentru ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau, cel unul nascut, L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aibe viata de veci. Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca lumea prin El" (Ioan, 3, 16-18). De aici ar rezulta ca in Sfanta Scriptura, cuvantul "lume" ar avea un sens oarecum contradictoriu. O lume pe care Dumnezeu a creat-o din iubire si pe care a continuat s-o iubeasca si dupa caderea ei in pacat, cu o iubire maxima, echivalenta cu viata uneia din persoanele Sfintei Treimi. Tot cuvantul lui Dumnezeu ne indeamna "sa nu iubim lumea".

Explicatia consta in sensurile diferite pe care le are cuvantul "lume". Se stie din referatul biblic despre creatie ca Dumnezeu a creat lumea spirituala si materiala ca fiind "foarte buna", cu menirea de-a oglindi bunatatea si perfectiunea divina, sau ca o concretizare a frumusetii dumnezeiesti. Omul, ca sinteza a celor doua lumi, avea menirea sa duca la perfectiune ceea ce Dumnezeu i-a dat ca perfectibil, adica sa se desavarseasca pe sine sub aspect spiritual printr-o legatura vie cu Creatorul si totodata sa desavarseasca lumea inconjuratoare creata buna si supusa Lui. Lucrarile s-au petrecut insa invers : o data cu pervertirea unei parti din lumea spirituala (ingerii deveniti rai), omul a cazut si el prada prin ispitire si fapta, pervertirii in rau, care a atras dupa sine o contradictie cu Dumnezeu, cu el insusi si cu lumea inconjuratoare a Celui ce este coroana creaturii. Se observa deci, ca o data cu caderea omului in pacat, s-a produs un deranjament atat spiritual, cat si material in ceea ce Dumnezeu a creat bun,- adica o infuzare a raului in creatie, care a atras dupa sine o contradictie in lume, incat ceea ce Dumnezeu a creat "foarte bun", cu directie spre desavarsire, sa primeasca pecetea raului si sa apuce pe un drum opus. Dar, oricat de cazuta ar fi lumea, ea ramane totusi creatia lui Dumnezeu si ca atare vrednica de-a fi obiect al iubirii Creatorului, in asa fel incat pentru reabilitatea ei, Dumnezeu trimite pe Fiul Sau pentru a se identifica cu Creatura cazuta, ca unul care nu are nici o tangenta cu raul din ea si astfel biruind raul sa realizeze o transformare ontica a lumii cazute in perspectiva unei aderente libere a omului spre bine si de biruinta, sau de eliminare a raului. Asa ca, Iisus Hristos nu se roaga pentru lume, pentru lumea care fiind cazuta, persista sa ramana in rau, sau sa se identifice cu raul, incat raul sa devina parca o necesitate de existenta a ei.

Daca Mantuitorul s-ar fi rugat pentru o astfel de lume, ar insemna ca indirect ar mai admite existenta raului, ori, Mantuitorul si-a dat viata pentru o totala purificare a lumii de rau. Mantuitorul isi da viata pentru lumea cazuta, pentru reabilitarea ei din robia pacatului, pentru distrugerea raului din lume pentru ca reprezentantii binelui (Apostolii care vor continua lupta de radiere a raului din lume) sa nu fie luati din lumea cazuta, ci ramanand in lume, sa fie feriti de ispita raului, ca daruindu-se lumii sa poata fi tot atatia factori de raspandire sau de biruinta asupra raului din lume, prin raspandirea iubirii si a pacii, incat printr-o intelegere universala sa se ajunga la "Noul Ierusalim", la cetatea pacii, in care omul sa fie stapan peste lumea materiala si sa invinga raul din fiinta lui.

In acest sens ne apar clare si textele de mai sus, care condamnau pe cei ce sunt "prieteni cu lumea". Sfantul Iaeob se adreseaza unor pacatosi (desfranatilor!), care au devenit robi raului din lume. Aflandu-se in aceasta situatie, ei nu pot fi decat dusmani ai lui Dumnezeu care este principiul binelui. Sfantul Ioan indeamna pe destinatari primei sale epistole sa nu "iubeasca lumea" ! Dar tot el explica ce intelege prin lume : "tot ce este in lume, adica : pofta, trupului, pofta ochilor si trufia vietii, nu este de la Tatal.. ." (I Ioan, 4, 16). Aceasta inseamna raul din lume, pacatul pe care crestinii nu trebuie sa-l iubeasca.

Putem intelege mai bine sensul lepadarii de sine, ineadrandu-l in ansamblul desavarsirii personalitatii morale crestine, adica in patrunderea de iubirea lui Hristos ca relatie cu semenii. Legatura, urmarea lui Hristos se face prin iubire. Dovada ca il urmez o fac prin faptul ca ma deschid fata de El, sau ca-L las pe El sa intre in locasul tainic al sufletului meu. Si aceasta se realizeaza prin iubire. "De ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal meu il va iubi si vom veni la el si locas la el vom face" (Ioan, 14, 23). Dar aceasta iubire nu ramane numai intr-o directie ascendeta ca fiind indreptata spre Iisus Hristos, nici numai o directie descendenta in sensul ca ma las patruns, de iubirea lui Hristos, ci in masura in care aceasta iubire ia o directie ascendenta, sau descendenta, in aceeasi masura ea trebuie sa fie exercitata si pe linie colaterala, adica indreptata spre orice om. "Daca zice cineva : iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este : pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe care nu-l vede" (I Ioan, 4, 20-25).

