Gânduri multe mă împresoară…şi sufletul mi-e greu, mă apasă  neîncetat. Suspin şi mă gândesc mult la Tine, lucrez şi  îmi aduc aminte de Tine, mă doare şi îmi aduc aminte de chipul Tău, şi de fiecare dată când greşesc, mi-e ruşine şi încerc să mă ridic. Şi îmi este dor de Tine, mă simt mereu neputincios, şi întunecat la minte, simt cum ispitele mă cuprind şi cănd strig la tine, o adiere se aşterne în suflet. În adâncul meu simt o căldură, şi ochii mi se înmoaie, şi aş vrea să nu mă laşi Măicuţa mea niciodată.

Cum aş putea să mă comport mai bine şi mai frumos? De ce mereu greşesc? Îmi este greu să lupt mereu cu patimi, dar ştiu că orice voi suferii este spre binele meu. Ştiu că  atunci eu la Tine mă întorc, şi de fiecare dată te strig.

Dacă fraţii mei mă ceartă, este pentru binele meu, eu trebuie să văd unde greşesc. Nu am răbdare deloc cu mine, vreau să nu mai judec, să nu mă mai enervez din orice lucru mărunt şi să mă gândesc că oamenii toţi sunt sensibili, au suflete şi suferinţe…

Şi îmi este tare greu şi simt că fără Tine, eu nu pot…şi te rog Maicuţa mea, ceea ce eu greşesc, fraţii mei să nu facă. Să fie ei luminaţi şi puternici în credinţa Lui Hristos. Să fie ei iubitori şi înţelegători cu mine, să-mi arate unde greşesc. Nu vreau minuni, vreau să-mi văd păcatele mele, şi să mă desprind uşor de ele. Măicuţa mea, în fiecare zi cer multe, unele poate nici nu-mi sunt folositoare, altele le cer pentru că lumea asta mă tulbură, parcă ne convinge pe toţi să credem că sunt lucruri indispensabile…şi îmi este ruşine că lucruri folositoare sufletului prea rar îţi cer…

Şi mă desprind aşa greu…iar vine vrăjmaşul şi mă ispiteşte, şi eu mă necăjesc tare….

Ajută-ne Măicuţa mea, acoperă-ne cu Preasfânt Acoperâmântul Tău şi fie ca toţi cei care se gândesc la Tine, şi se roagă Ţie, să găsească alinare la Tine şi îmbrăţişare!

Toti umblam dupa fericire. Toti o dorim,  toti o cautam.Intru direct in intimitatea inimilor voastre si va spun: cautati fericirea in sufletele voastre. Nu o cautati in afara voastra. Sa nu asteptati fericirea sa vina din alta parte decit dinlauntrul vostru, din sufletul vostru unde salasluieste Hristos. Daca veti astepta fericirea din afara voastra,veti trai deceptii peste deceptii si niciodata nu o ve-ti atinge.

Va spun atit: cautati iubirea si traiti-o cu multa smerenie. Cine implineste cuvintul lui Hristos realizeaza maximum, totul.

O singura atitudine este valabila: o viata inalta crestina de necontenita rugaciune. Adica sa faci sa fie curat-orice fapta, orice gind sau vorba, orice relatie, munca , odihna, totul sa fie stare de rugaciune, de comuniune cu Dumnezeu. Pacatul a fost biruit de iubire.

Fratilor iubiti, niciodata sa nu va considerati de prisos. Acolo unde sunteti, sunteti cu voia lui Dumnezeu si aveti un rost anume de implinit. Cu iubirea si cu smerenia voastra ve-ti zidi si pe fratele vostru. Si ve-ti culege mare fericire.

Dragostea este cea mai mare virtute. Dragostea este insasi desavirsirea. Cind dragostea, in loc sa o darui Izvorului a tot binele, lui Dumnezeu, o darui acestei lumi pamintesti, deci ii rastorni sensul,ea devine din cea mai minunata virtute, cea mai primejdioasa patima.

CUVINTE ale lui VALERIU GAFENCU -,,Sfintul inchisorilor’’-
Student al Facultatii de Drept din Iasi

Fericirea sta in lucrurile mici, constientizezi ca ai avut fericirea atunci cand esti nefericit, fericirea se invata….cateva exemple de fraze care au devenit sabloane in timp.

Cred ca esti fericit atunci cand  ajungi sa reusesti sa ii fericesti pe altii, cand te oglindesti in zambetele lor, cand dobandesti pace. “Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul?” (Ev. Marcu 8:36).

Deoarece nu toti putem face lucruri mari, este bine sa incepem a face mai intai lucruri mici, dar sa punem in acestea toata daruirea si iubirea de care suntem capabili.

Pacea, bucuria, multumirea si belsugul de viata pe care le simte inima dupa impartasanie sunt de neegalat. Cred cu tarie ca prin Sf. Taine te impaci cu tine, cu constiinta ta, cu trecutul si hotarasti sa pui inceput bun in toate. Te cobori pe tine, spre a te inalta! De aceea nadajduiesc ca de fiecare data cand mergem spre a ne impartasi cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos si cand trecem prin dreptul icoanei care-l infatiseaza ca Drept Judecator, sa ne simtim cei mai bogati si fericiti oameni, impacati cu noi insine si sa ne amintim, asa dupa cum spunea P.S. Calinic – Episcop al Argeşului şi Muscelului : Pacea inimilor noastre este, după cum spun cei ce au gustat-o, cea mai mare bogăţie si fericire pe acest pamant !

Treceau ani multi si intalnirea mea cu Hristos nu se realizase din pricina pacatelor mele si din pricina neglijarii mele. Imi placeau cartile cu minunile sfintilor si imi imprumutau pentru cateva zeci de minute bucuria lui Hristos!

Dar nu era o bucurie deplina, caci eu traiam lumeste. Ce m-a determinat insa sa ma intalnesc cu Hristos? De atatea ori i-am dat intalnire Domnului prin promisiuni: Asteapta-ma ca vin!… dar de atatea ori l-am lasat balta! L-am lasat sa astepte….in frigul sufletului meu.

Intr-o zi, intr-o dimineata am zis ca voi merge si eu la slujba. De atunci Hristos m-a cucerit de-a dreptul. A fost o intalnire frumoasa, dar nu o fericire deplina, caci sufletul imi era amarat de dureri. Vazand cat de Bun e Domnul am decis sa merg la spovedanie! Zile intregi de teama, de gandire, dar am calcat in sfarsit peste acestea cu ajutorul Lui si am ajuns la spovedanie!

Am simtit cum mi se ia o mare incarcatura de dureri de pe suflet in timpul moliftei si am “revarsat” sub taina spovedaniei sufletu-mi incarcat. De atunci a inceput o adevarata lupta cu ispitele, unele nu le biruiam, altele nu le intelegeam, iar altele ma faceau sa cad asa tare incat ma ustura sufletul. Nu mai puteam asa. Era unica mea sansa(ca la prima spovedanie nu mi-a dat impartasanie) sa ma duc sa ma spovedesc si sa cer Sf. Impartasanie ca sa ma intareasca, cel putin nadajduiam ca Domnul prin duhovnicul meu imi va da voie sa gust din “Izvorul cel fara de moarte”!

Minunat !Parintele mi-a dat un canon destul de mare, dar mi-a dat voie sa ma impartasesc cu Hristos! Urma a doua zi sa merg impreuna cu clasa la Manastirea Sihastria. Acolo am participat la liturghie! Era Duminica Sf. Mariei Egipteanca si ascultam cu o sete, dar si cu o nerbdare predica parintelui, care radia… Avea un chip luminat si zambitor chiar daca nu zambea. Nerabdarea mea era pentru ca nu vroiam sa ii las pe colegii mei sa mai astepte(si totusi cat m-a asteptat Hristos pe mine si cat l-am asteptat eu si deja mi-am pierdut rabdarea??).

