Judecând după mulţimea distracţiilor la care se dedau oamenii, după grija pe care o arată doar trupului, stai şi te întrebi: mai au, oare, oamenii şi suflet? Iar dacă au, de ce nu-i poartă de grijă, nu se gândesc la mântuirea lui, ştiut fiind că sufletul este supus nenumăratelor păcate, care înseamnă pentru el moarte şi moarte veşnică? Există, oare, chinurile veşnice şi fericirea veşnică? Dacă da, atunci de ce se străduiesc oamenii atât de puţin sau nu se străduiesc deloc să scape de ameninţarea chinurilor veşnice şi să moştenească fericirea veşnică?

Iată ce mi se pare uimitor. Şi încă: de ce oare nu-i înspăimântă pe oameni înfricoşătorul ceas al morţii? Fiindcă n-o să trăim pe pământ o veşnicie. Ne va veni o dată şi nouă rândul, când ni se va spune: “fii ai oamenilor, prefăceţi-vă şi voi în ţărâna din care aţi fost făcuţi”.

Vai cât suntem de împrăştiaţi şi de orgolioşi, de pătimaşi şi de legaţi de pământ! Păcătoşilor, credeţi oare că Dumnezeu nu are cu ce să vă pedepsească? Are, cum să nu aibă?  Focul gheenei, iezerul de foc, înfricosătorul tartar, de care se cutremură însuşi Satana, viermii neadormiţi, scrâşnirea dinţilor! Dar iată, m-am trezit vorbindu-vă vouă…

Aceleaşi lucruri trebuie să mi le spun şi mie, fiindcă eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi, căruia i-au fost pregătite chinurile iadului, dar de care m-a izbăvit Hristos, Cel în Care îmi pun toată nădejdea. Voi fraţilor, credeţi toţi în Hristos, în Evanghelia Lui? Dacă da unde vă este viaţa după Evanghelie? Este vreunul printre voi care obisnuieste macar să citească zilnic din Evanghelie, acest măreţ dar al lui Dumnezeu. această lege a vieţii? “Toţi s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este” (Romani 3, 12).

Aseară am vrut şi eu să văd un film în familie. Am fost la un prieten să-i cer câte ceva nou, mi-a dat 4 dvd-uri şi mi-a zis să-mi aleg ce vreau. Am venit acasă m-am uitat pe ele, erau mai multe filme, majoritatea cu filme de acţiune… era şi o comedie. În timp ce căutăm printre imagini un film bun, mă gândeam cât de rar mi-a fost dat să văd un film adevărat, un film care să mă impresioneze, să mă ducă cu gândul la tainele lumii, la misterul sufletesc al fiecărui om, să mă fascineze cu frumuseţea şi măreţia peisajelor sau a decorurilor, şi să mă ducă cu gândul la Dumnezeu.

Vă  pot spune câteva filme , din puţinele pe care le-am văzut, care m-au impresionat şi m-au învăţat câte ceva.

Forest Gump e un film excepţional în care simplitatea personajului principal îmi aducea aminte de Pavel ce Prost din Pateric sau de sfântul Simeon cel nebun după Hristos. Forest Gump e un un băiat cu o inteligenţă mică dar cu un suflet foarte mare, un om care nu ţine minte niciodată răul, un om care-şi iubeşte prietenii dându-şi viaţa pentru ei, şi pe care nu-i înşeală niciodată. Forest Gump întotdeauna îşi respectă cuvântul dat, şi nu aruncă vorbe în vânt. În film, Forest Gump, oriunde îl duce viaţa,  ajunge primul: în armată, în afaceri, în sport…chiar şi-n dragoste. O să vedeţi că nu degeaba a primit 6 oscaruri. E un film pe care aş vrea să-l văd cu Sofia (fetiţa noastră) când va fi mare. Personajul din acest film trăieşte mereu ca un copil, mereu fără răutate, mereu bun, mereu devotat, fără să fie măcar odată când să fie nemulţumit. Cu toate acestea filmul are şi o superbă poveste de dragostea care ar putea da multe lecţii nouă tinerilor de azi şi felului cum vedem relaţia cu persoana iubită.

Un alt film care mi-a plăcut a fost The Pianist, o poveste adevărată în care acţiunea se desfăşoară în timpul celui de-al doilea război mondial în Polonia unde evreii sunt închişi într-un lagăr şi izolaţi de tot oraşul. Întotdeauna m-au fascinat filmele cu evrei, pentru că Mântuitorul a fost evreu, şi sunt foarte curios cum sunt ei ca naţie, ca oameni. Pianistul împreună cu familia lui trăieşte în condiţii foarte grele, mulţumindu-se cu foarte puţin. Filmul îţi aduce aminte de ce viaţa e un dar de la Dumnezeu, şi cât trebuie să mulţumim noi că trăim vremuri de pace şi linişte. The Pianist e o capodoperă a cinematografiei, cadre excepţionale, coloană sonoră superbă, personaje care-şi joacă rolul impecabil… o adevărată lecţie de viaţă. Filmul impresionează pentru că arată cum viaţa noastră e mai presus de orice suflerinţă, viaţa noastră e nu numai cea materială ci în primul rând cea spirituală. Noi înainte de a trăi în lume, trăim în lumea sufletului nostru, trăim şi simţim fiecare păcat sau fiecare bucurie pe care le avem. Înainte de a face ceva ne confruntăm cu vocea puternică a conştiinţei, cu vocea lui Dumnezeu din noi.

Mă fascinează filmele de dragoste, mai ales cele în care doi tineri se-ndrăgostesc. E fascinant să vezi ce poate face iubirea dintr-un om, e incredibil să vezi ce frumos e un om care iubeşte… Am văzut cu ochii mei de mai multe ori cum se privesc doi îndrăgostiţi…. cum se comportă… cum se îmbrăţişează doar privindu-se. Fiorul acela al iubirii pe care-l văd în ochii lor ne lipseşte şi nouă faţă de Dumnezeu. Pasiunea aceea dintre doi îndrăgostiţi, şi când zic pasiune nu mă refer la nici o urmă de păcat din acest cuvânt, ne lipseşte şi nouă când iubim pe cineva, şi mai ales pe Dumnezeu.

Îmi plac filmele care descoperă omul, care-l pun în valoare, care arată ce mare taină e iubirea şi în ce lume frumoasă trăim. Am văzut un documentar în care un cuplu, soţ şi soţie, au stat 3 ani în junglă şi au filmat un pui de tigru de la naştere până la maturitate, făcând poze şi filmând. După aceşti trei ani, întrei ei şi acel tigru se crease o relaţie specială, în aşa fel încât soţii au spus, în ziua când tigrul a vânat prima lui pradă, că au avut emoţii pentru el ca atunci când  părinţii au emoţii pentru copilul lor când termină facultatea. S-au ataşat mult de acel tigru încât spuneau că nu pot înţelege cum pot exista oameni care să împuşte un asemenea animal. În aceşti trei ani, ei au fost fascinaţi de viaţa acestui tigru, vorbind de o sfinţenie şi de o maiestuozitatea pe care n-au trăit-o în altă parte, decât în prezenţa lui.

Vouă ce filme v-au plăcut ? Ce filme v-au impresionat? Aş vrea ca împreună să facem o listă cu filme excepţionale, şi s-o punem aici pe site,  filme care nu promovează violenţa, sexul, sau fel de fel de urâciuni, ci filme care “vorbesc” de viaţa aşa cum este ea, filme care-l mărturisesc pe Dumnezeu, chiar fără să-i pomenească numele.

Lista am început-o eu, sper s-o continuaţi şi voi, spunând fiecare câte 3 filme frumoase care merită văzute şi de alţii şi pe care voi le-aţi recomanda cu drag.

(Claudiu)

Lista: (updatata dupa fiecare comentariu)

1. Forest Gump

2. The Pianist

3. Ostrov

4. Vita e Bella

5. The Gladiator

6. The Painted Veil

7. BraveHeart – cu Mel Gibson

8. The Cid

9.Pay it Forward

10. Good Will Hunting

11.We Were Soldiers

12. Rebecca (cel vechi)

13. A Walk to Remember

14. As Good as it Gets

15.The Last Samurai

16. Alexander

17. Saving private Ryan

18. The Curious Case of Benjamin Button

19. Home Alone (1,2,3)

20. Rosso come il cielo

21. Fireproof

22. The Lake House

23. A walk to rememeber

24. Masca

25. Iisus din Nazareth

26. Ben Hur

27. The Mission

28. Dead Poets Society”

29. Procesul de la Nurenberg

Prea repede apare gândul divorţului şi prea uşor ne împăcăm cu el, ca şi cum ar fi cea mai bună soluţie. Te-ai certat cu el (cu ea), v-aţi supărat, v-aţi zis cuvinte grele, de la un timp relaţia voastra s-a răcit… Oare trebuie să divorţez ? Mai e oare vreo soluţie?

