Motto: Nu spune ca aduni pentru pentru saraci. Caci cu doi banuti s-a cumparat Imparatia Cerurilor (Sf. Ioan Scararul, Scara, Cuvantul XVI) 
Cineva ne-a semnalat articolul “Max Weber, întemeietorul sociologiei creştine”, din ziarul Lumina de joia trecuta. Respectiva persoana era indignata de faptul ca Lumina a facut din Max Weber sociolog crestin si, mai mult, a facut din ravna pentru bogatie o virtute crestin… ortodoxa! Sa le luam pe rand: Max Weber, sociolog crestin sau protestant lucid?
Motivul pentru care autorul face afirmatia respectiva consta in faptul ca autorul german face o legatura intre dezvoltarea capitalismului si “formarea religioasa”: În această lucrare, Weber a argumentat faptul că religia este una dintre cauzele cele mai importante care explică diferenţele de dezvoltare dintre culturile Occidentale şi cele Orientale, şi a subliniat importanţa protestantismului ascetic (sic!) care a condus la naşterea capitalismului, a birocraţiei şi a statului raţional-legal din Vest. Depasind cadrul strict bibliografic, Lumina incepe sa faca aprecieri asupra rolului crestinilor in general: ei sunt fermentul… progresului: Max Weber nu se sfieşte să afirme că progresul în cadrul unei organizaţii este determinat în mod direct de procentul oamenilor credincioşi…Concentrarea, trezvia, dorinţa de a face bine ceea ce fac sunt calităţi nelipsite persoanelor creştine, care ştiu că dragostea de Dumnezeu există şi la muncă, nu doar în timpul slujbelor religioase. Afirmatiile sunt incorecte atat fata de Max Weber cat si fata de sociologie. In primul rand, Max Weber s-a referit explicit, asa cum ii arata si titlul lucrarii, la etica izvorata din protestantism, in special protestantismul calvinist. Asa cum a observat si cititoarea noastra, specific calvinismului era erezia (una din multele) predestinarii. Adica, oamenii erau predestinati Iadului sau Raiului, neavand o libertate in a deveni mantuiti sau pierduti. Ce putea face omul era sa “ghiceasca” daca este predestinat iadului sau Raiului prin modul in care isi ducea viata pe pamant. Adica, daca se imbogatea, avea succes si se afirma pe plan lumesc, atunci insemna ca Dumnezeu este cu el si ca se va mantui. Daca, insa, nu se imbogatea, nu avea succes, ci ajungea un paria si un marginal, un sarantoc si un falit, atunci era clar ca era predestinat iadului. Iata, asadar, care este “crestinismul” ascetic care a stat in spatele dezvoltarii capitalismului de tip isteric. Spunem isteric deoarece goana dupa inavutire si dupa succes devine o obsesie isterica, de tipul societatii americane care construieste zgarie nori si societati comerciale gigant, simbol al setei de infinit investita in activitatile de tip economic. Practic, toate aspiratiile religioase ale individului, prin aceasta etica protestanta, sunt pervertite prin indreptarea lor exlcusiv asupra scopurilor economice si de succes. 
“Ascetismul” protestant inseamna doar ca bogatia nu mai este achizitionata pentru a te lafai cu ea, a trai fara griji, ci ca scop in sine! Nebunia bogatului capitalist nu mai este o nebunie ca in Evanghelia bogatului din Luca ce isi freaca burta fericit ca va avea trai de huzur, ci este o nebunie si mai mare... Bogatul capitalist se gandeste cum sa darame jitnitele ca sa construiasca unele gigantice, fara de sfarsit, zgarie-nori… De aici decurge toata paranoia si obsesia succesului, atat de specifica unei parti a culturii americane si care da nastere la traume ingrozitoare. Astfel de obsesii au dat navala si in spatiul nostru cultural, unde, prin multinationale si prin “spiritul capitalist” invaziv s-a realizat un nou cult al muncii, un fel de “arbeit macht frei” prin care oamenii se chinuiesc de bunavoie ca sa aiba “cariera”, “succes”, “bani”, sfarsind insa, deseori, in moarte, destramarea familiei, traume si pierderea sufletului. Originea acestor plagi nu sta numai in consumismul putred (care e destul de letargic) ci mai cu seama in “ascetismul” de tip calvinist care iti cere sa te lepezi de familie, de vocatiile tale, de particularitatea ta, de tine insuti, pentru afacere. Asadar, Max Weber nu este un sociolog… crestin (decat in sensul in care si “ziarul Lumina” este un “ziar crestin“, adica nu “crestin-ortodox“), ci unul protestant, cu premise protestante, si care da o explicatie partial istorica corecta cu privire la nasterea capitalismului occidental. Corecta, dar doar in sensul descriptiv. Moralmente si, mai ales… crestineste, premisele sale si concluziile de tip normativ sunt pentru un credincios ortodox curata nebunie, erezie cu consecinte tragice asupra vietii sociale. Concluzie: doar protestantismul are legatura cu dezvoltarea capitalismului. Ortodoxia nu a inspirat niciodata mentalitati obsedate de avutie si de succes. Nici macar catolicii nu au generat societati foarte “prospere” sau “progresiste”. Cat priveste alte religii, doar la evrei mai intalnim o astfel de ravna depusa pentru construirea “jitnitelor” tip zgarie-nori. Spiritul protestant al bogatiei infinite si al succesului, impreuna cu spiritul evreiesc al castigului cu orice pret si al puterii ca scop in sine, sunt cele doua mari plagi care au schimonosit chipul lumii acesteia. Sunt cele doua mari plagi care au dus la globalizare. Si vor duce si la imparatia antihristului, asa cum ne invata Sfintii Parinti. Munca de dragul muncii si imbogatirea, virtuti crestinesti?!Din cele afirmate mai sus este limpede ca pentru ziarul Lumina munca este un scop in sine, o virtute ca atare. Mai rau decat atat, nu numai munca, ci chiar si imbogatirea este un scop in sine, dar de la Dumnezeu si chiar datorie crestineasca! Aflam acest lucru continuand lectura articolului citat: Max Weber a judecat bogăţia amintind un citat important dintr-o scriere a predicatorului englez J. Baxter. „Dacă Dumnezeu vă arată un drum pe care, fără pierdere pentru sufletul vostru sau pentru alţii, puteţi câştiga legal mai mult decât pe un alt drum şi refuzaţi acest lucru şi urmăriţi drumul aducător de câştig mai puţin, atunci acţionaţi împotriva unuia din scopurile chemării voastre, refuzaţi să fiţi slujitorul lui Dumnezeu şi să primiţi darurile Sale pentru a le putea folosi pentru El dacă vi le-ar cere. Nu pentru plăcerile trupului şi pentru păcat, ci pentru Dumnezeu aveţi voie să munciţi pentru a fi bogaţi“ („Etica protestantă şi spiritul capitalismului“, p. 174). Datoria unui creştin este intrinsec legată de aproapele său. Bogăţia este un dar pentru fiecare om care o foloseşte spre ajutorarea aproapelui. A fi bogat nu este un păcat, este o stare la fel de bună sau de rea precum a fi sărac. A căuta sărăcia cu orice preţ este o lepădare a poruncii lui Dumnezeu de iubire a aproapelui. Max Weber interpretează citatul de mai sus astfel: „Bogăţia este dăunătoare numai atunci când se cade în ispita leneviei, a lâncezelii şi a plăcerilor unei vieţi păcătoase, când se aspiră la ea numai pentru a trăi mai târziu fără griji şi în delectare. Dar, ca exercitare a datoriei profesionale, năzuinţa spre bogăţie este nu numai permisă moral, ci şi de-a dreptul imperativă. Parabola cu servitorul alungat pentru că nu a dat cu camătă talantul ce i se încredinţase părea să exprime în mod direct această idee. A voi să fii sărac – s-a argumentat adeseori – este acelaşi lucru cu a dori să fii bolnav, lucru reprobabil ca încercare de sfinţire prin fapte bune şi păgubitor pentru gloria lui Dumnezeu. Şi, în fine, pentru un om apt de muncă, cerşetoria este nu numai păcatul leneviei, ci şi, după cuvântul Apostolului, un păcat împotriva iubirii aproapelui“ („Etica protestantă şi spiritul capitalismului“, p. 174). Nu este de mirare ca Max Weber, protestant format in scolile germane, da o astfel de explicatie Evangheliei. Socant este ca Lumina il foloseste, pana la urma nedrept chiar fata de figura sa istorica, pentru a legitima ereziile contemporane ale activismului nemasurat, ale muncii oarbe, ale sclaviei moderne de tip multinationala. Socant este cum se calca in picioare porunca atotiubitoare a Atotbunului Hristos, prin urmatoarea afirmatie: A căuta sărăcia cu orice preţ este o lepădare a poruncii lui Dumnezeu de iubire a aproapelui. Sau ca refuzul unei cai legale de imbogatire este o actiune impotriva voii lui Dumnezeu! O, nebunie! Oare nu L-a indemnat Insusi Mantuitorul pe tanarul bogat sa se lepede de bogatia sa, neajungand nici macar respectarea celor 10 porunci pentru mantuire?! Oare nu a aratat si Sfantul Apostol Pavel, apoi toti Sfintii Parinti, atat de transant si de limpede la ce duce iubirea de argint si dorinta de imbogatire?! Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri. Mustrarea aceasta ramane in veac pentru toti cei care isi hranesc patima iubirii de bogatie prin pretexte de tot felul, de la iubirea la saraci la datoria morala de a se imbogati! Ne-am obisnuit insa cu ziarul Lumina, acest oficios al neo-crestinismului ecumenisto-modernist, bagat pe gat cu forta parohiilor si manastirilor din Arhiepiscopia Bucurestilor, in care am citit, de-a lungul timpului, si ca Sf. Nicolae ar fi un sfant ecumenist si era un episcop… pragmatic, si ca Sf. Maxim Marturisitorul ar fi fost origenist, ca institutiile UE sunt ceva minunat, ca “Apocalipsa a fost scrisă nu pentru timpurile noastre, ci mai ales pentru vremea când a trăit autorul acestei cărţi”, unde se cauta rescrierea politic-corecta a istoriei Bisericii, unde ni se arata capitala europei, Bruxellesul ca un un oras extraordinar de frumos si curat (cea ce, pentru cine stie cum arata, e complet fals) si care face reclama mascata, pe prima pagina, unei statiuni luxoase cu vinuri scumpe si concerte de jaz din Elvetia. Si inca multe altele de acest fel, imposibil de numarat macar, printre care se strecoara, drept “momeala” (pentru ca nu putem nega: exista stiinta manipularii cu profesionalism), si destule materiale curat ortodoxe si ziditoare. Acesta este ziarul Lumina, oficios in care se face propaganda programelor europene si se construieste mentalitatea “crestina” lipsita de discernamant si de adevar. Din acest soi de reeducare bisericeasca face parte si articolul de mai sus. Evident, autorul se bazeaza pe ignoranta cititorilor. Si da, isteria castigului de dragul castigului (adica o boala chiar mai grava decat lacomia celui care vrea sa castige ca sa se lafaie, acela macar e in “firescul” decaderii umane) este o productie specific protestanta, mai ales calvinista. Nu are nimic de-a face cu ortodoxia. Sf. Ioan Gura de Aur, citat de autorul articolului ca raspuns la un comentariu critic, este foarte cunoscut pentru predicile sale in care infiera si bogatia si pe bogati. Mai mult, la un anumit moment dat, a oprit pe bogati sa intre in biserica, deoarece nu se lasasera de obiceiurile lor! Gandirea exprimata de autor serveste tocmai celor care vor sa aiba in crestini un popor de sclavi fericiti (asa cum arata scriitorul Ovidiu Hurduzeu), un popor de roboti bun de muncit de dimineata pana noaptea in slujba stapanilor acestei lumi si a celui care a fost numit de Scriptura: “stapanitorul acestei lumi”. 
Care este conceptia ORTODOXA, a Sfintilor Parinti ai Bisericii noastre, despre bogatie, saracie si cultul muncii, puteti cititi la: - Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau cum judeca Dumnezeu saracia si bogatia
- “Cit de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!”
- Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist
- Sfantul Serafim de Viriţa: “Banii si inselaciunile lumii vor pierde mai multe suflete decat prigoana ateista!”
- GRIJA SI MUNCA PREA MULTA DEPARTEAZA DE HRISTOS!
- “SIMPLIFICATI-VA VIATA!”
- “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!”
- NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE!
- Serviciul si cariera – idoli, temnite, cimitire…?
20 Comentarii »
|
“În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă la vreo stână şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau este la închisoare şi se roagă, sau este undeva străin, sau bolnav în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau o văduvă săracă căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu, toţi aceştia vor fi în ziua judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi de mâine şi de alaltăieri. Căci Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuil, când a ales pe David. Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei care flămânzesc pentru dreptate, cei săraci cu duhul, cei care doresc să facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos. Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului. Cele proaste şi nebăgate în seamă ale lumii vor ruşina pe cele înţelepte. Cele slabe vor ruşina pe cele tari. De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acum dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului iar împăraţii lumii şi toţi puternicii pământului vor fi atunci gunoi în faţa lui Dumnezeu, dacă nu vor fi crezut în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.“ (”Ne vorbeşte părintele Cleopa”, volumul 11)
|
“Ştiu că sunt dureroase cele spuse, însă aduc câştig mare şi negrăit. Bogatul acela, dacă ar fi avut pe cineva care să-i facă astfel de îndemnuri – iar nu lingăi care dau numai sfaturi plăcute şi aţâţătoare la plăcere(!!!) – n-ar fi ajuns în gheenă, n-ar fi îndurat muncile cele nesuferite, nu s-ar fi căit după aceea nemângâiat: dar fiindcă toţi îi spuneau doar cele ce-i erau pe plac l-au dat focului”. 
Continuam sa ne hranim din nesecata intelepciune a Dumnezeiestilor Parinti ce ne-au adus mai aproape de noi intelesurile pericopei evanghelice a bogatului nemilostiv si saracului Lazar. De aceasta data accentul este pus de Sfintii Parinti pe ceea ce sunt in fata Domnului saracia lui Lazar si bogatia bogatasului “anonim”: 
Sf. Nicolae Velimirovici:“Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne ne cunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum ii cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici si săpate în piatra monumentelor funerare. Dar tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul alta e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii! Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele unui astfel de om, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii. Domnul ar fi putui să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut ca dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să înnoiască şi să dea viaţă unuia şters odată din Cartea Vieţii”. 
Sf. Ioan Gura de Aur:“Aşadar, ce grăieşte Dumnezeu către el? Nebunule, întru această noapte sufletul tău au să-l ceară de la tine (Luca 12, 20). Şi ia aminte: despre Lazăr spune că sufletul lui a fost dus de îngeri, iar aici spune că i-l cer. Acest bogat a fost dus ca un ocnaş legat, iar lui Lazăr i s-a făcut alai ca unui încununat; şi precum pe un luptător care primeşte multe răni şi e stropit de sânge, iar apoi primeşte cununa biruinţei, privitorii îl înconjură cu multă laudă şi îl petrec acasă bătând din palme, heretisindu-l, privindu-l ca pe o minune – aşa şi pe Lazăr l-au dus atunci îngerii, iar sufletul bogatului l-au cerut oarecare puteri înfricoşate, deopotrivă trimise anume pentru acest lucru. Că sufletul nu iese de la sine către viaţa de dincolo, întrucât nici nu e cu putinţă – că dacă mergând dintr-o cetate în alta avem nevoie de om care să ne arate drumul, cu cât mai vârtos sufletul, smuls fiind din trup şi mutându-se la viaţa cea viitoare, va avea trebuinţă de călăuze? Aceasta este pricina pentru care, având a ieşi din trup, adeseori nu vrea s-o facă, şi se trage înăuntru, cât mai adânc, se teme şi se cutremură: fiindcă pururea ne mustră conştiinţa păcatelor, şi mai ales în ceasul acela când avem a pleca de aici la judeţul cel înfricoşat de dincolo, unde vom fi traşi la răspundere. Atunci, dacă a fost cineva răpitor sau lacom, sau a obijduit pe cineva, sau vrăjmaş cuiva s-a făcut fără dreptate, fie că vreun alt lucru rău a săvârşit, mulţimea păcatelor lui iese din uitare, şi i se înfăţişează, şi-i împunge conştiinţa. Şi precum cei din puşcărie sunt pururea în dureri şi întristare, mai ales în ziua în care urmează a fi scoşi şi duşi la judecată, şi-s îngheţaţi de frică şi cu nimic mai buni decât nişte morţi atunci când aşteaptă la intrare şi aud dinlăuntru glasul judecătorului – aşa şi sufletul, chinuit şi strâmtorat fiind chiar în vremea când păcătuieşte, e chinuit şi strâmtorat cu atât mai mult atunci când are a pleca de aici, fiind smuls din trupul său. Tăceţi când auziţi acestea? Mult mai mulţumitor vă sunt pentru tăcerea asta decât pentru bătăile din palme: că bătăile din palme şi laudele sporesc slava mea deşartă, iar tăcerea asta sporeşte întreaga voastră înţelepciune. Ştiu că sunt dureroase cele spuse, însă aduc câştig mare şi negrăit. Bogatul acela, dacă ar fi avut pe cineva care să-i facă astfel de îndemnuri – iar nu lingăi care dau numai sfaturi plăcute şi aţâţătoare la plăcere(!!!) – n-ar fi ajuns în gheenă, n-ar fi îndurat muncile cele nesuferite, nu s-ar fi căit după aceea nemângâiat: dar fiindcă toţi îi spuneau doar cele ce-i erau pe plac l-au dat focului. [...] Deci, ca să fie smulse din rădăcină aceste rele păreri, i se arată bogatului că pentru răutate este rânduită pedeapsă, iar pentru ostenelile cucerniciei e rânduită cinstire şi cunună. Şi nu doar pentru asta l-a văzut pe Lazăr, ci ca acum să pătimească şi el, cu mai multă covârşire, ceea ce pătimea săracul: că precum chinul aceluia era asprit de faptul că zăcea la poarta bogatului şi vedea bunătăţile străine, aşa şi bogatului îi sporeşte acum pedeapsa faptul că zace în gheenă şi vede pe Lazăr desfătându-se, aşa încât nu doar prin chinurile în sine, ci şi prin vederea cinstirii celuilalt să-i fie pedeapsa mai nesuferită. Şi precum Dumnezeu, alungând pe Adam din rai, l-a sălăşluit în faţa raiului, ca necontenita vedere a acestuia să-i înnoiască pătimirea, făcându-l să simtă mai adânc ce bunătăţi pierduse: aşa l-a sălăşluit şi pe bogat în faţa lui Lazăr, ca să vadă de ce bunătăţi s-a lipsit. „Ţi-am trimis”, zice, „la poartă pe săracul Lazăr, ca să-ţi fie dascăl al faptei bune şi prilej să arăţi iubirea ta de oameni: ai trecut cu vederea câştigul, nu ai voit să foloseşti după cuviinţă prilejul de mântuire. Să-ţi fie acum Lazăr temei de mai mare chin şi pedeapsă”. Dintru acestea învăţăm că toţi cei obijduiţi şi nedreptăţiţi de noi vor sta atunci înainte-ne. Lazăr nici măcar nu fusese nedreptăţit de bogat – că bogatul nu-i luase avutul lui, ci nu-i dădea dintr-ale sale. Iar dacă cel ce nu a dat dintr-ale sale are pârâş pe cel pe care nu l-a miluit, cel care a răpit cele străine ce iertare va dobândi, de vreme ce din toate părţile îl vor împresura cei nedreptăţiţi de dânsul? Că nu e trebuinţă acolo de martori, nici de pârâşi, nici de dovezi: ci înseşi lucrurile, aşa cum le-am făcut, se vor arăta înaintea ochilor noştri, „Iată omul”, se va zice, “şi faptele lui!” Că şi aceasta e răpire, a nu împărţi cu alţii averea ta (!!!). Şi poate că vă pare uimitor ceea ce spun, dar nu vă minunaţi, că voi aduce mărturie din dumnezeieştile Scripturi, unde se spune că răpire şi lăcomie şi jecmănire nu este doar atunci când răpeşti cele străine, ci şi atunci când nu împărtăşeşti şi altora din cele ale tale. Vreţi să ştiţi care e mărturia aceasta? Învinuindu-i Dumnezeu pe iudei prin proorocul, grăieşte: „Pământul a dat roadele sale, şi n-aţi adus zeciuielile, ci prada săracului în casele voastre” (Malahia 3, 10; Isaia 3, 13). „Întrucât voi”, zice, „nu aţi dat prinoasele cele obişnuite, aţi răpit cele ale săracului”. Asta o spune ca să arate bogaţilor că stăpânesc avut al săracului, şi atunci când bogăţia lor este moştenită, sau de orişiunde ar avea banii (!!!) Şi iarăşi zice în altă parte: „Să nu lipseşti de viaţă pe sărac” (Sirah 4, 1): iar a lipsi pe cineva poţi doar de ceea ce nu este al tău, fiindcă άποστέρησις înseamnă a lua cele străine şi a le păstra. Prin aceasta căpătăm învăţătură că dacă nu dăm milostenie vom căpăta pedeapsă la fel cu cei care lipsesc de viaţă pe sărac, că de oriunde ne-am aduna averile, ale Stăpânului sunt; iar de le vom da celor nevoiaşi, de mult belşug ne vom bucura. [...] Dacă vistierul ce a primit bani ai împăratului, nesocotind pe cei cărora li s-a poruncit să îi împartă, îi cheltuieşte pe răsfăţul său, dă socoteală şi piere. La fel şi cu bogatul: el e un vistier al bunurilor ce trebuie împărţite la săraci, ce a primit porunca de a le împărţi celor împreună-robi cu dânsul care se află în nevoie. Iar dacă cheltuieşte pentru sine mai mult decât ceea ce-i face neapărată trebuinţă, dincolo va da cumplită socoteală, că nu sunt ale lui avuţiile lui, ci ale celor împreună-robi cu dânsul. [...] Cea dintâi patimă a lui (a bogatului, n. noastra) era nesimţirea şi o lipsă de dragoste, care nu are pereche. Căci nu este totuna dacă cineva, fiind lipsit, nu ajută pe alt lipsit, sau dacă cineva, trăind în toată desfătarea, fără grijă, lasă pe alţii să se istovească de foame. Şi iarăşi, nu este totuna a vedea un sărac o dată sau de două ori şi a trece pe lângă dânsul, sau a-l vedea în toate zilele, şi prin necontenita vedere a ticăloşiei lui a nu te mişca spre compătimire şi milă. Şi iarăşi, nu este totuna dacă un om care este în nenorocire, în supărare şi în necaz nu ajută pe aproapele său, iar altul, îndulcindu-se de un trai bun şi de o continuă fericire, îşi închide inima şi nici măcar în bucuria sa nu se face iubitor de oameni, ci nesocoteşte pe alţii care sunt chinuiţi de foame”. Cititi pe aceeasi tema: - Bogatul lacom si saracul Lazar - Pr. Arsenie Muscalu (audio)
- Parintele Cleopa: CE PRETUIESTE DUMNEZEU?
- Saracul Lazar, mangaiere pentru cei in necazuri
- Parintele Sofronie – Cuvinte duhovnicesti de cea mai mare adancime despre lumea contemporana
- Parintele Rafail Noica: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI
- “Cit de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!”
6 Comentarii »
|
 “Era un om bogat care se îmbrăca cu porfiră şi cu vison” (Luca 16, 19).
“Astăzi, deşi nu ne mai îmbrăcăm cu porfiră, căutăm să fim cocheţi, eleganţi şi să petrecem în plăcerile trupului. Timpurile când aveam modele de oameni smeriţi s-au cam dus. Dacă pe timpul Sfântului Atanasie, patriarhul Constantinopolului, oamenii se scandalizau că acesta umbla îmbrăcat sărăcăcios, astăzi mândria a câştigat mult mai mult teren, încât a fi o persoană importantă şi a umbla în haine smerite ar fi un lucru scandalos. Când Hristos s-a smerit, atunci L-au părăsit cu toţii. La fel se simţeau jigniţi cei din preajma Sfântului Atanasie şi îl îndemnau să se îmbrace cum trebuie, căci în felul acesta, defaimă vrednicia Patriarhiei. Sfântul Atanasie le răspundea:  “Nu este ruşine, nici ocară să poarte cineva haine umilite, ci mai vârtos este lucru de laudă. Numai păcatul este vrednic de ocară şi de defăimare. Când păcătuim nu ne temem, iar de haine proaste ne ruşinăm! Cel ce iubeşte pe Dumnezeu se cuvine a face voia Lui, şi a nu fi plăcut oamenilor, ci smerit şi măsurat în mâncare, îmbrăcăminte, în fapte şi în gândurile lui, ca să nu mânie pe Domnul”.
Fericit este poporul care are un aşa păstor! Numai că cei care îl au nu ştiu să îl preţuiască. Şi în zilele noastre am avut exemple de astfel de ierarhi. Sfântul Ioan Ma ximovici, din San Francisco, umbla totdeauna desculţ. Oamenii se scandalizau şi îi făceau reclamaţie. Mai-marii săi îi spuneau că, drept ascultare, să poarte încălţări. Atunci, Sfântul Ioan Maximovici şi-a luat o pereche de încălţări şi o purta legată pe lângă el. Pentru că reclamaţiile au continuat, mai-marii săi i-au cerut socoteală despre felul cum face ascultare. Atunci, Sfântul le-a răspuns: “Iertaţi-mă, mi-aţi spus ca să port încălţările, dar nu mi-aţi spus să le încalţ”. Oare ierarhul nu înţelesese ceea ce i se spusese? Ba da, dar avem aici, pentru cei ce înţeleg ascultarea ca pe un lucru bătut în cuie, un exemplu de neascultare sfântă. Era o vreme când unii oameni nu veneau la biserică, motivând că nu au haine ca lumea. Însă celor care au o adevărată trăire în Hristos, nu le mai pasă de lucrul acela. Ei sunt fericiţi într-un mod de trai sărac, nu reacţionează la batjocura celorlalţi şi trăiesc pe o altă lume. E lumea lui Hristos, iar Hristos este un împărat al celor smeriţi. În Evanghelia pe care am pomenit-o la început, numele săracului Lazăr s-a rostit, pe când bogatului în porfiră nu i s-a dat nici un nume. Cât a pătimit Lazăr pe pământ, dar, iată, numele lui s-a scris în cartea vieţii!  Cu aceasta trebuie să ne mângâiem în necazurile noastre. Când apostolii săltau de bucurie că primiseră darul de a face minuni, Hristos le-a spus: “Nu vă bucuraţi pentru aceasta, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri”. Sfinţii Părinţi ne spun că mai mare plată au cei ce mulţumesc în boală, decât cei care fac minuni. Către cei ce mulţumesc în boală Dumnezeu rămâne dator, pe când cei ce fac minuni, ei sunt datori pentru darurile primite. Nu avem de ce să-i invidiem pe cei bogaţi şi răi: iată, ei nu sunt vrednici nici pentru a li se pomeni numele. Numele păcătoşilor nu sunt pomenite în ceruri. Nici noi nu putem pomeni la Liturghie pe cei ce trăiesc necununaţi, pe cei ce trăiesc în desfrâu, pe beţivi, pe cei ce nu merg la biserică, pe cei ce fac păcate grele şi nu se pocăiesc. Între ei sunt şi cei de altă credinţă, ca unii ce hulesc Duhul Sfânt şi se luptă împotriva adevărului. “Nu voi lua parte la adunările lor, nici nu voi pomeni numele lor pe buzele mele”, se spune în Psaltire. De la aceşti oameni nici daruri la biserică nu este bine să luăm, pentru ca ei să nu se odihnească în păcatele lor, ci doar de se vor pocăi, atunci va fi primit darul lor. Nu-l interesează pe Dumnezeu bunăstarea mânăstirilor, ci să fie mai multe suflete care să vină la cunoştinţa adevărului. Lazăr ar fi vrut să se sature cu firimiturile ce cădeau de la masa bogatului. Sunt şi în zilele noastre mulţi săraci. Mulţi dintre ei nu sunt cunoscuţi. Sunt cazuri de familii care nu aveau nimic de mâncare în casă şi nimeni nu ştia, nici ei nu au spus nimic. Poate avem şi săraci mândri, sau poate s-a mărit prăpastia dintre noi. Ne-am învârtoşat inimile şi nici ei nu mai îndrăznesc să ceară. Dăm câteodată ceva din puţinul nostru şi, totuşi, cu indiferenţă. Îi aruncăm ceva din portofelul nostru şi apoi uităm totul. Mergem acasă, ne închidem în cercul nostru strâmt, unde nu bate vântul, nu-i frig şi nu plouă, şi trăim nepăsători faţă de durerea altora.  Părintele Lavrentie de la mânăstirea Frăsinei spunea că săracii se împart în două categorii: săraci adevăraţi şi săraci profesionişti. Cei profesionişti şi-au făcut din cerşit o meserie, iar cei adevăraţi nu cer niciodată şi se luptă cu viaţa. Datoria noastră este să-i căutăm pe cei adevăraţi, iar a fi alături de ei înseamnă a fi împreună cu Hristos. Omul nu are nimic al său în viaţa aceasta. Toate bunurile i-au fost dăruite, omul fiind doar un iconom peste ele. La urmă, va trebui să dea socoteală.