Prin aceasta iubire, lepadarea de sine primeste un sens universal si se leaga organic de cea de-a doua conditie a urmarii lui Hristos: "luarea crucii" (Marcu, 8, 34). Nu e vorba numai de lepadarea raului clin propria persoana, ci sa ia crucea adica greutatile pe care le intimpina crestinul realizat in bine si deschis fata de orice persoana, pentru a duce o lupta neobosita de a face din orice om, un om de bine si de a-l pune in situatia de-a se darui cat mai deplin pentru binele lumii. Iubirea adresata celui ce-mi greseste, sau fata de cel ce refuza sa intre in legatura de iubire cu mine, primeste sens printr-o insistenta de iubire ce i-o adresez, ca pe o iubire care are nevoie de iubirea lui, sau ca pe o iubire care se revarsa in valuri de iubire pentru a trezi in orice om iubirea si a-l obliga parca sa se manifeste si el cu iubire. Iubirea ta nu mai tine cont in acest caz de greseala semenului, sau de anumite sentimente ale lui fata de tine, ci-l iubeste pe acesta ca pe un frate, fara ca aceasta iubire sa devina slabiciunea, ci biruitoare a urii si aducerea iubirii semenului la acelasi numitor cu iubirea ta, in perspectiva statorniciei in bine. Acest sens universal al lepadarii de sine il putem intelege, dezbatand un text oarecum contradictoriu:. "Daca vine cineva la mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, inca si sufletul sau, nu poate fi ucenic al meu" (Luca, 14, 26). In acest text e vorba de o constiinta morala treaza si mustratoare, care in neacceptiunea faptei rele se manifesta in smerenie, parca luind pozitie opusa fata de tine insuti. Dar aceasta nu inseamna o dispretuire a eului, ci o corectare a lui, fiindca nu e vorba de o ura a persoanei care trebuie iubita, ci de fapta eului, sau in neacceptiunea manifestarilor eului, care se identifica cu raul, dar nu in perspectiva condamnarii eului, ci a anularii faptei rele cu care s-a identificat, in asa fel, incat, in felul acesta s-ar anula intreg eul rau. Aceasta anulare a eului raului in favoarea desavarsirii binelui nu se manifesta pe un plan individual, ci pentru cel ce vrea sa devina ucenicul lui Hristos, trebuie sa devina un imperativ de-a corecta eul rau, al celor din jur (tatalui, mamei, fratelui, surorii, copiilor, etc), adica de-a le uri acestora eul pacatului, eul neacceptiunii binelui pentru care Hristos s-a pertfit si a duce o lupta necontenita pentru ca din cenusa omului lor vechi sa rasara omul cel nou, schimbat, transformat prin har, in perspectiva unei vieti noi lipsita de pacat si daruita semenilor lor.

Stabilind exact sensul lepadarii de sine si a lepadarii de lume - dupa invatatura crestina - remarcam ca exista o identificare intre lepadarea de sine si lepadarea de lume, prin faptul ca in Hristos, in ambele cazuri se duce o lupta sustinuta de eliminare a oricarui rau si de cultivare a binelui; atat pe plan individual, cat si pe plan universal. Legatura dintre lepadarea de sine si lepadarea de lume se stabileste pornind de la lepadarea de sine si desavarsindu-se in lepadarea de lume si in masura in care cultiv binele in lume, reusesc sa ma desavarsesc pe mine insumi in bine.

Dincolo de "litera"

Lectura face parte din procesul instructiei umane. In mod normal invatam sa citim la scoala. Apoi, pe masura sporirii inteligentei, sesizam sensul a ceea ce este scris. Dar sensul Sfintei Scripturi este spiri­tual, intelegerea omeneasca nu poate sa ajunga singura sa-l cuprinda. Atunci e potrivit sa reamintim intaiul principiu al exegezei pa­tristice: cei care se tin "numai de litera" nu pot sa afirme fara a ca­dea in contradictie logica dogma inspiratiei divine a Scripturilor.

"Cel care judeca scrierile - afirma Sfantul Vasile cel Mare - tre­buie sa fie inzestrat aproape cu aceeasi pregatire ca si cel care le-a scris. Cine nu este agricultor nu e in stare sa judece lucrarile agri­cole. Nu este ingaduit oricui sa cerceteze el insusi cuvintele Duhului, singurul care poate sa o faca e cel ce are duhul deosebirii (discernamantului)."

Sensul istoric si sensul spiritual stau, dupa Origen, in acelasi raport ca si trupul si dumnezeirea Logosului. In Scriptura Sa ca si in viata Sa pamanteasca, Logosul are nevoie de un trup. Dar asa cum nu trebuie sa ne oprim in Hristos la omul care se vede, ci prin trupul care il ascunde ochilor nostri trupesti, trebuie sa sesizam prin credinta pe Dumnezeu care este in El, tot asa trebuie sa traversam istoria exterioara care ne este oferita in cartile sfinte, mai cu seama in cele ale Vechiului Testament, spre a patrunde pana in inima mis­terului spiritual ascuns in ele.

Parintii desertului au simtit adeseori in fata Sfintei Scripturi un senti­ment complex de rezerva si de teama, cel exprimat de exemplu in raspunsul dat de Avva Pimen, Avvei Ammona: "Daca nu poti pazi tacerea, e mai bine sa vorbesti dupa cuvintele batranilor, iar nu dupa Carti, caci e primejdios ca omul sa vorbeasca despre Cartile sfinte."

Sensul unui text nu este sesizat numai prin studiu, ci inca si mai mult prin rugaciunea facuta anume pentru a-l descoperi. Cel care i-a inspirat pe autorii sacri il poate inspira si pe interpretul lor.

Avva Antonie cel Mare, intrebat cu privire la sensul unui pasaj din Levitic, a inceput sa se roage: "Dumnezeul meu, trimite-mi-l pe Moise, ca sa ma invete despre acest cuvant." Si Sfantul Isaac Sirul da acest sfat: "Nu te apropia de cuvintele tainice ale Scripturii fara rugaciune, fara a cere ajutorul lui Dumnezeu. Spune: Doamne, da-mi sa inteleg puterea care este in ele. Socoteste rugaciunea drept cheia pentru descoperirea adevarului din Scripturi."

