Intrebari si raspunsuri despre feciorie preluate de pe site-ul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. Raspunsurile sunt si din partea Maicii Siluana , dar si din partea celorlalti cititori, prieteni dragi, care si-au deschis sufletul cu multa dragoste si caldura.

Se mai meritã sã tii fecioria în ziua de azi?
Adina
*
Draga mea Adina, Oare de ce mã doare întrebarea ta mai mult decât durerea ta care rãzbate prin ea? De obicei, ce ajunge la mine printr-o întrebare este durerea celui care îmi scrie, sau nedumerirea lui, sau provocarea pe care mi-o aruncã! Foarte rar mi se întâmplã sã mã opresc la expresia mesajului. Acum însã e cu totul altfel: peste durerea ta de copil cuminte care suferã, poate, cã e vitregit de plãcerile pe care-şi închipuie cã le-ar avea dacã şi-ar putea “permite deliciile” interzise, şi pe care le comparã cu plãceri (ne)vinovate deja cunoscute, dar sancţionate de mustrãri de conştiinţã, mai e o durere. E cu adevãrat, o durere peste durerea ta realã. E ca un bolovan, ca pe o povarã cãzutã peste tine şi nãvãlitã acum şi peste mine. E întunericul acestei lumi încuibat în fiecare cuvânt pe care-l foloseşti pentru a-ţi exprima durerea.

În primul rând e vorba de acest “se” cu care îţi începi mesajul. Da, e o lume în care lucrurile se sparg, se stricã, se întâmplã şi nu e nimeni vinovat sau responsabil pentru asta. Îmi dau seama cã nu e opţiunea ta, ci o “moştenire”, o adoptare a felului în care se vorbeşte…

Apoi expresia “mai meritã” este şi ea o dovadã dureroasã a precaritãţii valorilor noastre care uneori au preţ, alteori nu, pentru cã nu “se mai poartã” sau “a trecut sezonul” şi stocul rãmas, se dã cu “preţ redus”, la “mâna a doua” (în limba englezã)… Iatã cum, tu însãţi te întrebi dacã n-ar fi cazul sã renunţi la preţul tãu (pe care nici mãcar nu-l cunoşti, pentru cã-l cauţi pe piaţa “zilei de azi”). Da, copil iubit, pe tine te dispreţuieşti punându-ţi la îndoialã fecioria, pentru cã fecioria nu este o stare anatomico-fiziologicã, ci eşti chiar tu. Tu eşti Adina fecioara. Tu, fecioarã eşti Adina şi vei fi Adina şi dacã nu-ţi vei mai ţine fecioria, dar vei fi rãnitã în fiinţa ta şi asta nu neapãrat pentru cã ţi-ai pierdut fecioria, adicã integritatea, ci pentru cã n-ai mai vrut “s-o ţii” pentru cã nu “se merita” şi pentru cã ai evaluat-o la preţul pietii din “ziua de azi”!

Ştii, Adina mea, când o fatã îmi scrie despre durerea ei de a nu fi iubitã, de a nu putea iubi, de a fi iubit şi a fi fost dezamãgitã, rãnitã, prãsitã, umilitã, înţeleg altfel durerea şi Domnul îmi deschide inima ca sã mângâi acea durere pentru cã El înţelege tot şi poate vindeca orice durere când omul se întoarce la El. Înţelegi, fetiţa mea? Una e sã-ţi pierzi fecioria “din dragoste”, fie ea naivã sau pãtimaşã, şi alta e sã n-o mai ţii pentru cã nu se mai meritã!

Te rog, om drag, te rog, fetita mea, ai grijã de tine şi vindecã-ţi sufleţelul înainte de a-l ucide fãrã sã ştii de ce!

Te îmbrãţişez cu durere, cu dragoste şi cu nãdejde în Domnul,
M. Siluana
***

Maicã,
Prietenul meu mã pãrãseşte pentru cã sunt virginã , îmi spune cã sunt anormalã din cauza acestui lucru…
Mai existã bãieţi care vor sã se cãsãtoreasca cu o fecioarã?
Mai sunt bãieţi care au rãbdare pânã dupã cãsãtorie?
Sunt aşa pesimistã în aceste lucruri, mi-e fricã sã nu rãmân singurã…
Vã mulţumesc pentru rãspunsuri mult de tot şi Doamne Ajutã!
X.
*
Dragii mei bãieti,
Vã rog mult, mult, mult sã rãspundeti voi la aceste întrebãri!
Vã multumesc şi vã aştept cu drag şi încredere.
M. Siluana
***

Pot sã zic şi eu ceva referitor la cazul ãla cu fata care era întristatã pentru cã o pãrãseşte prietenul doar pentru cã e curatã?
Eh, dar mã pun şi zic eu, maicã, ce cred! Şi mã gândesc aşa cã… v-am mai zis, dar acum observ şi alte lucruri mai triste. Am o cunoştintã care a dorit cu tot dinadinsul sã îşi rãneascã acest dar pentru cã se simţea anormalã.