Noi oamenii suntem foarte schimbători, azi aşa, mâine invers. Chiar dacă azi ne-am certat… mâine ne putem îmbrăţişa, putem şterge totul. Părintele Stăniloae spunea că Dumnezeu a lăsat spaţiul ca să ne apropiem unii de alţii când ne iubim, şi să ne putem depărta atunci când nu ne înţelegem bine. Spaţiul trebuie depăşit prin parcurgerea distanţei, pentru a ajunge la persoana iubită. Depăşirea distanţei prin efort, este jertfa pe care o depui pentru a ajunge la cel pe care-l iubeşti.

Te-ai certat cu el, depărtează-te o vreme şi linişteşte-te. În loc să continui cearta sau să te gândeşti la divorţ, pleacă câteva ore de acasă ca să ai mintea mai limpede, şi vino mai târziu. Eşti foarte supărată, atunci dormi o seară la mama, sau la o prietenă şi vino mâine şi vorbeşte cu el…  ai să vezi că lucrurile stau altfel faţă de ieri.

Divorţul îţi distruge şi ţie viaţa, şi lui. Divorţul marchează în rău viitorul copilului vostru. Divorţul face să dispară o parte din prietenii voştri, dacă nu toţi. Divorţul te dă afară din casă şi te obligă să locuieşti în altă parte, cu altcineva. Divorţul te obligă uneori să-ţi schimbi şi serviciul. Divorţul te târâie prin tribunale, cu avocaţi, cu certuri   cu stres… Divorţul îţi strică toată viaţa în rău!

E oare aşa de greu să iertăm?! Ce dacă ieri m-am certat cu el, azi mă duc şi-l iau în braţe fără să-i zic nimic, pentru că încă n-am curaj să-i vorbesc, dar mâine o să am puterea să-i zic şi  iartă-mă!

Chiar dacă el e de vină, mă duc eu şi-mi cer iertare şi îi spun te iubesc! Dacă încă e supărat, mă rog la Dumnezeu care ne-a unit şi-i zic: Doamne! Tu ne-ai unit, Tu împacă-ne! Fug la Măicuţa Domnului şi-i cer ajutorul: Măicuţa te rog îmblânzeşte-i sufletul şi linişteşte-l, şi ajută-ne să ne împăcăm!

Iubirea face mereu minuni, poate şterge răul, pentru că in ea este harul lui Dumnezeu.

Cum să-mi schimb toată viaţa de la două vorbe urâte?! De ce să divorţez de la un nimic.

În lume necazuri vom avea, dar aşa cum zice Domnul: Îndrăzniţi! că eu am biruit lumea.

Nu vă îngrijoraţi, nu e nici o căsnicie fără neînţelegeri, nu e nici o casă fără supărări şi certuri. Nu e nicio familie care să scape de ispitele celui rău. Viaţa e o luptă!

Crezi că dacă azi divorţezi de el, mâine vei găsi altul mai bun? Toate probleme se pot rezolva, iar la cele la care noi nu avem rezolvare, are Dumnezeu: “Ceea ce la oameni e cu neputinţă, la Dumnezeu e cu putinţă!”

Gândul divorţului e de la diavol, şi credeţi-mă că i-l dă oricui s-a cununat. Nimeni nu scapă! A venit ca un gând, ca un gând lasă-l să treacă.

De ce acest titlu? deoarece suntem prea orbi sufleteste incat sa ne observam Prietenul adevarat. Cati dintre noi am fost raniti sau dezamagiti de prieteni pana acum? Din opiniile adunate, foarte multi.

As vrea sa va vorbesc in cateva randuri…despre un altfel de prieten. El niciodata nu m-a tradat, niciodata nu mi-a intors spatele. Niciodata nu s-a suparat pe mine si nici nu m-a dezamagit vreodata. Nu este numai prietenul meu, ci si al vostru. Defapt…este prietenul celui care-L cauta cu adevarat. (Georgiana)

Iata ce ne spune Parintele Porfirie:

“ Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei…( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: ” Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!”. Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea…Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa…nici înălţimea, nici adâncul…nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: ” Să ai necontenit pomenirea morţii”. Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare – ascultarea, smerenia, pacea…”

Iti cer o mangaiere…atinge Doamne cu o petala de floare sufletul meu,

Sa se alinte, sa te caute neincetat si atunci cand te-a zarit o clipa

Sa te imbratiseze ca pe unicul Tata, ca pe un balsam plin de mangaiere

Iti cer o alinare…alina-i Bunule ranile sufletului meu,

Sa se bucure de mangaierea Ta, sa nu mai suspine in zadar

Sa nu mai alerge neincetat si, iar neincetat sa strige dupa Tine

Ramai cu mine, Bunule…striga sufletul meu

Ramai langa sufletul meu, caci am nevoie de iubirea Ta atunci cand merit cel mai putin.

“Doamne am pierdut darul tau !

Ce poate fii mai dureros ca atunci cand pierzi o binecuvantare sau un Dar de la Domnul. De zile intregi ma chinui si ma rog Doamne auzi-ma si pe mine, de ce ai intors Fata Ta de la mine ? Ma usuc pe picioare, ma consum si strig catre tine ca Psalmistul David :

“Doamne, auzi rugaciunea mea si strigarea mea la Tine sa ajunga !

Sa nu intorci fata Ta de la mine, in orice zi ma necajesc, pleaca spre mine urechea Ta !

In orice zi te voi chema degrab auzi-ma !

Ca s-au stins ca fumul zilele mele si oasele mele ca uscaciunea s-au facut !

Ranita este inima mea si s-a uscat ca iarba ; ca am uitat sa-mi mananc painea mea… !

De glasul suspinului meu osul meu s-a lipit de carnea mea ! (Ps 101)”

Cei din jur ma vorbesc de rau Doamne, isi fac semne si ma barfesc, se uita la mine de sus, ma arata cu degetul si rad pe la spate, nu mai sunt in stare de nimic, am pierdut Darul meu de la Domnul, m-am imbolnavit de atata durere ma sting incet de pe picioare de atata dor de Darul meu!

Inima mea Doamne e ranita si nu mai poate asculta la cei din jur, am obosit de atata critica , atatea invinuiri nedrepte, nu mai merit eu Darul Tau ?

Poate am gresit si te-am suparat mi-am asumat merite de care nu eram eu indreptatita, poate m-am mandrit cu Darul meu sau m-am trufit. Oare ce sa fie Doamne ?

Nu mai pun intrebari de care imi vajaie capul, atata stiu ca am nevoie de Tine Doamne si de Darul meu,  vreau Doamne sa il recapat , stiu ca Tu ma poti ajuta , oare ce trebe sa mai fac, m-am pregatit pentru acest Dar toata viata l-am obtinut cu greu, am luptat si m-am zbatut ca sa il obtin si acuma l-am pierdut…, m-am surpat si am ajuns la pamant !

Cat de singura sunt si cat ma rog sa imi dai inapoi Doamne Binecuvantarea Ta pentru acest Dar :

“Asemanatu-m-am cu pelicanul din pustie ; ajuns-am ca bufnita din daramaturi.

Privegheat-am si am ajuns ca o pasare singurateca pe acoperis.

Toata ziua m-au ocarat vrajmasii mei si cei ce ma laudau, impotriva mea se jurau

Ca cenusa am mancat in loc de paine si bautura mea cu plangere am amestecat-o !

Din pricina urgiei Tale si a maniei Tale, ca ridicandu-ma eu, m-ai surupat !”

Stiu ca nu am nici un merit eu, ca numai cu ajutorul Tau l-am obtinut , eu nu sunt nimic fara tine Doamne! Imi apar piedici in cale si ispite numai ca sa ma opreasca din drumul catre Darul Tau, usile se inchid in fata de cate ori cer un ajutor, oare de unde o sa vina ajutorul meu ?

-Ajutorul meu de la Dumnezeu cel ce a facut cerul si pamantul !

Simt ca toti m-au parasit si pe orice drum o iau Doamne apare cate un zid care ma opreste sa merg mai departe, eu il ocolesc si iar caut si strig si Te chem. S-au format in jur, parca, labirinturi din care fara ajutorul Tau nu pot sa ies la lumina si la Calea cea dreapta spre Adevarul Tau !

Si se mai deschide cate o usa si mai trebuie sa trec cate un test, dar Doamne nu reusesc, nu stiu ce se intampla cu mine, am impresia ca sunt aproape invizibila si oamenii nu ma vad , nu vad ca eu sunt gata si pregatita ca sa primesc Darul ?

Ei nu ma  vad Doamne ?

Au ochi si nu ma vad , au urechi si nu ma aud si eu vorbesc, stau in fata lor si parca sunt aievea, nu si nu ! Nu vor sa imi dea darul !

Ei ma privesc de sus, ma cerceteaza si ma critica si gasesc pe altii carora le dau Darul, imi spun ca nu il merit eu si sa mai caut…alte Daruri !

Si plec plangand mai departe si lacrimile mele se usuca de atata durere si parca nici ele nu vor sa ma mai ajute sa imi descarc durerea sufletului…

Merg iar prin labirint cu speranta ca urmatoarea usa o sa se deschida si o sa ma vada cineva si pe mine pacatoasa ca sa imi dea si mie ce am pierdut!