Era timpul ca toti sa se apropie “cu frica de Dumnezeu cu credinta si cu dragoste“. M-am apropiat si eu, am fost printre primii la Impartasanie, in spatele meu era o multime de oameni care asteptau sa intre in Bucuria Domnului Hristos! Cand m-am apropiat ma patrunsese o frica incat aveam impresia ca vreau sa fug de acolo! Dar am primit Impartasanie si in sufletul meu domnea o pace grozava si o bucurie tainica si inexplicabila! Ceea ce nu stiam eu este ca diavolul a inceput dupa aceea sa ma munceasca si mai tare! Si am cazut evident!Dar am decis sa infrunt trecutul meu, sa ofer fiecare durere a mea Domnului ca acum sa simt cu adevarat Bucuria invierii sufletului meu. Oferiti fiecare durere a voastra Domnului, ca sa va eliberati de consecintele suferintei fara Hristos si intalnirea cu El va fi foarte dulce si frumoasa!Amin

E trist, dar am observat ca de multe ori ne comportam de parca am face negot cu Dumnezeu. “ Doamne daca imi dai cutare lucru, promit ca fac nu stiu ce”. Cred ca toti i-am zis ceva de genul asta Lui Dumnezeu, macar o data in viata. Uneori ne comportam de parca Dumnezeu ar fi obligat sa ne implineasca cererile, de multe ori absurde si nefolositoare, si ne suparam si-I intoarcem spatele daca nu ne da ce I-am cerut. Ceea ce e si mai trist e ca nici macar nu suntem niste “negustori” cinstiti, dupa ce ca cerem cu obraznicie diverse lucruri, nici nu suntem in stare uneori sa implinim ce am fagaduit in momentul disperarii noastre.

Uitam sa-I multumim pentru darul primit si ne intoarcem la pacatele noastre. Ne indreptam catre Dumnezeu cand suntem in situatii limita , si egoismul din care provine dorinta  ne ofera puterea de a respecta legile Lui Dumnezeu si de a sta de vorba cu El fara sa ne plictisim , ca de… acum e vorba de dorintele noastre. Dar lui Dumnezeu tot ii e mila de noi , si desi ne cunoaste ipocrizia mascata tot ne ajuta.

Nu stiu cum e la voi, dar eu am vazut la mine asta: atunci cand eram disperata intr-o situatie, ma intorceam cu rusine la Dumnezeu, ii vorbeam , si-I tot spuneam ce si cum ma doare, si-I faceam fel si fel de promisiuni, pe care din motive inexplicabile nu le implineam complet….sau unele poate deloc. Dumnezeu bineinteles stia asta, dar tot ma ajuta si ma ajuta in continuare.

Mi-aduc aminte de o secventa deosebita din filmul “Iisus din Nazareth”, cand Domnul predica poporului, invatandu-i sa caute mai intai imparatia cerurilor si apoi tot restul li se va adauga lor. Mi-aduc aminte de acea comparatie intre purtarea de grija a Lui Dumnezeu fata de pasarile cerului, care nu duc lipsa de nimic, si purtarea Sa de grija fata de om. Sau fata de macii campului care au o “haina” mai frumoasa decat a imparatului Solomon , si asta fara sa faca nimic, ci doar datorita grijii Lui Dumnezeu. Daca am avea timp si vointa sa observam purtarea de grija a Lui Dumnezeu fata de celelalte fiinte care sunt inferioare omului, poate nu ne-am mai face mereu griji pentru toate lucrurile materiale pentru care ne imbolnavim muncind , sau pentru care transformam relatia dintre tata si fiu pe care ar trebui s-o avem cu Dumnezeu intr-una comerciala.

Nu vreau sa sugerez ca n-ar trebui sa avem dorinte sau ca n-ar trebui sa-I cerem nimic Lui Dumnezeu, ci doar ca ar trebui sa avem mai multa incredere in Dumnezeu, sa fim convinsi ca El stie cel mai bine de ce avem nevoie cu adevarat, sa ne abandonam in mainile Sale si atunci viata noastra va fi plina de binecuvantari si dragostea Lui va straluci in inimile noastre , transformand tot raul in bine. Sa nu venim catre El din interes, sa nu dezvoltam o relatie comerciala si atat. Sa-L iubim pe Dumnezeu cu adevarat si cu toata fiinta noastra, caci din iubire am fost facuti. Daca am face asta , respectarea poruncilor Lui Dumnezeu n-ar mai fi o povara, pentru ca nimic nu e greu cand exista iubire. Si atunci am fi mai fericiti. Se spune ca nefericirea, sau suferinta este semnul ca suntem departe de voia Lui Dumnezeu sau ca undeva gresim. Iar sa-ti doresti ceva  ce nu ti se potriveste, sau care iti face rau, e cu siguranta o greseala. Si nu de putine ori gresim asa de-a lungul vietii.Astfel, cel mai bun lucru pe care il putem face noi este sa ne lasam destinul complet in mainile Cuiva care are capacitatea de a judeca lucrurile mai presus de ratiunea noastra, si puterea  de a actiona spre binele tuturor. Singurul ce poate face acest lucru e Unicul nostru Dumnezeu.

Desigur, de multe ori mandria noastra prosteasca si “deosebita” iubire de sine ne ridica dificultati in a proceda asa . Dar acest lucru se poate tine sub control cu ceva bunavointa daca: incercam sa vedem mereu doar lucrurile bune in ceilalti si avand in atentie defectele noastre, incercam sa vorbim cu Dumnezeu macar de 2 ori pe zi, sau sa exersam rugaciunea mintii atunci cand avem activitati simple, mecanice, sau sa ne concentram fortele spre a-i ajuta pe ceilalti. Am gasit (pe net) chiar si o rugaciune de lasare in voia Domnului : “In mainile milostivirii Tale celei mari,Dumnezeul meu, incredintez sufletul si trupul meu, simtirile si graiurile mele, sfaturile si gandurile mele, lucrurile si toate cele trebuincioase ale trupului si sufletului meu. Iar Tu, deci, binecuvinteaza-ma, miluieste-ma si ma izbaveste de tot raul, ca petrecand viata fara de pacat, in toate zilele vietii mele, sa ajung la viata cea vesnica cu Sfintii Tai, in Imparatia Ta si cu dansii sa Te slavesc in veci. Amin”.

Dumnezeu are cate un leac pentru mantuirea fiecaruia, cate un drum pentru toti si dragostea fata de toata creatia Sa. E suficient sa facem noi un pas catre El “cu inima smerita si infranta” si Dumnezeu va face 100 de pasi spre noi, luandu-ne sub ocrotirea Lui.

Am mers ieri în Cişmigiu cu o prietenă dragă, cu care nu mă mai văzusem demultişor, ne-am plimbat şi ne-am hotărât să ne odihnim pe o bancuţă. Cum stăteam şi ciripeam vesele, un băiat a venit la noi şi a lăsat un bileţel cu datele sale de contact, câteva detalii despre el, impreună cu numărul lui de telefon. Rugămintea sa, exprimată in scris, era sa nu aruncăm bileţelul în caz că nu suntem interesate, ci să-l transmitem cuiva care poate, spera el, va fi interesată de oferta lui.

Rememorând acum întamplarea, stau şi ma intreb…oare atât de mare şi apăsătoare să-i fi fost singurătatea acestui băiat, încât să fi recurs la aşa ceva…la aceasta se vor reduce in viitor relaţiile interumane…sa suni şi să dai curs astfel invitaţiilor de prietenie ?!

Nici măcar nu ne-a adresat un salut, iniţial am crezut că este mut şi că imparte flyer-e din acelea cu alfabetul, un fel de cerşetorie mascată…stau şi mă gandesc cu tristeţe..deci tot ce trebuie sa faci e sa ai un număr de telefon, să-ţi placă filmele de dragoste si îngheţata de vanilie şi gata, viitorul soţ e doar la un apel distanţă !

Cum te poţi simţi singur, când ştii că Dumnezeu te iubeşte, când ştii că îngerul tău păzitor e atât de aproape, când tot ceea ce trebuie să faci e să te rogi mereu, mereu cu credinţă si nădejde si Mult Milostivul Dumnezeu îţi va rândui tot ceea ce îţi este de folos ?!

Aşa după cum îţi este milă de o cămaşă şi n-o arunci dacă s-a rupt, ci o coşi si o porţi în continuare, tot aşa si Bunul Dumnezeu se milostiveşte in Mare Mila Lui si nu te va alunga de la El, pe tine cel ce reprezinţi Creaţia Sa cea mai de preţ, zidirea Lui !

Să avem nădejde aşadar, să fim încrezători si încredinţaţi că la Dumnezeu găsim toată alinarea şi folosul !

Poate că aceste rânduri sunt şi pentru tine, băiatule din parc, poate le vei citi şi le vei înţelege rostul, rugându-te lui Dumnezeu pentru Mila Sa si pentru purtarea lui de grijă!

Unde este Imparatia Ta Doamne ? Sa caut in jur, pana unde si cat timp? Sa cutreier pamantul ? Nu este…, nu am gasit-o Domnul Meu… Dar eu stiu unde este, dar imi e teama sa recunosc, Imparatia Ta Iisuse este in inima mea, in inima tuturor.