S-a lovit şi ea de problema asta şi o considerau cei din jur anormalã, nu voia sã se zicã despre ea cã are probleme, o problemã, chestii. Şi ea a aplecat urechea la fel de fel de chestii (sper sã nu aplec şi eu în viitorul apropiat / îndepãrtat) şi a fãcut ce trebuia sã facã tocmai ca sã nu se mai creadã asta despre ea…

Evident cã a zis cã nu e cine ştie ce, dar eu am fost martorã la decizia ei, deşi îi era pe de o parte fricã de ce voi zice despre ea cã a fãcut acest pas. Când mã anunţase de decizia / gândul ei, efectiv mã simţeam martora “unei crime” unde nu puteam face nimic, nu suportam ideea sã fiu aşa neputincioasã faţã de un lucru atât de dureros care va urma în viitorul apropiat / îndepãrtat! M-a durut!

Iar acum sunt martorã la felul ei de a fi, cum se chinuie sã atragã indivizi, cum… maicã, se chinuie! Pe mine mã doare sã mã uit la ea, şi sã vad mereu câte o schimbare la ea, la felul ei de a fi!

Se chinuie! E de-a dreptul sfâşietor sã priveşti la felul omului de a fi, şi cum îşi împoponţoneazã fel şi fel de chestii, doar pentru a fi curtatã şi nu a rãmâne singurã, şi de fricã de a nu se spune despre ea ori cã e proastã, ori cã e urâtã, cã are vreo problemã!

Mã doare! Dar mai departe de asta, e prietenia mea cu ea! E dureros cum foloseşte fel şi fel de “superficialitãţi”, “minciunele” (cum ziceţi dumneavoastrã), ca sã obţinã o iubire din partea unui bãiat şi sã nu fie pãrãsitã! În profunzimea ei e un om bun! Dar se rãneşte singurã aşa mult! ( şi se vede cum se minte singurã, cum cautã argumente şi pare sã îmi prezinte lucrurile ca şi cum nu e cine ştie ce chestie.

Eh, asta am vrut sã zic. Adicã sã învãţãm de la rãnile altora, ca sã nu pãţim şi noi la fel! Iar eu cunosc prea multe ca sã mã scuz pentru prostia fãcutã, sau ca sã mã mint şi sã fac ce nu trebuie fãcut, şi ca sã nu aleg ce trebuie! Consider cã multã lume face lucruri dureroase şi din neştiintã, şi poate şi vor sã fie neştiutori, ca sã nu fie responsabili, sã nu se simtã responsabili!
Vã iub.! F.

“Cât de singuri suntem!” E replica utilizată cel mai frecvent în această vreme unde neliniştea, puzderia de griji, handicapul de a ne sonda adâncurile, îndepărtarea de semenul nostru domină la toate nivelurile sociale. Eşecul de a ne gestiona favorabil timpul ne transformă în victime ale propriilor acţiuni. Dezavantajul de a ne lăsa purtaţi de valul unui prezent nesemnificativ ne asigură certitudinea unui viitor primejdios, atât spiritual, cât şi material.

Marea problemă a umanităţii este redată de abandonarea Lui Dumnezeu, ori încadrarea Lui sub un atribut cultural aşezat în “cutiuţa cu valori”atent zăvorâtă, excluderea Lui de-a dreptul forţată din clipa de faţă pentru efectiva blocare a intervenţiei Sale în clipa ce urmează. Astfel, singurătatea noastră depinde doar de voinţa de a ne înstrăina de Cer.

Toate dorinţele noastre, gândurile cel mai puţin exteriorizate, planurile ne sunt cunoscute de Cel care ne-a dat viaţă. El aşteaptă să Îl chemăm, să-L înţelegem, să-L credem când ne promite ceva, aşteaptă să Îl iubim.Una din promisiunile Sale, prin excelenţă, este aceea că “Nu vă voi lăsa singuri, ci vă voi trimite un Mângâietor”, “Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Ce poate fi mai fascinant decât prietenia, protecţia, binecuvântarea pe care ne-o acordă Iisus în schimbul dorinţei noastre de a-L primi în suflet?

REFUZUL fiecăruia de a-L recunoaşte ca Dumnezeu produce ruptura om-Creator. Acestă ruptură se resimte prin sentimentul de a fi rămas singur, părăsit şi, cel mai dureros, abia atunci resimţi propria-ţi vină; starea pe care o ai se datorează numai alegerii tale de a rămâne “pe cont propriu”. Când vom înţelege că acest “cont propriu” trece prin Dumnezeu, derivă din El (fiindu-ne Tată), vom ajunge să ne considerăm fii ai Lui, şi orice problemă am întâmpina în călătoria noastră pe pământ, I-o vom prezenta Lui, ca unui Tată, primindu-I ajutorul divin după care sufletul nostru suspină.