"Cercetati Scripturile"

Sesizarea sensului duhovnicesc e un dar al lui Dumnezeu, o lu­minare. Ceea ce nu exclude necesitatea efortului omenesc. Severian din Gabala, autor sirian de la sfarsitul secolului IV si inceputul se­colului V, comenta astfel cuvantului Hristos "Cercetati Scripturile" (Ioan 5, 39): "Cercetati nu printr-o citire usuratica, ci cautati, exa­minati, studiati adancurile propozitiilor. Dumnezeu, Cel ce a pus la indemana noastra Scripturile, a invaluit intelesul spuselor lor; El ne-a dat Scripturile, dar fara a ne descoperi talcuirea lor ascunsa, pe care a lasat-o in seama zelului disciplinat al stradaniilor tale, ca sa-ti exerciti mintea si sa-ti dai seama daca slujesti Scripturile sau le siluiesti."

Interpretarea textelor sacre este asadar o arta asemana­toare celorlalte arte: "Dumnezeu ne-a dat firea, dar a ascuns meste­sugurile; toate materialele au fost puse la dispozitia noastra, dar mestesugul s-a nascut din mintea oamenilor. Tot asa sau lucrurile si cu Scriptura."

In acest context se insereaza diversele "metode" de scrutare a Scripturilor desemnate adeseori printr-un nume specific. Daca uce­nicii ii intrebau pe povatuitorii lor cum sa se roage, se intelege de la sine ca voiau de asemenea sa invete si sa scruteze Scripturile pentru a descoperi in ele comoara duhovniceasca ascunsa. "Metodele" in­vatate au dublu caracter: pe de o parte anumite tipuri de exegeza au devenit traditionale; pe de alta parte anumite moduri de "meditatie" asupra textelor s-au aratat eficace in pregatirea luminarii Duhului.

Tipologia si Alegoria

Cat priveste exegeza duhovniceasca a Sfintei Scripturi, exista evident diferente intre scoli, mai cu seama intre Scoala din Alexandria si Scoala din Antiohia, intre exegeza "alegorica" si exegeza "literara".

E cu neputinta de negat faptul ca tipologia se gaseste la punctul de contact intre exegeza neo-testamentara si cea a patristicii in viata comunitatii crestine antice. Aceasta tipologie putea lua mai multe aspecte.

Tipologia cea mai veche si care e temelia tuturor celorlalte, e tipologia eshatologica. E cea pe care ne-o infatiseaza Vechiul Testament. Profetii vestesc ca Dumnezeu va implini la sfarsitul tim­pului lucruri asemanatoare, dar superioare celor pe care le-a savar­sit in trecut. Afirmatia esentiala a Noului Testament e aceea de a arata ca aceasta tipologie s-a implinit in Iisus Hristos. Or viata lui Hristos nu epuizeaza realitatile noului legamant. Acesta continua in Biserica, care e trupul lui Hristos, si in membrii Bisericii care sunt pietrele adevaratului templu, in intreaga lor viata si in imprejurarile cele mai diferite.

Prin urmare, exista mai multe forme de tipologie. Exegeza mateiana, care apare la Ipolit al Romei, in Catehezele Sfantului Chiril al Ierusalimului si la atatia altii, e legata de relevarea analogiilor intre Vechiul Testament si viata concreta a lui Hristos. Tipologia sacramentala isi va gasi locul in catehezele mistagogice. Dar autorii ascetici prefera tipologia morala.

Exegeza morala

Semnul infailibil al unei lecturi roditoare este aplicarea ei: la ce ar mai servi cunoasterea textelor Bibliei, daca aceasta stiinta n-ar rascoli vietile noastre? Aceasta exegeza morala a fost dominanta la Alexandria. O trasatura deja limpede la Clement, pe care influenta lui Filon a accentuat-o. La Origen, fara a fi exclusiva, ea va pre­domina.

Nu este vorba doar de a strange toate poruncile explicite ale No­ului Testament pentru a trasa un cod de viata, asa cum a facut Sfantul Vasile cel Mare, in Regulile sale Morale, ci de a gasi un sens crestin si in prescriptiile "materiale" ale Legii vechi cu privire la circumcizie, indemnurile la razboi impotriva dusmanilor, sacrificiile sangeroase etc. O semnificatie morala e data chiar faptelor celor mai simple ca, de exemplul, faptului ca Iisus urca sau coboara. O data cu progresul vietii duhovnicesti, aceasta tipologie morala evo­lueaza tot mai mult spre "mistica".

Cateva referinte vor fi suficiente. Explicand duhovniceste primul verset al Cantarii Cantarilor. "Saruta-ma cu sarutarile gurii tale", Origen scrie: "Cea de-a treia talcuire se aplica sufletului care n-are alta ambitie decat unirea si comuniunea cu Logosul lui Dumnezeu, n-are alta dorinta decat aceea de a intra in cele ascunse ale inte­lepciunii si stiintei sale ca in camara Mirelui ceresc. Prin gura Mirelui intelegem o virtute a lui Dumnezeu prin care Acesta lumineaza mintea, este un sarut mai adevarat, mai intim si mai sfant pe care Logosul lui Dumnezeu il da miresei Sale, sufletul curat si desavarsit."