Da aici este, si noi alergam si ratacim pe pamant in lung si lat sa cautam ceva atat de nepretuit… ! De ce nu o vedem ? De ce nu vrem sa intram in Ea ? De ce ne ascundem in spatele Imparatiilor acestei lumi de desertaciuni ?

Imi e frica la gandul caderilor si a patimilor mele sa recunosc ca Imparatia Ta ne-ai dat-o noua, in fiecare inima de pe acest pamant este Imparatia Ta Doamne, ai creat-o pentru noi cei pacatosi, noi cei care nu vrem sa o primim si Tu ai creat-o in noi din iubire si dragoste pura, nimeni nu ar putea sa ne dea noua ceva mai de pret pe acest pamant, si noi ce facem ?

Nu ne pasa…, suntem atat de orbi ca nu o vedem, atat de insensibili de nu simtim focul dragostei care arde in inima noastra dupa Tine si Imparatia Ta, atata de muti de nu strigam dupa Tine Iisuse vino in camara Inimii noastre si adu Imparatia Ta cu Tine…

Ma privesc cu suferinta
Pe mine cea fara credinta,
Pe pamant tot alergand,
O dulce Imparatie cautand !

Imi lovesc  pieptul meu de stanca,
Scobesc in inima mea impietrita,
Apar rani sangerand,
Si lacrimi pe fata indurerand.

Si caut bogatia ascunsa in ea

Acolo  adanc in inima mea,
Ferita de ochii lumii,
Uitata de mine  cu anii.

Si cine se vede in Ea ?
Acolo ascunsa in inima mea ?
Si privesc stiind si nemeritand,
Este Imparatia Ta, zic eu plangand!

Iisus iubit ajuta-ne!
Pe noi pacatosii miluieste-ne!
Vesnic Imparatia Ta, in inima,
Toti sa o pastram nebiruita!

Cat de minunat ar fii sa cautam toti in inima noastra Imparatia Ta si sa ne unim cu Tine si sa fim Toti impreuna acolo, sa ne intalnim in Inima noastra in rugaciune cu Tine Iisuse. Atunci ar fii ca si cand Raiul ar cobora pe pamant si Toti ne-am intalni in Imparatia Ta. Cat de minunat ar fii totul cata pace si bucurie ar fii pe pamant atunci ! Haideti fratilor impreuna sa ne rugam in inima noastra si sa cautam Imparatia Lui Dumnezeu in Ea:

Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieste-ne pe noi pacatosii !

De multe ori ne intrebam cum sa invingem anumite patimi. Ma intrebam zilele trecute,ce “leac” ne trebuie ca sa invingem mania? Chiar daca mergem la Biserica si avem o legatura cat de cat stransa cu Hristos, devenim deseori foarte impulsivi,nervosi…incat ne suparam si noi dar si pe ceilalti din jur. Am incercat vreodata sa alungam cu adevarat aceasta patima? Chiar daca ne dorim, nu putem reusi decat cu o mare credinta in tot ceea ce facem.Credinta nu in noi, ci in El. Putem avea incredere si in noi , bineinteles , dar numai in partea zidita de Hristos,numai in firea noastra induhovnicita.

Blandetea este cel mai bun “leac” pentru a alunga duhul maniei. Sfantul Casian Romanul ne spune: ,,Mania orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii”.

In aceasta stare ne aflam noi, suntem orbi sufleteste si de aceea nu putem sa ne invingem patimile. Ne este greu sa îi iubim pe cei ce ne urasc, si ne mahnim pe ei foarte repede. Dar oare si Hristos s-a mahnit pe cei care L-au batut si L-au chinuit? Nu! A indurat toate acestea cu rabdare.

,,Mania obisnuieste mai mult decat celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul. Dar uneori îi si foloseste cat se poate de mult. Caci cand ne folosim de ea fara tulburare impotriva celor necuviosi, sau intr-un fel sau altul neinfranati, ca, sau sa se mantuiasca, sau sa se rusineze, prilejuim sufletului un spor de blandete: fiindca lucram potrivit cu scopul dreptatii si al bunatatii lui Dumnezeu. Pe langa aceasta, adeseori, maniindu-ne tare impotriva pacatului, dam sufletului vigoare, scapandu-l de moleseala. De asemenea nu incape nici o indoiala ca, maniindu-ne impotriva duhului stricaciunii, cand suntem in mare intristare si descurajare, ne aflam cu cugetul mai presus de lauda cea spre moarte. Ca sa ne invete aceasta, Domnul s-a maniat si s-a tulburat de doua ori impotriva duhului iadului, desi facea toate cate voia cu o vointa netulburata.

Asa a intors sufletul lui Lazar in trup. Incat mie imi pare ca mania neprihanita a fost daruita firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai degraba ca o arma a dreptatii. Daca s-ar fi folosit Eva de ea impotriva sarpelui, nu ar fi fost robita de placerea acea patimasa. Astfel mie mi se pare ca cel ce se foloseste cu neprihanire de manie, din ravna cuviosiei, se va afla mai cercat in cumpana rasplatirilor, decat cel ce nu se misca nicidecum la manie, pentru greutatea de a se misca a mintii. Fiindca cel din urma se dovedeste a nu-si fi deprins vizitiul sa stapaneasca franele simturilor omenesti. Iar celalalt lupta strunind caii virtutii si e purtat in mijlocul bataliilor cu dracii, conducand neintrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai ai infranarii. Pe acesta il aflam numit in Scriptura, la inaltarea dumnezeiscului Ilie, ”carul lui Israel”, pentru motivul ca Dumnezeu a vorbit intaia oara Iudeilor despre cele patru virtuti in chip deosebit. Iar cel ce s-a hranit asa de mult cu neprihanirea a fost inaltat la cer pe un car cu foc, pentru ca s-a folosit, socotesc, de(virtutile sale ca de niste cai, vietuind intru Duhul care l-a rapit pe el intr-un vartej de foc. (Diadoh al Foticeii)”

Cum putem dobandi acest “leac” impotriva maniei? Prin rabdare, nadejde si dragoste.
Rabdarea este o comoara pot spune, pe care Domnul i-o daruieste celui care îl cauta. Cautandu-L si noi, vom invata sa rabdam pana la capat caci numai asa ne vom incununa.

,,Pe masura smeritei cugetari, ti se da tie si rabdarea in greutatile intampinate si dupa rabdarea ta ti se usureaza povara necazului tau si agonisesti mangaieri. Smerenia este ea insasi izvor al rabdarii caci nu socotesti ca ai dreptul la mangaieri, iar rabdarea stand tare, intareste firea ta incat nu mai simti greutatea necazului. Din rabdare curge in tine o forta caci vointa ascunde in ea rezerve de forta pe care nu obisnuim sa le punem in lucrare. Mai bine zis aceste rezerve de forta sunt firea noastra si ea le pune in lucrare prin vointa care e o calitate generala a ei pe care nu o pune de obicei in mod deplin in lucrare. Rezervele de putere ale firii noastre sunt de fapt nesfarsite cand ea sta in legatura cu Dumnezeu. Mai usor biruim greutatile prin rabdare decat prin lupta de a nu le primi, de a le ocoli cu orice pret, fapt in care se manifesta o frica, o slabiciune care ne face de fapt slabi. Cele dinafara ne pot zdrobi mai usor firea daca nu o intarim din rezervele ei launtrice care stau in legatura cu rezervele de putere nesfarsita ale lui Dumnezeu Care a creat si sustine firea noastra ca adevaratul ei fundament si izvor. Toate primejdiile si necazurile care nu sunt intampinate cu rabdare aduc un chin indoit caci rabdarea omului e pe masura primejdiilor ce-i vin. Atat se incordeaza omul cat e de mare greutatea careia trebuie sa-i faca fata, iar slabirea curajului este maica chinului, pe cand rabdarea e maica mangaierii si putere de a se naste din necazurile sale, fara harul dumnezeiesc care vine prin cautarea cea cu dinadinsul a rugaciunii ei si varsarea lacrimilor (Filocalie).”