“Cine este iconomul cel credincios şi înţelept, pe care îl pune stăpânul peste slugile sale, ca să le împartă la vreme măsura de grâu?”. “Fericit este robul acela, pe care Stăpânul, la venirea Lui, îl va găsi făcând aşa” (Luca 12, 42-43). Fiecare avem ceva de împărţit. Oare dăm măsura ce o datorăm, celor lipsiţi din jurul nostru? Dacă avem o sumă de bani, mică sau mare, atunci când o repartizăm, ne înşiruim toate cerinţele sau capriciile, dar da că ne-am gândi că aceşti bani nu sunt ai noştri, altfel i-am repartiza. Mai ales tinerii, cât de dezordonat îşi aruncă banii: casetofoane, telefoane, aparate, biciclete, maşini, şi nu ne gândim deloc să dăm ceva pentru sufletul nostru. Unii pot spune: noi muncim din greu, cum adică nu sunt ai noştri banii pe care-i avem? Nu sunt. Omul la început nu muncea, se bucura de lumina raiului, se înfrupta din bunătăţile ce le avea de-a gata, totul creştea de la sine. După căderea în păcat, au apărut spinii, ciulinii şi buruienile. Astfel, munca vine ca un canon pentru păcatul săvârşit. “În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta” (Facerea 3, 19). Banii nu sunt o motivaţie pentru a munci, ci fiecare trebuie să transpirăm ostenindu-ne, iar concluzia aceasta este: muncim şi ne ostenim pentru păcatele noastre, iar ceea ce avem să nu socotim ca fiind ceva al nostru, ci cu frică să ne folosim din acel ceva, ştiind că vom da socoteală. De-a lungul istoriei, ierarhii au fost părinţi ai celor săraci. Cu cât, însă, credinţa scade şi răutatea creşte, vor veni multe calamităţi asupra oamenilor. Oamenii au vrut să fugă de sărăcie prin lepădarea de Hristos: avorturi, munca Duminica, nemilostivirea şi, mai ales, îmbrăţişarea obiceiurilor vestice, lipsite de Dumnezeu. Acolo în Vest este huzur, dar este răceală, adică nu-i Hristos (Iisus în limba ebraică înseamnă foc). Calamităţile sunt încercări de a le atrage atenţia oamenilor şi pot fi şi siliri de a ne lăsa de păcat. Când vezi că ai pierdut totul, poţi să-ţi schimbi modul de gândire. Dacă nici acum, atunci se pare că niciodată nu ne vom schimba. Deşi trebuie făcute, ajutorările în timpul calamităţilor se vor dovedi zadarnice, deoarece nenorocirile vor fi tot mai dese şi mai mari. De ce? Pentru că Dumnezeu vrea altceva de la noi: dezrădăcinarea păcatului. Unii, în vremurile acestea, vor deveni tot mai avari. Ei sunt dintre aceia care, după cum zice Apostolul, strâng “comori în vremea din urmă” (Iacov 5, 3). Vor strânge ca să aibă focul ce să ardă. Ce nebunie este să nu ne gândim la viaţa de dincolo şi să nu facem nimic pentru suflet. Păcatele se înmulţesc tot mai mult şi pentru că familiile se destramă, jumătate aici, jumătate în Italia, se înmulţesc desfrânarea şi despărţirile. Mama nu mai este o mamă pentru copii şi familie, ci este o maşină care, în străinătate, face tot ce poate pentru a câştiga bani. Ce vom face cu banii: poate case mari care vor fi goale, sau ne vom lua o maşină care va fi bună câţiva ani, iar apoi ce vom face? Pentru viaţa cealaltă ce am adunat? Este acea vreme când, după cum spun Părinţii, oamenii vor înnebuni cu toţii şi-i vor face nebuni pe cei care nu sunt la fel ca ei. Ce bine ar fi să fim nebuni pentru lumea aceasta! Să ne facem că nu înţelegem nimic din alergătura oamenilor de astăzi şi să stăm deoparte: săraci, dar curaţi. Sfinţii Părinţi au câştigat cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate. Cele înalte şi bogate însă nu din lumea aceasta, ci din cealaltă. Aici risipeau, ca dincolo să adune, aici se umileau, ca dincolo să se înalţe“. (Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc). ***
MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA,PREDICĂ LA BOGATUL NEMILOSTIV ŞI SĂRACUL LAZĂR (DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII) Ce este Iadul?“…. ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Luca 16,28) EXISTĂ O ALTĂ LUME? Iată, iubiţii mei, uriaşa întrebare pe care o pune astăzi Sfânta Evanghelie. M-am dus odată într-un sat şi acolo m-au întrebat: Cine a venit din lumea cealaltă? Oare a înviat cineva, ca să ne spună ce se întâmplă dincolo?... Dar ce credeţi, cei care cer să vadă un mort înviind, şi dacă acesta va învia, îl vor crede? Mă îndoiesc. Nu neg faptul că nu este o mică dovadă învierea unui mort. Dar există alta şi mai puternică. Şi mii de morţi să învieze din mormânt, nu sunt dovezi care să-ţi închidă gura. Pentru că sunt oameni. Eu o singură dovadă o consider de necombătut. Pe cea amintită astăzi de Evanghelie şi mai presus de orice altă dovadă şi argument şi document. Şi aceasta este Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură nu a spus niciodată vreo minciună; nu s-a găsit în paginile ei vreo greşeală. Cuprinde cuvintele lui Dumnezeu. A spus-o Hristos: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35). Eu aşadar, fraţii mei, nu aştept să învieze un mort din mormânt, nici să-mi întărească credinţa omul de ştiinţă X sau Y. Îmi este suficient şi binecuvintez pe Sfânta Treime pentru că ne-a dat această carte mică, Evanghelia, ca să o avem povăţuitoare în viaţa noastră, far în întunecimile sufletului. De aceea, este un nefericit acela care nu citeşte Evanghelia şi mai nefericit acela care o citeşte, dar nu încearcă să o împlinească. Aşadar, sfătuiesc şi rog: nici o casă fără Evanghelie! Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Unde este Evanghelia, diavolul nu se apropie!”. *** Nemuritoarea Evanghelie ne asigură şi de faptul că există altă lume. O propovăduieşte Vechiul şi, în principal, Noul Testament. Există iad, există rai! O propovăduieşte pretutindeni, o spune şi astăzi prin pilda bogatului şi a lui Lazăr. Iată ce istoriseşte! Este ştiut. Ce zice? Se aud glasuri. De unde? Bogatul strigă din iad. Iad? - Veţi zice: Vai, vai!… - Să vă spun, fraţii mei. Eu astăzi nu am venit să predic. Când aseară am citit pericopa, am zis: Ah, de-aş fi într-o peşteră din Sfântul Munte, să mă mântuiască Dumnezeu, să nu merg şi eu în iad! Pentru că şi eu, ca un păcătos, vreau să nu existe iadul. Dar din nefericire există! După cum există noapte, există şi iad. Şi aţi auzit ce a discutat bogatul din iad cu dreptul Avraam din rai, acolo unde s-a dus şi săracul Lazăr. Ne spune Evanghelia astăzi. Vede bogatul pe Lazăr în acele măreţii şi-l roagă pe Avraam pentru puţină răcoare. Cu neputinţă, răspunde Avraam. Cere atunci un dar pentru cei cinci fraţi ai săi. Să învieze Lazăr din morţi, să se ducă să le spună să se pocăiască, pentru ca să nu sfârşească şi ei în iad. Zice Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci” (Luca 16,29), au Sfânta Scriptură. - Nu, zice bogatul; dacă va avea loc o înviere din morţi, vor crede. - Nu, zice în sfârşit Avraam. Dacă nu cred în Sfânta Scriptură, chiar dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede. *** Vedem aşadar doi bogaţi. Pe unul în inima iadului, pe altul (Avraam) în inima raiului. Cum se întâmplă asta? Erau diferiţi. Unul îşi închidea poarta, altul o deschidea. Unul era neîndurător, altul era îndurător. Daţi-mi bogaţi ca Avraam! Dacă am fi avut astfel de bogaţi, n-ar mai fi existat vorba despre săraci. Dacă păşeşti pe drumul lui Avraam, vei merge direct în inima raiului. Dacă păşeşti pe drumul celui nemilostiv, vei merge în inima iadului. - Şi ce este acest iad?, veţi întreba. - Îmi cereţi părerea mea? Nu are valoare. Să ne sprijinim iarăşi pe Sfânta Scriptură. Ce spune ea despre acest subiect? Prin imagini, pilde, exemple, într-un limbaj alegoric şi metaforic, ni se creează o idee despre groaznicul iad. În puţine cuvinte: iad = foc, mare de foc, lac arzând; foc, care deşi arde, nu luminează. Iadul este întuneric, iadul este scrâşnirea dinţilor. Vor clănţăni din fălci. Iadul va fi foame şi sete de veşnicele bunătăţi; cei din iad “vor flămânzi ca un câine” (Psalmul 58, 7 şi 17), vor fi ca şi câinii flămânzi. Iad – va să zică – loc al mirosului greu, din cauza necurăţiei oamenilor. Dacă mormintele sfinţilor noştri, când le deschideau, izvorau bună mireasmă – noi credem în cinstitele moaşte –, oasele păcătoşilor vor avea un miros greu. O, voi, care cheltuiţi atâţia bani pe parfumuri, gândiţi-vă că într-o zi acest trup va fi izvor de o nedescrisă rea-mirosire. Iadul înseamnă obezi insuportabile. Iad – nu v-am zis încă nimic – este locul unde nu răsare floarea care se numeşte nădejde. Toţi, şi criminalul, şi ucigaşul, şi tâlharul, şi condamnatul, şi întemniţatul, trăiesc cu nădejde. Nădejde, tu niciodată nu-l laşi pe om! Dar acolo, în iad, nu mai există nădejde de întoarcere şi de îndreptare. Zile, săptămâni, luni, ani, veacuri, milenii vor trece. Dar niciodată iadul nu va avea sfârşit. Un exemplu. Care este cel mai mare munte din Grecia? Olimpul. Trei kilometri înălţime. Închipuiţi-vă acest munte ca fiind din nisip subţire, ca şi nisipul din Sahara, şi o cioară venind la fiecare o mie de ani şi luând în ciocul său un fir de nisip. Sau imaginaţi-vă un ocean. Şi la fiecare mie de ani, trecând un înger şi luând o picătură de apă. Câte mii de ani trebuie să treacă până va veni ultima clipă când cioara va lua ultimul fir de nisip, iar îngerul ultima picătură de apă? Şi totuşi clipa aceea va veni. Să fiţi siguri. Însă nu va veni niciodată clipa în care îngerul va spune: “Iadul a luat sfârşit”. O, dacă ar fi cu putinţă să ajungă la urechile noastre glasurile celor ce se chinuie în iad, ce am fi auzit? Plângere şi ţipăt mult s-a auzit jos, în „valea lui Iosafat” (Ioil 3: 2). Ce strigă ei? Un cuvânt, fraţii mei, pe care aici în lume să nu-l spuneţi. Este păcat. Care cuvânt? „Blestem”, „Blestem”, „Blestem”!… Dar ce blesteamă? Vor spune: Picioare, care în zilele de duminică alergaţi la cluburile drăceşti, la golfuri şi la teatre, şi nu aţi călcat în biserică, să fiţi blestemate. Mâini, care nu aţi făcut semnul crucii cu grijă, normal şi corespunzător, cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”; mâini care nu aţi dat milostenie, mâini care aţi lovit, mâini care aţi pălmuit, mâini care aţi ucis, mâini care aţi lucrat împotriva Sfântei Evanghelii, mâini care aţi lovit pe mamă şi pe tată, să fiţi blestemate! Urechi, care ore în şir v-aţi întins să ascultaţi toate lucrurile ruşinoase; urechi, care v-aţi astupat ca să nu auziţi propovăduirea Evangheliei; urechi păcătoase, să fiţi blestemate! Şi voi, ochilor, care în loc să priviţi cerul, stelele, sfintele icoane, v-aţi deschis pentru păcat şi v-aţi făcut magneţi ai iadului, să fiţi blestemaţi! Limbilor, care n-aţi spus nici măcar un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, limbi care aţi bârfit, aţi vrăjit, v-aţi certat; limbi, care v-aţi mişcat spre a huli pe Dumnezeu, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe Sfinţi, să fiţi blestemate! *** O, fraţii mei! Aceste cuvinte le veţi asculta? Vă veţi pocăi? Ce veţi face astăzi? Dacă luaţi hotărârea cea bună, bucurie îngerilor, bucurie în cer, bucurie Sfintei Treimi. Dacă însă nu vă veţi pocăi, o, atunci să fiţi siguri că va veni o zi, cea din urmă zi, în care îngerul Domnului va striga pentru noi: „Săvârşitu-s-a”. Pentru că „este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea judecata” (Evrei 9, 27). Vom muri ca să mergem la Judecată. În sfârşit, vă fac o urare: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătorul Scaun de Judecată a lui Hristos“ (Sf. Liturghie). Mă rog ca noi toţi, atunci când va veni ceasul cel din urmă, să ne pecetluim viaţa cu cuvintele tâlharului: “Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta”(Luca 23,42). Amin. † Episcopul Augustin (Sfânta Biserică a Sfântului Atanasie – “Ghefiras” – Tesalonic, 30.10.1960) (Text tradus din elină de monahul Leontie) 
Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam si: - Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau cum judeca Dumnezeu saracia si bogatia
- Saracul Lazar, mangaiere pentru cei in necazuri
- CUVÂNT LA PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV ŞI A SĂRACULUI LAZĂR – Parintele Sofian Boghiu
- Bogatul lacom si saracul Lazar - Pr. Arsenie Muscalu (audio)
- Parintele Cleopa: CE PRETUIESTE DUMNEZEU?
Despre tema bogatiei, mai puteti citi: - Sf. Vasile cel Mare: Inmultirea avutiei inseamna imputinarea dragostei
- Parintele Sofronie – Cuvinte duhovnicesti de cea mai mare adancime despre lumea contemporana
- Parintele Rafail Noica: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI
- “Cit de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!”
- Parabola bogatului nebun sau nefericirea lui “a avea”
- Cum preamareste ziarul patriarhal Lumina erezia protestanta a cultului bogatiei
- Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist
- Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
- Arhim. Ioil Konstantaros – Predica fulminanta la Duminica tanarului bogat
7 Comentarii »
|
Azi este Duminica! O zi in care ma bucur ca Te-am intalnit. Da, Iisuse! Te-am intalnit la Sfanta Liturghie. Stateam in genunchi si simteam niste fiori care parca ma mangaiau si am stiut ca esti Tu, Mantuitorul meu drag. Stii?…nu stiu daca ai auzit, dar eu banuiesc ca da. Ti-am multumit ca mi-ai dat aceasta zi si ca m-ai adus in mijlocul bucuriei in care Tu erai Cel ce imparteai bucuria tuturor. Doamne, nu Ti-am spus niciodata despre bucuria pe care o simt atunci cand merg la Sfanta Liturghie, este ceva pur ceea ce simt, ceva care ma protejeaza si-mi da incredere, speranta si ceea ce este mai important….imi da iubire si ma gandesc ca nimeni nu poate sa-mi dea o iubire mai sincera si mai pura decat ai face-o Tu, Iisue drag. Cand sunt acolo, jos, langa icoana Ta, sunt bucuros, stiu ca sunt langa Cel ce m-a creat, Cel ce m-a adus la viata, sunt langa Tine Doamne. Si ce pot sa mai cer vietii acesteia? Nimic….Daca Te am pe Tine nimic nu mai doresc. Cred ca si Tu, Mantuitorul meu drag esti bucuros ca eu, un pacatos, vin la Tine si cad in fata icoanei Tale si ma rog Tie, pentru ca in Tine am incredere si Tu esti Cel mai bun si Cel mai sincer Prieten al meu. Da, Iisuse….sunt bucuros ca sunt cu Tine si sunt implinit atunci cand sunt langa Tine. Tu nimanui nu-i intorci spatele, Tu pe nimeni nu urasti, Tu esti Iubire, esti Viata, esti Adevar, esti Calea celor care vor sa mearga si sa se intoarca catre Tine, esti Bun si Bland. Ce m-as face fara Tine, Iisuse al meu drag? As fi o frunza-n vant, as fi nimic. Dar eu sunt al Tau, sunt oaia din turma Ta, iar Tu esti Blandul nostru Pastor, Iisuse. Si totusi….Imi cer iertare ca te mahnesc cu pacatele si ispitele care vin asupra mea, dar stiu ca aceste ispite care vin sunt spre intarirea mea, spre ridicare si spre lupta, pentru ca am invatat ca atunci cand lupt pentru mantuire, lupta devine dulce pentru ca Tu, Mantuitorul meu, imi dai putere sa trec peste toate. Acum este tarziu, maine este o noua zi, o zi frumosa, o zi pe care Ti-o voi darui Tie….Ai grija de mine, Doamne! Cu drag,
|
 Citeam zilele trecute într-o carte despre un subiect tare delicat: prietenia, şi m-am gândit să pun câteva lucruri legate de tema aceasta şi aici.
Pentru fiecare dintre noi prietenia are o însemnătate generală, dar şi una particulară. Eu zic, aşa: prietenia nu-i obligatorie, dar e bine să existe în viaţa noastră, fără ea aş fi mult mai trist, de asta sunt foarte sigur. Părintele arhimandrit Teofil Părăian, zice că prietenia e “confluenţa a două râuri de iubire”…”o realitate din cer adusă pe pământ..” cât e de frumos… aşa de mult îmi plac aceste două comparaţii. Eu cred în prietenie din toate puterile mele. Cine îmi este prieten, e adânc “prins” în sufletul meu, e “închis bine”… si aş vrea ca mulţi să ajungem la măsura de a putea spune: “sufletul meu are numai intrări, nu şi ieşiri”, “aşa că, cineva odată intrat , nu mai are cale de ieşire”… Şi aşa stau şi mă gândesc, unde este Pritenia aceea Frumoasă, în care nu există nici un fel de interes, în care Dragostea, să fie pe primul plan?! Am nădejde că acesta nu se va pierde niciodată, pentru că există în adâncul sufletelor noastre. Să pastram prietenia sfântă!
|
 Desavarsit lucreaza Dumnezeu prin oameni si nu este neputinta sau pacat de care sa se impiedice mila si harul Sau. Cu harul sau si necuprinsa Sa intelepciune ne smereste cand ne credem puternici, ne ridica cand suntem prabusiti crezand ca totul este pierdut, ne ia totul cand credem ca ceea ce avem ni se cuvine si ne da totul cand nu ne mai asteptam la nimic.
Astfel lucreaza Dumnezeu in fiecare clipa, cu stapanire peste toata suflarea si nu este nimic sa nu faca pentru mantuirea omului. Asa se face ca intr-o zi, pe cand ma indreptam spre pangarul catedralei episcopale, un betiv ce statea pe o bancuta din apropriere, se adreseaza catre mine cu cateva cuvinte. Eu, vazandu-l in stare de ebrietate si cu o sticla de bere langa el, am gandit ca vrea probabil niste bani, si fiindca nu aveam de gand sa-i dau vreunul, linistit de gandul ca are sa-i bea, am iutit pasul ca sa intru in pangar. Nu am manifestat nici cel mai mic interes macar, sa vad ce vrea sa-mi spuna prin vorbele sale. Dupa ce mi-am luat cele trebuincioase pentru care venisem, am intrat in biserica ca sa ma inchin la icoane, gandindu-ma totusi ca sunt cam impietrit la inima. Terminand inchinaciunea m-am indreptat ganditor spre masina cu care venisem, ce era parcata la nici 100 de metri de biserica. Cu toate acestea mi s-a parut ca din spatele meu, inca mai striga betivul cu pricina de care va pomeneam. Mi-am continuat drumul linistit pana la masina, si cand am ajuns sa ma asez la volan, l-am vazut tocmai pe betivul acela trecand prin fata masinii si proptindu-se langa geamul de la portiera. Facandu-mi semn ca vrea sa-mi vorbeasca, am intredeschis geamul masinii mai mult in sila, gandind ca n-ar avea ceva mai mult za-mi zica decat sa ceara niste bani. Si-atunci, apropiindu-se mai mult de mine, ma intreaba bland: Auzi…tu iubesti lumea? Incerc…Ii raspund eu surprins de intrebare. Cu siguranta nu puteam sa spun ca iubesc pe toti oamenii caci constiinta ma mustra ca sunt departe de acest lucru. Bine…dar tu iubesti lumea? ma intreaba betivul a doua oara. Ii ranspund din nou ca incerc sa iubesc, oarecum stanjenit de repetarea intrebarii. Vazand ca sunt scump la vorba, imi spune atunci ca eu sunt tanar si am 20 de ani. Ma gandeam ca probabil se straduia sa lege un dialog cu mine si i-am spus ca am un pic mai mult de 20. Atunci el ma intreaba: Dar pe Dumnezeu il iubesti? Incerc…ii raspund eu la fel de stanjenit de situatie. Nu puteam spune ca il iubesc pe Domnul caci ar fi fost o minciuna. Si-atunci betivul ma fixeaza bine cu privirea, zicandu-mi ferm si convingator: Sa te straduiesti de-acum incolo sa-L iubesti mai mult pe Dumnezeu si pe oameni, dupa care imi ureaza sanatate si pleaca mai departe cu mersul lui, un pic leganat. Ca traznit de fulger, stateam acum in masina si ma gandeam…prin cine m-ai smerit tu Doamne!? Nici mama si tata, nici bunicii, nici prietenii, si nimeni de pe acest pamant nu m-a invatat si nu m-a incurajat sa-i iubesc pe oameni si pe Dumnezeu. Si tocmai cine m-a invatat?! Betivul pe care l-am judecat si pe care l-am tratat cu toata ignoranta posibila. Ultimul om din lumea aceasta de la care ma asteptam sa primesc ceva, iata ca mi-a aratat si mi-a daruit comoara cea mai de pret a noastra: iubirea. Mi-a aratat tot ceea ce conteaza in viata noastra, tot ceea ce este mai important, mi-a aratat calea mantuirii si toata legea cuprinsa aici: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Ev. Luca 10:27) Da Doamne, daca dintr-un betiv ai facut apostol, chiar si pentru o clipa, bine-voieste Doamne sa faci ce iti doresti cu sufletul pe care Ti-l asternem la picioare. Slava tie Doamne.
|
Slava Tie Imparate si Doamne! Slava Tie celui ce ne-ai aratat noua Lumina! Celui ce din groapa ne-a scapat si la viata ne-a urcat. Slava Tie! Celui ce prin defaimare omeneasca ai trecut, ca sa ne urci la Rai, Slava Tie! Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pre pamant pace, intre oameni bunavoire! Slava Tie Celui ce cununa de spini a purtat pentru noi si noua ne-a lasat cununa de aur daca-i urmam! Se cuvine cinste, slava si inchinaciune Celui ce s-a milostivit de noi, pacatosii care in continuare suntem orbi, surzi si muti la Iubirea Sa! De-ar sti un pacatos de ce fel de Dumnezeu se leapada, langa Crucea Ta zi si noapte ar petrece! Plini de neputinte suntem si in suferinte am uitat sa suferim aproape de Tine, Cel ce stii neputinta omeneasca! Tu ai putere sa ne ridici din noroiul pacatelor noastre, Slava Tie Cel ce prin moarte ai daruit viata vesnica! Ca iata te-ai rastignit pe cea mai umila materie de pe pamant: lemnul si cu Sangele Tau preascump ai ridicat blestemul asupra omenirii! Vai, mila trebuie sa ne fie fata de cei care traiesc departe de Tine, pentru ca muncile din iad sunt vesnice…! Slava Tie Celui ce ai incununat pe Maica Domnului cu toate margaritarele Raiului si de numele “Maria” se cutremura tot Iadul! Slava Tie Celui ce ai daruit sfintilor Tai daruri preaminunate si pentru aceasta iti canta ingerii neincetat! Aliluia,Aliluia, Aliluia Slava Tie Dumnezeul nostru, Slava Tie!
|
 Doamne, mă uit la oamenii pe care mi i-ai dat alături. Sunt minunaţi! Sunt eu oare vrednică de darurile pe are mi le faci? Ei sunt atât de frumoşi. Îţi mulţumesc Doamne că m-ai învrednicit să iubesc, să fiu alături de făpturile pe care le-ai plăsmuit cu atâta frumuseţe. Mi-ai dăruit nici ceea ce nu visam.
Mă uit la el şi văd puterea Ta, Doamne, de a iubi şi a îndrepta oamenii. Văd lucrarea ta în el. Mă uit la…verdele ochilor lui, străbătut de razele soarelui, pare mai intens ca niciodată. Tu Doamne ai pus verdele crud al ierbii în ochii lui… Apoi când îi simt sclipirea brodată de Tine în suflet, tot războiul din mine se opreşte. Şi cel mai întinat gând şi cele mai mari frământări se opresc în loc. Şi simt iubire. E ca şi cum pe câmpul de luptă ar trece un înger şi toţi cei care se luptă ar arunca toate armele şi s-ar îmbrăţişa. Aşa e iubirea. Dumnezeu mi-a făcut un dar prea mare. Dacă ar şti şi el tot ce simt! Îi doresc tot ce se poate mai frumos. Tot. Vreau să se bucure de viaţa asta încredibilă pe care ne-a dat-o Domnul. Şi poate că nu o sa ţinem legătura, poate viaţa ne va despărţi, poate tot ce simţim acum unul pentru altul o să piară….dar singurul lucru pe care doresc ca el să nu îl piardă, e iubirea de Dumnezeu. Şi cel mai frumos dar pe care i-l poti dori: mântuirea. Sper să afle şi să simtă Iubirea care nu piere, Iubirea care este însuşi Hristos.
|
 Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?
Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înşeală cu lucruri mici şi ne face să săvârşim păcate mari. Altfel vom fi osândiţi împreună cu el în iadul cel veşnic, vom auzi şi noi la Judecată cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Unii, însă, spun: „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Şi îi întrebăm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”. „Nu”, răspund ei, „ci pentru ca să ne înspăimântăm şi să fim buni”. „Adică dacă nu devenim buni, dacă rămânem răi până la sfârşit, nu ne va trimite în iad? Şi nu-i va răsplăti pe oamenii virtuoşi?”. „Da, îi va răsplăti. Dumnezeu ne răsplăteşte chiar mai mult decât o merităm”. „Bine, dar cum cele referitoare la răsplată sunt adevărate şi se vor realiza negreşit iar cele privitoare la iad nu?”. Cât de uneltitor este diavolul! Cât de lipsit de iubire de oameni este! Acesta ne bagă în minte astfel de cugete, care ne conduc la nesârguinţă şi trândăvie. Ştie, vicleanul, că frica de iad este ca un căpăstru care ne strânge sufletul şi-l înfrânează de la rele. Se străduieşte deci în toate felurile să ni-l scoată, ca să ne arunce lesne de râpă. Orice cuvinte pe care le luăm din Scriptură despre iad, unii spun că sunt doar ameninţări şi că nu se vor înfăptui. Bine, să acceptăm – chiar dacă asta dovedeşte necuviinţă – că aşa ar fi cu privire la cele viitoare. Însă pentru cele ce s-au întâmplat, pentru cele ce s-au făptuit deja, ce ne vor spune? Îi întrebăm: Aţi auzit de marea nenorocire, de acea distrugere a lumii care s-a petrecut pe vremea lui Noe? Nu cumva şi aceea a fost spusă doar ca o ameninţare? Nu s-a întâmplat, nu s-a făptuit? N-o mărturisesc chiar şi munţii Armeniei, unde s-a oprit corabia pentru a aduce aminte de întâmplare? Şi atunci mulţi ziceau că nu se va întâmpla nimic rău. O sută de ani a construit corabia dreptul Noe, o sută de ani a strigat, dar nimeni nu l-a crezut. Şi pe când nu credeau în cuvintele ameninţătoare, i-a aflat pedeapsa adevărată. Aşadar Cel Care i-a pedepsit atât de aspru, nu ne va pedepsi mult mai aspru pe noi? Căci fărădelegile timpurilor noastre nu sunt deloc mai mici ca cele din vremea aceea. Nu există păcat care să nu se săvârşească astăzi. Spuneţi şi voi, cei care aţi mers vreodată în Palestina, spuneţi, ca să audă şi cei care n-au fost acolo: În apropierea fluviului Iordan există o regiune foarte roditoare. Sau, mai bine-zis, exista. Acum nu mai este. Odată acolo era un adevărat rai, aşa cum ne spune Evanghelia. Astăzi a ajuns cea mai neroditoare dintre toate pustiile. Vezi acolo copaci şi vezi în ei fructe. Însă fructele sunt acolo pentru a aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Vezi rodii. Ramurile par înfloritoare, rodiile par frumoase şi sunt dorite de trecătorul nebănuitor. Însă îndată ce ia o rodie şi-o sparge, doar praf şi cenuşă rămân în mâinile lui. Găseşti aşadar acolo pomi şi fructe, dar în realitate nu sunt pomi şi fructe. Găseşti aer şi apă, dar n-au nici o legătură cu aerul şi apa pe care le ştim. Toate sunt neroditoare, toate sunt seci, toate vorbesc despre urgia care a izbucnit odată şi înfăţişează urgia viitoare. Nu cumva şi cele pe care vi le-am spus sunt simple ameninţări? Nu, nu sunt vorbe goale, sunt adevăruri. Dar, îmi veţi zice, toate acestea despre care ne povesteşti, despre Sodoma şi Gomora şi despre nimicirea lor, sunt grele. Dar şi ceea ce spuneţi voi, că nu există iad, că Dumnezeu pur şi simplu ne ameninţă, nu sunt grele? Dacă voi aţi fi crezut în cuvintele lui Hristos n-ar mai fi fost necesar ca eu să aduc dovezi despre existenţa iadului. În Sodoma exista atunci un păcat trupesc înfricoşător. Doar unul. Şi pentru acesta au fost pedepsiţi. În ţara noastră astăzi se săvârşesc nenumărate păcate, şi ca acela al sodomiţilor şi chiar mai rele decât acela. Vă întreb deci: Dumnezeu, Care a lăsat atunci mânia Lui să izbucnească şi n-a ţinut seamă nici de implorările lui Avraam, nici de jertfirea de sine a lui Lot, care chiar şi pe fiicele sale era gata să le ofere sodomiţilor desfrânaţi ca să salveze cinstea trimişilor Lui, cum va îndura acum atâtea păcate ale noastre? Glume, îndelungă vorbire, rătăcire şi amăgire a diavolului sunt toate cuvinte despre inexistenţa iadului. Vrei să-ţi aduc şi alt exemplu? Aminteşte-ţi cum l-a pedepsit Dumnezeu pe Faraon al Egiptului, care i-a fugărit cu armata lui pe israeliţi, înecându-l în Marea Roşie şi pe el şi oastea lui, şi toate carele lor. Poate îmi vei spune că acela fusese foarte necuviincios. Şi într-adevăr aşa a fost. Dar îţi voi arăta cum au fost pedepsiţi alţii, care credeau şi se aflau aproape de Dumnezeu. Auzi ce spune Pavel: „Să nu ne desfrânăm, cum s-au desfrânat unii israeliţi şi într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii; nici să-L ispitim pe Domnul, aşa cum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi; nici să cârtiţi, aşa cum au cârtit unii din ei, şi au fost nimiciţi de către pierzătorul” (I Corinteni 10, 8-10). Aşadar dacă desfrânarea şi cârtirea au o asemenea urmare nimicitoare, ce urmare vor avea păcatele noastre? Şi să nu te amăgeşti, văzând că acum Dumnezeu nu pedepseşte imediat. Aceia au fost pedepsiţi atunci în acelaşi ceas pentru că nu ştiau nimic despre iad. Tu însă vei plăti acolo păcatele pe care le faci aici. Apoi gândeşte-te şi la următorul lucru: Dacă pe israeliţi, care se aflau într-o stare duhovnicească de prunc, i-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru, cum se va milostivi de noi? Aşa ceva ar fi lipsit de judecată. Noi, chiar şi pentru aceleaşi păcate ca ale lor, avem o vină mai mare. De ce? Fiindcă ne-am învrednicit să primim har mai mare, harul lui Hristos, harul Sfântului Duh. Aşadar de vreme ce suntem cuprinşi nu numai de aceleaşi păcate ca ale lor, ci de unele şi mai mari şi mai grave, cum vom rămâne nepedepsiţi?
|
De ce nu vin tinerii la Biserică?  Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.
În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta. Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe întelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinta vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu întelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înteleg si si le însusesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiasi Apostol, de la hrană moale la hrană tare. În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este “Asa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă explicatii de genul “asa se face”. Acesta nu este un argument. Ei vor să stie de ce Sfânta Liturghie este asa si nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt asa si nu altfel. Vor să stie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinta pe întelesul tinerilor. Cărtile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici si mănăstiri, de aceea nu atrag prea multi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă si, spun ei, ruptă de realitate. De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante? Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparatie si de alegere. Unii tineri sunt interesati de Dumnezeu si de credintă. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă si cred că sunt ortodocsi, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din nefericire, prima lor interactiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul “agentilor de circulatie” din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te asa, nu te închina asa. Domnia lui “asa se face”, fără nici o explicatie, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori… si acestuia începe să i se facă lehamite si să se întrebe dacă în asta stă credinta ortodoxă. Atunci intervine alternativa religioasă: credinta practică, simplificată, a cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile si manierate. Totul este prezentat simplu si clar. Aici nu mai există reguli fără explicatie si tabu-uri mai presus de Dumnezeu. Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe întelesul tuturor. “Iisus te iubeste, si-a dat viata pentru tine ca tu să poti trăi o viată nouă chiar de acum.” Desi această afirmatie este un sablon neoprotestant, si noi, ortodocsii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credintă. Si asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică. În comparatie cu domnia lui “asa se face” din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte putine reguli. Tinerilor – si nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoti si propovăduitori care să prezinte credinta adevărată pe întelesul tuturor, în cuvinte potrivite pentru fiecare. Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viată socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de “agentii de circulatie”, se simte singur, izolat si străin. În bisericile noastre poti să mergi cinci ani la rând si să nu ajungi să te cunosti cu cel de lângă tine. Desi învătătura noastră spune că toti suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, ei bine, acesti membri sunt des-ruditi unul de altul. Desi mergem si ne vedem ani de zile la biserică, suntem si rămânem niste străini. De comuniune întru Hristos nici nu poate fi vorba. Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică si plecăm singuri de la biserică. Cel putin în marile orase, comunitatea credinciosilor si comuniunea dintre ei întru credintă a dispărut aproape cu desăvârsire. Dacă adăugăm si sensibilitătile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică. Prin comparatie, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur, aici există o anumită doză de fătărnicie, dar nu toti cei rătăciti de la dreapta credintă sunt fătarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguti si politicosi si face imediat comparatia cu cei de la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.  În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele si vecinii care îl acuză că si-a schimbat credinta si că s-a dus la secte. Care credintă si-a lăsat, dragi părinti? Ce credintă l-ati învătat voi? Ce credintă aveti voi? Credinta drobului de Pasti si a cârnatilor de Crăciun?
Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte. Desigur, termenul de “prozelitism” are conotatii negative – nu este bine să “furi” credinciosii altor credinte – dar nu trebuie să uităm că primii crestini, începând cu Sfintii Apostoli, tocmai asta au făcut: prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credinta că tu detii Adevărul si că trebuie să-l prezinti si altora. Această credintă o au si membrii cultelor neoprotestante si chiar mai mult decât credinciosii ortodocsi. Această încredintare îi face să vorbească tuturor despre credinta lor, despre dragostea lui Dumnezeu, despre Iisus si despre cum le-a schimbat El viata. Prezentarea lor este atrăgătoare prin simplitatea si logica ei: Dumnezeu te iubeste, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa aceasta o viată nouă cu El. Din acest moment vei deveni crestin (până acum nu ai fost crestin) si un copil al lui Dumnezeu. Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmatii. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota si nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ti inima Lui), începi o viată nouă, o viată de credintă. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmatii simple si nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credintă, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Traditii a Bisericii, etc.). În comparatie cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi întâmpinăm pe nou-veniti cu un set de reguli rigide si cu chipuri încruntate, care veghează ca totul să fie făcut “asa cum se face”. Nu de putine ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii si chiar mai presus decât însusi Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu. Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credinta crestină porneste de la Mântuitorul Iisus Hristos si de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să înteleagă de unde purcede credinta, neoprotestantii îsi întemeiază toate afirmatiile pe Biblie, fiind adevărati prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în fată textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că “crestinul” din fata lui chiar îi spune adevărul. El stie prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de niste cutume rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbeste simplu si frumos si, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile. Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare si o dovadă scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îsi răspund cu tâfnă, nu sunt supărăciosi. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc si par mereu amabili. Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă si mai usor de înteles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au si ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge si el, cu sigurantă. Ce diferentă fată de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin fata altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat icoane după ce s-a împărtăsit, ba că… Întoarcerea la Ortodoxie  Există însă tineri si mai putin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanti aveau o credintă amorfă – o combinatie de superstitii si opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.
Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de “crestere” si învătare (citeste Biblia si învată o multime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit discernământ. Venind din afara mediului respectiv si nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el îsi păstrează un anumit grad de luciditate. Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradictiile teologice ale cultului, fie diferenta dintre cele spuse si cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfactia lui să crească suficient de mult, el îsi pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment începe să nu mai vadă lumea si lucrurile în alb si negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Mai mult, începe să caute, îsi continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în acel cult. După o eventuală cercetare si a altor culte neoprotestante, în care vede aceleasi tare, tânărul începe săsi pună problema unor criterii de “selectie”. Cum poti stii care e credinta adevărată? Ce criteriu să folosesti? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toti o cunosc pe dinafară, dar scot învătături diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai nefiresti învătături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt niste oameni foarte drăguti. Cum poate stii cineva care e credinta adevărată? Însirându-i (în sens figurat) pe toti predicatorii în fata ta si întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învătătura ta? “Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelatie în anul 1840…” “O femeie cu o credintă puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune…” “În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credinciosi au început să vorbească în alte limbi…” “La 1640, un grup de credinciosi au decis că credinta trebuie să se bazeze numai pe Scriptură…” Toti vorbesc la fel, toti au viziuni si certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, initiative ale unui predicator cu reforma în sânge. Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învătăturii si nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învătături. Astfel, singură învătătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice si este ceea ce a învătat Biserica de mai bine de două mii de ani. Dar, tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le învete, de-a lungul căutărilor sale, sunt total necunoscute multor ortodocsi din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învătăturile de bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani la intersectii si varsă vin pe jos pentru morti. Tânărul nu întelege – în tot acest timp, oamenii acestia nu au învătat nimic din Ortodoxie? Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât ei îl învată pe preot ce si cum să facă la diferite slujbe. Desigur, acesti oameni, foarte convinsi că “asa trebuie făcut”, nu mai pot si nici nu vor să învete si să-si schimbe căile. Astăzi, pentru multi din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica. În aceste conditii, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe altii ca el, alti tineri, cu care poate împărtăsi aceeasi credintă ortodoxă. Sună neverosimil, dar există “credinte ortodoxe”. Multi au propria credintă “ortodoxă” – toti laolaltă reprezintă 89% din populatia tării. Nu trebuie judecati – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învete credinta ortodoxă. Nu trebuie să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea Evangheliei le era interzisă preotilor. Acum, la bătrânete, este prea greu să-si schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea si crestini ortodocsi în bisericile noastre. Nu este usor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu “credinta” celor mai în vârstă din biserică, care în continuu tin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El îsi vede însă de drumul lui; îi caută si are părtăsie cu altii care cred ca el si merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfintii Părinti si trăită de-a lungul vremii de Biserică. De ce să vină tinerii la Biserică?  Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă acelasi răspuns: De ce mergem noi la Biserică?
Dacă am face un sondaj printre cei aflati duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea “De ce veniti la Biserică?”, ce răspunsuri am primi? Am obtine multe răspunsuri de genul “Asa se face”, “Asa trebuie” si “Asa e frumos”. Sunt acestea motive pentru a merge la Biserică? Evident, nu. Si să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este frumos. De ce mergem si de ce trebuie să mergem la Biserică? Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist si deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această întrebare fundamentală. Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viata si prin care putem avea o viată mai bună. Prin relatia cu El, care porneste din Biserică, ne pregătim în această viată pentru viata de dincolo. Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credintă. Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viată: Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viată, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative si pot fi puse în discutie. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeiesti si sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate si sigurantă în viată, si ajutor de la Dumnezeu. Multi tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta si acasă să mă rog si să meditez la Dumnezeu? Sigur, te poti ruga si acasă, dar dacă nu vii la biserică, stii cărui dumnezeu te rogi? Îl cunosti pe dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a mintii tale, un dumnezeu amabil care îti cântă în strună în toate faptele tale? Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile si cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor si al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaste pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel putin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Asa cum nu poti să stai departe de cineva care are importantă pentru tine, pentru viata ta, de o persoană iubită, de exemplu, asa nu poti sta departe nici de Cel din care simti că-ti vine viata. În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem clădi viata, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fata vitregiilor vietii. Dacă ne construim viata si ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârsi prin a ne simti goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substantă vietii si-au pierdut gustul si azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil cu cameră foto de rezolutie mai mare si de un nou album de muzică. Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la cosul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc si mai adevărat, iar asa ceva nu se găseste printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu. Cine îsi construieste viata pe Hristos si cultivă legătura cu El are un sens în viată. Stie de unde vine, stie ce are de făcut si stie unde merge. Contrar părerii celorlalti, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vietii. Pur si simplu ceea ce îi încântă pe ceilalti nu are valoare pentru el. El îsi găseste plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca si acum o mie sau două mii de ani. De ce să vină tinerii si tot omul la Biserică? Psalmistul spune: “Gustati si vedeti că bun este Dumnezeu”. Greu poti descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani “Veniti, gustati si vedeti ce bun este Dumnezeu”.
|
Multi cer, putini insa cei care-si dau seama de minunile lor!
Descriere Sambata trecuta am avut parte de o bucurie…divina pot spune. As vrea sa o impartasesc cu voi,povestindu-va minunea facuta de Domnul.
Am reusit sa organizam o excursie pentru tinerii din Braila, respectiv din Parohia Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil din Arhiepiscopia Dunarii de Jos. Excursie cu scopul de a vizita cateva Manastiri din capitala si de a ne inchina Sfintelor Moaste ale Sfintului Ioan Gura de Aur, Sf. Nectarie, Sf. Calinic de la Cernica, Sf. Spiridon, si nu in ultimul rand Sfantului Dimitrie, in catedrala patriarhala.
Bucuria pe care am simtit-o cand ne-am apropiat de racla cu Sfintele Moaste este inexplicabila. Am inteles harul si puterea daruita de Domnul acestor Sfinti. Acestia au urmat poruncile Lui, au crezut cu adevarat iar Dumnezeu i-a facut prietenii Sai si le-a daruit pe langa Imparatia Cerurilor numeroase daruri (unul din ele fiind neputrezirea trupului).
In drum spre Patriarhie ne gandeam ce sa cerem sfintilor, ce poate fi spre folosul nostru? Ce meritam noi pacatosii?!
Cu siguranta numai El stie asta, dar ma gandeam cat de mare trebuie sa fie nadejdea in Domnul ca prin sfinti sa ne arate minunile Lui. Iata ce ne spune Parintele Cleopa despre puterea sfintilor:
,,Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvârşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfântul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumânări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: “Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atât de mare cu mine cel plin de păcate?”
Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sunt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie, spre folos şi mântuire sau pentru că sunt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui din cauza păcatelor care îi stăpânesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întâi pe acei care sunt milostivi în dragoste şi-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceştia îi miluieşte mai mult. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.”
Citind acestea,am simtit o incredintare, o incurajare enorma de la Domnul. Cu totii am plecat plini de speranta, nadejde si dragoste pentru Domnul. Multi cerem, dar putini ne dam seama de lucrarea Lui.
“Ştiind marea lor îndrăzneală, către ei să alergăm pururea şi sa le primim ajutorul. Căci dacă oamenii care au îndrăzneală la împăratul pământesc pot să-i folosească cu multe pe cei ce aleargă la ei, cu mult mai mult sfinţii aceştia care au dobândit îndrăzneală înaintea Împăratului ceresc, prin pătimirile lor, ne ajută nespus, numai să aducem şi noi ceva din partea noastră. Şi atunci poate să ne fie de folos mai cu seamă ajutorul lor, când nu suntem delăsători, ci ne preocupăm şi noi cu căldură, prin perseverenţă şi prin grija faţă de modul de viaţă, să atragem asupra-ne iubirea de oameni a Stăpânului.” (Sf. Ioan Gura de Aur)
In vremea noastra se rareste jertfa
“Copiii sunt o mare bataie de cap”, mi-a spus o femeie ce le avea pe toate, dar care se ingreuia sa aiba copii. Atunci cand o mama gandeste asa, ea este o femeie netrebnica, pentru ca de obicei mamele au dragoste. Pe o fata, inainte de a face familie, se poate ca mama ei s-o destepte la ora 10 dimineata. Dar din clipa in care va deveni mama si va trebui sa-si alapteze copilul, sa-l spele, sa-l curete, nu doarme nici noaptea, pentru ca porneste motorul[1]. Atunci cand omul are duh de jertfa nu murmura, nu se ingreuiaza, ci se bucura. Lucrul cel mai important este ca cineva sa aiba duh de jertfa. Daca acea femeie ar fi spus: “Dumnezeul meu, cum sa-Ti multumesc? Nu mi-ai dat numai copii, ci si multe alte bunuri…Cati oameni nu au nimic si eu am atatea case, am avere de la tatal meu, barbatul meu are salariu mare, scot inca doua salarii de la chirii si nu ma chinuiesc! Cum sa-Ti multumesc, Dumnezeul meu? Nu am fost vrednica de lucrurile acestea”. Daca ar fi gandit astfel, plictiseala ei ar fi plecat, fiind inlocuita cu slavoslovia. Chiar si numai daca ar fi multumit lui Dumnezeu ziua si noaptea, ar fi fost destul.
- Parinte, jertfa aduce bucurie?
- O, ce bucurie! Aceasta bucurie a jertfei, astazi n-o gusta oamenii. De aceea sunt chinuiti. Nu au idealuri in ei insisi, se ingreuiasa sa traiasca. Nobletea duhovniceasca, lepadarea de sine sunt puterea care il pune in miscare pe om. Daca nu exista aceasta putere, omul se chinuieste. Mai demult, la sate, unii mergeau noaptea sa deschida fara zgomot vreun drum, fara sa-i vada cineva, ca sa fie iertati atunci cand vor muri. Acum rar mai intalnesti acest duh de jertfa. Am vazut si acolo, in Sfantul Munte, la o procesiune pe monahi, cum treceau pe langa niste rugi si isi agatau camilafcile lor in ele. Dar nimeni nu-i rupea ca sa inlesneasca si pe ceilalti. Toti se plecau, ca sa nu se agate. Faceau metanie la rugi? Macar de ar fi fost Rugul cel Sfant, s-ar fi potrivit! Dar fiecare spune: “Lasa s-o rezolve celalalt si eu sa-mi fac treaba mea”. Dar de ce sa n-o faci tu, caci tu i-ai vazut primul? Asa fac mirenii care nu cred in Dumnezeu. Ce sa fac cu o astfel de viata? Mai bine sa mor de o mie de ori. Scopul este ca fiecare sa se gandeasca la celalalt, la durerea celuilalt.
Lumea si-a pierdut controlul. A plecat marimea de suflet, jertfa de la oameni. V-am spus de cateva ori in ce situatie eram atunci cu hernia acolo la Coliba… Atunci cand cineva suna clopotelul la poarta, ieseam sa le deschid, chiar si prin zapada. Daca cel ce venea avea probleme serioase, atunci nici nu mai simteam durerea mea, desi mai inainte eram cazut la pat. Il serveam cu o mana si cu cealalta imi tineam hernia. Cat timp vorbeam nici nu ma sprijineam, desi ma durea tare, ca sa nu inteleaga acela ca ma doare. Atunci cand pleca, cadeam jos gramada de durere. Si aceasta nu pentru ca mai inainte imi trecuse durerea, ca ma facusem bine ca prin minune, ci il intelegeam pe celalalt si astfel uitam de durerea mea. Minunea se savarseste atunci cand participa cineva la durerea celuilalt. Totul este sa-l simti pe celalalt ca pe fratele tau si sa te doara pentru el. Durerea aceasta il misca pe Dumnezeu si El savarseste minunea. Pentru ca nu exista nimic altceva care sa miste pe Dumnezeu ca nobletea, adica jertfa. Dar in vremea noastra este rara nobletea, pentru ca a intrat iubirea de sine, interesul. Rar se afla un om sa spuna: “Sa dau randul meu celuilalt si lasa sa mai intarzii eu”. Putine sunt sufletele acestea binecuvantate care se gandesc la celalalt. Chiar şi la oamenii duhovniceşti există un duh po trivnic, duhul nepăsării.
Binele este bine, dar numai atunci când cel ce îl face jertfeşte ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: “din sărăcia ei…”[2]. Atunci când sunt odihnit şi fac binele, aceasta nu are valoare. Dar atunci când sunt obosit şi când cineva îmi cere, de pildă, să-i arăt drumul şi o fac, atunci are valoare. Sau când sunt sătul de somn şi merg să stau noaptea cu cineva care are nevoie de ajutor, nici aceasta nu are mare valoare. Dacă-mi place şi vorba, pot să fac aceasta ca să mă bucur de tovărăşie, să mă destind puţin. Dar dacă sunt obosit şi fac o jertfă ca să ajut pe cine va, simt o bucurie paradisiacă. Atunci mă bombardea ză binecuvântarea lui Dumnezeu!
Când cineva se îngreuiază nu numai să facă o slujbă cuiva, ci chiar să facă o treabă pentru el însuşi, unul ca acesta se oboseşte în odihnă. Insă unul care ajută se odihneşte în osteneală.
Cel care are duh de jertfă, dacă ar vedea, de pildă, pe cineva care nu are putere trupească lucrând şi ostenindu-se, îi va spune: “Stai puţin să te odihneşti”, şi va face el treaba aceluia. Cel slab se va odihni trupeşte, iar celălalt va simţi odihnă duhovnicească. Orice ar face cineva, s-o facă cu toată inima sa. Altfel nu se schimbă duhovniceşte. Orice se face din inimă, nu oboseşte. Inima este ca un motor care se încarcă. Cu cât lucrează mai mult, cu atât se încarcă mai mult. Vezi, şi drujbele, atunci când taie vreo buturugă moale, fac Vru... şi se opresc, iar când taie vreuna sănătoasă, se zoresc, se încarcă şi lucrează. Şi nu numai când dăm, dar şi când trebuie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înşine, ci să căutăm totdeauna ce odihneşte pe celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru nesaţiu, să nu avem gândul că sun tem îndreptăţiţi să luăm oricât vrem şi să nu rămână nimic pentru celălalt.
- Părinte, iarăşi e vorba de duhul jertfei.
- Dar în viaţa duhovnicească toată esenţa este aici. Dacă ai şti ce bucurie simte omul atunci când se jertfeşte! Nu-şi poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când omul se jertfeşte, se înrudeşte cu Hristos, pentru că Hristos este Jertfă. Omul trăieşte de aici raiul sau iadul. Cel care face binele se veseleşte, deoarece este răsplătit cu mângâierea dumnezeiască. Iar cel care face răul suferă.
Odihna mea se naşte atunci când il odihnesc pe celălalt
- Părinte, dacă cineva n-a gustat bucuria jertfei, cum poate ajunge la jertfă?
- Dacă se pune în locul celuilalt. Când eram în armată, adesea locul de tragere era plin cu apă; bateri ile la aparatul de transmisie trebuiau schimbate şi aceasta era foarte greu, pentru că linia era încărcată. Eram ud până la mijloc, mantaua era leoarcă. Însă pre feram să fac singur treaba aceasta ca să nu se chinuie alţii. Şi mă bucuram că o făceam. Comandantul îmi spunea: “Când faci tu treaba sunt liniştit, dar mi-e milă de tine. Spune şi altuia să meargă”, “Nicidecum, aceas ta mă bucură, domnule comandant”, îi spuneam. In companie mai era un transmisionist, dar în incursiuni nu-l lăsam să care nici bateria, nici aparatul de trans misie, deşi erau grele, ca să nu se primejduiască. Ace la mă ruga: “De ce nu mi le dai şi mie?”. “Tu ai femeie şi copii”, îi spuneam. “Dacă te omoară pe tine, voi da răspuns lui Dumnezeu”. Şi astfel Dumnezeu ne-a păzit pe amândoi, n-a îngăduit să murim nici eu, nici el.
Pentru un om sensibil este mai de preferat să moară din dragoste, ca să-l protejeze pe aproapele său, decât să stea nepăsător sau să-i fie frică şi după aceea să fie înjunghiat mereu de conştiinţa sa toată viaţa. Odată, în timpul războiului răzvrătiţilor, atunci, în timpul incursiunilor, răzvrătiţii ne încercuiseră în afara unui sat şi militarii voiau să arunce sorţi, cine să meargă în sat pentru provizii. “Voi merge eu”, am spus. Dacă ar fi mers cineva fără experienţă sau neatent, se poate să-l fi omorât şi după aceea aş fi avut remuşcări. “Mai bine să mor eu”, m-am gândit, “în loc să moară altul şi apoi să mă omoare pe mine conştiinţa mea în toată viaţa. Cum voi suferi după aceea? Conştiinţa îmi va spune: «Il puteai salva. De ce nu l-ai salvat?»”. Pos team şi eram flămând.., dar să trecem peste aceasta. Atunci şi comandantul îmi spune: “Şi eu prefer să mergi tu, căci prinzi şi păsările din zbor, dar să mă nânci, ca să prinzi putere“. Am luat arma şi am pornit. Răzvrătiţii m-au luat drept unul de-al lor şi m-au lăsat să trec. Am mers în sat, am urcat într-o casă cu etaj. O bătrână ce locuia acolo mi-a dat provizii şi m-am întors înapoi la companie.
Atunci, iarna, în zăpadă am simţit cea mai mare bucurie. Mi-aduc aminte că m-am trezit într-o noapte, pe când ceilalţi dormeau. Zăpada acoperise corturile. Mă duc, iau aparatul de transmisie, îi scot zăpada din găuri şi văd că funcţiona. Alerg la comandant şi-i spun aceasta. În noaptea aceea am scos cu cazmaua din zăpadă 26 de îngheţaţi.
Eu n-am făcut nimic pentru Hristos. Dacă 10% din cele ce le-am făcut în armată le-aş fi făcut pentru Hristos, acum aş fi făcut minuni! De aceea, mai târziu, când am devenit călugăr spuneam: “In armată atâta m-am chinuit pentru Patrie, dar acum ce fac pentru Hristos?”. Adică faţă de greutăţile pe care le-am îndurat în armată, în călugărie mă simţeam a fi ca un fiu de împărat – indiferent dacă aveam sau nu posmag. Pentru că în incursiuni ştii ce post făceam? Mâncam zăpadă. Ceilalţi alergau şi aflau câte ceva de mâncare. Eu însă cu aparatul de transmisie în spate nu mă puteam mişca. Odată, treisprezece zile n-am mâncat, numai o pâine militară şi o jumătate de hering ne-au împărţit. Apă beam din urmele animalelor. Şi nici nu era curată, de ploaie, ci cu nămol. Odată am băut o… portocaladă! Eram sleit de sete. Am văzut o urmă de animal plină de apă verde şi am băut, am băut… După aceea în călugărie şi gângănii să fi avut apa, mi se părea o mare binecuvântare. Cel puţin semăna cu apa. Odată, într-o după-amiază s-a tăiat linia telefonică. Era decembrie 1948. Zăpada era mare. La ora 4 după-amiază vine ordin să mergem în sat, la două ore dis tanţă, să reparăm linia şi apoi să ne întoarcem iarăşi la cazarmă. Dar ziua nu mai avea nici două ore de lu mină. Iar militarii erau morţi de oboseală şi nu aveau curaj să pornească. Şi unde să afli linia cu atâta zăpadă!