În intimitatea cea mai sublimă a fiinţei noastre păstrăm lumina cu care ne-am ivit pe acest pământ. Din lumină ne întreţinem flacăra credinţei, prin ea răspundem Cerului, fiind darul pe care trebuie să îl împărtăşim celorlalţi spre a fi, în cele din urmă, recompensaţi. Câţi dintre noi reuşesc să Îl vadă pe Hristos în omul de la colţul de stradă, în sărmanul copil zgribulit de frigul din inimi mai presus de cel al iernii?

Iarnă afară, iarnă înlăuntrul nostru.

Dumnezeu are nevoie de răspunsuri, de reacţii din partea noastră, de feedback-uri spirituale. El ne ghidează paşii, învaţă alături de noi, ne “creşte”, pe când noi, ne gândim măcar o data SERIOS să Îi fim recunoscători? Oare El nu se simte singur când e ocolit? Am constatat că Dumnezeu e atât de aproape de fiecare încât, obişnuiţi cu asta, nu mai conştientizăm prezenţa Lui. Îngrijorătoare e această “închidere” de bună voie a “ochilor spirituali”. Dacă primim totul “gratuit” de la Dumnezeu, ce ne costa un simplu “Mulţumesc!” închinat LUI? Tot ce ni se întâmplă este spre binele nostru, chiar dacă uneori e greu să întelegem asta.

Singurătatea este indiciul că L-ai lăsat pe Prietenul tău prea departe de tot ce înseamnă “viaţa ta”. Oamenii îţi asigură minimul de “creştere”, pe când El desăvârşeşte orice plan, orice drum pe care l-ai parcurge. Când omul drag ţie pleacă departe, ştii că într-o zi, va reveni. Când recunoşti că El merge cu Dumnezeu, niciodată nu te desparţi de el.

Senzaţia de confort din braţele mamei, când erai mic, cititorule, o poţi redobândi încredinţându-I Lui spaţiul de cinste din sufletul tău, nu pentru că eşti dator să faci asta, nu pentru că ţi-e teamă să nu rămâi singur – cum cred cei mici – ci gândeşte dincolo de limitele cotidianului. Unde se termină singuratatea, incepe adevărata prietenie cu Dumnezeu!

Multe rauri de cuvinte s-au scris despre frumusetea si taina casatoriei si multe rauri de rugaciuni s-au varsat pentru apararea acesteia, insa si mai multe rauri de lacrimi au curs de pe urma intelegerii gresite a casatoriei din partea oamenilor, de aceea vom scrie si noi ca, poate-poate vom mai gasi pe cineva pe cale care sa aiba urechi de auzit si inima de implinit.

Casatoria se asemana cu calatoria a doi indragostiti care pleaca intr-o excursie. Inainte de a pleca la drum, cei doi pregatesc bagajele din timp, pentru a lua cu ei toate cele trebuincioase. Masina trebuie sa fie alimentata cu combustibil, complet functionala si curata. Cei doi porumbei ai iubirii se odihnesc bine inainte de plecare si isi planifica esentialul excursiei cu multa bucurie.

Tot asa facem si cand ne inhamam pe drumul casatoriei. Viitorii soti se pregatesc cat mai bine, se curata de toate patimile, se “incarca” cu mult entuziasm, isi fac toate planurile impreuna, pentru ca amandoi vor deveni un trup cand vor porni la drum, adica vor merge cu aceeasi masina.

Odata stabilita tinta excursiei toata frumusetea calatoriei va depinde de relatia dintre cei doi soti si cum se vor raporta la peisajele ce le vor iesi in cale.

Astfel porniti la drum, vedem bine ca masina nu are decat un singur volan, prin urmare un singur sofer, deci nu poate conduce decat unul din cei doi soti, altfel masina ar intra cu siguranta in copac sau in alti participanti la trafic daca amandoi ar incerca sa conduca in acelasi timp.

Tot asa si Dumnezeu a lasat in casatorie ca barbatul sa fie cap familiei si sa o conduca dupa legile Sale. Asa cum soferul conduce dupa niste reguli bine determinate din codul rutier pentru a nu pati vreun accident, tot asa si barbatul trebuie sa-si conduca familia dupa “regulile” lui Hristos, ca sa nu fie in pericol familia, si sa nu se abata necazuri asupra lor.

Din aceasta oranduire a lui Dumnezeu, se pare ca nici femeia si nici barbatul nu inteleg prea bine cum stau lucrurile. Adesea femeia zilelor noastre vrea sa conduca si ea, vrea si ea sa fie sofer desi nu i s-a dat carnet de conducere in familie. De aici necazuri cat cuprinde.

Nici barbatii nu s-au lasat mai prejos, intelegand si ei de-a-ndoaselea ceea ce au de facut, astfel aducand necazuri si mai mari casatoriei. Ei cred ca a fi conducatorul familiei este un privilegiu cand defapt sa fii cap sotiei si familiei tale este o responsabilitate. Nu inteleg ca vor da socoteala pentru cum isi conduc familia, nu inteleg ca Hristos le-a dat o sarcina cu raspundere deosebita. Asa cum soferul este responsabil de viata pasagerilor pe care ii transporta in masina tot asa si barbatul este responsabil de viata si mantuirea sotiei sale si a copiilor ce se ivesc pe cale. Mare lucru este acesta, infricosator as putea spune. Toti barbatii casatoriti vor raspunde la judecata de cum si-au condus familiile spre mantuire. Iar Judecatorul nu primeste mita, si nici contestatie nu se face la judecata Sa,  precum facem noi in lumea aceasta! Cine are minte sa ia aminte!