Nadejdea nu o dobandim daca nu credem ca El ne poate da ceea ce cerem. Tot ceea ce trebuie sa facem este sa fugim de deznadejde. La Dumnezeu orice este cu putinta, sa credem in vorbele Lui (,,Cereti si vi se va da,bateti si vi se va deschide), cautati si veti afla” veti vedea ca nu este greu sa urcam inca o treapta pe scara Mantuirii, chiar daca ispitele sunt la tot pasul si in tot locul.Cea mai scurta definitie a nadejdii este: “Asteptarea cu incredere a bunatatilor fagaduite de Dumnezeu”

Si iata, am ajuns la dragoste.  Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor cand se gaseste o cat de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea Duhului. Dar in sufletul ce sta sub inraurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar intampla sa se produca vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-insul. Caci aprinzandu-se pe sine insusi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, indata revine iarasi la starea cea buna si cu multa bucurie primeste dragostea aproapelui, chiar daca a fost ocarat sau pagubit mult de catre acela pentru ca acest suflet topeste in dulceata lui Dumnezeu amaraciunea iscata de galceava. (Diadoh al Foticeii)

Avand acestea trei, putem spune ca am dobandit blandetea, respectiv leacul care ne ucide patimile. Sa avem rabdare,nadejde si dragoste si vom primi cele cerute de la Domnul  Sa ne intoarcem si noi,pacatosii cu toata inima la spovedanie si la lucrarea faptelor bune,si iarasi vom dobandi harul Prea Sfantului Duh in inimile noastre.

Mai cânţi? De mult n-a mai dansat sufletul meu…e linişte aici, nicio vibraţie, nicio notă muzicală. Lumea doarme cufundată în lume, de Tine parcă au uitat. Cum se întorc sufletele rătăcite? Te rog Doamne, precum voieşti cântă! Cântă-ne să tresalte inimile triste, ochii inchişi, urechile surde, gândurile negre să dispară. Doamne, precum voieşti Tu, cântă, să te audă inimile noastre, să tacă, să suspine după Tine. Dorul după Tine este dulce, mângâietor…Cred  că am nevoie de zâmbetul Tău, ca să pot zâmbi şi eu. Ne mai cânţi o dată? Pentru că inima mea trăieste, te aude…Mi-e dor, Bunule…Rămâi cu mine!

YouTube Direkt

Copilule cu ochi senini,
Tu iarasi vii printre straini
In pestera, pe paie reci
Tu capul iarasi Ti-l apleci.

Dar azi nici craii nu mai vin
Si nici pastori sa-ti cante lin
Copilule cu ochi senini
Tu iarasi vii printre straini.

Copilule cu suflet bland,
Te nasti si azi pe-acest pamant
De mii de ani copil sarman
Tu vii in lume an de an.

La-ai Tai Iisuse ai venit
Si nestiind nu te-au primit
Iar tu cu suflet plin de dor
Ai plans mereu de mila lor

La mii de usi ai asteptat
Dar nimeni nu s-a indurat
Si ai ramas in ger si azi
Copil cu lacrimi pe obraz

Batand mereu cu-acelasi dor
La usi inchise cu zavor
Dar cati ti-ar mai deschide azi
Copil cu lacrimi in obraz

Copilule, sarman copil
Curat ca roua de avril
De-atata vreme tu petreci
La usa inimilor reci

Am văzut ieri filmul lui Sergiu Nicolaescu: “Mihai Viteazul” şi am rămas foarte impresionat. În primul rând am rămas mut de admiraţie când am văzut cum e făcut un film în anul 1970, când nu existau calculatoare, efecte speciale, camere de filmat super-profesionale şi multe altele.

Filmul a fost propunerea României pentru Premiile Oscar, la categoria cel mai bun film străin în anul 1972. Pelicula istorică este cel mai vizionat film românesc şi unul din cele mai bine vândute, fiind difuzat mai mulţi ani în cinematografe, atât în România, cât şi în ţări de pe întreg mapamondul. Mihai Viteazul este cunoscut pentru acurateţea sa istorică, regizorul dorind ca filmul să fie cât mai aproape de adevăr.

Aşa de mult mi-a plăcut! pentru că mi-a inspirat o dragoste de ţară, mi-a inspirat un curaj nebănuit care stă în noi latent şi pe care nu-l folosim. Mi s-a muiat inima când vedeam cât erau de credincioşi românii înainte, cum ţăranii se rugau pentru prinţul Mihai zicând cu inima umilită: “Dumnezeu şi Maica Domnului să-i ajute”. Toată lumea îl luase în râs pe Mihai şi-i ziceau: “Ce-ţi trebuie ţie să conduci o ţară aşa mică şi saracă!, la ce folos îţi este?. Cum poţi sta tu împotriva unui întreg imperiu?”  Nimeni nu credea că Mihai are vreo şansă în faţa turcilor, nimeni nu avea nici măcar curajul să gândească că aşa ceva s-ar putea întâmpla. Nimeni… doar Mihai cel viteaz.

Mihai şi armata sa de valahi alungă pe turci din Ţara Românească, cucereşte Transilvania, face unirea celor două ţări cu Moldova  şi devine domn al întregului neam românesc, fiind recunoscut chiar de Mohamed al III-lea, Marele Sultan otoman. Mihai cel nebăgat în seamă ajunge să fie curtat de marii împăraţi ai Europei, pentru a se alia şi pentru a-i scoate pe turci din Europa. Mihai cu oastea sa cea mică, ţinea la Dunăre, pe turci care erau “câtă frunză câtă iarbă”. După fel de fel de trădari, este ucis de oamenii Generalului Basta, care aveua ordin precis să-l omoare pe valah.

Un film extraordinar, cu scene de lupta incredibil de reale, în care au fost implicaţi zeci de mii de oameni, zeci de mii de costume, arme şi armuri, recuzită şi tot feluri de decoruri. O încântare… un film în adevăratul sens al cuvântului.

M-a încântat şi întronizarea lui Mihai Viteazul în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti când cei prezenţi cântau: “Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta…”. Mi-a plăcut mult de preotul care-l însoţea pe Mihai în toate luptele, care stătea mereu în primul flanc, lutpând în reverendă alături de ostaşii Ţării Româneşti. Ce preot adevărat! câtă credinţă! ce curaj! cât devotament!

Un film în două parţi care cumulează în total 3 ore, din care am învăţat multe. Am prins curaj să-mi iubesc mai mult ţara, am înţeles cui datorez eu astăzi miile de mănăstiri şi bisericii de pe întinsul ţării, am înţeles de ce erau bunicii noştri aşa credincioşi…

M-am lăsat înşelat de multe ori în ultima vreme, diavolul e mult mai viclean decât îmi închipuiam. Şi mai rău decât atât, diavolul e şi foarte răbdător, nu se grăbeşte deloc, ci duce o luptă susţinută împotriva noastră clipă de clipă. Imediat am impresia, după ce fac o faptă bună, că n-am cum să ajung în iad, că o să mă mântuiască Dumnezeu. Şi din cauza asta mă las pe o ureche şi nu mai lupt aşa cum trebuie, nu mai stau împotriva răului din mine aşa cum s-ar cuveni.

Cel rău caută ispite adecvate fiecărui om. Pe unii îi aruncă în pacate mari din prima, şi nu se mai pot ridica din ele. Pe alţii îi impinge înainte să facă fapte bune ca să se poată lăuda şi preamări. Pe cei căldicei îi răceşte şi mai tare cu fel de fel de ispite şi plăceri. Dar ce face oare cu credincioşii care stau aproape de Dumnezeu şi merg la Biserică, şi se-mpărtăşesc de harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin Sfintele  Taine, prin fapte bune, etc ? Ce plan are împotriva lor?

Diavolul ştie că cei credincioşi nu pot fi ispitiţi să cadă în păcate grele, pentru că-şi vor da seama imediat, şi vor alunga ispita. Unora ca acestora le pregăteşte ceva mai deosebit: îi împinge să cadă în păcate mici. Azi vreo câteva, mâine la fel, poimâine iarăşi…săptămâna viitoare îi va împinge în acelaşi păcate, dar mai accentuat. Diavolul nu se grăbeşte, are mare răbdare. Lupta împotriva răului e ca o partidă de şah, câteva mutări bune nu-ţi garantează victoria, ci doar cel care dă mat e declarat învingător. Aşa şi cu noi, câteva fapte bune nu-l sperie pe cel rău, ci el continuă lupta, mutare de mutare, dărămând cărămidă cu cărămidă sufletul nostru. Scopul lui este să ne despartă de Dumnezeu şi să ne arunce în iad, ca să suferim şi noi acolo unde suferă şi el.

Necuratul aşteaptă şi un an… şi zece… atâta timp cât îşi va îndeplini scopul.

Au fost vremuri când eram aproape de Dumnezeu, mă bucuram alături de El şi reuşeam să mă feresc de ispite, evitam să caut plăcerile în mod excesiv, dar astăzi lucrurile s-au schimbat. Puţin câte puţin observ cum alunec în păcate… mici… dar multe. Uşor, uşor mă răcesc.  Răceala asta e o premiză să cad în păcate şi mai grele.