- Nu ştiaţi. Părinte, drumul şi unde era linia?
- Drumul îl ştiam cam pe unde este, dar ne-ar fi prins noaptea. In sfârşit, mi-au dat o grupă şi am por nit. La început, în cazarmă, am deschis drumul cu lopata aruncând zăpada, ca să-l mulţumim pe coman dant. După aceea spun: “Să mergem, pentru că trebuie să ne şi întoarcem”. Mergeam eu înainte, deoarece cei lalţi cârteau mereu. “Grecia nu moare niciodată, ci murim noi”, îmi spuneau. Şi repetau mereu aceleaşi cuvinte. Înaintam, mă afundam în zăpadă, mă trăgeau afară; iarăşi mă afundam, şi iarăşi mă scoteau. Aveam şi o sabie pe care o înfigeam în pământ ca să cercetez terenul. Trebuia să controlez mereu. Mergeam înainte, “Inaintaţi!, le spuneam; pe aici nu trec animale ca să rupă firul. Numai în gropi, unde firul este în aer, acolo să controlăm“. In cele din urmă am ajuns la un sat care avea terase şi, fiindcă vântul viscolise zăpada, nu dis tingeai nimic. Când am ajuns la terase, am căzut în adâncul unui troian. Ceilalţi s-au trudit mult până ce m-au scos. Apoi, încet-încet cu toţii am coborât de pe o terasă pe alta – nu mă întreba cum! – şi seara târziu am ajuns în sat. In nişte gropi am aflat firul rupt, l-am legat şi am putut comunica cu căpitanul. “Să vă întoarceţi“, ne-a spus căpitanul. Dar cum să ne întoar cem? In afară de faptul că era noapte, cum să urcăm terasele? Le coborâsem de-a rostogolul. Unde să afli drumul? “Dar cum să ne întoarcem acum pe un aseme nea urcuş? – îi spun. La coborâre, în sfârşit, am cobo rât! Să ne întoarcem mâine dimineaţă prin cealaltă parte a satului, ocolindu-l”. “Nimic”, spune căpitanul, “în seara aceasta“. Din fericire l-a auzit un aghiotant pe căpitan şi l-a rugat să ne lase să rămânem noaptea aceea în sat, şi astfel am rămas. La o casă ne-au dat două-trei cergi[3] şi deoarece m-a lovit o durere în spate – căci aşa cum mergeam înainte şi deschideam cărarea în zăpadă, devenisem tot lac de transpiraţie – celorlalţi le-a fost milă de mine, căci într-un fel eu am tras greul, fiind cel ce mersesem înainte, şi m-au pus la mijloc ca să mă încălzesc. Atunci am mâncat numai o bucată de pâine militară. Dar în toată viaţa mea nu-mi aduc aminte să fi simţit o bucurie mai mare.
Am fost nevoit să vă spun acestea, ca să înţelegeţi ce înseamnă jertfa. Nu v-am spus toate acestea ca să mă aplaudaţi, ci ca să înţelegeţi de unde iese bucuria duhovnicească. După aceea la Biroul de Transmisiuni unul îmi spunea minciuni: “Vine tatăl meu şi trebuie să mă duc să-l văd. Te rog, stai puţin în locul meu”. Altul: “A venit sora mea” - şi nici nu-i era soră. Un altul, oare care, îmi spunea altceva, şi eu stăteam mereu în post pentru unul şi pentru altul şi mă jertfeam. După aceea măturam, făceam curăţenie, deoarece acolo, în com pania de Transmisiuni, era interzisă intrarea altora. Nici măcar vreun ofiţer de la altă companie nu putea intra înăuntru, pentru că era vreme de război. Nu puteam lua femeie să facă curăţenie. Luam aşadar mătura şi curăţăm peste tot. Acolo am învăţat să mătur. “Aici este o slujire”, îmi spuneam; “este într-un anumit mod un loc sfinţit, nu este frumos să fie neorânduială”. Nu aveam obligaţia să mătur şi nici nu ştiam să mătur. Nu cumva am pus vreodată mâna pe mătură acasă? Şi să fi vrut s-o iau, sora mea m-ar fi omorât în bătaie cu ea. Ceilalţi îmi spuneau “femeie de serviciu“, sau “veşnica victimă”. Dar nu luam în seamă vorbele lor. Şi nici nu făceam acestea ca să aud vreun mulţumesc. Ci le făceam de la mine, pentru că le simţeam ca pe o necesitate şi mă bucuram.
- Părinte, nu vă veneau deloc gânduri de-a stânga? Nu spuneaţi de pildă: “Celălalt se plimbă, nu se duce să-şi vadă sora”.
- Nu, nu-mi trecea prin minte nici un gând de acest fel. Din clipa când celălalt îmi spunea: „Te rog, dacă poţi, stai puţin”, primeam fără să murmur. Altul îmi cerea bani şi-mi spunea că îi trebuie, chipurile, pentru copiii lui, dar el nu numai că nu-i trimitea la copii, ci cerea şi de la femeia lui bani, ca să cheltuiască pentru sine. Ai înţeles? Nici nu făceam acestea ca să-mi spună “bravo”, ci o simţeam ca o nevoie. Fiindcă nu ieşeam afară, ceilalţi profitau de aceasta şi lăsau în seama mea toată treaba. Făceam toate treburile din com panie. Şi mai erau şi o grămadă de semnale de trans misiuni. Toate staţiile sunau mereu. Devenisem o ruină. O perioadă de timp am avut mereu 39° tempe ratură, dar n-am spus nimănui nimic. După aceea am căzut din cauza suprasolicitării. Am leşinat şi m-au aruncat pe o targa. “Haide, Benedicte[4]“, îi auzeam spunând, “să mergem cu targa la reparaţie capitală, acolo unde se repară maşinile stricate!”. Şi m-au dus la spital. Iar acolo eram părăsit. Cine să-mi dea vreo aten ţie? Toti căutau de răniţi. Simţeam însă o bucurie, acea bucurie ce izvorăşte din jertfă. Pentru că odihna mea se naşte atunci când îl odihnesc pe celălalt.
Pe cât uităm de noi înşine, pe atât îşi aduce aminte Dumnezeu de noi
Cel care se jertfeşte şi are credinţă în Dumnezeu, nu se pune la socoteală pe sine însuşi. Atunci când omul nu cultivă duhul de jertfă se gândeşte numai la sine şi vrea ca toţi să se jertfească pentru el. Dar cel ce se gândeşte numai la sine, unul ca acesta se izo lează şi de oameni, se izolează şi de Dumnezeu – izo lare îndoită – şi prin urmare nu primeşte harul dum nezeiesc. Unul ca acesta este un om netrebnic. Dacă ati şti câte greutăţi are cel ce se gândeşte numai la sine! Nimeni nu-l va sprijini la vreo nevoie. Şi desigur, nici sprijin dumnezeiesc nu va avea. După aceea va căuta peste tot ajutor. Adică se va chinui căutând aju tor de la oameni, dar ajutor nu va afla. Dimpotrivă, cel ce nu se gândeşte la sine, ci mereu se gândeşte la alţii, în înţelesul cel bun, la unul ca acesta se va gândi mereu Dumnezeu şi apoi se vor gândi la el şi ceilalţi oameni. Cu cât uită de sine, cu atât îşi aduce aminte Dumnezeu de el. Iată, într-o viată de obşte un suflet mărinimos se jertfeşte, se dăruieşte. Credeţi, oare, că ceilalţi nu văd jertfa acestuia? Se poate ca ceilalţi să nu se gândească la acest suflet ce se dăruieşte în între gime şi nu se cruţă pe sine? Se poate ca Dumnezeu să nu se gândească la unul ca acesta? Mare lucru! Aici vede cineva binecuvântarea lui Dumnezeu, felul în care lucrează Dumnezeu.
Omul dă examene în greutăţi. Aici se vede dacă are dragoste adevărată, jertfă. Şi când spunem că cineva are jertfire de sine, înţelegem că în clipa primejdiei nu se socoteşte pe sine, ci se gândeşte la ceilalţi. Vezi că şi proverbul spune: „Prietenul la nevoie se cunoaşte”. Dacă, de pildă, acum ar cădea bombe – Doamne, fereşte! – s-ar vedea cine se gândeşte la celălalt şi cine se gândeşte la sine. Cine a fost învăţat să se gân dească numai la sine, la o greutate tot la sine se va gândi, iar Dumnezeu nu-l va băga în seamă pe acest om. Dacă de acum nu se gândeşte cineva la sine, ci se gândeşte la ceilalţi, şi la primejdie se va gândi la alţii. Atunci se vor arăta cei care au jertfă adevărată şi cei care sunt iubitori de sine.
Dacă omul nu începe de acum să facă vreo jertfă, să-şi jertfească o dorinţă, un egoism, cum va ajunge să-şi jertfească viata sa într-o clipă grea? Dacă acum se gândeşte la osteneală şi caută să nu se ostenească putin mai mult decât altul în vreo treabă, cum va ajunge la starea să alerge ca să moară el şi să nu fie omorât aproapele lui? Dacă acum pentru lucruri mici se gândeşte la sine, atunci când i se va primejdui viata sa, cum se va gândi la celălalt? Atunci va fi mai greu. Vor veni ani grei şi, de pildă, dacă pe vecinul său, având acela temperatură, îl va vedea căzând în drum, îl va lăsa şi va pleca. Şi va spune: “Mă duc să mă odih nesc, ca să nu cad şi eu”.
In război, viata ta este în cumpănă cu a celuilalt. A alerga unul ca să-l scape pe celălalt este o dovadă de nobleţe. Atunci când nu există jertfă, fiecare caută să se scape pe sine însuşi. Şi este un lucru constatat: cel care în război caută numai cum să se scape, îşi află obuzul. Se duce, chipurile, să se păzească şi îşi sparge capul. De aceea nimeni să nu caute să scape, mai ales când aceasta este în defavoarea celorlalţi. Imi aduc aminte de o întâmplare din războiul cu albanezii. Un soldat avea o placă de piatră ca să-şi protejeze capul. Intre timp, trebuind să meargă puţin mai departe, a lăsat-o jos. Imediat vecinul său se duce şi i-o ia. Işi spuse: “Acum este o ocazie bună ca s-o iau eu”. Dar în aceeaşi clipă, tac!, cade un obuz peste el şi îl zdro beşte. Acesta vedea focurile de arme şi a luat acea placă să scape; nu s-a gândit la celălalt care urma să se întoarcă să-şi ia placa. S-a gândit numai la sine şi şi-a justificat oarecum fapta sa: “Dacă celălalt s-a dus puţin mai încolo, pot să-i iau placa”. Da, a plecat, dar placa era a lui. Un altul, cât timp a durat războiul, încerca să fugă de luptă. Pe nimeni nu lua în seamă. Ceilalţi aju tau, acesta stătea acasă. A căutat să scape de război până în ultima clipă, când lucrurile se agravaseră. Mai târziu, când au venit englezii, s-a dus la cazarmă, s-a prezentat la Zerba şi, deoarece avea cetăţenie ameri cană, a aflat prilej şi a fugit în America. Dar îndată ce a ajuns acolo, a murit. Femeia lui, sărmana, spunea: “A fugit să scape de Dumnezeu!”. Acesta a murit, în timp ce alţii care au fost şi în război au trăit.
Cei care mor cu bărbăţie nu mor
Imi aduc aminte că în armată toţi soldaţii aveau un scop comun. Eu am încercat ceva, dar jertfă exista şi la ceilalţi, indiferent dacă credeau sau nu în cealaltă viată. “De ce să moară celălalt? Este familist“, spuneau şi mergeau aceia într-o incursiune primejdioasă. Jertfa ce o făceau aceştia avea mai mare valoare decât jert fa ce o făcea un credincios. Cel credincios credea în dreptatea dumnezeiască, în răsplata dumnezeiască, în timp ce aceia nu ştiau că jertfa pe care o făceau nu se pierde şi că vor primi răsplată pentru ea în cealaltă viată.
In timpul ocupaţiei germane, atunci cu Dabachi[5], italienii au arestat mai mulţi tineri ofiţeri greci, i-au băgat într-un vapor şi i-au înecat. După aceea, pe pri mii pe care i-au prins, i-au chinuit ca să mărturisească despre cei care au arme. Acolo să vedeţi ce jertfă au făcut nişte mireni! In Konita, lângă casa noastră, acolo unde acum au zidit Biserica Sfântului Cosma Etolul, mai înainte era o geamie. Ii închideau în geamie şi îi băteau toată noaptea cu biciul, care avea la capetele lui bile cu ghimpi sau cu cabluri jupuite, de capetele cărora legau bucăţele de plumb. Iar această sârmă de otel crăpa şi jupuia pielea. Şi ca să nu se audă strigă tele acelora, cântau sau puneau muzică. De aici a ieşit zicala “bătaie cu muzică”. Ii spânzurau cu capul în jos şi, sărmanii, vărsau sânge pe gură, dar nu vorbeau, căci se gândeau: “Dacă noi mărturisim”‘ – ştiau pe cei care aveau arme – “după aceea îi vor bate pe fiecare în parte ca să mărturisească”. De aceea primii au spus: “Să murim noi, ca să le dovedim că alţii nu au arme”. Erau şi unii care pentru o oca sau cinci ocale de făină spuneau că, de pildă, cutare are două arme. Lumea era înfometată şi se vindeau unii pe altii. Atunci şi unii italieni dintr-un batalion alcătuit din copii lepădaţi, ca nişte barbari şi-au arătat ura lor. Luau copiii mici şi-i puneau goi pe soba încinsă şi-i tineau acolo să se ardă. Şi îi ardeau, ca părinţii lor să mărturisească dacă ei sau alţii au arme. „Nu am, nu am”, spuneau cei mari, iar aceia le ardeau copilaşii. Vreau să spun că deşi aceia erau mireni preferau să moară, ca ceilalţi să nu mănânce bătaie sau să fie omorâţi. In felul acesta au salvat multă lume. Datorită acelor viteji s-a păstrat nea mul nostru.
Cei care mor cu bărbăţie nu mor. Dacă nu există eroism, nu se face nimic. Şi să ştiţi că cel credincios este şi viteaz. Makriianis[6], sărmanul, ce a suferit! Şi în ce ani!
- “Imi fumegau ochii”, spune undeva, Părinte.
- Da, îi fumegau ochii. Datorită încordării şi neli niştii ce-o avea, ochii lui parcă scoteau aburi fierbinţi. Se afla în acea stare şi din durere şi dragoste se jertfea mereu. Nu se gândea la sine şi nu se socotea pe sine niciodată. Nu se temea că o să-l omoare atunci când se lupta pentru patrie. Makriianis trăia experienţe dum nezeieşti. Dacă ar fi devenit călugăr, cred că n-ar fi ajuns departe de Marele Antonie. Făcea 3.000 de metanii în fiecare noapte şi avea şi răni. I se des chideau rănile şi îi ieşeau intestinele afară când făcea metanii, după care le băga înapoi. Trei metanii de ale mele fac cât una de-a lui. Uda pământul cu lacrimile lui. Noi, dacă am fi fost în locul lui, am fi mers la spi tal ca să ne îngrijească. Ne vor judeca mirenii!
Cel ce nu se socoteşte pe sine primeşte putere dumnezeiască
- Părinte, v-aţi primejduit vreodată în război?
- O, numai o dată sau de două ori? Mă gândesc acum cât de mult m-a ajutat Dumnezeu şi mă cutremur. Atunci nu mă gândeam la aceasta. Mai ales la moarte nu mă gândeam deloc. Atunci când eşti hotărât să mori, nu te temi de nimic. Hotărârea pentru moarte echivalează cu mii de închisori. Moartea este o asigu rare, în război companiile sfinte au ca steag capul de mort; sunt hotărâţi să moară. Cel care nu se socoteşte pe sine, pentru binele altuia sau pentru binele ob ştesc, primeşte înlăuntrul său putere dumnezeiască. Şi să vedeţi, dacă cineva se mişcă din spirit de jertfă, Dumnezeu îl acoperă. Imi aduc aminte, odată eram întăriţi în spatele unei stânci. Eu am săpat o groapă şi m-am ascuns puţin. Vine unul şi-mi spune: “Să intru şi eu”. Vine altul şi-mi spune şi acela: “Să intru şi eu”. I-am lăsat să intre, deoarece mi-au cerut-o şi am rămas eu afară. Seara, când au căzut mai multe proiectile, un proiectil mi-a trecut razant cu capul. Purtam glugă, nu aveam cască. “Băieţi”, am strigat, “m-a lovit proiecti lul!”. Pun mâna pe cap, nu văd sânge; o pun din nou, nimic. Proiectilul a trecut razant cu capul şi mi-a ras părul din fată până-n spate, făcându-mi o cărare de 6 cm lăţime.
Voi n-ati trecut ani grei, ocupării, n-ati văzut război, duşmani etc. – şi mă rog să nu vedeţi – şi nici nu înţelegeţi mai nimic despre acestea. Insă aceşti ani sunt ca o oală care fierbe şi şuieră. Este nevoie de o obişnuinţă cu viata grea, de vioiciune, de bărbăţie. Dacă se va întâmpla ceva, căutaţi să nu vă afle com plet nepregătite. Să vă pregătiţi de acum, ca să puteti înfrunta o greutate. Ce a spus Hristos? Nu a spus: ‘Fiţi gata”[7]? Astăzi, când trăim în nişte ani atât de grei, cu atât mai mult trebuie să fim de trei ori mai pregătiţi. Nu este numai moartea năpraznică cea pe care va trebui s-o înfruntăm, ci sunt şi alte primejdii. Să alungăm aşa dar aranjarea[8] noastră. Să lucreze mărimea de suflet. Să existe duh de jertfă.
Acum văd ceva care este aproape să se întâmple, dar se amână mereu. Numai amânări mici. Cine le face? Oare nu Dumnezeu amână ceea ce trebuie să se întâmple? Hai încă o lună, două… Situaţia aşa merge[9]. Dar deoarece nu ştim ce ne aşteaptă, pe cât puteti, să cultivaţi dragostea. Acesta este lucrul cel mai impor tant dintre toate: să aveti între voi dragoste adevărată, frăţească, nu mincinoasă. Atunci când există interesul cel bun, durerea, dragostea, omul totdeauna lucrează corect. Bunătatea, dragostea sunt putere. Pe cât puteti, să aveţi discreţie şi să nu vă deschideţi oricui. Unul va spune celuilalt şi acela altuia, şi ce va ieşi? Se poate ca şi dintr-o prostie să faceţi rău şi apoi să vă daţi cu capul de perete. Să fi văzut discreţie în armată! Dacă erai în primejdie să fii prins, prima treabă era să distrugi datele secrete. Rupeai datele bucăţele ca să le înghiţi. O dată când m-am aflat în primejdie le-am în ghiţit. Pentru că, de le-ar fi găsit răzvrătiţii, ar fi aflat că în cutare loc se află armata, că are nevoie de hrană etc. şi ar fi transmis ei semnale în folosul lor la centru şi atunci ar fi venit aviaţia şi le-ar fi aruncat lor ali mentele iar armata ar fi bombardat-o. Ai înţeles? S-ar fi dat ei drept armată. Dacă te prindeau şi erai transmisionist, îti scoteau unghiile cu cleştele, ca să mărtu riseşti secretele. Şi preferai să ti se scoată unghiile, decât să trădezi. Unuia i-au ars subsuorile ca să le dea o scrisoare, dar nu a dat-o, a rămas paralizat. N-a mărturisit şi de aceea s-a făcut mărturisitor. Chiar şi femeile care duceau documente secrete, ascunse în samare, erau hotărâte să moară.
Moartea în război ispăşeşte multe păcate, pentru că fiecare se jertfeşte să-i apere pe ceilalţi. Cei care îşi jertfesc viata lor din dragoste curată, ca să-i protejeze pe semenii lor, îl urmează pe Hristos. Aceştia sunt cei mai mari eroi, pentru că şi moartea tremură înaintea lor, fiindcă ei înfruntă moartea din dragoste şi astfel câştigă nemurirea, luând cheia veşniciei de jos, de sub placa mormântului şi înaintând neîmpiedicati spre feri cirea veşnică.
Toată viata monahului este o jertfă
Pe monah îl ajută ca în toată viata să aibă dragoste şi jertfă. El a pornit să moară pentru Hristos. Adică a pornit pe calea jertfei. Neavând nici o obligaţie, mo nahului i se impune să cultive duhul jertfei. Mireanul n-a pornit să moară pentru Hristos. Apoi are şi obli gaţii. Se gândeşte la familia lui, la copii, de aceea are şi circumstanţe atenuante şi i se justifică aceasta. De pildă, într-un război, unul care are familie încearcă să evite primejdia, ca să nu-i rămână copiii pe drumuri, nu se gândeşte că, dacă el evită pericolul, poate muri un altul care are şi acela copii. In sfârşit, acolo există cel puţin un interes pentru familie. Işi spune: “Să nu-mi rămână copiii pe drumuri”. Se poate să nu creadă în cealaltă viată şi de aceea încearcă s-o păstreze măcar pe aceasta.
- Părinte, monahul trebuie să se jertfească mereu pe sine?
- Ascultă, n-am spus că toată viata monahului este o jertfă? Ce altceva să facem? Dacă monahul şchioapătă în această privinţă, atunci nu este monah. Şi atunci ce fel de nevointe duhovniceşti mai face unul ca acesta? Atunci când nu există jertfă, nu încap cele duhovniceşti. Toate lucrurile duhovniceşti pe care monahul le face fără jertfă nu sunt nimic. In Sfântul Munte aceste lucruri duhovniceşti se numesc “speri etori de ciori”. Adică un călugăr care face astfel de lucruri duhovniceşti nu poate alunga diavolii, ci numai ciorile. Atunci când omul ia în serios nevointa pe care trebuie s-o facă în această viată, are în el flacără dumnezeiască. Dacă lipseşte această flacără dumnezeiască este nefolositor. Aceasta este cea care îi dă bucurie, îi dă vioiciune, îi dă mărime de suflet. Este ceea ce a spus Domnul: „Foc am venit să arunc”[10]. Când există acest foc dumnezeiesc, atunci şi psalmodia şi rugă ciunea lui, fie că sunt pentru sine, fie pentru alţii, dau rezultate. Mai ales inima femeiască are mare putere atunci când se curăţă. Şi sporeşte mult în rugăciune. Se face radar. Cel care nu are mărime de suflet, jertfă, va avea sau bucurie lumească sau supărare lumească; el nu va putea simţi veselia duhovnicească.
De aceea vă spun să cultivaţi jertfa, înfrăţirea. Fiecare din voi să dobândească o astfel de stare duhovnicească, spre a putea să se descurce singură într-o împrejurare grea. Dacă cineva nu are stare duhovnicească se teme, deoarece se iubeşte pe sine. Se poate ca şi de Hristos să se lepede, să-L trădeze. Trebuie deci să fiţi hotărâte pentru moarte. Se jertfesc oamenii mireni care nici nu cred în rai. Noi credem că nimic nu se pierde şi că jertfa noastră are sens. Mirenii, stăpâniţi de neştiinţă în toate, să se jertfească, să se primejduiască spre a-l apăra pe semenul lor, iar monahii să nu se jertfească? Noi, pentru dragostea lui Hristos, am pornit spre moarte. Obligaţii nu avem şi dacă nu avem nici jertfă, atunci ce facem? Şi furnica va râde după aceea de noi. Ai văzut furnici să-şi bată joc de oameni? Işi bat joc însă de cei trândavi!
- Părinte, oare se poate să am râvnă să slujesc şi totuşi să nu am intenţii curate?
- Se poate. Atunci când ţelurile nu sunt curate, su fletul nu află odihnă. Aşadar îşi dă seama de aceasta şi încearcă să le cureţe. M-a impresionat un suflet ce a venit zilele acestea. Când află că cineva este bolnav şi suferă, nu poate dormi, îl doare şi plânge. Şi trăieşte în lume. A dezvăluit aceasta cuiva, iar acela i-a spus: „Aceasta poate fi şi ispită”. Se poate ca lucrul acesta să fie ispită? Numai atunci când o face cineva cu intenţia de a ieşi în evidenţă, se poate să-l înşele diavolul şi să trăiască o stare falsă.
Să vă scoateţi pe voi din acţiunile voastre. Atunci când omul iese din sine, se desprinde de pământ. Se mişcă în altă atmosferă. Cât timp rămâne în sine, nu se poate face om ceresc, nu se poate viaţă duhovni cească fără jertfă. Să vă aduceţi aminte că există şi moarte. Şi fiindcă vom muri, să nu ne îngrijim atât de mult de noi înşine. Nu zic să nu luăm aminte până într-atât încât să ne vătămăm, ci să nu ne închinăm la odihnă. Nu spun ca cineva să se arunce pe sine în primejdii, ci să aibă puţin eroism, bre copile! Cu ce bărbăţie înfruntau eroii moartea în luptă! Un monah care a fost împreună cu Kondilis – Kondilis a fost un patriot, un erou – mi-a povestit următoarele: atunci, în timpul războiului din Asia Mică, când au debarcat lângă Constantinopol, Kondilis, din corabie, de îndată ce a văzut Constantinopolul de departe, a început să facă ca un nebun: “Bre băieţi, oricum vom muri”, stri ga. “Ce mi-e azi, ce mi-e mâine! Dar să murim vitejeşte, bre băieţi! Să murim eroi pentru patrie”. Nu avea răbdare nici să tragă la uscat. Din nerăbdarea şi râvna ce-o avea, n-a văzut că încă nu ajunsese corabia la uscat, ci a sărit şi a căzut în mare. Până într-atât! Nu ştia nici să înoate, ci au sărit unii şi l-au scos.
- Părinte, ne-aţi spus să încercăm să ieşim din orice acţiune a noastră. Dar cum se face asta?
- Voi le vreţi pe toate de-a gata. Ce înseamnă a mă scoate pe mine? Când mă scot? Cum să ne scoatem pe noi înşine din dragostea de sine? Cum să ne filtrăm dragostea noastră? Pe cât nu mă socotesc pe mine, pe atât mă scot pe sinemi. Şi atunci când ne tăiem voia, slăbiciunea, odihna, atunci ne scoatem pe noi înşine. Prin ascultare şi tăcere, multe dispar din noi înşine. Ne scoatem pe noi înşine şi atunci când dragostea noas tră nu are interes urât, dar ea trebuie să aibă şi jertfă, înţelegeţi aceasta? Se poate, de pildă, ca o soră să meargă la Stareţă şi să vadă că altă soră vrea şi ea să meargă. Dacă îndată îi dă loc aceleia să meargă, cu toate că ştie că aceea nu are motive serioase să meargă, atunci are ascultare, jertfă etc. Şi dacă-i dă rândul ei cu toată inima şi nu vorbeşte cu Stareţa, îi va vorbi însuşi Hristos. Dar aceasta s-o simtă ca ceva firesc, să i-o spună inima ei, nu s-o facă numai aşa, în mod simplu, deoarece astfel au spus Sfinţii Părinţi. In felul acesta primeşte harul lui Dumnezeu îndoit. Atunci una este ajutată duhovniceşte de un om, în timp ce cealaltă este ajutată dumnezeieşte de Insuşi Hristos.