Stiind acestea, am fi tentati acum sa credem ca rolul femeii este minimizat in comparatie cu al barbatului, ceea ce nu este deloc asa, pentru ca nu degeaba a dat Dumnezeu barbatului (pilotul) ajutor pe femie (copilotul).

Pilotul de masina se consulta intotdeauna cu copilotul sau si lucreaza amandoi numai in echipa. Tot ceea ce face pilotul influienteaza copilotul si invers. Copilotul are harta cu traseul pe care trebuie sa mearga si il ghideaza pe pilot ori de cate ori este nevoie pe drumul cel bun. Deci sotia vegheaza ca sotul sa nu se abata de la drumul mantuirii. Si mai vegheaza la ceva: ca nu cumva pilotul sa incalce regulile de circulatie, punadu-le in pericol vietile si masina cu care calatoresc si cu care trebuie sa ajunga la destinatie.

Asa si in casatorie sotul face echipa cu sotia. Sotia este atenta ca sotul sa se tina de poruncile lui Hristos si sa nu le incalce. Are dreptul si obligatia aceasta. Atentionarea trebuie facuta insa cat mai din timp, cu blandete si fermitate totodata, asa cum un sofer trebuie atentionat din vreme pentru a face manevrele de evitare fara bruscari periculoase. Si cu cat copilotul este mai atent si mai dedicat rolului sau, cu atat pilotul conduce mai bine si mai sigur. Cu cat jocul lor de echipa va fi mai bun si mai unit, cu atat calatoria va fi mai frumoasa si mai sigura.

Asa se intampla si in casatorie. Cu cat femeia este mai dedicata rolului de sotie si mama, cu atat barbatul va fi un pilot de familie mai bun, adica un sot si un tata mai bun. Si cu cat vor convietui mai bine, cu atat dragostea lor va fi mai profunda, mai curata si mai rodnica.

Tot aici este de stiut ca soferul, ori de cate ori incalca o regula de circulatie, pune la fel de mult viata pasagerilor in pericol precum pe a sa. Asa se intampla si in familie cu barbatul nechibzuit, ce nu asculta de poruncile lui Hristos. Pune mantuirea sotiei sale si a copiilor sai in pericol. Si Doamne fereste de vreun accident grav, ca desi sufera toti cei din masina, soferul este cel care va ispasi pedeapsa dupa raspunderea care i s-a si dat. Totusi sa ne vedem mai departe de excursie…

Pe drumul acesta pana la destinatia finala, desi calatorii nostri vor da si de obstacole nepravazute, poate se vor si abate cate un pic de la drum, totusi vor intalni foarte multe privelisti frumoase, vor vedea impreuna lucruri pe care singuri nu le-ar fi vazut, vor imparti impreuna toate aceste bucurii ce au menirea sa ii aproprie si mai mult.  Desi peisajele au menirea de a le desavarsi dragostea si mai mult la bine, iar gropile si soselele greu de abordat au scopul de a-i uni si mai mult la rau, totusi daca nu exista o colaborare buna intre soti acestia nu vor invata nimic nici din una nici din alta, devenind egoisti si renuntand la celalalt pentru sine. Asa se face ca la unele familii, oricat de multe lucruri frumoase ar randui Dumnezeu in cale, din pricina sotilor care nu se inteleg, toata frumusetea excursiei se pierde cu cearta si invrajbirea. Practica ne confirma lucrul acesta de vreme ce sunt atatia soferi suparati mereu pe trafic desi erau plini de entuziasm cand au intrat in soferie asa cum sunt si multi soti suparati pe viata desi erau plini de vise si sperante frumoase cand au intrat in casatorie.

Curios lucru, ca odata cu cresterea numarului de accidente in traficul rutier creste si numarul de divorturi in familie. Sa fie vreo legatura intre acestea oare? Vom vedea in continuare…

Care sunt cauzele cele mai intalnite pentru care se intampla accidente mortale? Desigur, viteza,  neacordarea de prioritate, conducerea sub influenta alcoolului si oboseala pronuntata a soferilor.

Sa vedem acum cum stau lucurile in planul familiei. Divorturile, adica accidentele de moarte ale dragostei dintre soti, se intampla adesea din pricina vitezei si superficialitatii sotilor cu care vor sa treaca prin viata. Alta cauza ar fi neacordarea de iubire parintilor, fratilor, vecinilor si tuturor participantilor la traficul vietii acesteia, iubire care este prioritara dupa cum spun “regulile” lui Hristos. Alte cauze ar fi conducerea familiei sub influenta patimilor si nu in ultimul rand oboseala…oboseala sufleteasca datorata alergarii sotilor dupa desertaciunile lumii. Asa raman sotii fara trezvie duhovniceasca si se ciocnesc de …divorturi.