M-am lăsat păcălit, am crezut ca dacă sunt în Biserică totul e rezolvat, nu mai trebuie să lupt că totul vine de la sine.

Am crezut că dacă sunt aproape de Dumnezeu nu e mare păcat să mă dau şi eu după cele lumeşti…. M-am înşelat amarnic. Orice slăbiciune a fost speculată de cel rău, orice cădere într-un păcat, cât de mic, a fost speculată de diavol şi folosită ca să mă arunce într-un rău şi mai mare. Dacă continui aşa… nu e departe să zic şi eu ca psalmistul: “Viaţa mea de iad s-a apropiat”.

Luptă continuu, nu te  lăsa înşelat căzând în păcatele mici… cât de mici ar fi… se adună fără să-ţi dai seama, sufletul se răceşte, răul se pune între tine şi Dumnezeu, necazurile încep să apară, supărările vin, slăbiciunile se înteţesc.

“Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ceasul sau ora în care va veni Domnul”.

Nu renunţaţi la rugăciune niciodată, nici dimineaţa, nici seara, nici în timpul zilei, nici înainte sau după masă. Nu evitaţi să mergeţi la Sfânta Liturghie sau la spovedanie. Nu vă daţi după cele lumeşti… vă furaţi singuri căciula!

Luptă se termină doar când “aţi închis ochii”.

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.

„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).

Dar şi cât stai în biserică purtarea ta este necuviincioasă. Dacă te prezinţi în faţa unui stăpân lumesc pentru vreo treabă, nu cutezi nici să zâmbeşti. Şi când stai în faţa Stăpânului universului, râzi fără frică şi fără ruşine? În felul acesta Îl mânii mai mult decât prin alte păcate ale tale. Căci Dumnezeu nu se scârbeşte atât de cei care păcătuiesc, cât de cei care nu se ruşinează după săvârşirea păcatului.

Ce faci acolo, omule? Te afli în biserică şi te uiţi la frumuseţile femeieşti? Cum pângăreşti în asemenea fel templul lui Dumnezeu? Crezi că biserica este piaţă sau, ceva şi mai rău, bordel? În piaţă, desigur, ţi-e ruşine să priveşti viclean o femeie; şi în biserică, tocmai în ceasul în care Domnul îţi vorbeşte, îndemnându-te să te depărtezi de asemenea păcat – căci „oricine se uită la o femeie” zice, „spre a o pofti a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 28) – îţi învârţi privirile pe organele nelegiuirii şi cu inima vizitezi atelierul desfrâului? Mai bine să fi fost orb, decât să-ţi foloseşti în felul acesta ochii. Gândeşte-te, omule, în faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine – cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cereşti.

Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali.

Aşadar să nu participi cu nepăsare la acea cântare sfântă. Să nu ai în minte gânduri pătimaşe. Alungă orice cuget pământesc şi urcă cu mintea la cer, lângă tronul lui Dumnezeu. Zboară acolo împreună cu serafimii, dă din aripi împreună cu heruvimii, psalmodiază imnuri închinate Preasfintei Treimi.
Şi când va veni vremea sfintei împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.

Dacă, de pildă, Dumnezeu îţi va cere socoteală pentru nepăsarea sau necuviinţa pe care o arăţi la slujbele bisericii, ce vei face? Iată, în ceasul când îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre lucruri nefolositoare. Şi chiar dacă Dumnezeu ar trece cu vederea toate celelalte păcate ale noastre, acesta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greşeală mică. Pentru a pricepe gravitatea lui, gândeş- te-te ce se întâmplă în cazul analog al oamenilor. Să presupunem că discuţi cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în vreme ce acela îţi vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva.

Cel cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta? Nu se va mânia? Nu-ţi va cere socoteală? Dumnezeu însă, deşi este jignit în fiecare zi într-un mod mult mai rău, şi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi, ne îngăduie cu îndelungă-răbdare. Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aş vrea să ştiu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că ştiu bine asta. Sau se ocupă cu lucruri necuvioase şi zadarnice, sau sunt afundaţi în grijile lumeşti. În ambele situaţii însă, sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru este vădit şi nu mai are nevoie de dovezi. Dar şi ultimii, care aduc ca justificare pentru absenţa lor treburile familiale, şi aceştia sunt de neiertat, pentru că preferă pe cele pământeşti în locul celor cereşti, pe cele trecătoare în locul celor veşnice, pe cele materiale în locul celor duhovniceşti.

Aş vrea, dacă aş putea, să vă arăt sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; şi le-aţi vedea murdare şi respingătoare. Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.

Dacă noi, care mergem la biserică, participăm la Sfintele Taine şi ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia, cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la biserică?

Există însă şi o altă chestiune: Mulţi se împărtăşesc o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.

Se întâmplă deci şi aici ca şi cu un aliment care, deşi din natura lui este hrănitor şi folositor, dacă este consumat de un om bolnav de stomac, îl vatămă. Adică te bucuri de hrana cerească, iei parte la adunarea duhovnicească a Împăratului Hristos şi te tăvăleşti iar prin noroi? Te ungi cu mir şi te întorci în mizerie? Ai un an de când nu te-ai împărtăşit şi, după ce trece o săptămână, cazi din nou în păcatele de mai înainte? Spune-mi, dacă după o boală îndelungată te faci bine şi în continuare faci aceleaşi greşeli care au condus la producerea bolii tale, nu este zadarnică truda pe care ai depus-o pentru a te vindeca? Dacă lucrurile fireşti se schimbă, cu atât mai mult cele care depind de voia noastră. Cum îndrăzneşti, aşadar, să primeşti în tine Preacuratul Trup al lui Hristos având sufletul pătat, în vreme ce nu vrei să mănânci nimic până nu te speli pe mâini?

Sfântul Apostol spune: „Oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului… şi osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11; 27, 29). Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.

Asta vă sperie, ştiu, vă cutremură, muşcă din conştiinţa voastră. Dar muşcă şi din conştiinţa mea, cel care spun acestea. Rănile sunt la fel, de aceea folosesc aceleaşi leacuri, atât pentru voi, cât şi pentru mine. Din înţelepciunea şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu face parte şi asta, adică faptul că aceloraşi legi fireşti se supun atât cel care vorbeşte cât şi cei ce-l ascultă, şi că toţi sunt la fel de responsabili când săvârşesc vreun păcat. De ce? Am spus şi mai înainte. Pentru ca în felul acesta să se smerească şi propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc. Ca să judece cu cumpătare. Ca să fie îngăduitor faţă de cei ce păcătuiesc. Ca să cugete la slăbiciunea lui şi să nu devină sever în cercetarea păcătoşilor.

Cu toate acestea, mulţi n-au putut să ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care le-am făcut asupra celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au apărut în faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: „Aşadar ne alungi din biserică? Ne lipseşti de sfânta împărtăşanie?” Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă aduc mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre, pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor şi dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel pofta de mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul duhovnicesc, care spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira cu uşurinţă şi-l pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.

Adevărat spunea fericitul Pavel: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i îndrepteze.

Aşadar, după ce am vorbit cu atâta asprime celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, trebuie să spun două vorbe şi celor care diaconesc la Preacuratele Taine. Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor, chiar de-ar fi însuşi împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi aveţi putere mai mare decât acela.

Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De Dumnezeu să vă fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu Îl veţi întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu şovăiţi să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea necuviinţe. Voi prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui Hristos. E mai de folos să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi salveze viaţa de aici şi să fie lipsit pentru totdeauna de Dumnezeu.

Pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul! Azi cu ajutorul bunului Dumnezeu am fost la biserica Zlatari, la sfintele moaste ale Sf Ciprian, a carui pomenire impreuna cu Sf Justina si Sf Teoctist praznim la 2 octombrie.

Cum si de ce cinstim si ne rugam la sf moaste?
Mantuitorul Iisus Hristos ne cheama pe toti oamenii la asemanare cu Dumnezeu, noi care suntem chipul Lui, ne cheama la indumnezeire. Asa ia chemat si pe sfintii parintii. Dumnezeu s-a facut pentru noi om, prin iubirea sa nemarginita si neasemanata pentru noi oamenii ca sa ne inalte pe noi pacatosii, facandu-i pe sfintii apostoli din pescari, oameni de rand-pescari de oameni.