Există mireni care fac o astfel de jertfă pe care n-o fac nici monahii. In lume – şi aceasta îmi face mare impresie – cu toate că unii oameni se poate să nu creadă, să aibă slăbiciunile lor, patimile lor, mă minu nez de felul cum iconomiseşte Dumnezeu lucrurile încât să aibă o inimă care se înmoaie uşor. Dacă văd pe cineva că are nevoie, deşi este un necunoscut, se duc şi-i oferă ajutor. Mulţi care nu cred nici în rai, dacă văd o primejdie, aleargă să ajute ca să nu se întâmple vreun rău, şi mor aceia ca să se salveze vieţi, îşi dau şi averile etc. Cu câţiva ani în urmă, la o fabrică, un lucră tor era în pericol să fie prins de o maşină. Şi deşi erau destui bărbaţi, a alergat o femeie să-l salveze. Bărbaţii, care aveau şi putere trupească, priveau… In cele din urmă l-a salvat, dar aceea a fost prinsă de hainele ei şi a murit. Muceniţă. Mare lucru!
Astfel de oameni nu se gândesc la sinea lor, ci o aruncă afară. Iar când o aruncă afară, atunci intră Hristos înlăuntrul lor“.
|
 Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neinteles de catre prea multi dintre noi. Un Nume pe care sfintii l-au catalogat a fi drag, scump, dulce etc. Este fericirea in sine, asa cum nu a fost si nu va mai putea fi vreodata. Este tot ceea ce isi poate dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere si absolut nimeni nu poate primi. Este TOT! Daca inima omeneasca este insetata de vesnicie, atunci El este vesnicia. Daca este infometata de Adevar, atunci Hristos este Adevarul cel mai curat si mai pur. Daca sufletul suspina dupa lumina, atunci la El va gasi Lumina cea care il va imbratisa si il va mangaia o vesnicie.
Si daca, pur si simplu, omul vrea doar sa fie fericit, atunci nu are decat sa-I ceara lui Hristos sa Se apropie, sa vina, sa-l primeasca si sa-i ofere in dar tot ceea ce de la inceputul veacurilor a pregatit pentru el. Fara sa-i ceara ceva in schimb, caci omul este nevolnic si mult prea neputincios. Fara sa-l traga la raspundere pentru ce a facut pana sa-l intalneasca, caci fiinta omului este atat de mult imbibata de pacate incat adeseori nici el nu stie ce mai este bun si ce mai este rau in el. Omul vrea sa fie fericit. Chiar si cand alearga in directia opusa lui Hristos, de fapt tot pe El il cauta. Tot pe El il striga si tot de El ii este dor. Fericirea este sensul vietii lui. O clipa de durere si o masura de neasteptata suferinta il intuneca, il dezamagesc si il fac vecin cu neantul. Daca omul uraste ceva pe lumea aceasta, atunci doar suferinta proprie o uraste. Inima lui e facuta sa se umple cu bucurie si cu lumina. Este ca o camara in care trebuie sa intre Hristos. Si, in acel moment, inima gusta Fericirea si nu mai cauta nimic. Nu mai vrea nimic. Nu o mai intereseaza nimic din ceea ce o interesa pana atunci. Este fericita. Iubeste si este iubita. Are cerul in ea si uita pamantul. Are raiul in ea si uita pacatul. Are pe Hristos cu sine si se uita pe sine… Oare cati ne dam seama ca sufletul nostru este ca un copil care scanceste si suspina molcom dupa ceva sau, mai bine zis, dupa Cineva? Zi si noapte. Vrea mereu ceva si nu este niciodata multumit. Vrea mangaierea lui, dar noi nu stim cum sa i-o dam. Vrea o bucurie aparte, pe care noi o cautam in lume si tot nu o gasim. Iar sufletul ramane trist uneori o viata intreaga. Unii, poate ca cei mai multi, o luam pe drumuri gresite. E drept ca scrie pe ele fericire, dar nu este ceea ce vrea sufletul nostru. El vrea pe Hristos. Iubirea si iertarea Lui. Nu-L cunoaste, dar il banuieste. Iar noi ii dam altceva. Mereu altceva. El plange un timp si apoi amorteste. Tace si uita ca mai exista. Pentru ca noi ii dam doar fericirea care bucura trupul. Ii dam o hrana mincinoasa, care nu-l satura si nu-l bucura. Placerea trupeasca nu da nimic sufletului. Noi credem ca da si ne aruncam in tot mai multa placere a trupului. Oricare ar fi aceasta: desfrau, alcoolism sau pur si simplu body-building. Trupul devine de acum copilasul care scanceste si suspina dupa tot mai multa fericire si tot mai multa mangaiere. Iar sufletul se vede uitat. Iar daca el nu il are pe Hristos, nu mai vrea nimic. Tace si uita. Se ascunde in noi si se pierde in gandurile noastre. Nu ne reproseaza nimic. Nu ne supara cu nimic. Asteapta doar o clipa de “neatentie” a noastra si mai scanceste din cand in cand. Cu o lacrima ce curge in inima si se revarsa pe ochii lui Hristos. Dar noi nu ne amintim de el. Am uitat cum plange sufletul nostru. Si credem ca tot trupul este cel care a plans. Si o luam de la capat. Ne hranim cu nefericire un timp, o viata, desi Fericirea este mereu in umbra noastra, mereu gata sa intre in noi, sa ne invadeze cu lumina si cu adevar. Hristos este singurul Care stie cum se creste, cum se mangaie, cum se hraneste si cum se bucura un suflet. Este Tata si Mama in acelasi timp. Are pentru noi bucurii pe care nici nu le banuim. Este Cel ce ne da sens si mantuire. Trebuie doar sa vrem. Cu dina¬dinsul. Asa cum un copilas, atunci cand isi vede mama, nu se mai uita la nimic si la nimeni doar ca sa ajunga in bratele ei. Nu conteaza ca se impiedica si ca nu stie sa mearga. Caci stie instinctiv ca acolo este hrana si mangaierea lui. Acolo ii va fi cald si bine. Si oricat s-ar fi jucat, oricat ar fi alergat, tot de bratele materne ii este dor. Asa si sufletul… vrea la Hristos! Instinctul spiritual ii spune clipa de clipa ca acolo este locul lui. Hristos nu este un mit. Nu este o idee. Si nu este un simplu om ce a trait acum doua milenii si care ne-a invatat sa fim mai buni sau, din contra, cum zic unii, sa traim in patimi care ne umplu de neputinte. El este Fiul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu adevarat si Om adevarat. Este Persoana care poarta in Sine toata Fericirea, toata Lumina si toata Bucuria unei vesnicii. De dinainte de om si o vesnicie dupa el. Este Cel ce S-a apropiat de om ca sa Se daruiasca pe Sine. Este exact ceea ce ii trebuie omului. Insa cum acesta, poate ca prea des, rataceste spre fericiri inexistente, El a spus si continua sa-i spuna omului ce este Fericirea. Din respect si din iubire fata de el nu-l bruscheaza, nu-l trage de maneca si nu-l leaga de Sine. Doar arunca raze de iubire peste ochii sufletului nostru si ne invita sa fim liberi. Sa accep¬tam ca in afara de El nu avem nici macar o sansa sa fim fericiti. Vesnic fericiti! Asa cum si El este! Ne roaga sa ne uitam o clipa in ochii Lui si tot o clipa sa uitam de noi insine si de ceea ce am considerat a fi fericire. Ne invita sa gustam din iubirea Lui. O invitatie tacuta si usoara. O invitatie pe care scrie exact numele fiecaruia dintre noi. Nu se manie daca n-o deschidem si nu ne condamna daca primim “invita¬tiile” altora, fara nume si fara expeditor. Ne invita sa uitam macar o clipa din viata noastra de ceea ce ne bucura pana atunci si sa Il luam in serios. Sa vrem a asculta scancetul sufletului propriu si sa ne intoar¬cem de acolo de unde am plecat. Pentru a nu avea pricina de ratacire, Hristos ne-a spus absolut tot despre fericire. N-a ascuns nimic. Nu a pastrat nimic pentru Sine. Cel ce avea sa mearga pe Cruce tocmai pentru ca omul sa poata sa fie fericit i-a aratat omului unde sta fericirea. Nu l-a amagit cu vorbe mari si a cautat sa nu idealizeze A spus totul brut. Realitatea care, desi doare si provoaca, este asa numai pentru ca omul se incapataneaza sa caute alta fericire. Nu asa cum Hristos vrea, ci dupa cum el vrea. Omul se minte, in timp ce Domnul nu ne poate minti. Si continua sa repete pana la sfarsitul veacurilor cele 9 Fericiri. Cele 9 modalitati de a gusta fericirea lui Hristos. Nu exista alte posibilitati si nici alte drumuri nu duc la El. Omul tot vrea sa ocoleasca si s-o ia pe scurtatura. Dar Hristos nu poate oferi mai mult decat a oferit deja. Nu Se poate anula pe Sine doar pentru ca omul vrea mereu o zecea fericire: cea carnala, a trupului! Hristos n-a cunoscut-o si nu o poate accepta si nici intelege. Trupul Lui a fost pe Cruce si acum este in altarele bisericilor. Nu provocator de placere, ci ca si un Leac, un Medicament care sa ne intareasca macar pe unul din cele noua drumuri spre Fericire.
|
 Anul trecut, intr-o dupa-amiaza, am fost prima data la manastirea Sambata de Sus. Cand clopotele au vestit ceasul slujbei de seara, fiind in curter manastirii, am observat mirat cum calugarii si oamenii aflati in preajma mea nu au intrat in biserica centrala din mijlocul curtii interioare, ci au inceput sa urce grabiti scarile aflate in stanga, catre etaj (aflat deasupra corpului de chilii, cred).Cu sfiala, am urmat si eu acelasi drum, descoperind astfel biserica aflata acolo.Curand, ajutat de un ucenic, a sosit si parintele Teofil Paraian.
Toata slujba s-a desfasurat parca in alta lume, departe de cea de afara si apropiata din ce in ce mai mult de Cer.La terminarea slujbei, parintele a trecut din nou prin fata mea, la cativa pasi. Nu am putut schimba nici macar un cuvant, dar am simtit pur si simplu ca dinspre dansul radia atata simplitate, blandete, bunatate, liniste, sau intr-un cuvant, sfintenie…atat de aproape! Voi pastra vesnic in inima acest moment, mic ca timp fizic, aparent banal, dar dar care straluceste pentru mine ca o candela.Voi incerca sa fiu si eu mai bun, mai rabdator, mai iubitor, sa citesc mai mult din povetele dansului, si sa mai ajung la Sambata de Sus pt a pune acolo macar o floare, un gand bun si o rugaciune…
|
 Despre plecarea parintelui Teofil, am aflat ieri, in timpul slujbei Sfintei Liturghii…mi-a tresarit sufletul cand am auzit….ne rugam pentru adormitul părintele arhimandrit Teofil…gandul mi-a zburat catre duhovnicul de la Manastirea Sambata si m-am intristat pentru ca nu am apucat sa il cunosc personal; il port insa in inima, de cand l-am vazut pentru prima data, acum aproape 4 ani, intr-o librarie, pe coperta unei carti…de atunci biblioteca mea se imbogateste mereu, pentru ca oricand, o carte in care sunt scrise cuvintele de folos ale parintelui, ajunge , dupa ce a fost citita si rascitita, langa celelate.
In vara lui 2007, am ratat, din neascultare as putea spune, pentru ca in loc sa il astept si pe sotul meu, m-am grabit sa intru in biserica…eram la Manastirea Sambata…cand am iesit, sotul meu mi-a spus ca a trecut pe langa el, un parinte orb, insotit de mai multi preoti…mi-a spus ca parea obosit…nu am mai indraznit sa il caut, cu toate ca tare mi-as fi dorit sa ii sarut mana si sa primesc o binscuvantare parinteasca…m-am multumit sa cumpar de la pangar, setul de 12 brosuri cu cuvinte de invatatura si sa sper ca il voi intalni alta data. De ieri, acest “alta data”, a capatat o alta dimensiune…acolo unde a plecat parintele, e loc pentru toti, dar e nevoie si de multa lupta ca sa ocupam un loc. Parintele a implinit anul acesta, in martie, 80 de ani…L-a iubit mult pe Dumnezeu si a primit multa iubire de la Dumnezeu…daca veti citi cartile scrise de domnia sa, veti vedea cat de mult a fost iubit si mai ales acum, cand pleaca spre un alt drum, pentru ca, asa cum spune psalmistul David: “10. Anii nostri s-au socotit ca panza unui paianjen, zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani;
11. Iar de vor fi in putere, optzeci de ani si ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere.” Sarut mana, parinte Teofil si sa ajute Bunul Dumnezeu, ca sambata, la Sambata, sa fie vreme frumosa iar peste cei care se vor ruga, sa coboare bucuria si pacea! Bucurati-va si voi, cei ce ati citit pana acum si gustati din dulceata cuvintelor parintelui Teofil: „Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?“ „Cel dintîi lucru care l-a spus Domnul Hristos după Înviere este cuvîntul: „Bucuraţi-vă!“. Un îndemn la bucurie şi un salut, în acelaşi timp. Noi ştim că grecii din vremea aceea (poate şi cei de acum) se salutau cu cuvîntul «Bucură-te!». Aşa încît unii au şi tradus cuvîntul acesta ca un cuvînt de salut, dar poate fi şi un cuvînt de îndemn la bucurie. Cînd Domnul Hristos S-a întîlnit cu femeile mironosiţe care se întorceau de la Mormîntul gol le-a spus: «Bucuraţi-vă!». Şi după aceea, îndată: «Nu vă temeţi!» Pentru că ele au intrat într-un fel de temere, le-a cuprins frica şi atunci Domnul Hristos le-a zis: «Nu vă temeţi!». Bucuraţi-vă, şi nu vă temeţi! (…) Despre bucurie, Domnul Hristos a zis: «Deci şi voi acum sînteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea, şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi». S-au bucurat ucenicii că L-au văzut pe Domnul după Înviere, au primit pacea Mîntuitorului după Înviere şi astfel s-au împlinit cuvintele Mîntuitorului dinainte de Pătimire. (…) Să ştim că dacă vedem că nu avem bucurie, ceva nu e în regulă; să ştim că dacă nu avem pace a sufletului, ceva nu e cum vrea Dumnezeu, ceva nu-i în rînduială. Să ştim că dacă n-avem curaj, dacă sîntem cuprinşi de teamă, ceva e rău în existenţa noastră, pentru că nu sîntem în legătură cu Mîntuitorul care ne susţine; dacă vedem că lucrurile nu merg aşa cum le doreşte Domnul Hristos, trebuie să schimbăm felul de a gîndi, de a lucra, de a acţiona în lumea aceasta.“ Cele doua citate au fost preluate de aici.
|
 Iisuse al meu, vin astazi la Tine. Lasa-ma, Doamne sa-mi ingrop fruntea si obrajii tineri in poala vesmantului Tau. Primeste-ma sa-Ti multumesc pentru cei 23 de ani care se implinesc de cand ai deschis ochii mei prima data in lumea aceasta.
Lasa-ma sa-Ti amintesc de copilul care Te cauta printre stele, de copilul care neintelegand ce este moartea trupeasca, Te ruga sa nu il lasi sa moara niciodata. Aminteste-Ti de copilul care se straduia sa se ingramadeasca in Raiul Tau… Aminteste-Ti, Bunule de acest copil si binecuvinteaza-l. Binecuvinteaza-l, Doamne, ca e inca atat de viu in inima mea. Lasa-ma sa-Ti amintesc de acel tanar care a cazut de atatea ori, care Te-a uitat, Te-a pierdut. Aminteste-Ti, Doamne de acel tanar nepriceput care rataceste in trufia lui. Aminteste-Ti Doamne si de dorul lui tot… Aminteste-Ti de el, iarta-l si binecuvinteaza-l, Hristoase, ca e atat de viu in mine… Binecuvinteaza-l ca inaintea Ta isi pleaca fruntea tanara, … inaintea Ta, Vesnicule Doamne. Binecuvinteaza, Doamne, anii care au trecut si binecuvinteaza anul pe care il deschizi astazi inaintea mea. Ajuta, Doamne, tanarul si copilul din inima mea si da-i voie Bunule sa imbratiseze Piciorutele Tale. Da-i voie sa-si lipeasca obrazul de ele si ingaduie buzelor nevrednice sa le sarute… … si cu mila Ta, miluieste-ma…
|
Chip al blândeţii muceniceştiCât de greu este pentru o persoană cu minte ascuţită, cu înţelegere cuprinzătoare şi cu multe cunoştinţe să păstreze smerenia şi simplitatea! Să nu voiască să facă paradă de cunoştinţele sale, să nu îi placă să biruiască în cuvânt, să nu se izoleze într-o sferă înaltă, rece şi abstractă a “ideilor”, oricât ar fi ele de adânci, profunde şi teologice… Cât de greu este să nu te simţi superior, să nu dispreţuieşti pe fraţii mai mici şi mai “proşti”, mai “inculţi”, să nu te simţi nedreptăţit pentru că nu eşti “promovat”, că nu se vorbeşte de tine atât cât ar trebui, că nu îţi sunt recunoscutele calităţile şi meritele… Mircea Vulcănescu este acest atât de rar caz de înţelept creştin care nu a pierdut niciodată simplitatea şi blândeţea inimii. În mod special, se regăseşte în evocările despre el căldura afecţiunii sale sincere, curate şi dezinteresate. Mireasma unei blândeţi care venea dintr-o inimă pârjolită, la un moment dat, de suferinţele deznădejdii, şi înviată apoi de atingerea Dumnezeului cel Viu. Prietenul său bun, Emil Cioran, înainte de a pleca în exilul său în ţara străină a nihilismului, îi scria cu un astfel de dor:  De multe ori, în crizele de urât ale inutilităţii mele pariziene, m-am gândit la tine şi-mi spuneam: Mircea Vulcănescu ştie toate şi este totuşi un om împăcat. Tot de atâtea ori te invidiam, căznindu-mă să descopăr tocirea împăcării tale, rezistenţa la afurisenie. Se prea poate ca să fi făcut o experienţă reuşită a lui Dumnezeu – pe când eu, de câte ori m-am apropiat de El, m-am rostogolit în neprielnicii, iar în biografia Fiului Său m-am oprit la clipa răposării. Cât regret că istoria contemporană s-a interpus necruţător între noi, că n-am avut prilejul des să-mi îndulcesc atâtea răni cu untdelemnul duhului tău!
O blândeţe care învăluie printr-o dragoste discretă, care cheamă, dar nu sileşte, care încălzeşte şi hrăneşte inima aproapelui într-o îmbrăţişare răstignită. Ca demnitar, a înţeles să slujească poporului său cu preţul vieţii. Aruncat în temniţă, nu a încetat să ridice conştiinţele şi starea de spirit a fraţilor de suferinţă prin revărsarea îmbelşugată a înţelepciunii sale, în ciuda torturilor cu care era “răsplătit” ori de câte ori era descoperit, devenind un adevărat apostol al temniţelor. A căutat să aducă o fărâmă de căldură omenească celor care erau prea fragili pentru a rezista în întunericul şi umbra morţii din închisori. Pentru toate aceste mărturii, chipul cel din adânc al lui Mircea Vulcănescu ne apare nouă ca un chip al blândeţii muceniceşti. ***
MartiriulDă fiecăruia, Doamne, moartea lui! Acesta este un vers al poetului Rilke, transcris deseori de Mircea Vulcănescu. Despre sfârşitul de martir aflăm chiar de la fiica sa, Sandra Vulcănescu: „Dragă Işta (Ştefan Fay. – n.n.), În anul 1952, Tata a fost transferat de la închisoarea din Aiud la cea din Jilava, pentru o anchetă (care, de fapt, îl privea pe un alt Vulcănescu, numit Ion). În acea vreme regimul deţinuţilor de la Jilava devenise un coşmar neîntrerupt, vădind limpede intenţia de exterminare a cât mai multora dintre ei: bătăi crunte zilnic, înfometare, înghesuirea cât mai mare a deţinuţilor în celule mici, lipsite de aer, sau totala lor izolare în frig, în întuneric şi în umezeală pe durate lungi, tortura cu sau fără anchete şi îngrijire medicală inexistentă. Într-una din zile Tata a fost scos din celulă cu alţi 6 deţinuţi. Au fost duşi în curte unde, punându-li-se nişte pături în cap, au fost puşi să alerge în cerc, în timp ce 4 torţionari îi băteau sălbatic cu ciomege şi bastoane de cauciuc. Tatii i-au rupt o coastă care i-a perforat pleura. Apoi au fost dezbrăcaţi la piele şi aruncaţi de-a valma în celula nr. 16 zisă „Neagra”, o încăpere din beci, cumplit de rece şi cu duşumeaua udă. Au fost ţinuţi acolo timp de 26 de ore, nemâncaţi şi neputându-se sprijini decât de pereţii uzi. Mai întâi au încercat să se încălzească alergând prin murdărie dintr-un colţ într-altul şi frecţionându-şi spinările unul altuia până ce, răpuşi de oboseală au fost nevoiţi să se întindă pe jos. Atunci Tata le-a spus: „Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm barem pe cel mai tânăr. Să-l culcăm pe trupurile noastre”. Aşa au făcut. Dar Tata, care avea coasta ruptă şi pleura străpunsă, lipit cum era de cimentul ud, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Ceilalţi, prin minune, au scăpat cu viaţa din acea groaznică încercare. Fiind readus la Aiud unde, în continuare, nu i s-a dat nicio îngrijire, pe fondul de pneumonie, Tata s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a stins în chinuri, la 28 octombrie al aceluiaşi an. Această relatare o consider cea adevărată, întrucât mi-a fost povestită mie de Ionel Mociorniţă, şi este aidoma cu ceea ce i-a povestit Mamei, Puiu Teodorescu, amândoi făcând parte dintre cei 7 deţinuţi torturaţi, printre care fusese şi Tata. Camiluş Demetrescu mi-a povestit că a întâlnit, cu mulţi ani mai târziu, la Spitalul Brâncovenesc pe un laborant tuberculos ce se numea Lăzărescu. Acesta i-a spus (în mare taină) că era Tânărul pe care Tata, împreună cu ceilalţi cinci deţinuţi, îl luaseră în braţe spre a-l salva de la moarte. Cu aceste rânduri triste, te sărut cu drag, Sandra.[1]” Despre sfârşitul lui Mircea Vulcănescu există şi relatarea unui martor ocular, Nicolae Crăcea: În spatele bucătăriei de la închisoarea de la Aiud era o baie cu duşuri pe care aproape orice deţinut o ştia. Lângă baie era o cameră dotată cu un pat de şipci. Deasupra patului era o grindă pe care se fixa o pereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau. Eram dezbrăcat în pielea goală şi legat cu cătusele de mâini. Cu picioarele stăteam pe patul de şipci, în poziţie  verticală. Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură era o femeie. Avea o biciuşcă specială din oţel, lucrată frumos, artistic (…). Loviturile erau aplicate de sus în jos. Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi-am pierdut cunoştinţa înainte de a se termina întreg tipicul torturii (…) Pentru tortură erau scoşi doi-trei oameni din camere diferite. În timp ce unul era torturat, ceilalţi aşteptau cu groază să le vină rândul (…). S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea se terminase şi acum zăceam aruncat într-un colţ, pe jos. La rând era el. După ce l-au torturat, pentru a nu ştiu câta oară, prin bătaia pe tot corpul a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul îi bălăngănea în dreapta şi-n stânga, ca o  minge legată cu sfoară trasă de un copil zglobiu. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez… Îmbăindu-l cu apă rece, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul[2]. Ştefan Fay: Au rămas de la Mircea Vulcănescu patru vorbe cu valoare de testament. I-a fost dată să zacă la “neagra”, cu spatele întins ceasuri întregi pe ciment ud. Ieşind din groapa aceea dantescă, el a ştiut, prin toată febra care îi cutremura trupul, că pentru el sosise sfârşitul. A cerut câtorva deţinuţi de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să  doarmă. Voia să moară treaz. Era obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi Moartea în faţă, aşa cum privise drept în faţă toate binecuvântările şi blestemele vieţii. Şi a spus atunci acele patru cuvinte: - SĂ NU NE RĂZBUNAŢI! Poate că cei care-l vegheau şi au auzit întâi aceste vorbe au murit în închisoare, după el. Vorbele însă au trecut de la om la om, au circulat între deţinuţi, au ieşit în lume, au colindat ţara, au ajuns în străinătate, au fost consemnate de prieteni – Noica, Eliade, Cioran. Cine le-a auzit întâi nu se mai ştie. Dar ele au rămas şi-n ele prindem ecoul blând al Gheţemanilor[3]. ***  Evocări
Margarita – Ioana Vulcanescu: Nu se putea să nu-l iubeştiNu se putea să nu-l iubeşti. Adâncimea privirii, lumina surâsului, bunătatea fără margini, şi puterea. Când îl vedeai, răsărind deodată în clipa cea mai grea, ştiai că erai salvat. Credeai că a întârziat, ori că ceva l-a reţinut, ori că a uitat…? – şi deodată îl vedeai, era acolo, tocmai când trebuia, unde trebuia – ca prin farmec, nodurile se dezlegau, piedicile se dădeau în lături, totul era neted şi limpede (…). Aşa l-am cunoscut noi, aşa l-au cunoscut fetele noastre: purtător şi aducător de bucurie, de uşurare, de împăcare, niciodată de gâlceavă, de supărare. Viaţa noastră curgea ca o apă liniştită, oglindind cerul – dimineţile erau deschideri spre bucurii noi; spre fericire. Şi totuşi, o teamă ascunsă, tainică, de care niciodată n-am scăpat: ca odată, fericirea asta prea mare să nu se năruie (…)[4]. 
Emil Cioran: Din el izvorau o putere şi o lumină… era străin de mândrie şi nu a fost nicio clipă ademenit de glorie
Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumitale, cu atât îmi apare că şi el era o excepţie ameţitoare, că tot aşa şi el trebuie să fi înlăturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate să pară o nebunie să afirmi despre un spirit cu adevărat universal că nu gustase din fructul blestemat. Totuşi, aşa trebuie să fie – căci ştiinţa lui prodigioasă era îmbinată cu o aşa mare curăţie, încât nu am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu se arăta în el, în el care era atât de bine legat în trup şi în care se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt ieşit dintr-o icoană. De ar fi vorbit despre finanţe sau despre teologie, din el izvorau o putere şi o lumină pe care nu îmi este dat a le defini. Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfânt, dar era, într-un fel. Gândeşte-te că el, înconjurat de autori, nu a năzuit niciodată să fie unul, că voinţa de a avea un nume îi părea de neconceput, că în nicio clipă nu a fost ademenit de glorie, această ispită a omului căzut şi care roade pe toţi muritorii, afară de câţiva izolaţi care au regăsit la extremităţile spiritului. Nu cred că va fi fost vreodată nici măcar de departe atins de ideea nesănătoasă de a fi un “neînţeles”. Nu râvnea la nimeni şi nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseşi de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie, era. Într-o zi când, într-un acces de furie împotriva a ceea ce numeam eu pe atunci “neantul nostru natal”, îi spuneam că noi nu fuseserăm în stare să dăm lumii nici măcar un sfânt, îmi răspunsese cu blândeţea lui obişnuită care, de data aceea, lăsa să străbată o oarecare vehemenţă:  “Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei ei, de atâtea metanii ce făcuse. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută“. (…)
Şi pentru că era atât de străin de această mândrie de proastă calitate, veţi înţelege uşor de ce nu l-am văzut niciodată nici amar, nici crispat. Cum el trăia integral fiecare clipă, orice lucru despre care vorbea devenea un univers. Extraordinara lui vitalitate transfigura şi problemele, şi peisajele (…). Nu pot să mi-l închipui pe tatăl dumitale pradă deznădejdii. Dar, pe de altă parte, mi-e greu să îmi închipui că nu i-a cunoscut chinurile. El, atât de deschis, atât de pregătit să înţeleagă totul, nu era totuşi nimerit, prin firea lui, să conceapă Iadul, şi încă mai puţin să coboare în el. Ceea ce ţin să-ţi spun e că, dintre toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat, niciunul nu mi-a lăsat, ca tatăl tău, o amintire atât de fortifiantă: ajunge să îmi amintesc de imaginea lui, de o răscolitoare limpezime, pentru ca deodată să găsesc un rost nebuniei de a fi şi să mă împac cu lumea de aici [5]. 