Da-mi Doamne rabdare si iar rabdare sa pot sa duc aceasta grea ispita, aceasta grea durere care s-a abatut asupra mea, cand simt ca nu ma mai tine nici trupul si necazul e atat de mare ca si inima saraca ma doare, dar eu tot in Tine imi pun nadejdea !

Asa cum spunea Sfântul Apostol Pavel: “Cine ne va despărti pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: “Pentru Tine suntem omorâti toată ziua, socotiti am fost ca niste oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit.

Căci sunt încredintat că nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul si nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8,35-39). Iată ce este omul după fire sau un dumnezeu după har (Psalm 81,6).

Zi si noapte ma rog si cuget la Tine ca saracul Iov, auzi-ma si pe mine, nu ma lipsi de dragostea Ta  Doamne, daca este pentru mantuirea mea reda-mi Darul, nu pentru mine vreau asta Doamne ci spre binecuvantarea Ta, sa pot sa Te slavesc, sa vada vrajmasii mei Doamne ca nu m-ai parasit, ca nu Ti-ai intors fata Ta de la Mine Doamne… !

Cautat-a spre rugaciunea celor smeriti si n-a dispretuit cererea lor !

In fiecare dimineata ma trezesc cu speranta ca AZI o sa imi recapar DARUL de la Tine!

AZI  este vesnicia si ziua de AZI nu se va mai sfarsi niciodata , Azi am primit Darul!

Multumesc Tie Doamne, ca ai ascultat ruga roabei Tale “

Acum câteva luni eram la metrou şi din curiozitate mi-am cumpărat o carte: Mara de Ioan Slavici. Am luat-o şi stând în picioare în tren, am început s-o citesc. Aveam un sentiment foarte frumos, fiecare rând citit îmi dădea o bucurie şi linişte aparte.  Acţiunea cărţii se petrecea într-un sat românesc de acum 100 de ani şi era vorba de Mara, o văduvă, şi de cei doi copii ai ei: un băiat şi o fată.

Subiectul m-a captivat, îmi plăcea foarte mult viaţa simplă şi tihnită pe care o aveau ţăranii noştri acum un secol. Cireaşa de pe tort a naraţiunii a fost povestea de dragoste între Persida, fata tânără şi voinică a Marei şi Naţl, băiatul măcelarului din sat. Vă zic sincer că n-am văzut o relaţie de dragoste aşa frumoasă de când sunt eu. Ce frumos se-ndrăgostesc! Ce sfios se poartă unul cu altul! Ce emoţie au când se-ntâlnesc! Ce mult s-au căutat prin sat, deşi nu vorbiseră niciodată. Ce zbucium în inima lor, mereu cu gândul unul la altul! Ce iubire curată şi plină de sfinţenie!

Această carte m-a învăţat mult din ce înseamnă relaţia dintre un băiat şi o fată, mi-a arătat ce e dragostea aceea inocentă. Mi-a plăcut foarte mult că atunci, nu se concepea o relaţie cu un băiat sau cu o fată fără să te gândeşti la căsătorie. Relaţiile dintre tineri erau profunde pentru că ştiau că o apropiere mai mare între ei era condiţionată de căsătorie, de recunoaşterea ei de Dumnezeu şi de întreaga comunitate.

“Mara” mi-a plăcut pentru că am văzut şi cât de credincioşi erau oamenii înainte, ce importantă era biserica şi preotul pentru întreaga comunitate, şi cât de sfântă era ziua de duminică sau ziua de sărbătoare. Când bătea clopotul la Biserică toată lumea lua mână de pe sapă şi o lăsa jos.

Câte lucruri frumoase avem de învăţat din cărţi.

De atunci am mai citit “Decameronul“  – scris pe vremea ciumei din 1343 din Florenţa, o carte din care am văzut cum se poate nărui o lume în câteva zile din cauza unei boli. Ce mi-a plăcut la această carte au fost şi informaţiile despre viaţa bisericească din vremea aceea, care mi s-au părut foarte interesante şi foarte asemănătoare cu viaţa bisericească a Ortodoxiei.

Poeziile lui Eminescu îmi plac foarte mult, sunt extraordinare, te introduc într-un mediu de basm, îţi expun lumea ca un paradis, fără urmă de răutate şi păcat.

Vouă ce cărţi v-au plăcut ? Pe voi ce v-a fascinat? Ce cărţi v-au impresionat?

Nici eu nu credeam asta acum vreo 2 ani… desi mereu mi-a scos Dumnezeu in cale oameni deosebiti care imi vorbeau cu dragoste de El, de dragostea Lui pentru noi si de purtarea sa de grija fata de toata creatia. Eram o persoana cam rautacioasa si mandra. Si atunci credeam in Dumnezeu, dar mi-era daca nu imposibil, atunci foarte greu sa inteleg de ce se intampla multe lucruri neplacute, de ce oamenii sufera daca Dumnezeu are grija de ei.

Asta pana cand, pentru rugaciunile unor oameni foarte induhovniciti carora le pasa de sufletul meu, Dumnezeu si-a facut mila de mine si mi-a aratat, prin mai multe intamplari, cum judecatile omenesti nu se potrivesc cu ale Sale, cum din orice putem invata ceva , si cum dragostea Sa schimba raul in bine.

O sa povestesc o intamplare pe care am trait-o, mai mult sau mai putin banala, si care ilustreaza ce am spus mai sus. Vara asta am avut de dat un examen destul de important, pentru care ma pregatisem destul de mult, dar nu am fost niciodata prea buna la materia respectiva, concurenta a fost mereu mare, si eu eram stresata si ingrijorata. Si parca nu era destul, chiar in dimneata examenului, in timp ce asteptam sa intru in sala, aflu de la cei care au iesit deja, ca in comisia pentru proba orala se afla un profesor pe care aproape il dispretuiam si credeam ca si el simte la fel pentru mine. Acest profesor este cunoscut drept “ala sever, rau si antipatic”.

Eu il cunoscusem la niste cursuri si nu-l placeam deloc, mi se parea ca e arogant si se uita cu dispret la elevii sau care nu au capacitatea de a fi geniali, in special la mine. Cred ca intamplarea facea sa ma intalnesc cu el pe strada destul de des, dar de fiecare data ma faceam ca nu il vad, nu-l salutam, il priveam rautacioasa si il vorbeam de rau cu cei apropiati.

In timpul cat asteptam sa-mi vina randul, de cand am aflat cine e in comisie si pana am intrat in sala, cred ca mi-am sunat toti apropiatii sa le spun ce “nenorocire” s-a abatut pe capul meu, si ca sunt sigura ca “omul ala rau” o sa ma faca praf , si pentru ca nu ma place deloc o sa ma pice sau daca nu, o sa-mi puna la intrebari pana o sa-mi scada la puncte de o sa ajugem la nota 5. Dupa ce am vazut ca discutia cu niciunul din apropiatii mei nu-mi reda linistea, mi-am adus aminte de Dumnezeu… si am inceput sa-l rog ferbinte in mintea mea, si I-am facut o gramada de promisiuni. Imi amintesc ca I-am zis si ceva de genul :” Doamne daca asta e modul Tau de a ma invata ca nu e bine sa dispretuiesti pe nimeni , fie voia Ta, dar te rog, ajuta-ma sa trec cu bine si promit ca o sa ma lecuiesc de asta!”

Timpul trece, intru in sala, imi vad subiectele si aproape imi vine sa plang cand vad tema despre care trebuia sa vorbesc. Poate pentru ca era greu de abordat subiectul , sau poate pentru ca vedeam comisia drept un calau, habar n-aveam despre ce sa vorbesc. Am inceput sa ma uit in gol cateva clipe si am rostit in minte rugaciunea Lui Iisus de cateva ori, iar apoi am inceput sa am idei… si am schitat un discurs frumos. Apoi incep sa vorbesc si totul decurge bine, dupa privirea sa imi dau seama ca nu-i displace ce spun. La un moment dat incep sa ma incurc putin si fac vreo 2 greseli prostesti de care eu insami imi dau seama, dar cred ca tot Dumnezeu face ca exact atunci “calaul” din comisie sa se sfatuiasca cu celalalt membru al comisiei asupra notei mele, deci cum vorbeau, n-au bagat de seama greselile mele. Mi-a pus si niste intrebari la sfarsit si dupa fiecare raspuns al meu ma privea in ochi si zambea, iar eu nu-mi dadeam seama daca zambea pentru ca ii placea ce spun sau zambetul ala ascundea un “Las’ ca-ti arat eu tie!”. Dar oricum eram foarte surprinsa de faptul ca zambea, mai ales dupa cum ma purtasem eu de fiecare data cand il intalneam si pentru ca nu-l mai vazusem niciodata zambind asa.