Pescarii de oameni prin puterea Sfantului Duh pogorat de la Dumnezeu au propovaduit cuvantul lui Dumnezeu, si-au sfintit viata, urmand lui Hristos, asemanandu-se Lui Dumnezeu. Acestia stau alaturi de Dumnezeu, de sfintii ingeri si se roaga pentru noi, inaintea Mantuitorului prin multa lor mijlocire. Sfintii si-au jertfit viata pentru Hristos, pentru credinta si iubirea lor fata de Dumnezeu.

Inaltandu-se sufletele lor la Domnul, trupurile lor au ramas drept marturie si pilde noua-mai putin credinciosilor,de luare aminte, prin Mila Lui Hristos, ca sa credem, sa vedem cu ochii nostri lumesti, cum omul se poate mantui din viata aceasta pamanteasca, cum isi poate sfinti viata. Sfintii Parinti ne stau deci marturistori ai lui Hristos, ceea ce si noi prin mila lui Dumnezeu si prin rugaciunile tuturor sfintilor nadajduim. Noi, ca si sfintii sa avem model pe Hristos, pe sfintii care au placut lui Dumnezeu.

Datorita putinei si slabei noastre credinte, nu indraznim sa cerem ajutorul lui Dumnezeu, care este pretutindeni si care ne cunoaste inimiile, cum au indraznit sfintii si de aceea cerem acestora sa mijloceasca la Hristos, sa ne miluaisca pe noi pacatosii, Prin Sfintele lor moaste sfintii sunt cu noi, din veac in veac, ne ocrotesc, ne vegheaza, celor ce venim cu credinta si cu inima curata si cerem ajutorul de la Tatal Ceresc. In intreaga lume crestina, tara noastra si in Bucuresti avem marturii ale sfintilor marturistori ai Lui Hristos, Dumnezeu-Omul .

Astfel sfintele lor moaste ne apara de ispite, de vrajmasii potrivnici, de foamete, de boala, de foc, de toate pin mijlocirea lor la Dumnezeu.

Bucurestiul prin inaintasii nostri s-a invredncit cu moaste ale sfintilor: Sf Dimitrie Basarabov, ocrotitorul capitalei, Sf Ecaterina – mireasa lui Hirstos, Sf Ciprian, Sf. Nectarie, Sf. Mina, Sf Nicolae, Sf Spiridon, Sf Parascheva, Sf Siluan Athonitul si multi alti sfinti, sa ma ierte Dumnezeu pentru nepomenirea tuturor.

Sfintele moaste exista in fiecare locas, in fiecare biserica, manastire, drept marturire a urmarii sfintilor lui Hristos. Drept urmare se cuvine sa fim cu luare cu aminte, cand ne inchinam, ne rugam, mergem la sfintele moaste, sa lasam toate grijile lumesti si sa ne inaltam prin mijlocirea sfintilor la Hristos.

“De ce nu-mi dai prieten(ă) Doamne?!” … striga neobosita inima catre Domnul, zi de zi si noapte de noapte, in timp ce clocoteste in oceanul singuratatii si al lipsei de implinire. Lacrimi peste lacrimi imi curg pe obrajii ce tanjesc nespus dupa mangaierea sufletului pereche , lacrimi care parca nu se mai sfarsesc… Si cat e de firesc si de frumos sa iubesti si sa fii iubit in acelasi timp! Si cat e de frumos sa te daruiesti unei singure persoane si acea persoana sa se daruiasca doar tie!

Adesea intelegem cu mintea si cu inima lucrurile acestea, insa ceea ce nu intelegem este ca o inima ciuruita de patimi, sau o inima necoapta, nu este pregatita sa tina in ea o asa iubire, o iubirea in Dumnezeu. Pentru ca de iubirea aceasta atarna o mare raspundere si o mare taina: doua suflete care merg impreuna pe calea mantuirii, doua suflete care rodesc iubirea lor spre vesnicie. De aceea si Sf. Apostol Pavel se minuneaza de unirea barbatului cu femeia spunand: “Taina aceasta mare este; Iar eu zic in Hristos si in Biserica.”

La Dumnezeu lucrurile nu sunt de azi pe maine, ci toate merg spre dainuire vesnica. Numai noi reducem iubirea la statutul de “fost”, “fosta” sau “ex”, numai noi o facem sa fie trecatoare, iubind patimas.

Noi adesea iubim in goana inimii nebune si ne impiedicam la cele mai mici obstacole ale vietii. Aceasta pentru ca avem tendita sa iubim altfel decat a lasat Dumnezeu, de aici tragandu-ni-se toate necazurile.  Si pentru ca nu vrem sa vedem ce vrea Dumnezeu de la noi, toata asteptarea noastra se transforma in deznadejde si agonie.

Nu intelegem ca pentru a iubi trebuie sa fim pregatiti sa suferim, sa rabdam si sa iertam. Iar noi tocmai aceasta refuzam sa invatam. De aceea stam pe vatra asteptarii si a singuratatii. Stam la copt ca sa infloreasca virutile in noi. Ne lasa Dumnezeu in cuptorul stramtorarilor ca sa fim pregatiti sa primim iubirea pe care ne-o randuieste, ne lasa pana vom ajunge la aceeasi parere si fapta cu El despre iubire. Si prin aceasta suferita a sufletului numita singuratate, Dumnezeu ne vindeca mai repede de patimi si ne face sa invatam sa iubim asa cum trebuie. Adica spre vesnicie. Astfel ca, singuratatea si lipsa iubirii pe care o simtim ca un iad apasator, ne face sa ne apropriem mai mult de Dumnezeu si sa fim o plamada mai usor de modelat in mainile Sale, o plamada care sa se uneasca armonios cu ceea ce randuieste pronia Sa la momentul potrivit.

Mai este si o alta socoteala aici, ca sunt multe fete cu frica de Dumnezeu care se plang ca nu gasesc in cale decat baieti neseriosi, interesati mai mult de relatiile trupesti decat de suflet, si sunt si multi baieti singuri si cu frica de Dumnezeu, care nu gasesc in calea lor decat fete care vor o iubire pur pamanteasca. Asa ca ne bate in minte intrebarea: Cum se face ca fetele bune intalnesc adesea baieti desfranati iar baietii buni dau de cele mai multe ori de fete imorale? Si de ce nu se intanesc mai repede cei buni cu cele bune, dupa cum se si cauta?

Dar in acest aparent paradox Dumnezeu face mult bine. Pe cei care asculta de El ii incearca in focul rabdarii ca sa le intareasca statornicia in bine spre a-i desavarsi, iar pe cei slabi si necredinciosi ii rusineaza prin cei dintai care se arata rabdatori si ascultatori de Dumnezeu.

Insa,  se intampla ca noi intelegem lucrurile contrar asteptarilor Sale. Astfel, cel care straluceste in curatie, rabdare si ascultare se intristeaza spunandu-si in sine ca Dumnezeu nu-i asculta rugaciunea iar cel necredincios sau patimas, desi cauta iubirea, o refuza tocmai pe cea adevarata cu care Dumnezeu ii da o palma milostiva spre a se trezi din betia iubirii patimase.

Si din aceasta purtare de grija a lui Dumnezeu, tot El cade “vinovat” in mintile  oamenilor. Unii ca nu sunt asculati iar altii ca dau de “incuiati”, in loc sa invete fiecare ceea ce are de invatat.

Desigur, este usor sa te inhami la o prietenie lumeasca ce este presarata cu placeri de moment care mai apoi sa devina amara ducand la desfrau, avorturi, deceptii si alte urmari care sa ne urmareasca o viata intreaga, dar este greu sa te inhami la prietenia aratata de Hristos,  prietenie la care trebuie sa trudim cu multa rabdare in deznadejde, singuratate si defaimari, dar mai apoi culegand mult ravnita implinire a inimii prin taina casatoriei dupa care am tanjit atat de mult. Poate astazi, mai mult ca oricand pastrarea fecioriei pana la casatorie se poate asemana cu drumul Mantuitorului de pe muntele capatanii. Dar in suferinta fiind, uitam ca dupa Golgota vine si clipa invierii si a bucuriei.

Insa daca ne-am apropia mai mult de Dumnezeu am intelege si care este rostul si chemarea noastra pe care ne-a dat-o, iar daca vom sti rostul nostru vom sti si ce avem de facut ca sa fim pregatiti pentru a primi iubirea dupa care striga inima noastra atat de insetata. Vom sti ca implinirea noastra ca oameni este sa zidim iubirea care nu piere, vom sti sa zidim iubire alaturi de Dumnezeu.