Mircea Eliade: Un biruitor al morţii…Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea – şi-ţi explica – de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă. Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reductionist” — un freudian, bunăoară, sau un marxist —, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite. (…) (…) Erau câţiva care se întrebau cât de adevărată era această încredere în Viaţă şi cât de reală putea fi, la un savant genial ca el, o credinţă atât de „ţărănească”. Se întrebau asta, pentru că, îşi spuneau, Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni şi  admiratori, nu fusese încercat de nici o tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, şi pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din Bucureşti). Dar era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale Vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu. Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică,  familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi [6]!”… 
Constantin Noica: Avea ceva de Noe în elÎn primele rânduri când l-am reîntâlnit, am fost surprins să văd că nu şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram. Era ca şi cum ar fi avut nevoie de solicitarea noastră. În realitate, nu reprezentam o solicitare pentru el, ci eram un pretext. Avea nevoie de alţii. Am simţit-o ca o slăbiciune a sa, şi poate că aşa era. Trebuia să scoată la lumină, din zăcămintele fiinţei sale, tot ce era îngropat acolo. Nu ştia nici el care-i gândul de dindărătul lui, cu atâtea lucruri învăţate, altele doar presimţite, altele născocite pe loc. Avea ceva din ceea ce spunea Guicciardini despre Savonarola: când vorbea filosofie, părea că se naşte din el. Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el. Poate că vroia şi el, cultivându-ne spre uimirea noastră, să ştie ce ştia. Dar teribil de mult îi plăcuse o vorbă a lui Nae Ionescu la examenul său. Profesorul îi dăduse bilă albă fără să-l asculte. Mircea insistase: - Vreau să mă ascultaţi. – Dar de ce să te ascult?, îl întrebase profesorul. - Ca să văd ce ştiu, răspunsese Mircea. - Tocmai de aia nu te ascult, ca să nu-ti închipui că ştii ceva, replicase Nae. (…)  Era chiar ceva uluitor şi dezarmant pentru fiecare dintre noi: ştia mai bine decât noi, uneori, ceea ce credeam că putem socoti problema noastră. Când Sănduc Dragomir i-a dat o pagină în legătură cu problema „oglindirii”, Mircea i-a răspuns a doua zi cu cinci pagini în care învăluia problema în toate felurile. Când Gusti i-a cerut să scrie despre el în anuarul „Arhiva [pentru ştiinţa şi reforma] socială”, a scris un studiu, Sistemul domnului Gusti, care l-a făcut pe acesta, pare-se, să exclame candid în faţa altora: „Am sistem! Am sistem!”. Despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme (mă tem că manuscrisul s-a pierdut), despre care, în clipa când ne-a citit-o, mi-am spus că l-ar fi mirat şi poate pus în ordine pe Nae însuşi, dacă se mai putea reface din incredibila lui descumpănire. Iar despre mine însumi, când mi-am făcut casa de la Andronache, a spus: „Dinu şi-a adunat prietenii să construiască împreună o casă”, adică exact ceea ce, nemărturisit, visasem.
Cita câteodată vorba aceluiaşi Nae: „Ne plăcea să vedem om căzând”. Dar lui însuşi îi plăcea, dimpotrivă, să vadă oameni şi situaţii închegându-se. Era cel mai extraordinar autor de proiecte. (Despre proiectul economic pentru Estul Europei trimis Preşedintelui Masaryk al Cehoslovaciei, acesta avea să scrie Elenei Văcărescu: „Il a des traits de genie”.) Putea la fel de bine să facă un proiect de grădină, de Stat, de joc, de Institut sau de ofensiva militară (a scris şi un studiu excelent despre războiul din 1916). Dar pentru că nici oamenii mari, nici cei mici nu aveau consistenţă, cum n-aveau situaţiile din jurul său, le-o dădea el, oricăreia. Îi plăcea tot şi se bucura de toate, pentru că era în situaţia de-a investi cu sens totul. Nu se plăteşte o atât de bună întâlnire cu lumea? Nimeni nu s-a bucurat ca el de „Criterion“, gruparea sortită să dureze numai doi ani, a generaţiei tinere. Tot ce se făcea acolo era lucrul făcut, plus Mircea Vulcănescu. Comentariul său, în orele de cafenea, după întâlniri şi conferinţe, era de fiecare dată mai interesant decât ce se făcuse. În fapt, era ca un nou simpozion ţinut de Mircea singur, cu vocile sale mai multe, suprapuse ca pe registrele unei orgi. Dar, deşi putea fi el însuşi un simpozion, nu se grăbea să ia parte activă la toate şi nici măcar nu se prefera. La un simpozion despre Husserl a avut modestia să citească el filele lui Ionel Gherea, care era prea timid spre a apărea în faţa publicului. Dar le-a citit atât de bine, nuanţând cu atâta meşteşug gândurile rafinate ale autorului, încât a entuziasmat sala, ceea ce cu siguranţă Gherea nu ar fi reuşit. Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării, el a fost cel dintâi care să-l îmbrăţişeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului ardelean de 21 de ani, care-şi târa existenţa prin cămine studenţeşti şi încerca să zgâlţâie din temelii lumea bunului Dumnezeu. De altfel, tot Cioran era cel mai bun partener de discuţii prin cafenele. Pe Eugen Ionescu, care era pe punctul să nu capete premiul scriitorilor tineri, deoarece „les bien pensants” se opuneau, el l-a susţinut şi explicat atât de bine printr-un memoriu (care s-a păstrat), încât a trebuit să fie premiat [Ceea ce nu l-a impiedicat pe marele dramaturg al absurdului sa-l trateze cu o nerecunostinta aproape grobiana, n.n.]. Era inima şi temeiul în grupul ce-şi spunea „generaţia tânără”, deşi se manifesta în public cel mai puţin. Dacă Mircea Eliade era socotit „şeful” generaţiei (dinainte de abdicarea ei de la pură cultură şi pierderea în dezbinarea politică), Mircea Vulcănescu era cel care o legitima în adânc, aşa cum a făcut-o în conferinţa despre generaţia tânără, ţinută ca purtător de cuvânt al ei împreună cu Mihail Manoilescu, omul politic matur şi doritor poate s-o anexeze politic. Când, puţin după aceea, Paul Morand a vizitat Bucureştii, despre care a şi scris o carte, tânărul care avea să-i facă o impresie deosebită, cum o scrie în cartea sa, era tocmai el. Cu toţii l-am fi ales pe el să ne reprezinte nu numai în faţa generaţiilor vechi sau a străinilor, dar şi în faţa oricărei instanţe şi a Marelui Străin.  Gândindu-mă că l-aş alege pe Goethe să ne reprezinte, ca un Noe al timpurilor mai noi, înaintea bunului Dumnezeu, avea să-mi treacă prin minte şi chipul lui Mircea Vulcănescu. Avea ceva de Noe în el. Ar fi ştiut să umple cum trebuie o arcă. (…) Până în ceasul când aveam să înţeleg natura excepţională a dezordinii sale, vedeam că trec anii şi el nu intră în ordine pe măsura sa adevărată. Făcea desigur, la Oficiul de Studii al Ministerului Economiei, rapoarte „geniale”, pe care însă mă întreb dacă oamenii le luau în serios măcar cât preşedintele Masaryk; aveam din când în când ecouri de la neobişnuitul seminar de etică pe care-l ţinea, ca modest asistent, pe lângă catedra lui Guşti; ne urmărea şi ne judeca prieteneşte pe toţi (romanele lui Eliade, poeziile lui Dan Botta, traducerile mele filosofice, unde-mi găsea nu numai greşeli, dar şi întorsături „franceze” de vorbire); era o mare prezenţă printre noi, dar undeva şi o dureroasă absenţă, sau mai degrabă o evaziune. Şi totuşi, ce impresionant devenea, asimila, se maturiza în toate, ne-trădând nimic din sărăcirea treptată a celor ce trăiesc din reuşitele timpurii. Cu excepţia creaţiei, totul sporea în fiinţa sa spirituală. Merita să trăieşti ca să fii Eckermann-ul unui om ca acesta. La capătul lui ‘42 când începea să fie limpede totul pe linie istorică, ne-a comunicat că i-au rămas în buget 6 milioane lei disponibili şi că se gândeşte să propună înfiinţarea unui Institut de cercetări filosofice. Era exact ce visasem pentru cultura noastră şi pentru câţiva dintre noi, rebelii „şcolii”. Dar în clipa aceea ne-a apărut drept ceea ce era: un pas de dans. Între timp, istoria se rostogolea mai departe şi el comenta evenimentele cu un ochi rece, de expert al războiului. Spre sfârşitul acestuia ne-a transmis că Ică Antonescu vrea să depună bani în Elveţia pentru a salva vreo 200 de intelectuali tineri. „Eu nu voi pleca”, a adăugat. Cum era să plecăm noi? Şi cum era să plecăm fără el? Dar el avea ceva de făcut în continuare, în timp ce în noi totul începea să fie suspendat. El avea de apărat ce mai putea fi apărat. „Am salvat de la nemţi două vagoane de aur”, mi-a spus într-o zi, când schimbarea nu se produsese încă. Fireşte că pe urmă au luat ruşii cele două vagoane. Dar el îşi făcuse datoria. Câteva luni după aceea, când ştia bine că este ameninţat ca fost şi actual demnitar, a început să ne cheme la Direcţia Datoriei Publice, unde revenise, spre a discuta Hegel. Nu putea fi vorba de discuţie, căci el făcea alergie la tot ce este „fluiditate” hegeliană. Dragomir spunea un lucru pentru hegelianism, el aducea în replică cinci contraargumente. Din nou „teologizam”, şi era admirabil. Dar era perfect lucid în ce priveşte situaţia sa şi a altora, iar într-o zi, după o discuţie, să spunem, cu privire la ierarhiile îngereşti în opoziţie cu dialectica hegeliană, ne-a dus într-o odaie alăturată, a ridicat capacul unui cufăr plin de dosare şi ne-a spus: “aci sunt toate piesele justificative pentru cuvântul meu de apărare în procesul ce mi se va face”.  Avea să-l rostească, şi el există. L-am citit cândva şi am simţit că admirabila apărare pe care, făcându-şi-o sie, o făcea de fapt ţării, în rezistenţa faţă de impactul german, era în gol. O ştia şi el. Cândva îmi povestise despre podul făcut de nemţi spre Siret, într-un punct unde bătrânii locului le spuneau că va fi luat de ape. Nemţii l-au făcut, şi a fost luat de ape. Dar ei credeau că podul lor va ţine, pe când Mircea Vulcănescu nu spera nimic, în clipa aceea. Trebuia făcut un pod, o arcă. Trebuiau făcute bine.
* Am căutat îndelung, după ani, în lăzile rămase la ai săi, pline cum erau de lucrări schiţate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult de la el? Nimic din ce a rămas nu-i dă măsura. Chiar dacă genialitatea lui nu era activă, ci reactivă, cum o simţisem de la început, ar fi trebuit să fie “altceva” acolo în lăzi. Dar mi se pare, acum, că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voinţa de creaţie. N-a fost în ordine. Nimeni nu este în ordine, dar câţiva uită de aceasta – şi creează. El n-a uitat. N-a fost în ordine, ca acei Părinţi ai Bisericii sub magia cărora îl întâlnisem prima dată, singurii gânditori liberi să spună orice şi să vorbească despre scandalul lumii. Vedea cu ei dezordinea inimii, a gândului şi poate, în unele cazuri, a firii înseşi, în numele unei ordini de nedescris şi de nerostit. În acest sens a fost teolog, dincolo de tot ce a putut face în viaţă; dar cuvântările teologului s-au îngropat în inima sa [7]. Va mai recomandam:
- Mircea Vulcanescu – Crestinul in lumea moderna
- Mircea Vulcănescu sau viaţa dată pentru aproapele
- Fericitul Martir Mircea Vulcanescu: TIE TI S-A NASCUT PRUNC!
***
Va impartasim spre auditie cateva inregistrari din arhiva Radio Romania, cuprinse intr-unul din CD-urile din volumul: “Cuvinte pentru fratele ramas departe”, Editura Casa Radio, 2004:
 Vocea lui Mircea Vulcanescu – Londra, 1939 - Margarita Ioana Vulcanescu, sotia Fericitului Martir, in dialog cu Zoltan Rostas – “Viata mea cu Mircea a fost o bucurie neasemanata”
***
- Mariuca Vulcanescu, fiica cea mica a marelui intelectual mucenic: Numai cu gandul la el am putut trai
Mariuca Vulcanescu despre tatal ei, martirul si marele intelectual Mircea Vulcanescu – Numai cu gandul la el am putut trai
 ***
- Sandra (Elisabeta Alexandra) Vulcanescu, fiica mijlocie a lui Mircea Vulcanescu: Am avut norocul nemeritat sa am un tata ca el
Sandra Vulcanescu – Cea mai tulburatoare marturie inregistrata despre Mircea Vulcanescu
 Note:
[1], [3] Stefan Fay, Sokrateion. Marturie despre Mircea Vulcanescu, Ed. Humanitas [2] Albumul Fericiti cei prigoniti, Ed. Bonifaciu [4], [5], [6], [7] Marin Diaconu, Mircea Vulcanescu. Profil Spiritual, Ed. Eminescu 20 Comentarii »
|
 Cu ajutorul lui Dumnezeu vom căuta să prezentăm, în cele ce urmează, câteva aspecte semnificative, credem noi, din viaţa Fericitului Martir Mircea Vulcănescu spre a acorda macar o farama de cinstire si de pomenire pildei muceniciei sale, astazi cand se implinesc 57 de ani de la savarsirea sa. Din pricina multelor noastre neputinţe nu vom putea prezenta, după cum am dori, un material suficient de acoperitor pentru a infatisa asa cum s-ar cuveni intreaga dimensiune a acestui mare si ignorat sfant al inchisorilor si, in acelasi timp, urias intelectual crestin; vom insista doar asupra unor episoade din viaţa sa care sunt, credem noi, reprezentative pentru formarea duhovnicească şi personalitatea lui Mircea Vulcănescu.
A devenit aproape un truism să se pună accentul pe personalitatea devastator de sclipitoare, de genială, a filosofului, sociologului, economistului, eseistului care a fost Mircea Vulcănescu. Şi, într-adevăr, el a strălucit cu putere în toate aceste domenii. Mărturiile contemporanilor concordă în a relata despre nefireasca sa cuprindere şi adâncime a cunoaşterii, care tăia respiraţia celor care se nimereau să fie martorii prelegerilor sale. Avea deschise în faţă perspective mari: carieră universitară, afirmare culturală prin opere, carieră în cadrul administraţiei de stat. Astfel de perspective cântăreau greu în perioada interbelică, perioadă ce a aparţinut unei generaţii de mare frământare şi zbucium în căutarea afirmării sale: generaţia lui Mircea Eliade, a lui Emil Cioran, Constantin Noica, pentru a enumera pe cei mai vestiţi. Şi, într-adevăr, criza acestei generaţii era legată (şi) de căutarea unei afirmări, atât culturale cât şi politice, aproape cu orice preţ, o căutare care căpătase accente de disperare. Şi mulţi dintre ei au găsit ceea ce au căutat: afirmare nu numai pe plan naţional, dacă ne gândim la Eliade şi Cioran. Astfel că, având în vedere potenţialul său şi perspectivele de afirmare, Mircea Vulcănescu ar putea fi considerat, oarecum, un… ratat, lucru observat de Constantin Noica încă înainte de procesul şi întemniţarea sa. Pe Noica, de altfel, îl intriga acel ceva care îl determina pe Vulcănescu să fie atât de delăsător când venea vorba despre opera sa, atât de „risipitor” faţă de potenţialul său pe care refuza să îl investească într-o magnum opus al filosofiei româneşti. El observase că sclipirea lui Vulcănescu este condiţionată de relaţia cu celălalt: „avea nevoie de alţii spre a fi el însuşi”; preocuparea monologală, filosofia de dragul filosofiei i-au fost necunoscute. Relaţia vie cu celălalt, chiar şi în domeniul cunoaşterii de tip cultural sau academic, era ceea ce îl anima şi motiva pentru a se lansa în dezbateri. De asemenea, cunoaşterea sa nu a avut un caracter abstract, căci Vulcănescu a fost un spectator atent şi angajat al timpului său, atent la toate transformările veacului său, pe care le percepea cu un adânc fior de frică proorocească, şi angajat în cuvânt pentru a apăra adevărul. Era de neînţeles pentru ceilalţi şi implicarea sa în funcţiile administrative pe care le-a avut, implicare căreia i se dedicase serios, deoarece Vulcănescu făcea din aceste funcţii o vocaţie creştină: slujirea aproapelui, fiind un iubitor al neamului la modul cel mai concret posibil. Şi tot de neînţeles a fost şi martiriul său: punându-şi propria sa viaţă pentru a salva viaţa altuia, unui necunoscut tânăr care, după eliberare, a îndeplinit funcţia modestă de laborant. Dar aceasta este, de fapt, taina lui Mircea Vulcănescu, ceea ce îl deosebeşte atât de mult de generaţia sa: împlinirea vocaţiei de a sluji aproapelui, întru smerenie, până la martiraj. Nu slujirea unui ideal frumos, dar găunos de abstract, nici pentru „marile valori ale culturii”, şi nu pentru un „neam românesc” ideologizat, ci faţă de un neam pe care l-a iubit tocmai pentru ceea ce cunoştea concret din el, alegând slujirea unui aproape real, viu, adevărat, în carne şi oase. *** 
Durerile convertiriiMircea Vulcănescu a fost un tânăr bogat, mai ales în cele spirituale, pe care chemarea Mântuitorului l-a cercetat dureros de timpuriu, ducându-l, astfel, la descoperirea comorii celei nepreţuite a credinţei celei adevărate şi făcându-l să se înstrăineze, lăuntric, de toate lucrurile pământeşti. Suferinţa profundă prin care a trecut capătă şi ea un aspect singular faţă de generaţia sa, ce găsea un motiv de suferinţă deoarece nu reuşea să se afirme pe plan social, având un mal a l’aise profund şi tulburător care pregătea terenul pentru o angajare nesăbuită în forme extreme de revoltă. Fire deschisă şi veselă, spirit optimist, dar şi lipsit de ambiţii deşarte, Mircea Vulcănescu nu era străbătut de mari frământări de ordin sufletesc. Un eveniment i-a schimbat însă, zguduindu-l, lăuntrul său. Fiind în excursie la Mănăstirea Pasărea, împreună cu şapte prieteni a pornit la o traversare a lacului cu barca. La un gest neatent al unuia din ei, barca s-a răsturnat. Dintre toţi, doar Mircea Vulcănescu ştia să înoate. Cu mari eforturi reuşeşte să salveze patru dintre ei, însă nu mai poate salva şi viaţa a doi prieteni. Tragedia l-a marcat profund, neputinţa în faţa morţii aproapelui său făcându-l să cadă într-o adâncă deznădejde. Martore stau şi unele însemnări din acea perioadă: Cum m-am schimbat! Mai sunt tot eu, acelaşi de altădată: veselul, zgomotosul, plinul de viaţă de altădată? Nu. Forfoteala şi agitaţia mea, prietenii mei buni au băgat demult de seamă – nu-s decât spasmul unei secătuiri şi neputinţi sufleteşti desăvârşite… Nu. Nu mai pot râde! Când râd, simt că mă mărginesc. Nu văd. Nu înţeleg durerea (…). O durere fără margini, metafizică şi, ca atare, fără leac mi-a pătruns înăuntru, pe sub suflet, mi-a ruinat şi dragostea, şi credinţa, şi nădejdea. Şi mi-atârnă personalitatea ca o zdreanţă pironită cu un cui de-o bârnă (…). Să fiu vesel? Să fiu simplu? Da. Idealuri scumpe pe care nu le poţi atinge, pentru că în sufletul meu s-a rupt ceva. S-a rupt ceva în faţa morţii: Am trăit sentimentul radical al neputinţei metafizice a mântuirei prin puterile proprii. Şi alte puteri n-am văzut nicăieri (…). Pentru că suferi, va trebui să te apropii de suferinţa altora. Să-i mângâi. Să-i înţelegi. Va trebui să iei sarcinile altora. Va trebui să îţi faci datoria. Va trebui să dai altora gustul vieţii[1]. Este aici un simţământ acut al unei suferinţe ce nu poate fi vindecată cu nimic din cele ce ţin de acest pământ, o suferinţă în faţa căreia cunoştinţele, talentele, perspectivele, pălesc, vădindu-şi deşertăciunea lor şi goliciunea în faţa morţii. „Neputinţa metafizică de a se mântui prin puterile proprii” l-a marcat pentru tot restul vieţii. De acum înainte, odată ridicat, prin descoperirea credinţei, din prăpastia deznădejdii, Mircea Vulcănescu va repeta mereu că nu există mântuire prin faptă, nici mântuire prin cultură, şi nici mântuire prin politică, ci doar mântuirea prin harul lui Hristos şi prin suferinţa jertfei. Pe lângă întâlnirea pedagogică cu suferinţa, întâlnirea cu profesorul Nae Ionescu a reprezentat un alt punct de cotitură pentru Mircea Vulcănescu. Deşi participant de frunte în cadrul ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), Mircea, ca toţi colegii săi, nu are deloc o conştiinţă dogmatică. Or, Nae Ionescu venea, ceea ce în epocă scandaliza, cu o perspectivă total nouă asupra vremurilor contemporane – perspectiva patristică, a predaniei, a antropologiei creştin-ortodoxe:  Mircea Vulcanescu in ASCR Noi, aseceriştii, descoperisem, împreună, de capul nostru, chemarea „creştinismului social” din cărţile lui Rauschenbusch şi ale lui Fosdik şi aşteptam mântuirea în veac, prin realizarea Evangheliei, în suflete şi în societate imediat, într-o generaţie, într-un fel de exaltare generoasă, în care valorile religioase se amestecau cu o întreagă floră de sentimente mai puţin pure şi mai puţin religioase, de natura cărora nu ne dam însă bine seama. Era în noi… un fel de bucurie de mânji scăpaţi, care e a tuturor studenţilor ajunşi să facă de capul lor, după aspra disciplină a liceului, experienţa unei comunităţi libere, tinere şi prieteneşti, cum ni se părea că nu se mai află aiurea. Nae Ionescu spunea apăsat oricui voia să îl audă – şi ne viza pe noi de-a dreptul, prin unele articole scrise, sub pseudonim, în Ideea Europeană –  Nae Ionescu că una e creştinismul cu rosturile lui cereşti şi pământeşti, şi alta promiscuitatea intelectuală, şi tot acel vage a l’ame care se dă drept creştinism în unele cercuri ale tineretului nostru. El înfăţişa pe atunci un creştinism aspru, asocial, orientat în întregime spre viaţa de dincolo, în care împărăţia lui Dumnezeu se realiza abia la sfârşitul lumii, printr-un fel de catastrofă eshatologică a cosmosului întreg. Metodelor noastre de liberă alegere şi interpretare a textelor le opunea metoda rigidă a disciplinei bisericeşti: spiritul tradiţiei sfinte, opusul duhului „evanghelizării” sub libera inspiraţie – de origine protestantă – a unui pretins duh sfânt! Meditaţiilor noastre laice le opunea viaţa liturgică şi participarea la viaţa de har a Bisericii. Şi, în sfârşit, last but not least, exaltărilor noastre pentru valorile sociale ale „Predicii de pe munte” Nae Ionescu le opunea un creştinism asocial şi exclusiv teocentric, a cărui singură maximă era iubirea de Dumnezeu… Nu i-am pătruns – în ceea ce mă priveşte pe mine personal – gândul decât un an mai târziu când, atins, în plin joc, de aripa cruntă a morţii – am dat pentru prima oară de pragul de sus al existenţei… Şi dacă influenţa lui n-a fost izvorul de-nceput al renaşterii noastre religioase, această influenţă a fost totuşi puterea hotărâtoare care a ajutat „apele tulburate” să se întoarcă iar în vad şi să descoperim ceea ce Lucian Blaga ar numi „matca stilistică” a experienţei noastre religioase. Matca aceasta era Biserica… În vremea asta, în care noi redescopeream, nu fără oarecare orgoliu, pe cont propriu, şi nu fără ocolişuri şi rătăciri, între pesimismul eroic şi un fel de metafizică idealistă a valorilor, un creştinism care ni se părea autentic pentru că nu era învăţat, Nae Ionescu stătea deci înaintea noastră, gata, mărturisind un creştinism intransigent, de totdeauna, un creştinism călugăresc, tare pe poziţiile lui radicale şi realiste, nutrit din seva autentică a tradiţiei părinţilor, şi ne judeca probabil cu oarecare interes, de vreme ce se ocupa de noi mereu; dar aspru, de vreme ce ne dojenea mereu polemic [2]. ***
Crizele unei tinere generaţiiCum scriam mai sus, vremurile în care s-a format Mircea Vulcănescu au fost vremuri de criză aproape perpetuă – marcate profund de primul război mondial, de problemele sociale şi politice mari ale unei Românii întregite, apoi de criza economică şi de avansul tot mai agresiv al spiritului totalitar. Păstrarea lucidităţii, într-un timp în care toţi cădeau pradă iluziilor dintre cele mai diverse, se manifestă de timpuriu prin analizele pe care Vulcănescu le face asupra stării de spirit a generaţiei sale: Nici dictatura de clasă, nici naţionalismul integral nu ne pot fi nouă semne ale absolutului de care avem nevoie. Dar nici relativismul de altădată nu mai este cu putinţă pentru oameni care, neavând timpul să se plictisească, vor răspunsuri la întrebările cele mai grave ale existenţei. Privaţi de sucul blând al continuităţii, crescuţi în tensiune şi în indisciplină, cam după cum a dat bunul Dumnezeu…, cu toţii ne recunoaştem în acelaşi semn: alternativa, dubiul, în semnul tragic şi actual de a fi o generaţie care încearcă, între relativismul drag şi absolutismul aspru, IEŞIREA CU ORICE PREŢ din îndoială... Când se vorbeşte mereu despre criză economică şi de şomaj al tinerei generaţii, se uită că nu e vorba numai de o lipsă de mijloace, ci de o lipsă de scop la acest tânăr declasat, smuls cu ajutorul pompelor de cărămidă roşie din mediul lui spiritual, dezrădăcinat, dezaxat, rupt de credinţa părinţilor lui şi din privegherea dragostei acestora şi aruncat pe drumuri, în nădejdea unei îmbunătăţiri iluzorii a stării lui materiale, ajuns să îşi dispreţuiască părinţii, să se ruşineze de ei, fără a izbuti însă să se integreze, în schimb, altundeva, plutind fără rost, lucid de goliciunea lui spirituală, în atmosfera cafenelelor, vânător al unei ratări sigure şi fără leac! [3] Consecinţele acestei “stări de lipsă de har, de cădere copleşitoare”, sunt două atitudini: “activismul prin disperare şi istorismul prin resemnare“: Activismul prin disperare este atitudinea pe care o iau cei mai sănătoşi dintre tineri. Sănătoşi biologic, nu moral!… Setoşi de absolut, aceştia nu aspiră decât la faptă. La faptă, indiferent de sensul ei. Ei se aruncă, fără să ştie clar în ce scop, în braţele unei credinţe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, şi unui şef căruia i se supun orbeşte. Adoptă o disciplină militară. Aici, îşi găsesc un prim fel de absolut: sprijinul turmei. Acest fanatism îi face uneori îndârjiţi, alteori le răpeşte discernământul. Şi câteodată omenia. Dar parcă se poate cere “omenie” unor deznădăjduiţi? Îi vezi, în acest hal, încercând să creadă în Dumnezeu, silindu-se să se supună unei reguli. Nu pentru că cred în ea. Ci pentru că vor să creadă. Pentru că le trebuie să creadă… Programul unui astfel de activism (prin care Mircea Vulcănescu înţelegea atât extrema dreaptă cât şi cea de stânga – n.n.)? Doamne, asta nu are nicio importanţă! Nu înţelegeţi că lupta care se dă aici nu are un caracter politic, ci e lupta pentru cucerirea unei anume stări lăuntrice?… O încercare de “salvare”, evident, dar care poate duce şi la amare amăgiri, rătăciri şi deziluzii. Căci voinţa, fără lumina judecăţii, nu e o cale mântuitoare, nici pe pământ!… De aceea, primejdia amăgirii cu iluzii şi a risipirii zadarnice, dar mai ales primejdia de a sluji de unealtă, de a fi folosit fără să-şi dea seama de cei abili şi interesaţi pasc acest activism disperat, care mimează candid o dogmatică intransigenţă[4]… Cealaltă cale a tinerei generatii era, dupa Vulcanescu, cea a “istorismului prin resemnare”, adica o incercare de a intelege lumea din jur si de a te “ancora acolo unde ceva a ramas intreg”: Dar unde trebuie căutat acest întreg? (…) Pentru noi, răspunsul e clar: acolo unde tulburarea apelor nu a năpădit cu totul sufletul românesc. Acolo unde mai trăieşte un stil de viaţă românească integrată, organică, o comunitate spirituală, o viaţă de obşte, de sobor. Acolo unde mai întâlneşti oameni care nu vor să se lepede de ei. Acolo unde semenul e pentru semen un sprijin, nu rival. Acolo unde mai trăieşte omenia [5]. Din păcate, prea puţini au avut urechi să audă cuvântul lui Mircea Vulcănescu referitor la întoarcerea la “firul tradiţiei rupte“. Iar tăvălugul comunist, urmat de cel globalizant, nu au făcut decât să dizolve acele forme de viaţă autohtonă tradiţională care pe timpul lui Vulcănescu existau încă… Astfel de atitudini de tip conservator sunt reluate, mai târziu, într-o conferinţă asupra menirii şcolii şi a educaţiei ce ar trebui să fie făcută copiilor: V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi. Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales streinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor streinii, când voiau să le ocupe (…) Alţii, mai nou, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă – fericirea (…). Acum, să ne înţelegem: fericirea este un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi. Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea aceasta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maxim de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei care… îi evită robia lăuntrică. Ştiu că o ideologie cu care suntem acum în luptă (cea sovietică – n.n.) şi care nu e fără influenţe piezişe asupra sistemului nostru de educaţie ar voi să asigure – prin şcoală – omului fericirea de aici… Totul trebuie organizat pentru aici. Aceia care au trecut Nistrul au rămas înfioraţi de… lipsa omului lăuntric, pe care scriitori contemporani o semnalau încă de mult în formule extreme ale civilizaţiei americane… Iar înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american nu este numai efectul unei trecătoare frăţii de arme, ci vedenia adâncă a unei idei de om golită de întreaga ei umanitate şi prefăcută în robot… Educaţia nu poate fi întemeiată pe o asemenea fugă din faţa durerii, ci, dimpotrivă, pe asumarea hotărâtă şi conştientă a condiţiunii noastre de oameni [6]. În critica adresată noilor mode de educaţie intră şi feminismul, promovat tot de sistemele educaţionale americane şi sovietice: Cu toate că acest tip de viaţă feminină este înfăţişat ca o dezrobire a femeii de sclavia căminului şi-o egalizare a ei cu soarta bărbatului, în fond, nu e vorba decât de supunerea ei la acelaşi gen de robie ca şi bărbatul, de decăderea ei din rolul de stăpână a casei în rolul de roabă a stupului, a uzinei [7]. *** Apărător al dreptei credinţeRomânia interbelică a mai cunoscut o criză, pe lângă cele economice, sociale şi politice. Criza Bisericii, lovită de un modernism tot mai agresiv care repugna lui Mircea Vulcănescu şi celor apropiaţi de Nae Ionescu. Ultimul devenise, deja, adversar personal al Patriarhului Miron, care îl portretizase, drept răzbunare pentru campaniile sale ortodoxe, sub chipul unui demon de pe o frescă de la clădirile patriarhiei… Despre aceasta adversitate şi despre rolul Patriarhului Miron a scris Mircea Vulcănescu următoarele: Patriarhul Miron a fost unul din adversarii principali ai lui Nae  Ionescu. Nepriceperea lui teologală, spiritul lui laicizant, ardelenesc, care îl făcea să preţuiască mai mult doctoratul ce îl avea în filosofie decât misiunea lui ierarhică, spiritul lui lumeţ, necălugăresc, atitudinile lui cezaro-crăieşti şi confuziile care-l duceau amestece puterile şi să ia sub patronajul Bisericii misiuni pământeşti compromise şi compromiţătoare (atât ca regent, cât şi, mai tîrziu, ca prim-ministru) l-au dus deseori în ţinta atacurilor lui Nae Ionescu, care, cu asprimea lui obişnuită, nu a cruţat nici un mijloc de a îl lovi. [Nae Ionescu] socotea mentalitatea cezaro-crăiască, laicizantă şi protestantizantă a şefului Bisericii româneşti ca pe o intruziune a universului şi valorilor epocii moderne, pe care o detesta, în miezul trăirii spirituale a Bisericii, în comunitatea căreia el vedea tocmai lucrul care trebuie să ne mântuie de răul veacului acestuia [8]. Consecinţele concrete ale acestui modernism au fost primirea, de către Sinodul influenţat de Patriarhul Miron, a schimbării calendarului şi intenţia de a schimba până şi data pascaliei! (adică schimbarea de prăznuire a datei Paştilor). Mircea Vulcănescu participă, atunci, la campania Cuvântului, scriind articole de propovăduire a dreptei credinţe şi a predaniei. Astfel, în articolul Infailibilitatea Bisericii şi failibilitatea sinodală, el opune falsei învăţături care spunea că Sinodul este infailibil, adevărul tradiţiei ortodoxe: anume, că numai invariabilitatea învăţăturii, adică însăşi tradiţia, este “singurul criteriu de recunoaştere a ecumenicităţii”. Intenţia schimbării datei Paştilor este descrisă de Vulcănescu ca o “hotărâre schismatică”, fiind, de fapt şi de drept, nulă pentru Biserica lui Hristos, fiind o rătăcire care putea să ajungă până la scoaterea Bisericii noastre din rândul celor dreptcredincioase. Unui arhiereu care căuta să justifice schimbarea pascaliei prin argumente trase de păr, Vulcănescu îi răspunde cu un articol documentat şi ferm, care se încheie cu următorul citat: Noi sfârşim acest răspuns cu citarea capitolului 19, cartea a II-a, din Aşezămintele Apostolice: “Precum însă oaia care nu ascultă de păstorul cel bun este lăsată lupilor spre pieire, tot astfel, cea care ascultă de păstorul cel rău are moartea în faţă, încât o va înghiţi”[9]. Mărturisirea lui Mircea Vulcănescu şi a celor care s-au implicat în controversa teologică a schimbării datei pascaliei nu a rămas în zadar: Biserica Ortodoxă Română a renunţat la schimbarea rînduielii de prăznuire a Paştilor. Cu siguranţă, un apologet atât de ferm al dreptei credinţe nu ar fi primit o înnoire care ar fi lipsit Biserica de har. Vedem astfel o mare dovadă de discernământ duhovnicesc, căci Mircea Vulcănescu rămâne mădular al BOR, chiar dacă nu era de acord cu noul calendar, importantă fiind, atunci, păstrarea rânduielii Paştilor împreună cu Biserica Ortodoxă Universală. ***