Exegeza mistica a sirienilor si armenilor

Ceea ce caracterizeaza aceste Biserici in exegeza lor nu este o forma particulara de exegeza figurativa, ci tendinta de a restrange aceasta forma mai cu seama acolo unde ea ajunge la un alegorism ce pare a uita sensul original. Teodor Bar Koni isi pune aceasta intrebare: "Ce diferenta exista intre interpretarea istorica si alegorica, si cine este cel care a inventat-o?" Si raspunde: "Mare, iar nu mica, este diferenta intre interpretarea istorica si cea alegorica; cata impi­etate, blasfemie si minciuna are aceasta, pe atata adevar si marturi­sire are aceea. Ratacitul Origen a fost inventatorul artificiului alego­rismului."

Dar concentrandu-ne prea mult asupra sensului istoric, cum vom mai putea gasi legatura intre trecutul povestit si viata actuala? Fara aceasta unire vitala, lectura ar pierde elementul sau cel mai impor­tant. Autorii duhovnicesti sunt de acord asupra acestui punct. Dar ei nu sunt mai putin de acord in cautarea legaturii cu ceea ce este trecut sau indepartat. Aici intervine notabil jocul diferentei mentali­tatilor.

Grecii, cu modul lor de a gandi "formal", nu ajungeau cu usu­rinta sa-si imagineze ca o realitate ar putea trece drept alta decat folosind puntea analogiei: lucrurile sunt identice daca au aceeasi forma, si ele sunt cu atat mai apropiate unele de celelalte cu cat sunt mai asemanatoare. Pentru a arata ca un eveniment biblic ne priveste, trebuia deci aratat ca un lucru ase­manator se petrece si in viata noastra.

Modul de a privi relatiile in mentalitatea semitica, sau altundeva, a fost in fond diferit. Pentru semit, legatura intre doua realitati exista si este intens traita daca se descopera radacina lor comuna. Iudeii se simteau un popor intrucat toti aveau un singur stramos: pe Avraam. Declarandu-se fii ai lui Avraam, ei se simteau inclusi in istoria sa si in fagaduintele lui.

O mentalitate asemanatoare constituie climatul majoritatii omili­ilor siriace si joaca un rol important si in poezia armenilor. Din me­ditatiile lor biblice lipseste o aplicatie morala. Avem impresia rela­tarii unor simple fapte. Dar, in acelasi timp, simtim ca aceste fapte ne privesc indeaproape, ca este vorba de propriile noastre radacini pe care le retraim mistic.

Evident, lecturile au intotdeauna un aspect sacru, liturgic, aproape sacramental.
Lectura Scripturii face deci parte din anamneza liturgica in care trecutul devine etern prezent

Hristos Prunc sezand culcat

Somnul lui Iisus este o icoana (fresca) mai putin cunoscuta decat celelalte. Icoana numita "Anapeson", infatisandu-L pe Hristos Prunc, este simpla: Hristos apa­re intins pe un asternut, cu capul sprijinit pe mana dreapta. Cel mai bine cunoscut exemplu al acestei reprezentari a lui Hristos il constituie fresca facuta de Manuil Panselinos in Biserica Protaton din Sfantul Munte Athos.

In ultima vreme insa, compozitia a ajuns cu totul uitata. Putine dintre bisericile si manastirile nou construite isi mai imbraca peretii cu aceasta scena. De fapt, in nici una dintre noile manastiri sau biserici nu am intalnit "Somnul Pruncului Iisus". Abia daca o gasim in vechile manastiri romanesti.

Sezand la rugaciune, in Manastirea Dragomirna, imi ridic ochii spre fereastra din naos. Cata bucurie am simtit cand am vazut aceasta fresca acolo. Ba mai mult, fresca este de o frumusete rara: Maica Domnului sta sezand, iar Pruncul Iisus isi sprijina capul in poala ei.

Temeiurile acestei icoane

Compozitia acestei icoane isi gaseste reazim intr-o carte a Vechiului Testament. Astfel, in Cartea Facerea, citim: "Apoi a chemat Iacov pe fiii sai si le-a zis: Adunati-va, ca sa va spun ce are sa fie cu voi in zilele cele de apoi. Adunati-va si ascultati-ma, fiii lui Iacov, ascultati pe Israel, ascultati pe tatal vostru! (...) El a indoit genunchii si s-a culcat ca un leu, ca o leoaica. Cine-l va destepta? Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de carmuitor din coapsele sale, pana ce va veni impaciuitorul, Caruia se vor supune popoarele." (Facere 49,1-2, 9-10) Cuvintele acestea sunt ale unei profetii mesianice a lui Iacov. Mesia este vazut ca un leu dormind.

Atunci cand scena este reprezentata deasupra usilor, in ea reiese cuvantul din Psalmul 120, care zice: "Cel ce te pazeste, nu va dormita. Iata ca nu dormiteaza nici nu doarme. Domnul te va pazi la plecare si la venire, de acum si pana in veac."

Unde gasim aceasta icoana ?

In unele biserici vechi, cum este cea de la Manastirea Protaton din Sfantul Munte, tipul de icoana a lui Hristos Prunc, numita "Cel culcat", este zugravit deasupra trecerii centrale de pe pere­tele vestic al bisericii, pe partea interioara a peretelui. In ale parti, fresca cu Pruncul Dormind este infatisata deasupra usilor sau in absida diaconiconului.

Dupa cum spuneam la inceput, nu multe sunt locurile in care apare aceasta scena, desi in vechile manastiri ea nu prea lipseste. Astfel, in Manastirea Dragomirna ea apare pe marginea ferestrei din dreapta naosului, imediat inainte de strana dreapta.

Bolnita din Manastirea Cozia pastreaza si ea o astfel de reprezentare minunata. Deasupra intrarii in naos a fost reprezentat "Somnul lui Iisus", iar de o parte si de alta a intrarii, apare tabloul votiv, cu Radu Paisie sustinand macheta bisericii in stanga si Marcu Voevod, Zamfira si Doamna Ruxandra in dreapta.