Vineri dupamiaza am primit pe strada un fluturas cu o invitatie la un film, cu intrare libera. Si m-am dus. Era la cineva acasa, intr-o camera mare, un fel de mini sala de cinema, improvizata, iar filmul era pus la un videoproiector. N-am stat pana la sfarsit pentru ca a intervenit o problema si cand sa ies, ma opreste o fata si prietenul ei sa ma intrebe daca cred in Dumnezeu si in viata vesnica.

Mi-au spus ca ei sunt un grup de tineri crestini si ca organizeaza in fiecare sambata astfel de intalniri la care vizioneaza filme de la care sa poate dezvolta ulterior discutii despre mantuire si relatia cu Dumnezeu. Am stat, cred ca vreo 30-40 de minute, acolo in curte cu ei si am vorbit despre astfel de lucruri. Multe erau adevarate, cum ar fi ca ar trebui sa fim mai recunoscatori pentru jertfa Lui Iisus, sa incercam sa nu mai revenim la pacatele noastre dupa ce ne-am cerut iertare, si ca ar trebui sa avem o relatie mai apropiata cu Dumnezeu. Ei erau foarte de treaba si prietenosi, dar mi-au tot spus si destule lucruri care nu mi s-au parut tocmai bune, ci mai degraba departe de adevar.

Cum ar fi: ca nu conteaza ce religie ai, atata timp cat crezi in Iisus, ca nu trebuie sa te duci la biserica ca sa te rogi, ca n-ai nevoie de spovedit la preot ca sa-ti fie iertate pacatele, ci e suficient sa-I spui Lui Dumnezeu ca-ti pare rau si poti face asta oriunde si cu oricine, si altele dar nu prea imi mai aduc aminte. Mi s-a mai parut nepotrivit si ca ei nu aveau o religie anume, au spus ca sunt crestini, dar unul a zis ca e ortodox, altul penticostal si asa mai departe… m-au invitat si la biserica la ei, despre care au spus ca e acolo in curte… si ca e o biserica crestina, desi eu n-am vazut nici o cruce ,nici o icoana, nimic, doar o curte obisnuita, o camera mare, cu multe scaune, un videoproiector si niste tobe.

Iar cel mai nepotrivit mi s-a parut faptul ca au insistat de cateva ori sa ma rog cu ei, acolo in curte , pentru a ma pocai de pacatele mele si a cere iertarea Lui Dumnezeu. Din invatatura mai multor parinti atoniti , stiam ca nu e bine sa te rogi impreuna cu cei de alte religii, si n-am vrut, am incercat sa evit fara sa-i fac sa se simta prost.

Problema e ca toata chestia asta mi se pare cam ecumenista, un pas maricel spre unificarea religiilor…si partea rea e ca multi sunt atrasi de atitudinea foarte prietenoasa, de generozitatea lor si pe motivul ca “in bisericile ortodoxe nu gasesti atata prietenie si solidaritate intre oameni”, se indeparteaza de adevar si se ratacesc prin astfel de “bisericute”. Daca aveti de a face cu astfel de intamplari sau altele asemanatoare, va sfatuiesc sa marturisiti ortodoxia si sa o sustineti. Nu zic sa va izolati de oamenii care sunt de alte religii, sugerez doar sa nu va lasati prinsi de ale lor. Parintele Serafim Rose considera ca aceste actiuni ecumeniste prin care se incearca unirea bisericilor crestine (si nu numai) au rolul de a nimici trairea duhovniceasca in Hristos si de a-i pregati terenul lui Antihrist.

Am mai cunoscut tot de curand o persoana care era “intre credinta si tagada”, motivand indoielile sale prin faptul ca de fiecare data cand a suferit si s-a rugat , n-a primit nici un raspuns, “parca Dumnezeu n-ar auzi sau nu i-ar pasa”. Asa ca a ajuns la concluzia ca “Dumnezeu e pana la urma universul, ca nu exista pedeapsa pentru greseli sau recompense pentru fapte bune, ci e doar o lege a universului, prin care o fapta atrage dupa ea alta la fel”. Mai credea ca omul are puterea de a face orice si ca totul depinde doar de propria gandire ce are o mare influenta asupra vietii omenesti si o putere nelimitata.”

Astfel de idei mi se par si mai periculoase, intrucat par sa-l scoata pe Dumnezeu complet din viata omului, duc spre ateism. Feriti-va de oameni care incearca sa va convinga de astfel de lucruri. Priviti in jur si slaviti-L pe Dumnezeu pentru toate. Inchinati-va in Treime si simtiti acea caldura din suflet , care devine aproape materiala , prin iubirea Lui Dumnezeu. Nu stiu metode de “imunizare”  impotriva ecumenismului, decat conversatia cat mai deasa cu Dumnezeu, marturisirea ortodoxiei, si eventual inarmarea cu “un pistol duhovnicesc”, asa cum numea Parintele Paisie mataniile, ce ne ajuta sa ne amintim de rugaciunea mintii de mai multe ori pe zi.

Capcanele ecumenismului sunt multe, si care mai de care mai ademenitoare, printr-un ambalaj de vorbe si fapte placute. Deci, sa avem atentie, grija si ne aparam darul primit prin jerta de la Dumnezeul nostru, ortodoxia!

Biserica din Densuş, o localitate din tara Hategului, situata la cativa kilometri de Ulpia Traiana Sarmisegetusa, isi pastreaza inca secretele astfel incat nimeni nu poate spune cu certitudine cand a fost ridicata. Istoricii au pareri impartite. Unii spun ca ar fi fost ridicata pe ruinele unui edicifiu pre-crestin din Dacia, altii cred ca a fost ridicata pe fundatia unui templu inchinat zeului Marte, multi spun ca biserica a fost mai intai un mausoleu inchinat generalului Longinus Maximus, ucis de daci, Nicolae Iorga o plaseaza in secolul al XVI-lea iar istoricul de arta Vataseanu crede ca ar fi din ultimul sfert al secolului al XIII-lea. Cert este un singur lucru: la ora actuala este cea mai veche biserica din Romania in care se mai tin slujbe.

Maine incep o viata noua. Pare inceputul a tot ce mi-am dorit mereu , sunt incantata si fericita. As vrea sa stiu o modalitate buna de a-I multumi Lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, si sa ma ierte pentru momentele mele de nerecunostinta, dar mai ales sa nu ma mai lase sa ma indepartez de El niciodata! Viata mea e intunecata si sufletul trist atunci cand sunt departe de Dumnezeu.

As vrea sa fie maine si inceputul unei noi vieti duhovnicesti. Sa incep sa fiu un bun copil al Domnului in adevaratul sens la cuvantului. As vrea sa merg de mana cu Dumnezeu pe noul drum.

Si mi-as mai dori sa gasesc un duhovnic, unul adevarat, asa cum avea tata. Tata a avut acelasi duhovnic de la vreo 10 ani pana la 40, pana cand parintele a plecat la Domnul. Era un om deosebit si foarte iubit de multa lume. Parca era de la noi din familie. Si asa era cu toti oamenii care se spovedeau la el. Avea o relatie foarte apropiata si calduroasa cu toti fii sai duhovnicesti. Ii pasa de problemele tuturor, ajuta mereu pe toti, cum putea el mai bine , si nu doar duhovniceste.

Pe multi i-a ajutat chiar sa-si faca un drum in viata. Era un prieten minunat, un preot desavarsit, un suflet deosebit. Si bineinteles, era foarte iubit de toti, nu cred ca ai cum sa nu iubesti un astfel de om. Asa un duhovnic imi doresc si eu sa gasesc, sa simt ca ii pasa de sufletul meu si problemele mele, sa-l simt ca fiind cel mai apropiat om de sufletul meu, sa ma iubeasca ca pe o fiica si sa-l iubesc ca pe un tata.

De asemenea mai vreau sa-mi fac prieteni noi, dar oameni care sa-L iubeasca pe Dumnezeu, oameni cu o viata crestineasca si suflet bun, de la care sa am ce invata si in care sa pot avea incredere. Mi se par niste comori astfel persoane.

Nu prea stiu cum o sa gasesc astfel de persoane, si duhovnicul de care spuneam, dar imi pun toata nadejdea in Dumnezeu. Stiu ca ma va ajuta, trebuie doar sa am rabdare.

ORICE zi poate fi un nou inceput, un drum nou, daca vrem asta. Chemati-L pe Dumnezeu la orice inceput, in fiecare zi, in fiecare clipa, vorbiti-I de cate ori puteti si incercati sa mentineti intotdeauna legatura vie cu El. Nu va indepartati de Domnul pentru nimic si nimeni in lume, trist si intunecat e orice drum fara El. Fii cu noi Doamne la inceput de drum!

Domnul m-a ajutat, oare cum sa ii multumesc ?