Apoi, imi zambeste si-mi spune nota : 10! Nu-mi venea sa cred…. stiam ca nu o merit, dar eram convinsa ca Dumnezeu ingaduise sa o primesc, ca sa invat de aici ceva. Si asa am invatat ca nu trebuie sa dispretuiesc niciodata pe nimeni, nu pentru ca s-ar putea intoarce impotriva mea, ci pentru ca s-ar putea sa nu am motiv, s-ar putea ca eu sa fiu mai demna de dispret decat cei pe care ii dispretuiesc. Si ca sa-mi respect promisiunea facuta Lui Dumnezeu, a trebuit sa gasesc o cale sa nu mai judec sau dispretuiesc oamenii… singura idee care mi-a venit a fost sa fac cate o rugaciune pentru fiecare om pentru care am avut sentimente si ganduri negative.

Si am ales Paraclisul Maicii Domunului pentru ajutorul lor, binele lor si pentru iertarea rautatii si a greselilor mele. Inca ma mai straduiesc sa-mi respect promisiunea, chiar daca nu-mi iese mereu bine si intr-un fel sau altul gresesc mai mereu fata de semenii mei, dar continui sa incerc sa devin o persoana mai buna, si sper sa nu ma faca “cel viclean” sa ma opresc. Sper ca intr-o zi o sa descopar cu adevarat, si in profunzime SMERENIA, “haina sufletului frumos” si izvorul bucuriilor duhovnicesti.

V-ati gandit cate dureri ascunse in subconstient aveti? Cate ati dat uitarii si de fapt ati uitat si nu iertat? Atunci cand un om nu este fericit, este pentru ca pe sufletul sau se afla niste dureri care il macina. Unde e Dumnezeu? E acolo in iadul durerilor voastre! Va striga usor…Aici sunt! Veniti la Mine sa va scot la lumina! Dar pana a ajunge la El trebuie sa simtim multa, multa, multa durere nemarturisita, manie, frica, spaima, furie…De ce?

Pentru ca noi am dat uitarii, rezervorul nostru de iubire s-a imputinat, si atunci iertarea se inlocuieste cu uitarea si nu e iertare! Si din cauza durerilor netraite cu Domnul si nemarturisite nemarturisite, fiinta umana rabufneste atunci cand ii  este lumea mai draga intrebandu-se “De ce?” Simplu: suntem prizioneri propriilor noastre dureri , caci Hristos a venit sa ridice pacatul, care la randul lui inseamna durere si sa o prefaca in fericire. Nu zice Domnul :”Fericiti cei…”?!

Fericiti sunt aceia care inteleg ca durerile noastre se traiesc alaturi de Domnul! Iertarea intervine atunci cand seara si dimineata, eventual la rugaciune, rugam pe Domnul asa: „Vino, Doamne, şi fă Tu în mine şi cu mine ce eu am tot încercat să fac fără Tine, sau încercând să Te transform în sluga dorinţelor mele care mă afundau şi mai mult în suferinţă şi nedumerire! Vino, Doamne! Iată, mă dau în mâinile Tale care m-au zidit şi Te rog, învaţă-mă să fac voia Ta! Sunt gata să Te ascult! Ajută neputinţei mele!”

Veti simti prima data impotrivire, manie, frica si chiar durere. Marturisiti Domnului durerile voastre si rugati-l sa va ajute sa iesiti din iadul suferintei voastre ca sa fiti liberi in Hristos! De aceea erau sfintii linistiti si chiar cu bucurie pe chip, desi treceau prin suferinte grozave, caci ei si-au pus nadejdea si vindecarea in Dumnezeu si au reusit sa ierte durerile si pe cei ce ii asupreau. Cu Domnul putem reusi si noi aceasta! Incercati in fiecare seara doua minute sa va rugati pentru o durere profunda asa cum am spus mai sus si notati si aici pe Ortodoxia tinerilor cateva din rezultatele acestui proces de vindecare. Eu in urma acestui test am observat cat de mult eram inlantuit! Voi ce mai asteptati? Fugiti catre Domul si veti gasi libertate si fericire, chiar daca aceasta inseamna sa treci prin iadul inimii tale!

La capat e Hristos….Doamne ajuta! Amin.

In aceasta binecuvantata zi de 19 septembrie 2009, zi in care, in calendarul bisericii sunt pomeniti Sfintii Mc. Trofim, Savatie si Dorimedont, sfinti pe care nu ii cunosc, dar despre care acum as dori sa aflu mai multe, s-a milostivit de mine Domnul nostru Iisus Hristos si mi-a dezvaluit mai deplin ce inseamna cuvintele Sale: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.” (Ioan, 5:44-48)

Si sa incep cu inceputul, cu evenimentele care m-au condus la scrierea acestui mic articol. Cei care ma cunosc stiu nenumaratele controverse pe care le-am ridicat pe site prin spiritul meu foarte rebel la tot ceea ce, in opinia mea, nu este adevarat. Si stiu ce cuvinte grele au atras asupra mea acest comportament.

Insa cel putin intr-un lucru am avut dreptate: Domnul nu ne-a cerut nimic noua mai inainte ca El sa le fi implinit pe toate cele cate ne cere. Si unul din lucrurile cerute a fost sa ne binecuvantam dusmanii, sa-i binecuvantam pe cei care ne bleastama. Ei ne vorbesc de rau, noi sa-i vorbim de bine. Noi facem raul, Dumnezeu insa ne face binele, ne doreste mantuirea. Noi il suparam, El ne bucura, El ne intinde mereu o mana de ajutor.

Si ne cere sa procedam la fel cu semenii nostri, chiar si cu cei care ne vorbesc de rau, ne bleastama, nu ne sufera, pe toti sa ii binecuvantam si sa le intindem o mana, si asta nu pentru ca ei ar merita, sau nu ar merita sa procedam asa cu ei, meritele fiecaruia doar Dumnezeu cunoscandu-le, nu pentru meritul lor ne cere Domnul sa facem asa, ci iata pentru ce ne cere: “Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este“. Pentru noi insine ne cere sa binecuvantam, pentru a ajunge noi desavarsiti precum Tatal nostru Cel ceresc desavarsit este, cu alte cuvinte sa ajungem cu adevarat Fiii lui Dumnezeu, fiul fiind acela ce seamana Tatalui, fiind acela care il cunoaste pe Tata, care il iubeste si face voia Tatalui. Noi suntem fii ratacitori intr-o masura mai mare sau mai mica, singur Domnul fiind Fiul cel fara de greseala pe care trebuie sa il urmam in toate cate ne invata…

Am zis cu o alta ocazie ca pe mine inca nu ma smerise Dumnezeu, si totusi imi raspundea la toate rugaciunile facute Lui si mai imi facea si o multime de bucurii, invatandu-ma prin aceasta marea lui dragoste pentru om, chiar si pentru cel pacatos si rebel, si cu credinta mica si slaba.

Chiar ma intrebam daca o sa ma smereasca vreodata, si Ii ceream si de urechi sa ma aduca la El, sa nu ma lase in incapatanarea mea, dar in acelasi timp Il rugam sa o faca cu blandete, ca sa nu imi sfasaie inima in mii de bucatele. Si din nou, rugaciunea mi-a fost ascultata si indeplinita, iar in parte a indeplinit-o prin chiar administratorul acestui site, caruia ii multumesc, si binecuvantat sa fie mereu. Si iata cum s-a intamplat: in momentul in care ma convingeam de valoarea net superioara a Ortodoxiei ca si credinta fata de altele care raman mai mult sau mai putin religii, si ii ceream chiar ca pedeapsa Domnului, pentru indoiala mea, sa propovaduiesc Ortodoxia si la altii care nu cred in ea, mai ales ca am ajuns sa cunosc mai bine decat altii aceste metehne ale religiei, traindu-le pe propria-mi piele, un prieten ortodox de pe site imi zicea ca inca nu-i momentul sa fac asta, ca sunt abia la inceput si trebuie sa mai cresc intai eu ca sa pot apoi, eventual, sa ii mai invat si pe altii, ca nu ma aflu eu acum in postura de a da lectii la altii.

Exact in momentul cand el imi zicea lucrul acesta, Claudiu, admnistratorul site-ului acestuia, imi cerea sa public si eu un articol, fiind mare nevoie. M-am mirat de cererea sa, si am invocat controversele pe care le starnesc mereu prin comentariile mele, nu mi se parea ca as fi potrivita. Mi-a raspuns simplu sa evit subiectele controversate si sa scriu despre altceva. Am acceptat cu gandul de a ascunde chiar identitatea mea pentru a nu fi influentat cel care citeste si care ma cunoaste. Si apoi am inceput sa ma intreb despre ce oare sa scriu. Am facut o mica rugaciune ca sa ma lumineze Domnul la ceva folositor pentru sufletele celor care vor citi, si in acel moment am simtit cum Domnul a ales momentul Sau ca sa ma smereasca: la vorbe suntem toti buni, dar la fapte si la vorbe folositoare cati sunt cu adevarat buni?

Cum tocmai ma aflu intr-un moment in care pregatesc o spovedanie absolut necesara si amanuntita, mi-a trecut prinminte ca poate despre spovedanie trebuie sa scriu, insa vazand apoi articolul lui Claudiu “Scrie si tu un articol”, am inteles ca nu trebuie sa fie ceva teoretic, ci ceva din viata, ceva care sa ii vorbeasca cititorului mai mult decat un simplu discurs “teoretic”. Ori la capitolul spovedanie, am eu multe de spus, dar ceva cu adevarat folositor poate ca inca nu.