Observator atent al timpului săuAm avut deja ocazia să vedem spiritul de observaţie profetic pe care Mircea Vulcănescu îl avea faţă de transformările prin care urma să treacă lumea ce tocmai intrase în al doilea război mondial. Acelaşi acut spirit al observaţiei l-a ajutat să înţeleagă, în calitatea sa de economist, transformările majore prin care trecea întreaga lume în perioada interbelică. Atunci a avut loc Marea Criză din anii ‘30, atât de des invocată astăzi şi folosită drept comparaţie pentru a se recomanda aceleaşi politici (statale) de combatere a ei. Într-un mod care poate fi şocant pentru cel care a fost învăţat să gândească dihotomic lumea ca fiind împărţită între capitalismul american şi lagărul socialist (mai apoi, ţările fost socialiste), Vulcănescu anunţă, încă de atunci, sfârşitul a ceea ce putea fi numit sistemul capitalist, chiar în ţara cea mai reprezentativă a sa – SUA. Aşadar, criza nu era doar un scurt circuit ceva mai grav al sistemului, ci reprezenta o tendinţă de schimbare a acestuia, de evoluţie către o altă structură economică caracterizată prin globalizare, răspândirea creditelor, intervenţia statului în economie. În acelaşi timp, în Rusia se edifica noul experiment politic al economiei planificate şi raţionalizate total iar New Deal făcea din economia SUA economie similară cu cea a experimentului sovietic. Despre aceste experimente Vulcănescu avertizează: Prin străveziul acestor binefăcători ai Apusului şi Răsăritului, se năluceşte umbra marelui Inchizitor al lui Dostoievski [10]. Transformările sistemice anunţau “un nou veac de mijloc”: Că ingeniozitatea minţii omeneşti va putea găsi resurse şi mijloace suficiente pentru a depăşi criza actuală şi a amâna, încă odată deznodământul – e posibil. Lucrul s-a mai văzut. Dar e numai o amânare. Dincolo, aşteaptă, inevitabil, fatal, ziua scandeţei. Aci este punctul de contact… cu evul mediu (Vulcănescu se referă la un ev mediu apusean, marcat de tendinţa catolică de organizare totalitară a societăţii – n.n.). În faptul acesta al întoarcerii la totalitate... Oamenii pot rămâne şi vor rămâne, desigur, încă un timp, cu iluzia că trăiesc în siguranţă şi în libertate în regim capitalist, sub stăpânirea aceloraşi legi “eterne”. După cum îşi închipuie, de pildă, că trăim în regim convertibil, că banul mai are bază de aur, ca înainte, că dificultăţile sunt trecătoare. E numai un mit, şi miturile au o inerţie proprie. Ele obişnuiesc să întârzie în lume agonistic, mult după ce s-au stins împrejurările care le-au dat naştere. Să salutăm, deci, pentru ultima oară, cu oarecare duioşie, acest mit care ne desparte de părinţii noştri. În lumea economică nouă în care ne afundăm, vom avea de rezolvat, desigur, probleme diferite de cele ale înaintaşilor noştri. Va trebui să revizuim noţiunile de la capăt. Şi, mai ales, să vedem clar. Să nu ne lăsăm îmbătaţi de cuvinte, oricât ar fi de ademenitoare [11]. Tendinţa către totalitate o observă venind atât din partea proiectelor totalitare de dreapta sau de stânga, dar şi din partea încercărilor de organizare prin inginerie socială, psihosociologie socială, a comunităţii. De asemenea, pe plan internaţional, îşi dă seama încă din anul 1935 că războiul este inevitabil, urmărind doar cum anume se vor poziţiona principalii artizani ai acestuia. *** 
RăzboiulIntrarea României în război este precedată de marile pierderi teritoriale ale Ardealului de Nord şi Basarabiei. Cum Mircea Vulcănescu fusese concentrat în armată tocmai în zona Maramureşului, a rostit către românii ce fuseseră cedaţi unei puteri străine un cuvânt mişcător prin durerea şi compătimirea care se întrevăd în el: În clipele astea-n care noaptea se lasă peste cetini, în care focurile-ncep să pâlpâie în vatră şi lămpile pe la fereşti - gândul meu se-ndreaptă către tine, frate răzleţit, şi îţi aduce glas de frate. Cobor în întunericul din mine acum şi-ncerc să-ţi desluşesc chipul încremenit – dincolo de viforul durerii – aşa cum te-am lăsat înapoi, urmărind cu ochii-n lacrimi fraţii care te părăseau în noapte, dârz şi hotărât să înfrunţi singur furtuna, adunând în pumnii strânşi obida lacrimilor tale. Poate că vântul îţi va aduce cuvântul meu pe aripa lui grea de mireasma de toamnă. Poate c-ai să-l confunzi cu foşnetul fagilor falnici, ori cu susurul apei din vaduri. Poate că îţi va face semn din clipitul unei stele. Sau poate că nici n-ai să-l desluşeşti de murmurul neliniştii din tine. Oricum ar fi, aş vrea să ştii că mă îndrept spre tine acum. Că gândul meu e acolo, lângă tine, te caută şi se nelinişteşte că nu te poate găsi. Şi nu este un gând însingurat, răzleţ al ceasului de seară, ci este gândul neîncetat al fratelui, al sorei şi poate chiar gândul tău însuţi. Cele mai frumoase rugi nu sunt cele rostite cu glas tare. Ruga văzută a fiecăruia se-nsoţeşte, cohortă nevăzută, cu ruga tainică a lumii. Toţi cei care ne-au fost dragi, ori sunt: părinţi, sfinţi, fraţi, îngeri, arhangheli păşesc alături cu noi, se roagă alături cu noi, ne stau aproape, ne îmbie, ne susţin. Şi alături de ei ne stau: râul şi ramul, muntele şi codrul frate (…). Aşa aş vrea să mă simţi şi pe mine astăzi iar: al tău, dintre ai tăi. Să mă auzi şoptindu-ţi şoapte de nădejde. Şi glasul meu să nu-ţi fíe străin. Şi şoapta lui să ţi se pară c-ai mai auzit-o. Şi după ce eu voi fi tăcut, tu s-o auzi în tine mai departe. Nădejdea e lumina întunerecului din noi. Ea e credinţa celor ce nu văd şi nu aud. O ştii, desigur, mai bine decât mine şi nu ca să te-nvăţ o spun ; ci mai degrabă pentru mine. De când s-au pomenit părinţii părinţilor tăi pe meleagurile pe care stăruieşti astăzi – n-au fost oare ei fiii nădejdii? Şi iată că te paşte astăzi ispita amară a-ndoielii! Te surprind fără să vrei ştergându-ţi lacrima şi întrebându-te, cum se întreabă aleşii: - De ce eu? De ce, dintre atâţia fraţi, am fost tocmai eu sortit durerii? De ce casa mea s-a prădat şi de ce-au fost risipiţi tocmai ai mei? De ce nu se putea să treacă paharul de la mine? (…) Greu lucru e, într-adevăr, să înţelegi durerea care te loveşte, durerea care cade orb asupra celor ce-ţi sunt dragi şi pe care – tocmai pentru că-ţi sunt dragi – îi socoteşti la adăpostul ei! Greu e să crezi că ceea ce simţi că n-ar fi trebuit să ţi se întâmple are rost! Mai ales când, scrutându-ţi adâncul conştiinţei, nu te simţi vinovat de răul care ţi se-ntâmplă (…). De ce atunci s-a iscat împotriva ta prigoană? De ce ţi se spun azi cuvinte de ocară? De ce ai fost despărţit de ai tăi? Întrebările deznădejdii care ispiteau pe Iov se cuibăresc în sufletul tău, frate! Nu-ţi pot risipi eu nedumeririle. Aş minţi. Îndoielile tale sunt încă şi ale mele. Dar ceea ce aş vrea – nu să crezi, pentru că o credinţă cere totdeauna un temei – dar să nădăjduieşti şi să doreşti este ca suferinţa ta să aibă un sens. Un înţeles care poate că nu mi s-a desluşit încă deplin; dar care nu trebuie să poată să nu fie. Dumnezeul care ţine în mâna lui rosturile a toată firea, care face şi desface împărăţiile, ca vieţile şi ca dimineţile, n-ar fi îngăduit desigur risipirea rodului jertfei celor care ne-au unit pentru o vreme – dacă această risipire deolaltă n-ar fi trebuit să ispăşească ceva neispăşit. Dacă dreptatea lui Dumnezeu n-ar fi socotit c-a rămas ceva neplătit, c-a rămas ceva necuvenit, în această unire pretimpurie. Faptul că nu te simţi vinovat de ce se-ntâmplă nu-i de-ajuns. Pentru că, după cum există o solidaritate-n bucurie, o solidaritate-n rugăciune, există şi o solidaritate în păcat şi-n ispăşire. Pentru asta stau şi mă cercetez. Pentru asta mă dobor în adâncul cugetului meu şi-mi aflu, în împrejurările care te fac să suferi astăzi, un prilej de remuşcare. Poate, frate, că nu te-am iubit îndeajuns. Poate că nu ne-am preţuit cum se cuvine. Poate că n-am ştiut a ne cunoaşte. Poate c-am fost superficiali, uşori, sub vremurile mari ale-mplinirii care ne-ar fi cerut altfel. Vom fi luat în deşert lucruri sfinte. Vom fi greşit fără să ne dăm seama. Vom fi adormit ca fecioarele nebune şi ceasul deşteptării ne va fi găsit fără ulei în candele. Nu vom fi băgat de seamă semnele ce ni se făceau în jur, sau glasul celor care – deşteptaţi de dimineaţă – ne vor fi vestit ivirea lor. Şi iată că ceasul meu, ceasul tău, ceasul nostru, pe care neamul l-a aşteptat de un mileniu, ceasul pe care Dumnezeu ni l-a dat să-l împlinim, să-l pecetluim cu pecetia fiinţei noastre, a trecut nesocotit. N-am ştiut să te caut, să-ţi spun cât te-am aşteptat, cât te-am dorit! Iată, îmi vin în minte împrejurările de la început şi cele de mai pe urmă. Vai, câte lucruri am fi putut face pe care nu le-am făcut! Lenea, căutarea fiecăruia de ale sale, nebăgarea îndeajuns de seamă, bucuria lumii ne-au furat cu ale lor. Iată pentru ce suferi tu astăzi, frate. Iată de ce au suferit prin veacuri atâţia din cei mai buni dintre noi, cu a căror suferinţă te înfrăţeşti şi tu astăzi. Căci una aş mai vrea să ştii bine, frate: nu eşti singur în suferinţa ta. Nimeni nu e niciodată răstignit singur, cum nu se roagă nimeni niciodată singur. Crucile se-nfrăţesc totdeauna câte trei. Cuiele care ţi-au străbătut mâinile le-am simţit în oasele noastre. Loviturile care-ţi sfârtecă trupul le-au sfârtecat pe ale noastre. Nu este deosebire. Suntem părtaşii suferinţei tale, cum ai luat asupra ta partea ispăşirii păcatelor noastre (…) [12]. Fiind unul din economiştii cei mai buni ai României, este cooptat ca secretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Antonescu. Acceptă, deşi este foarte conştient de riscurile la care se expune, doar pentru a sluji neamului său. Condiţiile de “alianţă” a României cu Germania erau total defavorabile şi pe plan economic. Mircea Vulcănescu şi-a pus la bătaie toată priceperea pentru a negocia în cele mai mici detalii contractele cu germanii, obţinând condiţii atât de avantajoase pentru România încât delegaţiile puterilor câştigătoare ale războiului considerau cazul românesc – pe plan economic – drept unic. Dar motivaţia pentru care Vulcănescu nu a stat deoparte este mai profundă decât ar părea la prima vedere, având în vedere natura funcţiei sale birocratice. O aflăm expusă chiar de el la procesul în care a fost judecat (ironie amară – tocmai pentru sabotarea economiei naţionale), în momentul în care citează o poezie: Am avut întotdeauna în gând răspunsul lui Socrate către discipolul său, când acesta îi propune să se derobeze, fugind, procesului pe care i-l atentase stăpânirea ateniană: “Sunt zeci de mijloace de a îţi scăpa pielea, dacă eşti dispus să zici şi să faci orice”. Dar asta nu am fost în stare să fac… Motivul acesta, care ne-a făcut pe cei mai mulţi să primim a fi miniştri, împotriva dorinţei noastre şi a înclinărilor noastre sufleteşti, şi să rămânem până la urmă, într-o vreme în care a fi ministru nu aducea nici cinste, nici avantaje materiale, numai din îndemnul pentru a pune umărul pentru alţii, l-a exprimat minunat… Charles Peguy… Acest Charles Peguy, zic, descrie, într-unul din poemele lui – Rugă Fecioarei, pe care l-am tradus în singurătatea celulei din Aiud, temeiul pentru care omul de nădejde (care îşi propune să servească, spre deosebire de politician, care îşi propune să poruncească) se hotărăşte să făptuiască, chiar atunci când alegerea lui are a se face… între două rele, dintre care unul îi poate aduce căinţa; iar celălalt, numai păreri de rău: Când trebui să facem popasul la răscruce, S-alegem de căinţă părerile de rău, Când trebui ca viaţa să-şi afle cursul său, La cheia îndoită a bolţilor pe cruce, Tu singură, Stăpână pe-al tainelor destin, Ştiai că pe-o cărare ne aştepta impasul, Şi cunoşteai pe aceea ce ne-a ales-o pasul, Cum se alege cedrul şi lemnul unui scrin. Şi nu din vrednicie, căci nu aveam putere, Şi nici din datorie, pentru că n-o iubim; Dar aşa cum dulgherii compasu-n mână ţin, Din setea de a ne pune la mijloc, la durere. Pentru ca jalea lumii să o primim în piept, Şi din nevoia cruntă de-a nu te şti ferit, De-a trage unde-i greul, chiar dacă e cumplit, Şi de-a primi şi răul întreg, precum e drept [13]. ***
ProcesulNoii stăpâni ai ţării nu s-au sfiit să îl condamne la opt ani de închisoare grea pe Mircea Vulcănescu, cu scopul implicit de a îl supune unui regim de exterminare şi de a nu mai ieşi viu din temniţă, lucru de care el era perfect conştient. Procesul politic încerca să păstreze, încă, oarece aparenţe, regimul comunist fiind la începutul său, însă parodia a ieşit în evidenţă mai ales în momentul în care Mircea Vulcănescu şi-a ţinut cuvântul de apărare. Ironia face ca, pe când el era în primul arest, să fie contactat de comunişti pentru a îi ajuta cu expertiza sa în negocierile economice pe care aceştia le duceau la Paris, unde aveau loc tratativele de după război… Mărturia lui Ştefan Fay din timpul procesului: Ultima oară l-am văzut pe Mircea în sala Tribunalului de la Bucureşti. Eram cu voi două. Mircea slăbise şi semăna izbitor, ca siluetă, cu studentul care fusese în fotografia de la începutul acestei scrisori. Avea ochii încercănaţi, frumoşi şi blânzi cum nimeni nu îi avea, şi cu aceiaşi voce puţin sufocată şi şoptită, întorcându-se către mine mi-a spus: Ce mai faci, Işa? Şi ne-am sărutat. Am mers câţiva paşi lângă dânsul, mă ţinea de mână. Ca tatăl meu în copilăria mea dispărută de mult. V-am spus. Când l-am cunoscut eu, nu la cinci ani ai mei, ci la 15 – în adolescenţa pe care mi-a luminat-o ca nimeni altul – sufletul meu a cântat. Când m-am despărţit de el, pe Sala paşilor pierduţi, în Tribunalul de la Bucureşti, sufletul meu a plîns. Şi pentru el plânge şi astăzi [14]. Unii s-au întrebat asupra rostului pe care l-a avut apărarea lui Vulcănescu rostită în cadrul acelui proces politic, cum de altfel l-a caracterizat chiar el. Rostul credem că este mai adânc, şi nu ţine de naivitate, cum s-a spus. Explicaţia o dă însuşi Vulcănescu, în apărarea sa: Domnule Presedinte si Onorata Curte, Ascultind rechizitoriul Procurorului General, ca si actul de acuzare, am avut impresia ciudata ca ma aflu in fata unui caz dostoievskian. Nu, Onorata Curte, in fata acelui judecator de instructie din Crima si pedeapsa, care, prin actiunea lui persuasiva, unita cu mustrarea de cuget care lucreaza dinauntru pe acuzat, ajunge sa-i smulga pina la sfirsit marturisirea crimei savirsite, ci in fata acelui caz straniu din Fratii Karamazov, in care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispasire, pacatele fratelui sau. (…) Ascultind aceasta incriminare, nu mi-am putut stapini un amestec de mindrie si de ciuda, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care sa i se poata face decit de a fi pus sa plateasca pentru semenul sau; dar si de ciuda, pentru ca acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarima, in lumea vazuta a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptati pe care sinteti pusi s-o aparati si fara de care nu e posibila convietuirea paminteasca [15]. Mircea Vulcănescu sesizase natura profund ticăloasă şi mincinoasă a regimului comunist şi se neliniştea pentru urmările pe care aceasta o va avea asupra celorlalti. Nu atât pentru el, aşadar, a făcut apărarea, ci pentru a da mărturia cea de pe urmă a adevărului, pentru a mai salva, dacă altceva nu mai putea fi salvat, măcar adevărul faptelor. Si, intr-un efort marturisitor, pentru a arata ca ultimul cuvant apartine, in ciuda trecatoarei victorii a fortelor minciunii, adevarului. În al doilea proces el reia observaţiile legate de vidarea actului de justiţie de sens şi, mai mult, de vidarea cuvintelor de sensul lor adevărat, tactică specifică totalitarismului şi… postmodernismului: Este o greşeală să se creadă că vorbele pot suporta orice. Că înţelesul lor se poate întinde în toate sensurile, fără ca lucrul să aibă consecinţe! (…) Este o eroare, care se poate strecura în mintea cuiva, când priveşte lucrurile dintr-o perspectivă îngustă: hic et nunc, dar care se risipeşte de îndată ce ne gândim la consecinţele vorbelor pe care le rostim. Pentru că înţelesurile cuvintelor reprezintă hotare pe care mintea nu le pune între lucruri, tocmai pentru a nu se rătăci în judecata şi acţiunea ei, trecând, în chip nelegitim, de la un lucru la altul [16]. În faţa completului de judecată, mărturiseşte nevinovăţia: De aceea, tu, baciule Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cind unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti in sprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o sa le uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar, cind am avut in mina grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cit am fost subsecretar de stat, si pe care te-am cercetat in gind, intotdeauna – cind am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare – cu intrebarea: “Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sint sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau “despartiti – vorba istoricului grec – de munti si de frica reciproca”, nu a putut sa inteleaga… Si, de aceea, tie, baciule, iti dau astazi, aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala. Am zis! [17] Şi, iarăşi, când a avut loc al doilea proces: Alţii, decât Onorata Curte, aplicându-mi, cu sau fără drept, regimul de exterminare la care am mai fost supus, vor preface, mai curând sau mai târziu, pedeapsa Onoratei Curţi într-o pedeapsă mai aspră, potrivit unor intenţii rămase pentru mine de neînţeles. Nu pentru asta mă plâng! (…) Un lucru am însă dreptul să pretind Onoratei Curţi, atunci când, chemându-mă în faţa ei, am înţeles să răspund: De faţă! Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr! (…) Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să aflu, în activitatea mea publică, unul de care m-aş putea căi. N-am găsit! În asemenea condiţii, Onorata Curte poate să hotărască, în privinţa mea, orice! Un singur lucru o pot asigura de pe acum, când încă am integritatea mea corporală şi a facultăţilor mele sufleteşti: că până în ultimul meu ceas o să dorm bine! Onorată Curte, Termin, rugându-vă să mă iertaţi că am abuzat de timpul Domniilor voastre şi că am spus lucrurilor pe nume. Dar eu cred în Adevăr şi ştiu că nu este putere în lume mai mare decât Adevărul! (…) Am zis!! [18] După ce procesul s-a încheiat, a trimis un mic bilet soţiei sale: Draga mea, începutul a fost greu. Ca la judecata dintâi, când te înfăţişezi gol înaintea lui Dumnezeu între îngeri şi draci. A mai fost pe urmă un ceas greu. Prima seară de celulă. M-am temut de singurătate. Nu ştiam cum se practică aici. Nici că seamănă cu practica mea dintotdeauna. Dar seara întâi a trecut uşor. Zgomotele ritmice ale sălii şi freamătul vântului mi-au creat o stare de exaltare euforică. Păream pierdut în fundul lumii şi purtat pe o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci gândind ce trist trebuie să fi fost Ghetsimani sau Golgota, de vreme ce eu nu eram trist. Apoi, singurătatea de aici s-a vădit mai puţin perfectă. Ca şi liniştea veşnic susţinută de un ritm ca de joc… Am rămas, în sfârşit, cu mine însumi. Mi-am retrăit viaţa, ceas de ceas. Am descoperit că tinereţea mea împlineşte un sfert de secol! Am stat de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simţit tulburător de lucid: dar înspăimântător de liber [19]… ***
ÎnchisoareaAflăm mărturii despre prima perioadă a arestului din cartea lui Ştefan Fay, fiu “adoptiv” al lui Mircea Vulcănescu. El citează dintr-un jurnal ţinut de Mircea Vulcanescu în acea perioadă şi la începutul arestului, când încă mai era posibil acest lucru: Tatăl vostru – poate fără să o arate – trăia zile grele, apăsat de griji pentru voi, ştiind că în urma lui voi toţi rămâneţi pe drumuri, căci legea care înfiinţase Tribunalul Poporului prevedea confiscarea averii şi pentru copii şi soţie, iar un articol din lege prevedea chiar că moartea învinuitului nu-i scutea de pedeapsa confiscării. „Azi am cheltuit ultimul ban. Dacă mi se întâmplă ceva, cu ce vor face ei faţă?”, notase el. Dar un licăr în nori mai dăinuie: „O mână nevăzută stă parcă asupra lor şi îi veghează: Priviţi crinii câmpului!”… Când agenţii se află în casă şi el intră în baie să se radă (deja păzit!), fredonează un motiv din Concertul de vioară de Beethoven pe care îl auzise în ajun la radio… Din notaţii pare nepăsător. Ar vrea să plece din casă cu mâinile goale căci se simte de pe acum „dincolo”. Margarita îl întreabă: „Te aşteptai?” „Desigur!”(…) Între cele mai grave momente Mircea Vulcănescu intercalează, asemenea unor mici motive muzicale, câte o observaţie care aduce zâmbetul pe buze: „Un trandafir a înflorit într-un colţ din curtea închisorii!”… „Închisoarea o simţi – scrie el – ca pe un bloc centralizat, ca un sistem rigid de norme… care te jenează asemenea unui guler tare”. „Verific părerea mea despre neadevărul celebrei afirmaţii din versurile lui Dante: Nu e durere mai mare decât să îţi aduce aminte de timpurile fericite, atunci când te afli în mizerie. Nu-i adevărat! E o mare fericire, şi poate cea mai necontrolabilă putere în mizerie, aceea de a avea amintiri.” (…) „O nouă atmosferă se lasă cu seara în închisoare – scrie Mircea. Pe măsură ce colţurile lucrurilor se estompează, nasc înăuntru întrebări despre temeinicia celor aflate peste zi… Fără să ştie de ce, pe măsură ce noaptea înfăşoară lucrurile în jurul lui, i se potoleşte nădejdea. Se simte uitat şi singur între semeni. Se întreabă dacă e vreunul din toţi cei de aici sau din cei de dincolo de gardul de sârmă, care pricepe problema lui… Feţele se umbresc, omul reintră în sine tăcut, şi nedumerirea lui lasă acum să vorbească graiul inimii, care se concretizează-n graiul rugăciunilor se seară. E simplă şi duioasă atmosfera de la ruga de seară. La altarul improvizat în capătul coridorului… se adună tăcuţi, unul câte unul, locuitorii închisorii, de-a valma. E singurul moment în care – la fel cum se întâmplă în biserica noastră ortodoxă – oamenii de tot natul, de toată starea şi de toate grijile – se adună fără deosebire – şi constituie o comunitate. Simţi printre ei pe unii mai senini; pe alţii îi simţi mai grei de păcate. Unii, care au avut nenorocul să aibă ceva pe cuget, vin să se închine aici şi peste zi, singuratici, închişi în mutismul închinării lor. Dar seara, ei nu sunt singuri. Sufletul lor îl simţi deschis ca o floare către ceilalţi… Rugăciunea de seară e simplă. Începe cu Învierea lui Hristos văzând (suntem între Paşti şi Înălţare!) şi sfârşeşte cu întreitul Hristos a înviat… Când ultima notă a cântecului s-a sfârşit, deţinuţii se îndreaptă spre celulele colective, prin sala înaltă şi lungă, boltită sus şi luminată slab, care dobândeşte – fără să vrei – proporţiile unei abside de catedrală. E ceva foarte simplu şi aproape mănăstiresc în toate astea.”[20]  Stefan Fay Din mărturiile lui Ştefan Fay aflăm alte amănunte legate şi de perioada a doua, şi cea mai cruntă, care i-a şi adus sfârşitul lui Mircea Vulcănescu: Închisoarea înseamnă plecare. Cei care s-au întors ştiu că vin de departe, de foarte departe. Din altă lume. Mulţi însă nu s-au mai întors, au plecat pentru totdeauna. Mircea Vulcănescu pornise şi el a pleca – cum avea să-mi scrie Mircea Eliade în ultima lui scrisoare de la Chicago – spre altă galaxie. Lumea de afară rămânea în urmă, ca într-o vagă amintire de vis. Cu trupul zdrobit de lovituri pentru o vorbă de îmbunare în apărarea unui deţinut, spusă unui gardian brutal, doborât de boală, slăbit până la închipuirea unui sfânt hieratic, Mircea Vulcănescu se depărta de viaţă. Este chemat într-o zi la vorbitorul uneia din închisorile prin care fusese purtat. Veniseră soţia şi fiicele lui. „De ce aţi venit?, şopteşte el. Abia reuşisem să mă despart de voi” (…) Iată o faptă – din faptele umile – ale lui Mircea. Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa iar durerile intrau în carnea lui ca făcute de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să îi dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le pe de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecţionat andrelele, sau poate o croşetă? – nu ştiu – poate din aşchii scoase din saltea? Din pervazul unei ferestre? Din căpătâie de sârmă de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frăţescu că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare[21].  Gabriel Balanescu Mărturia lui Gabriel Bălănescu: Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut sdrentăros, care freca cu terebentină scândurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind că detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste : “mergeti la munca”. In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune. Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias (…). Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma – ceea ce îi slabea mult rezistenta. Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi. Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n’a primit nici o medicatie specifica.  Ioan Halmaghi Măruria lui Ioan Halmaghi: … L-am întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M’a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng…  Virgil Maxim Mărturia lui Virgil Maxim: Într-o zi, unul dintre copii care trăgeau cu urechea la uşă, Dinu Iorgulescu, ne făcu semn să tăcem. Se auzeau paşi, înjurături şi lovituri. Larma s-a oprit în faţa celulei. Uşa se deschise şi sub lovituri de cizme şi pumni fură aruncate în cameră trei schelete. - Să mai ţineţi conferinţe şi aici şi vedeţi voi pe dracu!, le-a strigat ameninţător Ivănică, închizând uşa. Ne-am repezit toţi. Copiii i-au luat în primire, ridicându-i pe prici şi acordându-le primul ajutor: comprese cu apă rece, însoţite de murmurul rugăciunii: Şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm... În şoaptă, fiecare era întrebat cine este. Cu un zâmbet trist şi cu un gest care voia să arate nimicnicia vieţii pământeşti, cel întrebat îşi spunea numele: Mircea Vulcănescu, Alexandru Constant şi Ion Nedelescu; un filosof, un profesor, un comandant legionar, şi un mare ziarist, fuseseră scoşi de pe secţia a doua, trimişi la neagra fără mâncare câteva zile, apoi bătuţi cu saci de nisip confecţionaţi din pânză de doc, de grosimea unei bâte, care distrug organele interne, mai ales rinichii, şi aruncaţi în camera 5 bis, anticamera morţii. Vina? Au conferenţiat şi au propagat idei retrograde: cultură, credinţă şi ştiinţă burghezo-legionară, împotriva partidului şi clasei muncitoare. Cât au stat în cameră, vreo săptămână, aproape nu au putut vorbi din cauza slăbiciunii şi a durerilor acute. (…) Mircea Vulcănescu era şi mai slăbit (…) Mircea Vulcănescu şi Constant păreau umbre mişcătoare ale unor turnuri în ruină, din care altădată străjerii sunaseră din goarnă, anunţând sosirea duşmanului. Dar domnul şi cetatea benchetuiau şi dormitau, iar duşmanul prefăcuse totul în ruină.  Ioan Ianolide Ioan Ianolide despre Mircea Vulcănescu: Era un bărbat înalt, frumos, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate… În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei care fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină, de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică (pe vremea când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.). Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava, a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi “bandiţi”… Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească, iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant. - Va urma –  Va mai recomandam:
- Mircea Vulcanescu – Crestinul in lumea moderna
- Mircea Vulcănescu sau viaţa dată pentru aproapele
- Fericitul Martir Mircea Vulcanescu: TIE TI S-A NASCUT PRUNC!