Compozitia icoanei "Somnul lui Iisus"

"Somnul lui Iisus" sau "Hristos sezand Culcat" este o icoana cu o compozitie relativ simpla. Pruncul este reprezentat frontal, cu ochii deschisi, cu mana dreapta pe obrazul drept si cu cea stanga asezata pe coapsa si genunchiul stang. Uneori este incadrat de cate un inger in rugaciune. Icoana poarta inscriptia "o anapecon", adica "Cel culcat". Langa partea de sus a asternutului, intr-o parte si in alta, sta scris "Iisus Hristos" - IC XC.

Colind - Somnul lui Iisus

Dmneste pacea pe pamant
Dormi,dormi,dormi copile sfant
Mii de heruvimi si de serafimi
Te slavesc in cor copil mantuitor
Dormi copile dormi.

Ingeri coboara lin din cer
Dormi,dormi,dormi copil stingher
Mii de heruvimi si de serafimi
Te slavesc in cor copil mantuitor
Dormi copile dormi.

Pastorii vin in cor cantand
Dormi,dormi,dormi copile bland.
Mii de heruvimi si de serafimi
Te slavesc in cor copil mantuitor.
Dormi copile dormi.

Si ruga lor se-nalta lin
Dormi,dormi,dormi copil divin.
Mii de heruvimi si de serafimi
Te slavesc in cor copil mantuitor.
Dormi copile dormï.

7 Raspunsuri to “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!”

1. pe 19 Jun 2008 la 4:39 pm # Război întru Cuvânt » Parintele Proclu: MANTUIREA SAU SFARSITUL LUMII STAU (SI) IN VOINTA NOASTRA!
   
   

   [...] “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!” – Cuviosul Paisie Aghioritul [...]

2. pe 21 Oct 2008 la 11:55 am # Război întru Cuvânt » GRIJA SI MUNCA PREA MULTA DEPARTEAZA DE HRISTOS!
   
   

   [...] (continuarea – aici) [...]

3. pe 22 Oct 2008 la 9:28 pm # Război întru Cuvânt » Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
   
   

   [...] “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!” [...]

4. pe 23 Feb 2009 la 11:30 am # Război întru Cuvânt » Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist
   
   

   [...] “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!” [...]

5. pe 24 Feb 2009 la 8:14 pm # Război întru Cuvânt » Cum preamareste ziarul patriarhal Lumina erezia protestanta a cultului bogatiei
   
   

   [...] “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!” [...]

6. pe 23 Apr 2009 la 3:14 pm # Război întru Cuvânt » BOALA DUHULUI LUMESC
   
   

   [...] RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS! [...]

7. pe 27 Jun 2009 la 7:58 pm # Război întru Cuvânt » Evanghelia despre grijile vietii si inchinarea la doi domni
   
   

   [...] “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!” [...]

10 Raspunsuri to “NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE!”

1. pe 17 Aug 2007 la 8:32 pm # elena
   
   

   MARE SFINT ESTE PARINTELE PAISIE IMPREUNA CU PARINTELE PORFIRIE BUNICUTUL SI MULTI ALTII CARE AU TRAIT IN SMERENIE,RUGACIUNE,UMILINTA CARE AU IUBIT OAMENII DAR AU URIT PACATELE LOR.PE UMERII LOR SFINTI AU PLINS ATITEA MAME ATITIA TINERI MUTILATI DE YOGA,SI DE ALTE PACATE.EI (PARINTII PAISIE SI PORFIRIE)AU ALINAT SUFLETELE AI ZECI DE MII CRED SUTE DE MII DE OAMENI CU CARE AU INTRAT IN CONTACT DIRECT SAU INDIRECT.FERICE DE 3 ORI FERICE DE BISERICA ORTODOXA CARE ARE ASEMENEA SFINTI DE TALIA PARINTILOR PAISIE PORFIRIE ARSENIE BOCA,IOAN MAXIMOVICI,ILIE LACATUSU CARE AU PUS SLUJIREA LUI DUMNEZEU MAI PRESUS DE VIATA LOR,SI DRAGOSTEA PENTRU APROAPELE ASEMENEA.DUMNEZEU PENTRU RUGACIUNILE PARINTELEUI PAISIE AGHIORITUL SI ALE TUTUROR SFINTILOR SAI SA NE MILUIASCA SI SA NE MINTUIASCA PE NOI TOTI AMIN

2. pe 17 Aug 2007 la 8:36 pm # elena
   
   

   ASA E NIMIC NU TREBUIE PUS MAI PRESUS DE DUMNEZEU NICI BOGATIA NICI FRUMUSETEA NICI CARIERA.MIJLOACELE MATERIALE AU FOST LASATE DE DUMNEZEU NU SPRE A NE IMBOGATII A UITA DE EL CI PT A NE FOLOSI DE ELE SI DE A AJUTA SI PE APROAPELE N OSTRU.NU TREBUIE SA NE LIPIM INIMA NICI DE BANI NICI DE AVERE NICI DE CASA,CI NUMAI DE DUMNEZEU-CAUTATI INTI IMPARATIA CERURILOR SI TOATE VI SE VOR ADAUGA VOUA,.MARE SFINT PARINTELE PAISIE AGHIORITUL CARE DUPA A FOST UN OM DEOSEBIT UN ATLET AL LUI DUMNEZUE O ORHIDEEA A ORTODOXIEI DIN GRECIA SI NU NUMAI.SLAVA TIE DOAMNE PT TOT CEEA CE NE DAI.

3. pe 22 Oct 2008 la 9:32 pm # Război întru Cuvânt » Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
   
   

   [...] NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE! [...]

4. pe 22 Nov 2008 la 7:19 pm # Război întru Cuvânt » Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist
   
   

   [...] NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE! [...]