Cu toate acestea, sunt si soferi care ajung fericiti cu familiile lor la destinatia finala a excursiei. Acestia sunt cei care au urmat poruncile lui Hristos si care si l-au luat ca Izbavitor din toate incercarile calatoriei. Bucuria celor doi soti li se face atunci si mai mare, dupa cum le-a fost purtarea pe tot drumul: rabdare, blandete, afectiune, jertfire de sine si toate celelalte ramuri ale iubirii. Un lucru ar mai fi de adaugat, ca desi codul rutier este perfectibil, legile lui Hristos sunt desavarsite.

Codul rutier care ne ghideaza e un simplu set de legi, pe cand legile lui Hristos pot fi implinite numai cu Hristos si langa Hristos, iar asta inseamna ca avem mereu un ajutor de nadejde in persoana Lui. Dumnezeu e mereu langa noi, orice excursie am face, numai sa vrem sa ne consultam cu El.

Casatoria este o excursie cu masina pana la portile Raiului. Fericiti sunt cei care au inteles aceasta! Asadar…Drum bun!

Într-o zi, mergând să-l vizitez (pe Sfântul Nifon), l-am găsit în chilia sa citind. S-a bucurat din toata inima când m-a văzut. M-a primit cu deosebită dragoste, apoi s-a aplecat din nou asupra cărţii. Eu l-am întrerupt de la citire şi am început să-l întreb despre pocăinţă, la care el mi-a zis:

- Crede-mă, frate, că Bunul Dumnezeu nu va judeca pe creştini pentru că au păcătuit.

M-am mirat mult de aceste cuvinte şi l-am întrebat surprins:

- Atunci, după cum spuneţi, păcătoşii nu vor fi judecaţi? Trebuie adică să credem că nu exista judecată?
- Există şi prea există, mi-a răspuns el.
- Atunci cine va fi judecat?
- Ascultă, fiule, să ţi-o spun limpede: Dumnezeu nu judecă pe creştin pentru că greşeşte, ci pentru că nu se pocăieşte. Pentru că a păcătui şi a se pocăi este omeneşte, dar a nu se pocăi este semnul diavolului şi al dracilor lui. Fiindcă nu trăim necontenit în pocăinţă, de aceea vom fi judecaţi.

Cercetează Preabunul Dumnezeu războiul lăuntric al fiecăruia şi-i răsplăteşte pe măsură. Pentru că adeseori se întâmpla ca pe dinafară omul să se arate păcătos, dar înlăuntrul său poate se osândeşte pe sine cu suspinări, socotindu-se netrebnic, şi se luptă sau se poartă faţă de alţii cu bunăvoinţă şi smerenie. Adică, mulţi înlăuntrul lor fac ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, deşi pe dinafară se arată păcătoşi. Iar Dumnezeu, care vede cele ascunse, la sfârşit nu-i lasă să piară. Iar daca unii, pe dinlăuntru fiind plini de ură si răutate, lucrează la vedere binele, nu le foloseşte deloc. Pentru că prin ei se zădărniceşte lucrarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate face totul pentru mântuirea noastră. Mulţi oameni dau daruri şi onoruri împăratului pământesc şi dobândesc ceea ce cer ei. Pe alţii însă, chiar dacă nu-i dau nimic, împăratul îi ajută şi-i miluieşte cu multă bunăvoinţă. Tot aşa şi Dumnezeu, pe unii îi slăveşte pentru faptele lor, pe alţii îi miluieşte pentru pocăinţa lor adâncă, iar de alţii se milostiveşte pentru rugăciunile sfinţilor Săi; pe unii îi incearca aici, iar în lumea cealaltă le dăruieşte veşnicele bunătăţi, dacă primesc cu răbdare încercările.

Din viaţa si învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde,
Editura Sophia, Bucureşti, 2008

Iubirea nu este un sentiment. Iubirea se trăieşte şi în sentimente, se trăieşte şi în simţirile trupului, dar este o putere dată nouă de Dumnezeu, este puterea de a renunţa la noi, de a ne dărui celuilalt. Sunt mai multe forme de iubire, noi ştim că există iubirea prieteniei, iubirea-eros şi iubirea-agape; aceasta din urmă este iubirea pe care ne-o cere Dumnezeu când zice: „Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu”.