Asa ca m-am gandit apoi sa scriu despre ceva ce am trait pe propria piele, dragostea lui Dumnezeu, si incepand sa scriu, mi-au trecut prin fata ochilor toate controversele iscate de acest subiect, asa ca am hotarat sa o las balta si sa nu mai scriu nimic, cu atat mai mult cu cat controversele iscate de mine pe site continuau, si eu nu paream sa pot face ceva ca sa le opresc desi imi doream, dar parca faceam exact pe dos, puneam mereu si mereu paie pe foc. Asa ca am renuntat la idea de a scrie eu ceva si am preferat sa imi odihnesc mintea in articolul scris de  “cealalta” Adriana despre Sfantul Mucenic Fanurie, despre cum este el prezent in viata celor care cred in sfintenia lui.

Au incercat si altii sa ma invete una si alta despre sfinti, insa cu adevarat mi-a placut articolul scris de Adriana. In trecutul meu, am avut si eu o perioada in care ii veneram pe toti sfintii, si citeam cu drag in calendar, in fiecare zi, numele lor, si daca se putea si cate ceva din ceea ce a fost viata lor, insa acest obicei bun imi disparuse cu desavarsire de multa vreme. Articolul Adrianei parca a redesteptat ceva din “copilaria” mea in ale credintei… Aici gasiti articolul, primul comentariu publicat: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/09/scrie-si-tu-un-articol/

Dar ce au a face toate acestea cu subiectul ales, binecuvantarea? Astazi, in aceasta zi binecuvantata, gasesc pe site articolul: “Dumnezeu din orice rau face bine”, subiect care de indata mi-a starnit interesul, fiind exact ceea ce cred si eu cu tarie.

Citind articolul, mi-am adus aminte cu tristete cat de tarziu si cat de slab am pus si eu in practica binecuvantarea si rugaciunea pentru profesorii mei, cat de mult i-am vorbit pe unii de rau in loc sa fac dupa cuvintele Domnului, sa ii binecuvintez si iar sa ii binecuvintez. Si cel mai mult m-a intristat faptul ca in numele “adevarului” i-am vorbit de rau chiar in conditiile in care ei nu au avut nimic impotriva mea, ci dimpotriva, am fost favorita multor profesori.

Si meditand eu asa la semnificatia cuvantului “a binecuvanta”, am inceput sa inteleg ca a binecuvanta nu inseamna doar a dori binele celuilalt, ceea ce faceam eu pana acum, ci inseamna si a vorbi de bine pe aproapele si a ascunde raul facut de el, a-l ascunde de ochii celorlalti, chiar daca acel rau este adevarat, a-l ascunde si a dori binele acelei persoane, asa cum si noi am vrea ca la Judecata Domnul nostru Iisus Hristos sa ascunda rautatea noastra si sa vadeasca numai partile noastre bune pentru a ne chema cu bucurie la El in Imparatie.

Dintr-o data mi-au rasunat in urechi cuvintele Domnului Hristos prin care ne spunea sa facem altora ceea ce ne-ar placea si noua sa ni se faca, si cui oare ii place sa fie vorbit de rau si sa i se vadeasca raul?

Si inca altceva m-a izbit legat de controversele mele de pe net, mai ales de ultima “in curs”: parintele Savatie, la care Ana, una din fetele care imi raspundeau pe site, incerca sa ma trimita, si din fericire administratorul nu a permis sa apara pe site ceva din ceea ce stiam despre acest parinte. Slava Domnului pentru un asa administrator vigilent! Cu tristete ma gandeam ca uite ce am facut in loc sa il vorbesc de bine pe parintele, in loc sa binecuvantez asa cum ne-a cerut Domnul. La teorie stateam foarte bine, practica insa scartaia rau de tot… Si dintr-o data am inteles ca acesta era articolul pe care trebuia sa il scriu, la care ma chema Domnul prin Claudiu, ca sa ma smereasca, si prin care sa imi cer si iertare fata de toti cei carora le-am gresit. Va rog sa ma iertati fratilor!

Cu acest gand am facut o mica rugaciune si am cerut Domnului sa imi dea cuvinte potrivite ca sa stiu cum sa incep acest articol. Si dupa rugaciune m-am asternut la scris, si ca de obicei, Domnul mi-a ascultat rugaciunea, iar fraza care mi-a iesit din “condeiul” tastaturii a fost una total potrivnica felului meu obisnuit de a scrie: “In aceasta binecuvantata zi de 19 septembrie 2009, zi in care, in calendarul bisericii sunt pomeniti Sfintii”  si aici m-am oprit deoarece nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce sfinti sunt sarbatoriti astazi. Asa ca am verificat imediat in calendar, ca sa pot termina fraza inceputa, si nu mica mi-a fost surpriza sa descopar ca unul din sfintii sarbatoriti se numeste Savatie, ocrotitorul celui pe care tocmai il vorbisem de rau, si pentru care, prin mila lui Dumnezeu manifestata prin Claudiu, s-a inlaturat greseala facuta parintelui.

Domnul fie laudat, si sa dea Domnul ca buzele noastre sa nu mai rosteasca nimic din ceea ce nu este Binecuvantare!
Amin.

Si ca un post scriptum: daca cineva o sa observe ca in practica ma voi mai abate de acum inainte de la Binecuvantare, sa ma traga de urechi cu toata puterea si sa ma puna in fata propriilor mele cuvinte! Multumesc anticipat! Si cu ocazia asta ii multumesc inca o data lui Claudiu care a crezut cuvintelor: “Primiti-l pe cel slab in credinta fara sa-i judecati gandurile.”

Domnul fie BINECUVANTAT!

E duminica dimineata, esti in pat, te intorci, ti-e somn, gura ti-e uscata, iar ai facut-o lata azi noapte. Iar ai ajuns in zori acasa, prea mult alcool, tutun si dans te-au epuizat, poate ti-e patat tricoul de sangele ce a curs in scandalul in care te-ai bagat, oricum ce conteaza esti tanar, nu faci nimic altceva decat sa-ti traiesti viata. Auzi un clopot …

Aaa da, e slujba.

De cand n-ai mai fost la slujba? Sa tot fi trecut ceva vreme… Parca ai fost in noaptea de Inviere nu?…oricum in ultima vreme n-ai avut probleme asa ca nu ai avut nevoie de Hristos, de Biserica, de Sfanta Liturghie.

….aaa, ce e aia? eu sunt tanar!  Mda..de parca conteaza?!

Tinere tie-ti zic astazi scoala-te! Fa-ti ordine in viata, uita-te pe ce cale ai apucat, uita-te pe ce drumuri pline de mocirla umbli, uita-te ce anutraj ai, ce prieteni ai, ce obiceiuri ai si gandeste-te , sunt lucrurile acestea in ordine?

El e langa tine, a fost si azi noapte in discoteca numai ca a stat deoparte ca sa nu te faca sa te simti jenat, e si acum langa patul tau, incearca sa-ti sopteasca “Vino la masa Mea” …nu departe de tine. In bisericuta din cartier deja a fost data Binecuvantarea pentru Sf. Liturghie, mai ai un pic de timp!

Ce? doar n-ai inebunit, oricum n-am haine pregatite, mi-e somn , mi-e rau si in plus nu le prea am pe astea cu biserica si pedeasupra ma enerveaza barfele de acolo.. logic ca nu ma duc!

Hristos sta, se uita la tine, pe obrazul Lui curg doua lacrimi. Te mangaie , apoi se pregateste sa iasa, trebuie sa mearga la Sfanta Liturghie sa se jertfeasca iar, isi mai intoarce odata privirea spre tine se uita cu iubire si cu mila, iar apoi sopteste …Poate duminica viitoare.

A mai trecut o saptamana, munca , stres, facturi de platit, copii de crescut, curatenie, masina e la reparat, benzina s-a scumpit, restanta la gaze nu-ti da pace, fetei ii trebuie o bluza noua de firma, baiatul te streseaza cu perechea de Nike de 250 de lei pe care o tot vede in vitrina magazinului, ce mai… o adevarata harababura! Duminica dimineata… o zi de ragaz, mai zabovesti putin in pat. Si daca nu azi atunci cand?

Niciodata nu avem timp, vorba aia “Doamne iarta-ne” dar azi nu merg la Liturghie, o fi si Dumnezeu intelegator, vede clar ca nu am timp, numai un stres si o fuga sunt, cand sa am timp sa-mi trag sufletul daca nu azi? Azi cand nu stiu de ce tocmai se nimereste sa fie si slujba Sfintei Liturghi, nu am timp si cu asta basta!

Asa sa fie? dar timp pentru telenovela preferata gasesc, pentru meci tot timpul gasesc o portita, la o bere e musai sa merg ca doar om sunt.