5. pe 22 Feb 2009 la 10:40 pm # Război întru Cuvânt » RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!
   
   

   [...] SI MUNCA PREA MULTA DEPARTEAZA DE HRISTOS! si NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE! Cititi si “SIMPLIFICATI-VA [...]

6. pe 22 Feb 2009 la 10:49 pm # Război întru Cuvânt » GRIJA SI MUNCA PREA MULTA DEPARTEAZA DE HRISTOS!
   
   

   [...] Citeste si NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE – aici. [...]

7. pe 23 Feb 2009 la 3:35 pm # Război întru Cuvânt » Cum preamareste ziarul patriarhal Lumina erezia protestanta a cultului bogatiei
   
   

   [...] NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE! [...]

8. pe 17 Mar 2009 la 1:17 am # Război întru Cuvânt » Parintele Proclu: MANTUIREA SAU SFARSITUL LUMII STAU (SI) IN VOINTA NOASTRA!
   
   

   [...] NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE! – Cuviosul Paisie Aghioritul [...]

9. pe 04 Apr 2009 la 8:16 pm # Război întru Cuvânt » Duhul grijii de multe (al descurajarii)… nu mi-l da mie!
   
   

   [...] NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE! [...]

10. pe 27 Jun 2009 la 7:59 pm # Război întru Cuvânt » Evanghelia despre grijile vietii si inchinarea la doi domni
    
    

    [...] NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE! [...]

12 Raspunsuri to “Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist”

1. pe 22 Nov 2008 la 7:04 pm # Magda
   
   

   “Iubirea de argint este scaun al lui antihrist.” – pai da! Fiindca de-aici deriva un ascendent asupra celorlalti si, implicit putere asupra lor prin posesie de bunuri materiale; se poate ‘masura’ saracul cu a lui caruta la care trage un cal de povara, cu cel care are o masina Audi?

   In societate cine va fi bagat in seama? Cel cu costum si cravata sau cel simplu, cu o pereche de pantaloni si cu o flanea pe el? Cam asa se judeca…lumeste!

   Ca, de ar fi sa moara amandoi o data, Dumnezeu nu va cauta la infatisarea lor exterioara – cum fac oamenii – ci,la asezarea lor sufleteasca!

   Daca bogatul nu are inima lipita de bogatie si mai face si milostenie dupa putinta si nu i-a luat capul foc dupa imbogatire si prea imbogatire… e una!
   Ca nici saracul, daca e sarac in cele duhovnicesti, si nu e multumit cu strictul necesar si uraste, dusmaneste bogatia celuilalt… e alta!

   Nici bogatia, nici saracia nu osandesc, in genere…ci situarea lor fata de ele!

   In cazul de fata, ‘nebunul’ din Evanghelie este facut nebun fiindca a ostenit o viata intreaga sa acumuleze, sa puna de-o parte ca sa-i fie (numai lui) bine! Egoismul, rapacitatea asta l-a ‘costat’ fiindca, daca ar fi avut o alta pozitie fata de bogatie, nealipindu-si inima de ea si, concomitent s-ar fi imbogatit si in Dumnezeu, n-ar fi primit avertismentul!

   Dar…stau si ma intreb: cati dintre cei bogati nu si-au facut bogatia pe lacrimile si nedreptatea adusa cuiva, candva, cumva…?!

2. pe 22 Nov 2008 la 7:32 pm # admin
   
   

   http://www.agnos.ro/blog/2008/11/22/cuviosul-antonie-de-la-iezeru-valcea/

3. pe 22 Nov 2008 la 7:36 pm # admin
   
   

   @ Magda:

   Raspunsul la intrebarea din ultima ta fraza ni-l dau Sfintii Parinti:

   Sfantul Ioan Gura de Aur:
   “Că şi aceasta e răpire, a nu împărţi cu alţii averea ta (!!!). Şi poate că vă pare uimitor ceea ce spun, dar nu vă minunaţi, că voi aduce mărturie din dumnezeieştile Scripturi, unde se spune că răpire şi lăcomie şi jecmănire nu este doar atunci când răpeşti cele străine, ci şi atunci când nu împărtăşeşti şi altora din cele ale tale. Vreţi să ştiţi care e mărturia aceasta? Învinuindu-i Dumnezeu pe iudei prin proorocul, grăieşte: „Pământul a dat roadele sale, şi n-aţi adus zeciuielile, ci prada săracului în casele voastre” (Malahia 3, 10; Isaia 3, 13). „Intrucât voi”, zice, „nu aţi dat prinoasele cele obişnuite, aţi răpit cele ale săracului”. Asta o spune ca să arate bogaţilor că stăpânesc avut al săracului şi atunci când bogăţia lor este moştenită, sau de orişiunde ar avea banii(!!!) Şi iarăşi zice în altă parte: „Să nu lipseşti de viaţă pe sărac” (Sirah 4, 1): iar a lipsi pe cineva poţi doar de ceea ce nu este al tău, fiindcă άποστέρησις înseamnă a lua cele străine şi a le păstra. Prin aceasta căpătăm învăţătură că dacă nu dăm milostenie vom căpăta pedeapsă la fel cu cei care lipsesc de viaţă pe sărac, că de oriunde ne-am aduna averile, ale Stăpânului sunt; iar de le vom da celor nevoiaşi, de mult belşug ne vom bucura.[…]Dacă vistierul ce a primit bani ai împăratului, nesocotind pe cei cărora li s-a poruncit să îi împartă, îi cheltuieşte pe răsfăţul său, dă socoteală şi piere. La fel şi cu bogatul: el e un vistier al bunurilor ce trebuie împărţite la săraci, ce a primit porunca de a le împărţi celor împreună-robi cu dânsul care se află în nevoie. Iar dacă cheltuieşte pentru sine mai mult decât ceea ce-i face neapărată trebuinţă, dincolo va da cumplită socoteală, că nu sunt ale lui avuţiile lui, ci ale celor împreună-robi cu dânsul“.