Noi învăţăm în Biserică să iubim ca Dumnezeu, să iubim cu iubirea lui Dumnezeu. Ca şi în relaţia cu Dumnezeu, în relaţia cu cel pe care-l iubim – că-i copilul nostru, că-i soacra noastră, că-i mama noastră sau că-i soţul nostru – noi nu ne bazăm pe sentimente. Îi mulţumim lui Dumnezeu când sentimentele sunt pozitive, le răbdăm pe cele negative, dar noi ne bazăm pe puterea pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să ne iubim unul pe altul. Iubirea are formă de iertare, are formă de plâns – când ne moare cineva drag iubirea noastră este doliu, e jale, e plâns, şi nu zicem „nu mai plânge, lasă…”. De ce să nu plângem? Plângem de dor, plângem de mila noastră că am rămas singuri. Avem însă nădejde că el e bine. Aceasta e iubirea mea şi acest plâns nu se opreşte niciodată dacă e moartea unui copil, dar asta nu înseamnă că nu zâmbim, că nu ne mai bucurăm de viaţă, dar plângem iubirea care acum se trăieşte sub forma aceasta.

Cum să te laşi, nu să te delaşi, în voia lui Dumnezeu?
Uite aşa, te arunci! „Doamne, facă-se voia Ta!”. Şi când îţi vine să faci într-un fel, să zici: „O fi voia lui Dumnezeu?”. Şi numai gândul acesta ţi-ajunge. Dacă vreau să fac un lucru zic: „Doamne, vreau să fac asta, dar facă-se voia Ta, şi nu a mea”. Şi accept varianta care nu-mi iese, că atunci înseamnă că aşa a vrut Dumnezeu. Eu Îi spun ce vreau, pentru că eu ştiu ce vreau, am lucrat în sensul acesta, dar Îi las loc şi lui Dumnezeu. Când nu ştiu ce vreau, atunci nu e de la Dumnezeu. Eu trebuie să aleg, Dumnezeu nu alege în locul meu. Am pus hotărârea, aşa aş vrea să fac, dar Tu, Doamne, să hotărăşti. Sau, în anumite situaţii, mă sfătuiesc cu părinţii, care au mai multă experienţă, mă sfătuiesc cu părintele duhovnic.

Dragii mei,

Va recomand spre lectura o carte pe care am cumparat o de curand, si care cuprinde marturiile unei crestine ortodoxe, sub forma unui jurnal, care a dobandit rugaciunea inimii, si care, prin practicarea ei si a schimbat radical viata. O femeie contemporana cu noi, din Bucuresti, care avea o viata sociala asemanatoare cu a noastra, cu familie, serviciu, care sub indrumarea duhovnicului ei, prin lucrarea Rugaciunii lui Iisus a descoperit ca Dumnezeu nu este undeva departe, in ceruri, ci in insasi inima ei.

Marturiseste astfel: “Inainte de a descoperi “Rugaciunea lui Iisus”, relatia cu Dumnezeu era prin Biserica, dar fara entuziasm. Aveam o credinta slaba, fara o cunoastere adanca, adevarata, a darurilor lui Dumnezeu pentru oameni, fara a cunoaste ca Dumnezeu este viu lucrator in noi. Il credeam departe, in cer…! ” El este prezent insa, si in viata fiecaruia dintre noi, cu deosebirea ca, adesea, ochii inimii noastre sunt inchisi.

Va redau mai jos un fragment din cele scrise intr una din zile in “Jurnal duhovnicesc”, caci aceasta este titlul cartii.

“O! Iisuse, abia acum, privind in sufletul meu, ii vad adancurile cele fara de sfarsit. Pana acum nici nu stiam ca sufletul meu este atat de scump si de nepretuit. Nu stiam ca, de fapt, pentru fericirea lui trebuie sa lupt in viata aceasta. A stat ascuns, acoperit de noianul pacatelor, si nu se mai vedea deloc. Abia o data pe an, la Sfintele Pasti, imi aduceam aminte si ma spovedeam, ma impartaseam cu Sfintele Taine si era pentru mine ca un balsam. Atunci simteam ceva dumnezeiesc in inima mea si ma bucuram cu adevarat, iar restul zilelor le petreceam din nou in intuneric. Ani de zile am procedat asa. Am dispus de viata pe care mi a dat o Dumnezeu asa cum am voit, din obisnuita.

Credinta o aveam, lumina o intuiam, dar nu o vedeam. Ma istoveam muncind din greu pentru familie si cand vedeam ca nu mai pot, alergam la vreo biserica, ma rugam plangand in genunchi inaintea icoanei Tale, Iisuse, si se intampla minunea; ma salvai. Timpul prea scurt pe care il rezervam atunci pentru mantuirea sufletului nu-mi ajuta sa vad adevarata viata.

Astfel, in decurs de vreo 30 si ceva de ani, am procedat la fel. Numai la nevoie alergam la Dumnezeu pe Care, in nestiinta mea, il vedeam foarte departe, tocmai sus in cer! Nu stiam daca ma aude intotdeauna, caci nu stiam ca El este langa mine, chiar in inima si in sufletul meu. Abia in anul acesta, 1971, am intrat intr o noua lumina, a dragostei Tale, Iisuse, care este atat de mare pentru noi pacatosii. Abia acum imi dau seama cat de mult ne iubesti. Tu ne tragi la Tine.”
Mi ai daruit tot ce a dorit sufletul meu. Mi ai descoperit Rugaciunea Ta cea sfanta, facatoare de minuni, cu care sfintii Tai au trait fericiti in pesteri si in pustiuri si chiar prin morminte, fara frica, stiindu se aparati de Tine.