Bucurie,  iertare si binecuvantare !  – Asa ajuta Domnul pe cei pe care ii iubeste, pe cei spre care priveste, spre cei care au nevoie de ajutor si se incred in marea Sa Putere si isi pun nadejdea in Domnul. Ce e fericirea ? Cum am simtit-o noi aici pe pamant si cand ?

Ea poate sa vina din lucruri marunte sau adevarate minuni, ne dam seama doar dupa ce vedem ca nu suntem singuri, ca intotdeauna de undeva apare un ajutor, un om bun care iti intinde o mana, sau iti deschide o usa, sau te indruma spre oameni potriviti si de nadejde.

Acestia putem spune ca sunt niste ingeri care ne indruma pasii, ca ajutorul Domnului vine tot prin cei din jur, care pentru o clipa devin ingeri ajutatori pentru noi cei indurerati si la randul nostru si noi putem sa fim la fel un inger pentru aproapele nostru aflat la necaz.

-Fericire este atunci cand primesti ajutor – nu stii daca datorita rugi tale sau a marii milostiviri a lui Dumnezeu.

-Fericire este atunci cand se deschide o usa si se intinde o mana  – desi stii ca tu nu ai batut la usa aceea.

-Fericire este atunci cand dupa multa durere sufleteasca si zbucium apare linistea – desi stii ca nu ai nici un merit.

-Fericire este atunci cand esti iertat – si meriti cel mai putin.

-Fericire este atunci cand Domnul asculta ruga ta -  desi nu e facuta cu toata atentia si inima.

-Fericire este atunci cand stii ca esti nevrednic si Dumnezeu nu te-a uitat – El te ajuta .

-Fericire e atunci cand nu te simti singur, stii ca esti protejat de Harul Domnului si e langa tine vesnic – desi nu ai pe nimeni si esti singur in lume.

-Fericire este atunci cand dupa o boala grea esti vindecat – si tu nu ai luat nici o doctorie pentru boala ta, doar nadejdea in Dumnezeu.

-Fericirea este atunci cand Domnul revarsa ajutorul Sau – si ne umple de har si binecuvantare.

-Fericire este atunci cand stii ca esti pacatos si nevrednic, dar nu iti pierzi speranta, stii ca Dumnezeu il iubeste pe pacatos si vrea ca toti sa ne mantuim nimeni sa nu piara -  si  Domnul te ajuta si te scapa.

Cand vezi ca primesti ajutor incepi sa radiezi de bucurie, inima devine usoara, trupul tau parca pluteste, si simti ca nimic rau nu te mai poate atinge. Stii ca esti sub aripa ocrotitoare a ingerului pazitor, a Maicii Domnului Nostru Iisus Hristos, a insusi Mantuitorului Nostru si a lui Dumnezeu.

Cum sa nu fii fericit cand primesti ajutor ? Si te intrebi oare cum sa multumesti lui Dumnezeu pentru asta, cum sa ii multumesti pentru toata viata ta, pentru fiecare zi in care a vegheat asupra ta si de cate ori ai cazut te-a ridicat ? Oare ce CADOU  ar putea compensa atata Ajutor si Dar de Sus ? Si incepi sa cauti un cadou in jur, cutreieri pamantul in lung si lat dupa un adevarat cadou, si vezi in jur multime de flori, campuri intregi pe tot pamantul, nepretuite flori ai vrea sa le strangi pe toate sa le asterni la picioarele Domnului ca si cadou !

- Nu prea ! Dar cum sa le rupi din moment ce ele nu sunt ale tale , da ele sunt chiar ale lui Dumnezeu, El le-a plantat , le-a udat , le-a dat mirosul inmiresmat…, nu  poti sa le duci in dar. Si mai cauti iar prin munti si vai, de la polul nord pana la cel sud, nu stii ce sa alegi in ape si mari din adancuri pana pe varful muntilor, sa cauti un animal ca jertfa de sange ? Oare ar fii potrivit ?

- Nu prea ! Ca deja Jertfa fara Sange a fost asternuta la picioarele Domnului si toate vietatile nu sunt ale tale ele sunt ale lui Dumnezeu. Nici astea nu sunt potrivite ca dar.

Si pleci ingandurat mai departe, si ajungi in orase si cetati , oare ceva nestemate, stralucitoare, sa ridici un Palat in cinstea Lui ?

- Nu prea !  Te gandesti ca deja Domnul are in Imparatia Sa atatea cetati si nestemate care la urechile noastre nu au ajuns si ochii nostri nu au vazut…, off si iar te intristezi…

Si pleci mai departe si incepi sa privesti la oameni, la creatia Domnului cea mai desavarsita, oare ce sa gasesti in Tine, in Ei ca dar ? Ce e mai potrivit, omul ?

- Nu prea ?  Oare ce valoreaza mai mult decat toate bogatiile lumii  si este nepretuit? La acest lucru incepi sa meditezi , sufletul omului …, dar sufletul curat, unde sa il gasesti ?

Se lasa seara si toata ziua ai cautat pe tot pamantul si nu ai gasit cadoul…, obosit te asezi pe malul unul lac departe de ochii lumii, si te framanti si te gandesti si de durere ca nu gasesti un cadou potrivit sa il aduci in dar Domnului Iisus Hristos, ochii tai se umezesc si incep sa lacrimeze, o lacrima limpede curge pe fata si pica incet pe mana ta si se scurge in podul palmelor tale unite. Si incet, incet parca se umple ca un pahar cu apa cristalina.

Privesti si tresari, aceste lacrimi sunt ale mele ? Nu apartin lumii si nimanui sunt dar din ochii mei… ?

- Si te privesti in ele, ca intr-o oglinda, fata ta parca are o alta paloare si patrunzi parca mai adanc cu privirea in ochii tai si te vezi ca niciodata, mintea ta si constiinta apar ca o carte deschisa acum !

- Iti vezi inima Ta ranita de atata uscaciune in jur si lacrimile tale care o umezesc si o trezesc la viata !

- Iti vezi sufletul inegrit de pacate si lacrimile care curg prin el si il curata, il limpezesc, il spala de toata murdaria din jur !

- Iti vezi trupul spalat si imbaiat in aceste lacrimi curate si fara vreo pata acum !

Lacrimi de recunostinta de iubire, lacrimi izvorande din sufletul tau unic, oare ce ar fii mai potrivit sa ii aduci in dar Domnului Tau ? Aceste lacrimi care te-au luminat, ti-au curatit sufletul si trupul si te-au facut din nou curat – ca lacrima !

« Si cat am cautat… ?
Iisus iubit  si cat am alergat,
Tot pamantul in sus si lat,
Un cadou, un dar am cautat,
De multumire pentru ajutorul purtat.

Si ce am aflat …?
Iisus iubit  si ce am gasit,
Campuri cu flori de nepretuit,
Adancuri si varfuri de creste de daruit,
O jertfa de multumire de implinit.

Va intreb pe  voi … !
Va intreb pe voi oameni,
Ce ar fii mai potrivit ?
Va intreb pe voi ingeri,
Ce dar as putea duce de nepretuit ?

Ma intreb pe mine… !
Si durerea ce m-apasa,
Nimeni nu o intelege,
Si plangand  nemangaiata,
Cadoul se prelinge pe fata mea uitata.

Am aflat cadoul… !
Si cata  fericire,
Din ochii mei caprui,
Limpezi lacrimi de iubire,
Aduc eu DAR  Domnului.

Cata bucurie… !
Voi lacrimi  din inima  izvorand,
Lumina si curatie daruind,
Sufletul albit,  lacrimi revarsand,
Cadou de multumire vestind !

Si cat am cautat… ?
Si ce am aflat …?
Va intreb pe  voi !
Ma intreb pe mine !
Am aflat cadoul !
Cata bucurie… !

Lacrimile mele – jertfa de multumire ! »

Da acum ma pot duce la Domnul meu sa ma infatisez cu CADOUL meu nepretuit :

- Paharul  palmelor  plin cu LACRIMILE mele! -  Si Eu spalat de ele !

Zicand doar atata: – Iti multumesc Doamne Iisuse Hristoase, milostiv fii mie pacatosul !

Si  lacrimile mele incepura de emotii sa se inmulteasca, paharul palmelor mele umplandu-se si revarsand pe afara  si picurand pe jos si unde cadeau se transformau parca in nestemate nepretuite…

Fericire e atunci cand poti sa plangi de bucurie si recunostinta ca ai gasit cadoul tau de multumire pentru Mantuitorul Nostru Iisus Hristos !

Doamne ajuta !