   Sfantul Vasile cel Mare:
   “Tu, care bagi totul in sanurile nesaturate ale zgarceniei, cum poti socoti ca nu nedreptatesti pe nimeni cand lipsesti de cele de trai pe atatia nevoiasi? Cine-i lacom? Acela care nu se multumeste cu cele ce are! Cine-i hot? Acela care ia cele ce sunt ale fiecaruia dintre noi! Oare nu esti lacom, nu esti hot cand iti insusesti cele ce ti-au fost date in administrarea ta? Cel care dezbraca pe cel imbracat se numeste borfas. Merita oare alt nume cel care nu imbraca pe cel gol, o data ce poate face asta? Painea, pe care tu o tii, este a celui flamand; haina, pe care o pastrezi in lazile tale, este a celui dezbracat; incaltamintea, care se strica in casele tale, este a celui descult; argintul, pe care-l tii ingropat, este al celui nevoias. Deci, pe atatia oameni nedreptatesti cator ai putea sa le dai din avutiile tale.”

4. pe 22 Nov 2008 la 7:51 pm # Magda
   
   

   @Admin:

   Adevarat! Cate nuante sunt:

   1.Chiar daca te-ai nascut intr-o familie bogata, neavand nici-un merit pentru dobandirea ei ci, doar datorita faptului ca ai tai parinti sunt avuti trebuie sa ai mila si sa dai celor aflati in nevoie care, n-ar purta ca tine schimband in fiecare zi alte randuri de haine ci, pentru a-si acoperi goliciunea trupului si, in privinta mancarii a-si potoli foamea ce-i chinuieste;

   2.Chiar daca nu esti avut – in acceptiunea generala prin cine stie ce bogatie – tot trebuie sa dai din ‘putinul’ tau celui care n-are;

   3.Iar daca ai si cheltuiesti peste necesitatile tale imediate, iarasi este un pacat fiindca il lipsesti pe cel ce n-are si sufera…de foame, sete, frig…

   In concluzie: eliminat rasfatul, desfatarea peste masura din darurile lui Dumnezeu care ne fac…in cele din urma sa ne bazam numai pe noi insine, pe puterea noastra nascand iubirea de sine, de placeri facandu-ne nesimtitori si nemilostivi fata de nevoia, durerea aproapelui!

5. pe 01 Dec 2008 la 1:32 pm # Război întru Cuvânt » “Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!”
   
   

   [...] Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist [...]

6. pe 23 Feb 2009 la 3:34 pm # Război întru Cuvânt » Cum preamareste ziarul patriarhal Lumina erezia protestanta a cultului bogatiei
   
   

   [...] Concluzie: doar protestantismul are legatura cu dezvoltarea capitalismului. Ortodoxia nu a inspirat niciodata mentalitati obsedate de avutie si de succes. Nici macar catolicii nu au generat societati foarte “prospere” sau “progresiste”. Cat priveste alte religii, doar la evrei mai intalnim o astfel de ravna depusa pentru construirea “jitnitelor” tip zgarie-nori. Spiritul protestant al bogatiei infinite si al succesului, impreuna cu spiritul evreiesc al castigului cu orice pret si al puterii ca scop in sine, sunt cele doua mari plagi care au schimonosit chipul lumii acesteia. Sunt cele doua mari plagi care au dus la globalizare. Si vor duce si la imparatia antihristului, asa cum ne invata Sfintii Parinti. [...]

7. pe 07 Mar 2009 la 10:29 pm # Război întru Cuvânt » “Ereticii vor pune mana pe Biserica, isi vor numi peste tot slugile si-i vor prigoni pe pastori si monahi”
   
   

   [...] Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist [...]

8. pe 27 Jun 2009 la 7:54 pm # Război întru Cuvânt » Evanghelia despre grijile vietii si inchinarea la doi domni
   
   

   [...] Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist [...]

9. pe 28 Jun 2009 la 4:51 pm # Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie despre purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om
   
   

   [...] Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist [...]

10. pe 08 Jul 2009 la 6:42 am # Război întru Cuvânt » CUVANT DESPRE ANTIHRIST al Sfantului Ioan Damaschin
    
    

    [...] Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist [...]

11. pe 20 Jul 2009 la 10:45 pm # Război întru Cuvânt » DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST SI REVENIREA PROROCULUI ILIE, CA „AL DOILEA INAINTEMERGATOR AL VENIRII LUI HRISTOS”
    
    

    [...] Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist [...]

12. pe 31 Aug 2009 la 12:23 am # Război întru Cuvânt » Arhim. Ioil Konstantaros - Predica fulminanta la Duminica tanarului bogat
    
    

    [...] Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist [...]

9 Raspunsuri to ““Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!””

1. pe 25 Nov 2008 la 1:37 am # GINA
   
   

   CITESC,CITESC,CITESC,MA ROG,POSTESC,MI SE PARE CA AM DESCOPERIT O MARE COMOARA SI MA ROG LUI DUMNEZEU SA NU MI-O IA.BINE CA NU SINT BOGATA IN ARGINTI.DOMNUL ESTE CU MINE.STIE CA SINT SLABA SI MA AJUTA. AMIN

2. pe 01 Dec 2008 la 12:55 pm # coman ioana
   
   

   DOAMNE-AJUTA!
   …AM CITIT UNDEVA CA TANARUL BOGAT S-AR FI INTORS…
   DE NE-AM TREZI SI NOI MACAR IN CEASUL AL 11-LEA!
   DATORI SUNTEM SI SA NE TREZIM UNII PE ALTII !
   EU MULTUMESC DOMNULUI PENTRU CEL CE M-A TREZIT !
   SA NE RUGAM SA NU MAI ADORMIM PE CALE !
   DA-NE DOAMNE TREZVIA CEA DE TOATE ZILELE SI DE TOATE NOPTILE!
   SARBATORI CU PACE SI BUCURIE SFANTA!
   HRISTOS SE NASTE! SLAVITI-L!