Mi ai dat daruri duhovnicesti cu care imi hranesc sufletul insetat de cunostinte – Vietile Sfintilor, de exemplu – si cate altele mi ai descoperit, Doamne! Cum sa ti multumesc, Iisuse, Bunule, pentru toate? Mi ai dat un parinte povatuitor ca un adevarat apostol. El m a invatat totul despre viata cea adevarata. Eu l-am ascultat, m-am rugat, si dupa scurt timp am simtit ceva dumnezeiesc in sufletul meu. Am descoperit bucurii si simtiri minunate in suflet, in inima si in mintea mea, unde Tu esti prezent. Nu stiam sa mi cercetez gandurile si poate ca toata viata am trait o rau, crezand ca asa este bine, si mi amaram zilele. Acum cand imi vin gandurile, stiu sa le deosebesc si sa le opresc daca sunt cumva rele. Pentru tot ceea ce este rau am descoperit arme puternice. Cea mai puternica este Rugaciunea lui Iisus. Cu ajutorul ei, facuta cu atentie in inima, gandurile nu mai au putere si fug ca de foc(…)”

Orice subiect ne-am propune să abordăm are influenţe categorice din mediul social în care trăim.Tot ceea ce faci este pentru lume (fie şi indirect),  pentru buna funcţionare a acesteia; chiar şi meditaţia ta foloseşte cuiva în cazul în care obţii stări de care nu doar tu eşti preocupat; întrebările tale au fost şi ale celorlalţi; “calea ta” seamănă cu “a vecinului”; dorinţele tale le-au avut şi alţii în variate forme.

Unii simt mulţumire indiferent de conjunctura în care se află,  pe când alţii,  cu nimic nu pot fi impresionaţi.

Totul este o doar “un film”- după ce fac parte din el, se transformă în realitate. Depinde de cât de mult voim să ne implicăm, să ne “jucam”rolul, să reprezentăm într-un mod propriu “replicile” la asaltul de informaţii primit din exterior.

Partea tristă intervine când înlocuim “cartea de identitate” a credinţei cu superficialitate,  banalitate şi ridicol pe care le aplaudăm ori de cate ori avem ocazia. Lumea din jur poate însemna pentru noi un aspect îngrijorator al degradării morale constante,  ce distruge în fiecare aproape tot “bagajul” de lumină cu care am fost trimişi pe pământ,  însă putem accede la lumea reală,  care se desfăşoară la nivel spiritual.

Singura realitate pe care o percepem este conţinutul de adevăr care supravieţuieşte în noi vitregiilor timpului.

Desi nevăzut, sufletul nu este virtual. Când interiorizăm elemente destructive din afara noastră,  îl rănim; când înfăptuim un gând din partea noastra de “nevăzut”,  are efect în lumea materială. Fiecare dar primit de sus este imperios necesar să fie întors spre lumină,  pentru ca astfel creată interdependenţa Dumnezeu – om,  lumea să îşi limpezească natura înnegrită de răutate.

Atât de frumos ar trebui să fie în spaţiul dintre mine şi ceilalţi încât,  un copil să poată înţelege că aceasta e “lumea cu Dumnezeu”. Înainte de a pretinde celorlalţi să se îndrepte,  primul meu “pas” este cel mai dificil. Iar spre a putea fi “imitat” am nevoie de “ani” de răbdare. Omul este setat pe conceptul de “bine” însă,  ca orice “setare”,  se poate,  cu uşurinţă,  modifica. Depinde de fiecare persoană dacă urmează indiciile îngerilor căzuţi ori ale celor păzitori.

Durerea cea mai intensă a acestui veac e multitudinea de “goluri” spirituale,  de “rebuturi” ale minţii – un creier care se hrăneşte doar cu rutină,  cu regres de orice gen, cu fals, ipocrizie,  nu poate exterioriza, folosi decât ceea ce şi-a “programat”. Mai mult, se apelează la orice altă “terapie de vindecare” exceptând-o pe cea a lui Hristos.

Toate informaţiile “culese” de un om se păstrează pentru totdeauna,  mai puţin datele de identitate. Nu ştim cine suntem. Nu ni se spune Cine guvernează asupra noastra,  Acel Cineva care are grijă să nu ne opintim în prea multe probleme provocate DOAR de noi. Copiii Îl cunosc “teoretic” pe Dumnezeu. Intervenţia Lui rămâne necunoscută,  fiind pusă pe seama unor “teorii” care,  pesemne,  ar putea explica orice. Copiii de azi sunt adulţii de mâine,  oamenii “responsabili”,  care ar trebui să discearnă între bine şi rău.

Acest “circuit”,  la cel mai mic “defect” informativ,  cade,  se autodistruge pentru ca noi să rămânem orbecăind după lumina pe care,  intenţionat,  n-am mai dorit să o simţim,  să o “lucrăm”.