Totusi trebuie sa imi verific si mailul, mai o conversatie pe messenger… a da, si o plimbare prin mall. Poate azi punem de un gratar sau stai…un prieten tot insista sa-l vizitez. Cand altcandva daca nu azi?! Doamne, vezi? pur si simplu nu am timp. Poate duminica viitoare…

Sunt vorbele unui prieten, un baiat foarte bun , dar care e chinuit de “duhul lumesc”, asa cum spunea Parintele Paisie Aghioritul. Doamne ce dreptate avea dragul nostru parinte si cat de chinuiti ne lasam uneori de acest “duh lumesc”!Ce este de fapt acest duh lumesc , sau duhul lui antihrist , cum il numesc unii? Nu stiu sa-l explic in termeni teologici, dar pot sa-l descriu asa cum il simt uneori la mine sau la cei din jur.

Putem sa ne dam seama ca ne chinuie duhul lumesc atunci cand ne e rusine sa ne recunoastem fecioria in fata colegilor, sau atunci cand incercam prima tigara pentru a fi acceptati intr-un grup, sau atunci cand refuzam conversatia cu Dumnezeu pentru a petrece timpul in fata televizorului, sau atunci cand refuzam sa ajutam pe cineva din lene sau mandrie, sau atunci cand nu ne putem imagina viata fara comfort, si de fiecare data cand ne calcam in picioare principiile si uitam de voia Domnului pentru a fi bine priviti de societate… si pentru ce fel de societate facem asta?

E de ajuns sa ne uitam in jur si putem vedea ca facem asta pentru o societate care nu da doi bani pe cetatenii ei, si de multe ori le incalca drepturile. E incredibil cum ii intoarcem spatele Dumnezeului care S-a rastignit pentru noi, si facem asta doar ca sa fim pe placul lumii… lumea care in ansamblu, ne-a facut mai mult rau decat bine.

Si acum multi ar putea zice:  Si ce e de facut? Sa nu ne mai dorim nimic, sa nu ne pese de parerea celorlalti, sa parasim toti lumea si sa intram cu totii in viata monahala? Nici pe departe! E de inteles ca dorim sa primim aprecierea unor persoane, sau ca avem visuri, dar nimic nu trebuie pus mai presus de Dumnezeu. Daca dragostea unei persoane pentru noi sau realizarea unui vis sunt conditionate de schimbarea noastra intr-un mod potrivnic Lui Dumnezeu, atunci nu sunt demne de realizare. Ar trebui sa ne straduim sa-L avem pe Hristos in centrul sufletului nostru iar iubirea pe care El o radiaza sa se rasfranga asupra persoanelor pe care le iubim si ne coordoneze actiunile. Daca am incerca sa vedem lumea printre razele acestei iubiri, nu ne-am mai face rau singuri si nici celor din jur, n-am mai fi dezamagiti, n-am mai simti ca “tre’sa ne dam dupa lume” ca sa fim acceptati si n-am mai simti acel gol in suflet.

Am vazut cum se schimba oamenii pentru societate, se descotorosesc de inocenta mult prea devreme,  preiau comportamente straine lor de la ceilati, mint si se mint pe ei insisi , pana cand ajung sa priveasca in oglinda un strain. Si aici apare deruta, “golul” din suflet, mania pe ceilalti pe care ii invinuim de pierderea identitatii noastre, depresia si alte dureri. Dupa parerea mea, asta se intampla pentru ca alegem calea cea mai usoara. Intr-adevar, pare mai usor sa ne dam noi dupa lume ca sa fim acceptati, desi stim ca nu e bine, decat sa ne aparam credinta si principiile in fata lumii.

Am cunoscut si oameni care au ales calea mai dificila, care si-au aparat credinta, si-au pastrat principiile, si chiar au reusit sa-i faca si pe altii sa creada, sa vada adevarul, sa renunte la omul vechi, cel impovarat al societatii contemporane si sa-l instaureze pe cel nou… dispus sa creasca duhovniceste prin dragostea Lui Dumnuzeu si al fratelui sau care i-a facut cunoscuta dragostea divina. Doamne cat ii apreciez pe oamenii astia! Sunt minunati. Au mereu o privire pasnica si blanda, sunt linistiti, impacati cu ei insisi, cu lumea si cu Dumnezeu.

Spre deosebire de ceilalti, ei nu sunt niciodata deprimati, nu se simt singuri, nu sunt nemultumiti, indiferent ce li se intampla, si asta nu pentru ca ar fi viata lor cea mai grozava sau ca n-au niciodata necazuri, ci pentru ca il au pe Dumnezeu mereu cu ei. Dragostea Lui ii mangaie. Ei au bucurie si aici in viata de pe pamant si probabil o vor avea si in cea vesnica. Iata de ce cred ca nu e bine sa ne lasam prinsi de duhul lumesc si sa ne transformam dupa moda. In primul rand pentru ca desi pe moment obtinem ce dorim, in final ne distrugem psihologic si sufleteste, si asa apare degradarea morala care ne aduce doar suferinta inca din viata pamanteasca si apoi , pentru ca ne indepartam de Dumnezeu, iar fara El ne lipsim de tot binele. Asa cum spunea parintele Paisie , duhul lumesc ne atrage in chip dulce si apoi ne amaraste vesnic.

Doamne, cum ti-am mai scris si altadata iti scriu si astazi. Am vrut sa gasesc un subiect frumos, curat despre care sa vorbesc, dar pentru ca nu am gasit, m-am decis sa scriu despre lucrurile Tale minunate, si despre intelepciunea cu care le-ai creat. Ma trezesc in fiecare dimineata din patul in care zac multe ceasuri si ies afara, pe terasa casei mele, pentru a-ti multumi ca existi, ca ma invrednicesti a vedea atatea lucruri minunate cu ochii mei intunecati de negreala pacatelor.

Sa ne inchipuim urmatorul scenariu: un om anume , un bogat , este binefacatorul altuia care este nu doar sarac ci si grav bolnav. Binefacatorul are grija sa ii imbunatateasca starea materiala, face rost si de cel mai bun doctor ca sa-l vindece . Binefacatorul nu-i cere nimic in schimbul bunatatii, doar cinste si prietenie din partea sa. Sa zicem apoi ca binefacatorul are parte de o surpriza neplacuta. Cel ce a primit bunatatea sa i se intoarce impotriva plin de ura si de nerecunostinta. Ciudat nu?

Sa vedem, o persoana pe care cineva a gazduit-o vreme indelungata a tratat-o cu blandete si a iubit-o ca nimeni altul. Cand aceasta persoana se imbolnaveste si este in primejdie sa moara, i se face o transfuzie chiar din sangele prietenului sau si astfel este salvata , iar cel ce a primit atatea in loc sa-i multumeasca binefacatorului sau, se intoarce si-l blestema , il vorbeste de rau si il scuipa la plecare in fata.

O astfel de nerecunostinta este mai presus de intelegerea unui om civilizat si intrebarea “este cineva asemenea acestui om nerecunoscator si groaznic?” Din nefericire exista astfel de oameni – noi suntem.

Stim ca Dumnezeu din dragostea ce ne-o poarta ne-a plasmuit dandu-ne suflare de viata si ca din dragoste pt fiecare dintre noi, S-a intrupat. Cel ce este Imparatul intregului cosmos, Cel ce ar fi putut alege sa Se nasca ca un crai bogat intru-una din marile cetati ale lumii, S-a nascut in schimb intr-o iesle umila, intr-un staul de animale. A dus o viata saraca, smerita, intr-un orasel prafuit dintr-o regiune putin stiuta a unei tari inrobite. A propovaduit mesajul mantuirii celei vesnice si pt asta a fost batjocorit, batut, umilit si rastignit. Sf Pavel scrie in Epistola catre Romani ca “Ne-am impacat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Lui” si asa si este.

Totusi in mare masura crestinismul din zilele noastre raspunde la toate acestea prin necredinta, Tindem in schimb sa aratam credinta fata de bani, lux, distractie, spectacole, lucruri materiale, haine si cosmetice ca sa aratam bine, succes in afaceri, prestigiu personal si alte lucruri trecatoare. Raspandim barfe si rautati despre cei pe care-i dispretuim. Cautam sa ne razbunam pe potrivnicii nostri. Si totusi in cel mai bun caz, crestinul obisnuit slujeste lui Dumnezeu si celor ale Sale doar cu gura insa nu ia lucrurile indeajuns de serios incat sa-si schimbe vizibil felul de viata. E adevarat, purtam la gat cruci, poate avem in casa cateva icoane , insa stilul nostru de viata nu difera cu mult de cel al vecinilor nostri ne-ortodocsi.

Urmarim la televizor scene care i-ar fi facut pe parintii si bunicii nostrii sa roseasca de rusine si radem la glume murdare si hulitoare, intr-un cuvant suntem necredinciosi. Atat de necredinciosi suntem incat daca am putea intelege cat de mare este viclenia noastra am cadea in prapastia deznadejdii

Totusi in pofida clatinarilor a indoielilor a sovaielilor si chiar a tradarii noastre, Dumnezeu ne iubeste cu o dragoste mai mare decat intregul univers. Dragostea Sa nu se schimba nu creste si nu scade ca un barometru asa cum face dragostea omeneasca, nu depinde in nici un fel de raspunsul nostru. E o dragoste netarmurita ca si cum tot noianul apelor lumii s-ar preface in dragoste dumnezeiasca si apoi s-ar atinti asupra fiecaruia dintre noi Si lucru si m-ai important, acea dragoste netarmuita este mantuirea noastra.