3. pe 01 Dec 2008 la 1:34 pm # IOANA
   
   

   AS AVEA O RUGAMINTE : CUM SA GASESC ANUMITE ICOANE (EX.: A PROOROCULUI SI IMPARATULUI DAVID , A SF. IOANA MIRONOSITA…)POATE CINEVA SA MA AJUTE?

4. pe 01 Dec 2008 la 1:44 pm # Magda
   
   

   @Ioana

   Depinde! Daca esti din Bucuresti:

   - manastirea Antim, la pangar;
   -la 11 Iunie in statiile de tramvai sunt doua magazine cu obiecte de cult, carti…
   -in orice Biserica din Bucuresti, au si icoane;
   -in curtea Bisericii Sf.Ionica (cica asa ii spune) – de la Unirea au (aveau) in curte un magazin mic cu icoane si carti;

5. pe 01 Dec 2008 la 2:03 pm # IOANA
   
   

   multumesc!

6. pe 01 Dec 2008 la 2:19 pm # admin
   
   

   Am raspuns pe mail Ioanei.

7. pe 30 Aug 2009 la 1:49 am # Război întru Cuvânt » Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
   
   

   [...] Cititi si talcuirea foarte importanta si foarte ziditoare a Sfantului Ioan Gura de Aur la Evanghelia de astazi: “Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!” [...]

8. pe 31 Aug 2009 la 12:18 am # Război întru Cuvânt » Arhim. Ioil Konstantaros - Predica fulminanta la Duminica tanarului bogat
   
   

   [...] plecat întristat”, a proclamat, ca să auzim noi toţi din orice loc şi din orice epocă: „…Adevărat zic vouă că foarte greu va intra un bogat în Împărăţia Cerurilor” (Matei 19, [...]

9. pe 01 Nov 2009 la 2:42 pm # Război întru Cuvânt » Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau cum judeca Dumnezeu saracia si bogatia
   
   

   [...] “Cit de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!” [...]

2 Raspunsuri to “Arhim. Ioil Konstantaros – Predica fulminanta la Duminica tanarului bogat”

1. pe 31 Aug 2009 la 7:07 am # Dorel
   
   

   8. Prefăcătoria şi cuvântul mincinos îndepărtează-le de la mine; sărăcie şi bogăţie nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă,
   9. Ca nu cumva, săturându-mă, să mă lepăd de Tine şi să zic: “Cine este Domnul?” Ca nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat şi să defaim numele Dumnezeului meu. (Pil. cap 30, v 8-9 )

2. pe 31 Aug 2009 la 1:54 pm # Nicolae Mirean
   
   

   Pământul stors prin necredinţă
   Arid şi pârjolit de soare,
   Ce-şi stinge zilnic faţa-i verde
   În seceta necruţătoare,

   Păduri întregi schimbate’n vile
   Ce-şi semeţesc arhitectura,
   Maşini de lux, femei în slipuri,
   ,,Ce’mpododobesc ’’-mai nou- natura.

   Culori pe feţe feminine,
   Ce-scund ce nu e de văzut,
   Şi hainele ce arată-n public
   Ispitele de dedesubt,

   Alei, betoane şi lumina
   Ce curge prin comutator,
   Şi duhul concurenţei aprig
   De-a fi şi mai strălucitor,

   Şi-un om modern ce ştie totul,
   Atât în rău cât şi în bine,
   Dispus să-nveţe doar pe ceilalţi
   Model avându-se pe sine,

   Ce ştie aprig ce –i iubirea
   De sine şi de… Dumnezeu
   Dar raportată totdeauna
   Savant şi practic doar la ,, eu’’

   Care oferă doar prisosul,
   Şi tot ce nu-i e de folos,
   Şi-ar vrea să ia usor şi grabnic
   Tot ce-i mai bun de la Hristos,

   Vorbesc şi fără de cuvinte,
   Cu-adevărat, de bogăţie.
   -De cea râvnită de tot omul-
   Nu de acea din veşnicie.

   Bogat e numai cel ce-o are
   Şi-n patimă o stăpâneşte ?
   Sau tot la fel poate-i tot omul
   Care n-o are şi-o doreşte ?

   Cine-i bogat ca cel de astăzi ?
   Şi cine crede că-i cinstit,
   Şi neatins de’avertismentul
   Pe care Domnul l-a rostit ?

   Eu pot să îndrăznesc a spune
   Că ţinta mea-i doar veşnicia,
   Şi nu-mi doresc pe zi ce trece,
   Cu multă râvnă bogăţia ?

   În Valea Plângerii mă mustră,
   Tot ce Iisus a acuzat
   În orice text de evanghelii,
   Că-n orice clipă fac păcat.

Un raspuns to ““ASTA-I VREMEA FAPTUIRII…” – Predici ale parintilor Gh. Calciu si Amfilohie la Duminica bogatului nemilostiv”

1. pe 02 Nov 2009 la 12:32 am # Iuliana
   
   

   Cutemurătoare predica Părintelui Amfilohie, o conştiinţă clară şi intransigentă. Să-l ţină Dumnezeu, ca să trezească mai mulţi din putrezirea morală şi duhovniceasca leşinare în care trăiesc. Să tragă la el pentru credinţă şi pentru neam pe cei ce mai au inimă într-înşii!