Note: [1] Marin Diaconu, Mircea Vulcanescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu [2] Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas. [3], [4], [5] Mircea Vulcanescu, Tanara generatie. Crize vechi in haine noi. Cine sunt si ce vor tinerii romani?, Ed. Compania [6], [7] Mircea Vulcanescu, De la Nae Ionescu la “Criterion”, Ed. Humanitas [8] Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas [9] Mircea Vulcanescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas [10], [11] Mircea Vulcanescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Ed. Compania [12] Mircea Vulcanescu, Cuvinte pentru fratele ramas departe, Ed. Casa Radio [13], [15], [16], [17], [18] Mircea Vulcanescu, Ultimul cuvant, Ed. Humanintas [14], [20], [21] Stefan Fay, Sokrateion. Marturie despre Mircea Vulcanescu, Ed. Humanitas [19] Marin Diaconu, Mircea Vulcanescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu 10 Comentarii » Nume (necesar) Adresa de mail (nu va fi facuta publica) (necesara) Site Trimite * Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!
|
Da, Doamne gresesc in fiecare clipa, si uit de binefacerile Tale. Uit in clipa in care gresesc, de invataturile Tale, de blandetea Ta, de glasul Tau… Dar glasul Tau ramane in inima mea pentru ca o inima de pacatos mai pastreaza o raza de lumina chiar si atunci cand este cel mai josnic. Numai Tu stii ce simt si cine sunt eu, ce voi face, ce voi gandi, ce voi spune. Tu imi arati cat de slab sunt in fiecare zi, si cad, cad, cad…si cazut fiind in genunchi indraznesc sa-mi ridic mainile spre rugaciune, caci aceea e singurul lucru ce mi-a mai ramas. Dar rugaciunea e grea in inima mea, iar eu ma simt pustiu. Doamne cata rabdare ai cu mine? Atata cata am eu cu mine? Doamne cata iubire ai pentru mine? Atata cat am eu pentru aproapele meu? Dar, Doamne cata iertare ai pentru mine?Atata oare, cat iert si eu aproapelui meu? Cum oare am eu pretentia sa cer sa ma asculti, cand eu judec pe aproapele meu si nu am rabdare ascultandu-l? Cum oare am pretentia sa ma iubesti, cand eu in fiecare clipa iti arat ca nu te iubesc? Cum pot crede ca te iubesc, pe Tine, cand eu sunt in stare sa simt manie, suparare pentru aproapele meu? Cum iti pot cere sa ma asculti in rugaciune, cand eu nu-mi ascult parintii? Da, Doamne eu sunt, si sunt aici tare necajit, si chiar si asa in starea asta eu am nevoie de Tine mai mult ca oricand. Cum voi pune oare inceput bun ? Sa incep de acum? Sa-ti promit? Nu pot…caci firea mea e slaba tare. Da Doamne, am gresit! Si precum voiesti iarta-ma pe mine!
|
 Titlul articolului de faţă exprimă numai o parte din ceea ce vreau să spun. M-am tot gândit câteva minute, la cum să îl numesc şi am ales doar două cuvinte pentru a-l denumi. Însă, în fapt, vreau să spun nu numai despre strălucirea din ochii oamenilor simpli, care vin la slujbele Bisericii, ci şi despre pofta lor de Dumnezeu, despre râvna lor de a atinge elementele palpabile ale sfinţeniei, elementele transfigurate de harul dumnezeiesc, adânc îmbibate de har.
Şi strălucirea şi pofta credinţei după Dumnezeu şi harul Său sunt răbufniri din năuntru, de sub craterul minţii şi al inimii trecut prin multe dureri şi bucurii, prin toate cele ale vieţii noastre. Astăzi am împărtăşit vreo 20-30 de copii şi oameni maturi, am spovedit pe cineva, cu probleme grave şi am văzut, în ochii celor îngenuncheaţi la trecerea cu Cinstitele Daruri, râvna vie, necenzurată, neintelectualizată, pentru a săruta crucea din mâna mea şi de a se atinge de veşmintele preoţilor slujitori. Sunt sentimente cu multă minte sau multă minte, gândire, transmisă concentrat, ca un fluviu. Sunt multe lucruri spuse şi nespuse în acelaşi timp. Un implicit atât de profund, că te face să ai puteri nebănuite, să ai puteri de a sluji ore în şir, deşi e oboseala pe tine cât blocul. Ce vreau să spun? Mă bucur, căci, cu harul lui Dumnezeu, credinţa românilor ortodocşi străluceşte din ei, ţâşneşte din ei, atunci când Îl simt pe Dumnezeu aproape, în mijlocul lor. Nu ştiu ei prea multe. Nu sunt teologi. Nu ştiu să explice şi, mai ales, să se explice. Nu pot să spună multe lucruri, detaliate, despre credinţa lor. Dar le ţâşnesc ochii de bucurie, când văd chipul Prea Curatei Stăpâne. Se transfigurează la inimă, când sunt la slujbe. Sărută cu focul credinţei Sfintele Icoane, mâinile preoţilor, care îi spovedesc şi îi înţeleg şi îi odihnesc în cele ale lor, aranjează cu grijă coliva, prescura, mormântul celor iubiţi, floarea pe care o aduc la altar. Detaliul contează însă, când e vie iubirea. Şi, pentru că iubirea lor de Dumnezeu şi credinţa lor în El e vie, tocmai de aceea împodobesc cu grijă coliva, fac colacii de o bunătate rară, de îi visezi şi după o lună, după ce i-ai mâncat, sunt atenţi, scrupuloşi de atenţi la hainele pe care le dau de pomană, la pomelnicul pe care îl aduc, la tot ceea ce fac pentru Biserica lui Dumnezeu. Noi, preoţii lui Dumnezeu, trăim din rugăciunile şi din darurile creştinilor noştri cel mai adesea. Ei se roagă pentru noi şi noi pentru ei. Rugăciunea ne ţine împreună. Chiar dacă o sută sau o mie nu se roagă, dar se roagă zece, e de ajuns ca să te simţi în Rai, cu cei 10. Rugăciunea lor, atenţia lor, iubirea lor, răbdarea lor la slujbă şi la predicile noastre, la statul la coadă pentru spovedanie ne învaţă multe lucruri profunde. Profunde până la lacrimi. Profunde până la a ne schimba viaţa împreună cu ei. Profunde până la sfinţenie. Şi oare, nu e acesta miezul, lava credinţei, când efervescenţa fiinţei noastre se exprimă în mod năvalnic? O credinţă năvalnică e o credinţă vie. O credinţă năvalnică e harul lui Dumnezeu prezent în ei. Mai trebuie doar luminarea lor cu cele ale teologiei şi ale cuviinţei duhovniceşti. Doar atât. Mai e puţin de făcut, dacă e credinţa, în stare ingenuă, în Dumnezeu. Mai trebuie doar să îmbogăţim datele credinţei, fără ca acest entuziasm dumnezeiesc să scadă. Ei ne dau din produsele lor, din banii lor, din timpul lor, din iubirea lor, din rugăciunea lor, din viaţa lor. Noi asemenea. Când doar unii dau şi alţii doar primesc, credinţa se stinge, păleşte, e rănită profund. De aceea nu trebuie să ne jignim reciproc credinţa şi entuziasmul, pentru că nu facem două parale. Dacă ne păstrăm credinţa vie, ne păstrăm prietenia şi comuniunea cu Dumnezeu. Ea este aici, în noi şi cu noi, dacă suntem, cu adevărat, ai lui Dumnezeu şi ne dăm Lui. Astăzi, ca în fiecare zi, m-am îmbogăţit foarte mult duhovniceşte privind gâlgâirea credinţei oamenilor credincioşi, a confraţilor mei prezenţi la slujbă. Ei m-au învăţat o lecţie profundă de teologie dumnezeiască. N-am fost în stare să le-o mulţumesc direct. Le-o mulţumesc aici, indirect, şi, probabil, unii vor citi mărturia mea de faţă şi se vor bucura. Dumnezeu să vă binecuvinteze, iubiţii mei fraţi şi iubitele mele surori întru Domnul, pentru ajutorul vostru, extraordinar, ca să mă înţeleg pe mine însumi şi să îmi adâncesc propria mea credinţă, care este şi a voastră! Dumnezeu să vă binecuvinteze, pentru că mult aţi iubit!
|
|
|
PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau cum judeca Dumnezeu saracia si bogatia
MIRCEA VULCANESCU: Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate...
Cat mai aveti preoti, cercetati-i si impartasiti-va!
FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN – “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
Parintele Justin despre vaccinuri si vremurile de acum: NU AVEM DECAT SOLUTII DUREROASE, TREBUIE SA NE PREGATIM DE MARTIRAJ
CE VREA DUMNEZEU DE LA NOI? – Cuvinte esentiale de trezire si de indreptare
STIRI DESPRE GRIPA PORCINA SI VACCINURI
Nu este deloc bine sa ne despartim de Biserica!
DESCARCATI SI DISTRIBUITI PLIANTELE PROVITA DESPRE VACCINAREA CONTRA GRIPEI NOI
PROVITA ROMANIA IA ATITUDINE FATA DE VACCINUL PENTRU GRIPA NOUA
STUDIU STIINTIFIC ASUPRA PERICULOZITATII VACCINULUI GRIPEI PORCINE
APUSUL LIBERTATII pe viu. De ce nu credem, de ce nu vrem sa stim?
Sf. Nectarie de la Optina despre chipul Bisericii de la sfarsitul veacurilor
"Va veni vremea cand vom vrea sa mancam si nu ni se va da. De aceea, daca am mancat, sa multumim lui Dumnezeu si daca am dormit, sa multumim lui Dumnezeu"
Mitropolitul Serafim de Pireu: o ratacire comuna: zelotismul radical si ecumenismul sincretist
SFATURI PARINTESTI DE URIAS FOLOS SI PENTRU NOI!
ACUM E TIMPUL SA PLANGEM SI SA NE RUGAM PENTRU STAREA LUMII!
PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA!
CUM NE VOM MANTUI NOI?
"Acum nu mai e timp… Nici de zidiri, nici de cupole, nici de iluzii"
Sf. Luca al Crimeei: Curaj, curaj, iubitul meu copil!
A doua viziune a Staretului Antonie. Tabloul a ceea ce traim
CRIZELE ARTIFICIALE SI APUSUL LIBERTATII
Oare noi avem credinta?
LECTIA ESENTIALA A DISCERNAMANTULUI
URA DE FRATI FACE LOC LUI ANTIHRIST
Anii durerilor s-au inceput. Cine s-a trezit n-are altceva decat sa planga
PARTEA CEA BUNA A CELOR PAZESC CUVANTUL SI REALISMUL DUHOVNICESC
E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
MARTURISIRE DE CREDINTA ACTUALA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI
Adevarul lui Hristos se numeste Ortodoxia!
CHEMATI TOTI LA O SINGURA AMAGIRE INTRU ANTIHRIST
Obiectivul Patriarhului, acelasi cu al masoneriei
Enciclica-soc a Papei Benedict, moment crucial pentru viitorul Noii Ordini Mondiale
Ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
Abordarea ORTODOXA a semnelor vremurilor
Descarca
Problema cea mai mare este ca multi au impresia ca tot ceea ce “au” ei este al lor si au voie sa faca ce vor ei. Tot ceea ce avem si ne prisoseste, nu este al nostru, ci al celor care sunt in nevoie.
Eu stau cu familia mea in Statele Unite si mergem la o biserica ortodoxa in care slujbele sunt in engleza si sunt foarte multi americani care s-au convertit la ortodoxie, dar si cateva familii de romani. Vreau sa spun ca din pacate, familiile de romani au o viziune mult mai materialista, in timp ce cei care s-au convertit se straduiesc si fac tot efortul sa fie crestini cat mai buni, sa adopte cuvantul Domnului, sa-si ajute aproapele, sa nu priveasca afluenta materiala din jur ca pe un drept al lor. Oare cati au ascultat evanghelia din ultima duminica, unde se subliniaza ca mantuirea nu este un act pasiv, ci unul activ de ajutor dat lui Dumnezeu si a fratilor Sai mai mici.
Dumnezeu sa ne ajute pe toti in vremurile care vor veni! Sunt sigur ca printre noi sunt multi care vor raspunde chemarii Lui Dumnezeu!
Max Weber era de fapt un ateu/agnostic; protestant fusese poate in copilarie
Bine ca platim noi, preotii, ca prostii, abonamentele la Lumina, in valoare de milioane bune…
ca si celelalte carti sau reviste, in care se preamaresc desantat inaltele sau preafericitele fete bisericesti
Hristos e redus la un concept episcopal, bun pentru a-si umple buzunarele cei ce au depus votul saraciei…; lasa, ca nici cu unii dintre noi, nu ne e rusine…
pentru episcopii nostri, Hristos este acolo unde se afla ultimul model de autoturism, acolo unde cardul este full sau acolo unde sunt cele mai multe buze care saruta frenetic mainile care le pot darui parohii “grase’, situatii financiare excelente sau pozitii imbatabile de consilieri….
Dar exista speranta….; mai sunt episcopi buni, mai sunt preoti buni….
pe “slujitorii” Domnului care sunt “slujitori” din oficiu, nu slujitori de vocatie, sa-i mustram, iar de nu se-ndreapta, sa-i lasam in pace….
au si ei lucrarea lor, ingaduita tot de Dumnezeu….
dintotdeauna a fost asa….
“lumina”….; un ziar de prosperitate patriarhala, fara legatura cu ortodoxia curata, sau poate doar o legatura de ombilic, deoarece se tipareste cu binecuvantarea unui patriarh ortodox….
“management-ul” este cuvantul de ordine azi…
cu cat reusesti sa faci mai multe afaceri profitabile, in interesul episcopilor, cu cat reusesti sa faci rost de bani, cu cat reusesti sa “te descurci” mai bine, cu atat privirea episcopilor este mai dulce si mai ingaduitoare….
la ordinea zilei sunt bisericile moderne, inzestrate peste masura, bogate, stralucitoare….
dar in care biserici spendide, slujbele sunt scurtate chiar peste masura bunului-simt, ca sa nu mai vorbim de randuiala calcata bezmetic in picioare….; in aceste frumoase biserici, predicile sunt copiate din “afacerea patriarhala Lumina”….
insasi Liturghiile sunt mutilate, prin vointa expresa a ierarhilor….
dar capul sus: sunt inca biserici in care se slujeste curat….
sunt inca biserici in care “frumusetea” nu detroneaza sacrul si nu da afara Sfintii Parinti….
caci nu defaimez frumusetea, apanaj al Domnului, ci doresc sa aiba un loc bine definit,si sa nu eclipseze viata liturgica, grosolan si devastator….
nu mirare sa avem in ceea ce priveste articolele din “Lumina”…, ci ridicari din spranceana…
ca e numai inceputul….
ca daca ne-ar lovi doar Weber, n-ar fi mare lucru
dar ne lovesc “ai nostri”, fie ei sanatosi, si de aceea loviturile sunt mai dureroase
dar si daca rezistam, biruinta noastra va fi mai stralucitoare…
iertare pentru aceste idei si randuri multe si napadite de devalmasie…
Felicitari pentru articol, adica pentru combaterea acestei “mentalitati” din apus … . Este un punct sensibil si esential in combaterea unor precepte aparent si f seducator crestine …, combaterea eneia dintre operele cele mai importante (ca erezie pentru noi, si ca “formare” pt restul Europei de astazi …) in sec XX.. Felicitari deci pentru combaterea acestui flagel pervers si f parsiv care domina atat de marcant Europa de astazi si care s-a raspandit si in cultura noastra crestin-ortodoxa de azi, incepand de la clerici si ( si poate tocmai de aceea) pana la ultimii mireni umili (in sensul nedorit al termenului..) , sfidati si complexati de mirajul – in mod generic – de tip “american-dream”, vesnic visatori ai acestui statut ori gen de existenta … .
Felicitari, caci din cate vad este o critica f. aplecata si chiar specializata, pentru domeniul cu pricina, deci mai putin “ocazionala” ori “fugitiva” , in acord cu predania noastra sfanta, ci mai ales punctual, “la obiect” , o lupta impotriva vrasmasului tocmai cu propriile-i arme, adica puterea “argumentului, de care ati facut o proba si o pledoarie mai mult decat fericita si suficienta, pentru orice cititor crestin ortodox si care vrea sa urmeze in continuare credintei drept-maritoare.
Doamne ajuta-ne si mai da-ne astfel de prilejuri !
buna ziua tuturor.
poate veti considera ca cele ce vreau eu sa aduc in atentie nu este direct legat de subiectul propus….dar totusi,
locuiesc in Italia si in orasul nostru este deschisa o biserica romaneasca pe care o cautam si noi. Preotul paroh, roman, format in Romania, este foarte activ in miscarea si in eforturile ecumenice care se fac aici,
ultima duminica am avut o surpriza, si nu numai eu. romanii din biserica adunati in fiecare duminica vin din toate colturile tarii, fiecare cu obiceiurile lui, dar in mod neconditionat la citirea evangheliei toata biserica ingenuncheaza. duminica trecuta a fost la fel dar preotul s-a oprit din citit si a cerut ca LUMEA SA NU MAI INGENUNCHEZE PENTRU CA TREBUIE RESPECTAT CEEA CE SE SPUNE, SI INAINTE DE CITIREA EVANGHELIEI SE SPUNE „DREPTI SA ASCULTAM”,PRIN URMARE TREBUIE SA STAM IN PICIOARE CU SPATELE DREPT.
toata biserica a stat in picioare fara sa inteleaga de ce trebuie sa se schimbe ceva ce toti avem in singe.
poate cineva sa dea o lamurire tuturor?
Da, oficiosul Lumina a devenit o Scanteia a Patriarhiei. Acolo veti gasi articole despre tot ce inseamna “credinta” Vestului, iar cand vine vorba de ortodoxismul traditionalist al romanului de rand, se cam tace sau se exprima parerile convenite de ei. Tot acolo veti gasi in luna noiembrie 2008 un articol despre cartile electronice de identitate, cu un comentariu firav care te indeamna parca la supunere fata de acest fapt devenit normal pentru unii.
Si nu numai. Aruncati o privire la Tv Trinitas si va ve-ti plictisi imediat.Doar ce convine. Iar daca ve-ti cauta cu urechea la radio Trinitas veti auzi fel si fel de vesti: s-a deschis carnavalul de la Rio…., multa muzica dar nu crestina, iar rugaciunea de seara nu se mai face dupa Ceaslov, scurtandu-se ca doar ce trebuie atata rugaciune.
Din pacate o buna parte din oamenii din Biserica nu realizeaza “modernismul” protestantist si li se pare o transformare buna, far a realiza pericolul desfiintarii in viitor a ortodoxismului romanesc.
Sf. Iustin Popovici, marele teolog sarb, spunea catre ucenicii sai “orice va scriu, sa judecati in functie de ce spun Sfintii Parinti si daca concorda, atunci sa-mi primiti indrumarile” . Dar pentru aceasta e nevoie de cunoastere si de preocupare spre cele sfinte si nu aplecare spre caramizi, betoane, gresie, masini scumpete, Te deum-uri insotite de lux si opulenta…
Doamne ajuta.
Draga Anca, bucurie!
Am selectat o parte din articolul “Ascultarea – cale spre libertate”, scris de parintele Gheorghios Kapsanis, staretul manastirii cuviosului Grigorie din Muntele Athos, pentru a raspunde la intrebarea ta, care este pertinenta si necesita explicatii in lumea noastra ortodoxa:
“În practicarea libertăţii, prin depăşirea voinţei noastre egoiste, ne ajută de asemenea ascultarea faţă de Tradiţie şi viaţa liturgică a Bisericii. În Biserică credem, ne rugăm, facem asceză, lăudăm pe Dumnezeu – nu cum ni se pare nouă că este mai bine – ci precum am moştenit de la părinţii noştri de Dumnezeu purtători. Evlavia ortodocşilor este teologică. Ea exprimă dogmele adevărate ale Bisericii. Formele cultului ortodox exprimă învăţătura dogmatică, Taina deplină a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, şi nu stările individuale bolnave şi sentimentaliste ale oamenilor. De aceea şi atunci când ne manifestăm evlavia în Biserică depăşim egoismul nostru şi aşa dobândim libertatea în Hristos. Folosirea muzicii corale şi a instrumentelor muzicale în cult, pictura de influenţă renascentistă şi rugăciunile individuale, îngenunchierea duminica şi în perioada Penticostarului şi alte inovaţii formale sunt străine de Tradiţia bisericească şi etosul Ortodoxiei: sunt individualiste şi după bunul plac al oamenilor. Nu îl eliberează pe om. Nu îl înnoiesc, ci alterează Tradiţia şi falsifică spiritul cultului ortodox.” Daca vrei sa citesti articolul intreg, o poti face pe http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2008/11/ascultarea-cale-spre-libertate.html