Daca Dumnezeu nu ar fi dragoste, daca iubirea Sa ar fi asemenea unui barometru daca iubirea Sa ar depinde de raspunsul nostru hotarat, El ar fi parasit omenirea de multa vreme ca pe ceva nefolositor. Dumnezeu ii iubeste si pe credinciosi si pe necredinciosi , ii iubeste pe prietenii Sai ca si pe vrasmasii Sai.

Sf Apostol Pavel scrie ca “Hristos pt cei necinstitori a murit (Romani 5;6). Ce adevar uimitor este acesta, a muri nu pentru prieteni ci pentru dusmani o multime de barbati si femei au murit pentru familiile lor pentru alti oameni pe care-i iubeau pentru patria lor – a muri astfel este un lucru nobil si binecuvantat “mai mare dragoste nu este decat sa-si dea cineva viata pt prietenii sai” a spus Mantuitorul, prin aceasta Iisus a preamarit jertfa de sine a omului, culmea dragostei omenesti acea scanteie de dumnezeire din fiinta aceasta cazuta. Dragostea dumnezeiasca este totusi mult mai mare, oamenii nu isi dau viata pentru vrasmasii lor, insa Dumnezeu o face este un lucru neintalnit la oamenii dinainte de Hristos si in intreaga istorie a omenirii.

Sa cugetam la acesta cuvinte ale Sf Ioan Gura de Aur “Caci nu ne va mantui pe noi nimeni altul ci doar Cel ce intr-atat ne-a iubit pe cand eram pacatosi incat pe Sine s-a dat pentru noi” N-a fost nevoie ca Hristos Dumnezeu sa se jertfeasca pt cativa drepti ci pt multimea pacatosilor, lucru pe care l-a facut de bunavoie din dragostea Sa cea nefatarnica jertfindu-se pe sine pentru vrasmasii Sai, adica pentru noi cei pacatosi El a deschis calea pentru ca vrasmasii sa-i devina prieteni dupa cum zice Ap Pavel: “Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui (Romani 5;10). Moartea si stricaciunea erau semnele instrainarii de Dumnezeu a omenirii, iar Hristos prin moartea Sa a sters acest semn “cu moartea pe moarte calcand”.

Hristos a deschis calea, insa trebuie sa alergam sa o urmam, caci prietenia cu Dumnezeu nu vine de la sine,  e nevoie din partea noastra de un efort relativ mic de a ne indrepta catre El si a-I urma calea. Trebuie sa pazim poruncile lui Dumnezeu, cele 10 din Vechiul Legamant si cele doua ale Noului Legamant care ne poruncesc sa-L iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. Trebuie sa fim smeriti precum Hristos, sa fim darnici cu cei in nevoie. Trebuie sa intrebuintam toate darurile primite de la Dumnezeu la potentialul lor maxim, spre Slava Sa Acestea sunt in esenta cele ce ni se cer pentru a devni prieteni a lui Dumnezeu.

Sf Ioan Gura de Aur ne sfatuieste : “Sa ne asemanam asadar puterilor celor de sus si sa dorim nu doar a sta langa Scaun ci a-L vedea pe Cel ce sade pe Scaun salasluindu-Se intru noi, El ne-a iubit atunci cand noi L-am urat si necontenit ne iubeste, asa cum ne-a iubit Dansul asa sa-l iubim si noi caci El este Prietenul nostru”

Iisuse, Domnul meu, azi iti scriu pentru prima data de cand sunt departe de casa. Asa-i ca pentru Tine, nu exista strainatate? Tu esti oriunde, in orice loc. Te gasesc si aici, Bunule, ca si acasa. Suflarea Ta mangaie si aici frunzele. Platanii din fata ferestrei mele imi soptesc mereu despre Tine. Ei Te cunosc bine, Doamne. Si luna si stelele imi spun despre Tine.

Te gasesc mereu, dulce Iisuse, la masuta unde ma rog seara. Si asa as sta langa Tine si as plange. As plange de recunostinta ca de cand am venit aici nu m-ai lasat nici o clipa. As plange multumindu-Ti ca mergi cu mine oriunde, ca imi ierti greselile si ma pazesti in toata vremea.

Iisuse, iti amintesti ca au fost cateva nopti in care mi-a fost teama…? Numai Tu ai linistit inima mea, Bunule. Am vazut la lumina lunii icoana Ta si a Maicii Tale. Iisuse, Maicuta Ta ma priveste mereu din icoana si nu ma mai tem pentru ca sunt la adapost sub privirea ei duioasa.

Iti multumesc, Domnul meu, ca atunci cand vin in camera mea, Te gasesc mereu asteptandu-ma, asa cum ma astepta mama acasa. Si sarut icoana Ta, si Te imbratisez. Doamne, iarta-ma ca de multe ori fac acesta cu nevrednicie. Nu-s mainile mele vrednice sa mangaie Chipul Tau, si nici buzele mele nu-s vrednice sa sarute Preacuratele Tale Picioare. Iisuse, te rog insa, primeste-ma, ca numai pe Tine Te am aici. Asculta-ma, atunci cand Te chem, fii mie ingaduitor atunci cand ma pierd si uit de Tine, rabda-ma cand cad, iarta-ma cand gresesc si fii cu mine… fii mereu cu mine…

A Ta copila, multumind iubirii Tale,

Se vorbeste mult despre smerenie, dar ce este ea? Cum o dobandim? De unde stim daca am dobandit-o sau nu? La ce ne foloseste sa fim smeriti?

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara.” (Matei,11:28-30)

Este limpede la ce ne foloseste, omul smerit si bland isi gaseste odihna sufletului, scapa de chinul tuturor patimilor si grijilor care il impovareaza si il obosesc. Prin smerenie si cu blandete, se lasa la o parte povara grea a acestei lumi, luandu-se spre purtare jugul si povara Domnului, jug care este bun si usor de purtat.

Dar in practica ce sa insemne toate acestea? Care este acest jug si aceasta povara? Cum sa le luam asupra noastra? Domnul ne zice: “invatati-va de la Mine”. Sa ne invatam de la El, Cel care a purtat mai inainte de noi toate crucile noastre, toate poverile noastre. Le-a purtat cu smerenie si blandete, facand mereu voia Tatalui Ceresc, vorbind mereu si lucrand doar ceea ce vedea si primea de la Tatal. Acesta este jugul cel usor de purtat si care odihneste sufletele, facerea voii Tatalui Ceresc.

Porunca cea dintai este iubirea lui Dumnezeu din toata inima, si cu toata puterea. Si cum aratam mai bine iubirea noastra fata de El, daca nu lucrand ceea ce ii este placut Lui? Asa cum a facut toata viata Sa Domnul Hristos? Smerenia este sa facem ceea ce ii este placut lui Dumnezeu, cu renuntarea la ceea ce ne place noua daca stim ca Lui nu-i place. Oare facem noi asa? Ne intrebam la fiecare pas: “Oare ceea ce fac eu acum este placut lui Dumnezeu?”. Si daca simtim ca Lui nu-i place, avem oare taria sa renuntam la voia noastra ca sa ii facem Lui o mica bucurie?

Dumnezeu este oare cu adevarat viu si prezent in viata noastra prin ceea ce facem noi din dragoste pentru El, sau il dam la o parte mereu si mereu din viata noastra spunandu-I ca stim noi mai bine ce sa facem spre folosul nostru? Aici intervine smerenia… Voia noastra o facem de atatea ori, dar de cate ori renuntam la ea pentru a face o bucurie lui Dumnezeu, pentru a-I arata ca pe El il iubim mai mult ca pe noi?… Cu gura o spunem, insa o aratam si prin fapte? Eh, prin fapte mai greu, pentru ca este nevoie de smerenie si blandete, greu de obtinut de cel care se iubeste pe sine mai mult decat orice. Si aici ma aflu de multe ori si eu, din pacate, prin fapte, ca din gura zic eu altceva… Insa iata care este rasplata acestei incercari: “veti gasi odihna sufletelor voastre”, si oricine a incercat macar o data sa isi taie voia proprie din dragoste pentru Dumnezeu, stie ca asa este, primeste o mare mangaiere, pace si odihna…

Si ramane intrebarea: cum sa ajungem la aceasta smerenie daca iata, suntem niste incapatanati si tot pe ale noastre le facem, suntem niste fricosi si tot pe ale noastre le facem, suntem niste nevrednici si tot pe ale noastre le facem. Cum sa iesim din acest cerc vicios?

Rapunsul este mereu la Domnul: “Cere si vei primi”… rugaciunea… cerem smerenie si o vom dobandi! Cum? Asta numai Domnul o stie pentru fiecare in parte, El stie sa lucreze cu inima fiecaruia, ii randuieste in viata tot ceea ce este necesar pentru smerirea lui, trebuie doar sa o ceara… Sa cerem necontenit smerenia, sa cerem necontenit puterea sa taiem voia noastra proprie pentru a putea iubi, caci iubirea de Dumnezeu face ca jugul sau sa fie bun si povara Sa sa fie atat de usoara… Iubirea da aripi! Sa ii cerem lui Dumnezeu sa ne invete sa Il iubim, sa ne dea iubire pentru El, ca fara de El noi nu putem nimic… Iata smerenia…

Domnul fie laudat!”

Coaforul, fabricuta frumusetii din care toate femeile pasesc afara cu zambetul pe buze, pline de satisfactie si de increderea ca vor fi,  in sfarsit, admirate asa cum isi doresc. Si ce femeie nu-si doreste sa fie admirata, sa fie deplin multumita pentru cum arata? Toate, fara exceptie.

Dar va intreb, ati vazut vreodata o icoana a Maicii Domnului la coafor sau intr-un salon de infrumusetare? Sau o icoana a unei sfinte mucenite?…Poate ca da, dar cu siguranta in cazuri exceptionale.

In schimb, ce fel de “icoane” gasim pe peretii de la coafor si centrele de infrumusetare? Icoanele omului-idol. Afise mari cu fotomodele, pozand cat mai senzual si atragator posibil. Chipuri purtatoare de frumusete patimasa, care aprind trupul cu pofta, chipuri in care frumusetea este desacralizata si denaturata complet.

Insa ce legatura are salonul de infrumusetare cu Maica Domnului? Pai are, si inca foarte mult, si am sa-ti raspund intrebandu-te: Cum te duci tu sa te faci frumoasa intr-un loc din care lipseste modelul celei mai frumoase femei din lume? Si ce fel de frumusete ti se va oferi acolo, daca nu este cea vesnic nestricacioasa a Maicii Domnului ?

De aceea nu vom gasi icoane ale Maicii Domnului si ale sfintelor cuvioase in saloanele de infrumusetare si la coafor. Caci frumusetea adevarata a sfinteniei o rusineaza pe cea falsa si lumeasca. Smerenia Maicii Domnului rusineaza vanitatea fotomodelelor. Cumintenia ei, vadeste obraznicia lor iar curatia sa dojeneste murdaria lor. Precum lumina nu are nimic de a face cu intunericul, tot asa nici frumusetea Maicii Domnului nu are nimic de a face cu frumusetea topmodelelor.

Insa aceste icoane de modeling sunt admirate si adulate fara sa realizam ca tot ele stau atarnande si pe peretii inimii noastre, cu toata frumusetea lor vestejita de pacat si toata slutenia lor duhovniceasca. Si nu ne gandim ca  inima noastra izvoraste din ea ceea ce am zugravit si pictat inlauntrul ei! Acesta este motivul pentru care frumusetea sufletului nostru este  o frumusete gaunoasa, pentru ca se opreste la trup.

Si cu toate aceastea, dam tot timpul nostru si toata energia noastra spre a acoperi si ingropa frumusetea interioara cu cea exterioara, neintelegand de ce admiratia barbatului nu patrunde si spre sufletul femeii. Pentru ca nu-l vede, daca este ispitit de frumusetea trupului!

Si ma intreb, cate fete s-au gandit vreodata: “Hei, eu vreau sa fiu precum Maica Domnului! Vreau sa port chipul ei”  sau “Mie imi place de sfanta Eufimia. Aceasta este infatisarea pe care mi-o doresc!”

Iar cu sfintii, chip si asemanare cu Dumnezeu, de ce nu petrecem macar un pic de timp, admirandu-le sfintenia si dorindu-ne sa ajungem la fel ca si ei. Sa ne dorim sa semanam cu ei, ei care seamana cu Dumnezeu. Cum stam cu chipul sufletului plin de cicatricile pacatelor, infectia rautatii si duhoarea stricaciunii, cand stim ca Dumnezeu ne da harul Sau care ne vindeca de orice neputinta, facandu-ne frumosi si luminosi la chip?

Tot asa cum iesim de la coafor, incantati de noua infatisare, asa sa ne straduim sa iesim si din Biserica, dupa ce ne vom fi straduit sa aratam precum sfintele cuvioase. Asa cum ii spunem stilistului de la coafor sa ne faca frumoase precum un fotomodel, tot asa sa ii spunem preotului duhovnic sa ne faca frumoase dupa chipul Maicii Domnului.

De ce nu vor tinerele sa fie frumoase ca Maica Domnului? Pentru ca lumea ne invata ca frumusetea costa bani! De ce nu vrem sa fim frumosi cu adevarat, ci doar niste mascarici iubitori de sine? Pentru ca lumea nu ne invata ca frumusetea este personala, ca vine din relatia cu semenii nostri si ca izvoraste din inima, ne invata doar ca ea se fabrica.

Bunule, Tu ma iubesti? Eu, te iubesc asa cum sunt…

Imi stii toate colturile inimii mele si ma auzi cand te strig

Suferi langa mine, te bucuri alaturi de mine, zambesti cu mine

Ca un copil caut sa te imbratisez, sa te ating usor de mana

Raul il preschimbi in bine, si faci din lucruri simple, minuni

Fiind iubirea lumii intregi, iubeste-ma asa cum sunt

Cand merit cel mai putin, cand ma intristez si razvratesc

Iubeste-ma asa si precum voiesti vindeca-mi neputintele

Iubeste-ma ca un parinte bland, arata-mi calea spre care voi merge

Cand omul sufera, Tu suferi cu el

Il ajuti sa-si duca crucea,

In brate il porti spre rai si cu bunatate ii stergi lacrimile

Bunule, in sufletul meu eu vreau sa te pastrez

Iertand sa pot iubi, cazand sa ma pot ridica

Eu te iubesc, asa cum sunt!

Te iubesc, Doamne cu suflet de copil, pentru ca Tu esti Iubirea, Hristoase; Te privesc in icoanele in care esti si Tu copil in bratele Maicutei si vad cu adevarat, vad ceea ce inseamna viata, vad ce sens are calatoria pe valurile vietii si ce ramane in urma fiecaruia: doar iubirea. Stiu ca daca iubim asa cum ne-ai invatat Tu, din toata inima, din tot sufletul, cu toata puterea ne vom mantui, pentru ca Tu, Doamne, ai venit in lume pentru mantuirea lumii: ”Ca intr-atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat[…]”(Ioan,3,16).

Te-ai intrupat Doamne si ne-ai adus legea iubirii; ne-ai aratat ceea ce conteaza cu adevarat:”Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti (Luca 10,27), ”Iubiti pe vrajmasii vostri[…], faceti bine celor ce va urasc (Matei 5,44).

Tu ai spus Doamne:”Lasati copiii sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este Imparatia Ceruruilor!”; pentru ca sufletul nostru tanjeste dupa Tine, Hristoase, asa cum copilasul tanjeste dupa mama, la care stie ca va gasi mangaiere, iubire si tot ce are nevoie.

“In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” si chiar daca uneori valurile vietii ne mai lovesc cu putere, ne rastoarna barca si ne simtim pierduti, uitati, Tu esti mereu langa noi si Te bucuri de fiecare data cand ne ridicam, ca un tata ce se bucura de orice reusita a copilului sau, pentru ca dupa o incercare pasim inainte mai puternici. Nu e usoara lupta, nu e lipsit de maracini drumul, dar cu credinta si pastrand nadejdea vom reusi asa cum dreptul Simeon, care si-a pastrat atata timp nadejdea pana l-a vazut pe pruncul Iisus a zis ”Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace; ca ochii mei vazura mantuirea Ta” (Luca 2,29-30).

Chiar daca mai uitam sa iubim, sa speram si ne lovim pe drum sa nu deznadajduim si asa cum ne invata un sfant al iubirii, Sfantul Serafim de Sarov sa strigam si noi: ”Auzi, Doamne, glasul robului Tau care Te cheama si arata-mi lumina Ta, mie, celui lipsit de lumina. Daruieste-mi harul Tau, caci nu am alta nadejde afara de Tine si nadajduiesc pururea numai in ajutorul si puterea Ta. Schimba, Doamne, plangerea mea intru bucurie, rupe sacul meu  si incinge-ma cu veselie.”

O, dumnezeiasca iubire cat de minunate sunt toate lucrurile Tale, cat de pretioase sunt darurile cu care ai inzestrat natura. Toate sunt culori vii, toate sunt pure, sfinte, iubitoare si fara de glas.

Cata intelepciune ascund copacii, cata frumusete arata florile, pasarile canta, apa este vie, soarele ne lumineaza, vantul adie si toate acestea fara de Tine nu ar exista.

O, dumnezeieasca iubire iti multumesc pentru vesmantul minunat  al pamantului care imi umple sufletul de bucurie. Si ma rog ca prin ele sa ma curatesc de tot raul si cand voi mai fii trist, sa-mi aduc  aminte de Tine mereu.
Te iubesc, Bunule, eu pacatoasul!