Fără să ne întoarcem la origini,  riscăm să ne înlăturăm identitatea.Suntem şocati cum,  peste ani,  ne opreşte cineva pe stradă, ne întreabă ceva din Biblie,  ne oferă câteva pliante cu mesaj “religios”,  ne invită la “Casa Domnului”. Necunoscând ortodoxia cu Hristos, accepţi învăţăturile unui cult despre care,  de asemenea,  nu ştii nimic.Ajungi să o excluzi pe Maica Domnului,  pe sfinţi, pe preoţi din viaţa ta,  fără să analizezi măcar minimal ce presupune asta. Deodata,  remarci goliciunea ta interioară. Setul de valori în care credeai înainte iţi este invalidat, călcat în picioare în schimbul altuia nou pe care nu reuşeşti să ţi-l apropii. Parcă nu e locul tău acel “loc de rugăciune”,  nu îţi oferă totul. A fost un val exaltarea ta,  pe când tu ai plătit cu multă confuzie şi regrete. Precum fiul risipitor (ai contestat semnul Crucii,  ai oferit mărgăritarele tale – darurile celeste – porcilor, oamenilor care nu împărtaşesc acelaşi crez cu al strămoşilor tăi,  de care te-ai despărţit fără să priveşti în urmă),  te întorci. Te mustră episodul în care mama,  înlacrimată,  te îndemna să nu te lepezi de bijuteriile veritabile ale ortodoxiei…

A trecut o zi,  o saptamana,  lunile s-au scurs aproape fără să ţii seama de asta,  şi numai simplul gând că HRISTOS te-a adus la REALITATE,  că ţi-a “deschis” cu blândeţe,  ochii,  te face să zâmbeşti de fericire. De data asta eşti sigur că nu e doar “un val”. Ţi-e dor acum să intri într-o biserică unde se slujesc Tainele Sfinte,  biserica în care ai primit un nume prin botez,  unde tu pierzi lacrimi calde ca să câştigi pacea cu tine însuţi prin Dumnezeu. Chiar dacă vei călca strâmb, chiar dacă nu ai citit Biblia în totalitate şi chiar dacă nu te angajezi în polemici pe teme crestine, ţi-ai recăpătat titlul de CREŞTIN ORTODOX, ai revenit ACASĂ.

Ţi-ai dat seama că eşti în “locul” potrivit fiindcă numai aici “te simţi bine”.Nu e doar o emoţie trecătoare, ca şi “vizitarea” altor “case” – e însăşi starea trăirii în Hristos.

De-acum,  te raportezi lumii mai calm,  înveţi să fii un exemplu pozitiv fiindcă ai un nume dat de Hristos.

Numai conştientizându-ţi libertatea poţi fi un bun model. Nu e mare concurenţa, fă acest “antrenament”!

Merită,  când ai un Dumnezeu atât de mare!

Am citit ceva foarte interesant într-o carte. Autorul spunea acolo că tot ce are omul în mintea şi în inima lui va înfăptui la un moment dat. Toate gândurile, dorinţele, visele, plăcerile, patimile, rautăţile, în concluzie, tot ce are omul bun sau rău în el, când va avea ocazia, le va înfăptui. Când viaţa îi va pune la dispoziţie mijloacele sau situaţia propice atunci acele gânduri şi dorinţe vor deveni realitate.

De aceea Sfinţii Părinţi spun că prima treaptă a păcatului e păcatul cu gândul. Un gând păcătos e o faptă rea în viitor, de aceea pâna ca gândul să devină realitate, el trebuie şters din mintea noastră. Pâna ca patimile din sufletul nostru să devină faptă trebuie să le ştergem de tot. Dar cum oare? Prin voinţa noastră şi prin Dumnezeu care lucrează cu harul Său în noi. Noi trebuie să vrem să alungăm patimile iar Dumnezeu prin taina spovedaniei şi prin Sfânta Euharistie ni le şterge.

Acelaşi autor al cărţii spunea că odată ce am cerut ceva lui Dumnezeu prin rugăciune, să ne pregătim fizic şi psihic să primim ceea ce am cerut. Dacă ai pierdut ceva prin casă, un obiect de care aveai nevoie mare, şi L-ai rugat pe Dumnezeu să te ajute să-l găseşti, atunci trebuie să te pregăteşti să dai de acel obiect cât mai repede. Asta ce înseamnă? Că trebuie să cauţi în continuare şi să nu te îndoieşti nici o clipă că-l vei găsi. Atitudinea noastră, a celor ce cerem lui Dumnezeu ceva, de multe ori e să cerem şi apoi să ne îndoim: Oare îmi va da? Oare îmi este de folos? Oare m-a auzit Dumnezeu?

Domnul Hristos ne aduce aminte că la împlinirea unui lucru cerut lui Dumnezeu noi contribuim în aceeaşi măsură cu El. Noi jumătate, El jumătate. Noi cerem El împlineşte, dar cu o singură condiţie: să credem tot timpul că ce am cerut, El Tatăl nostru cel bun, din dragoste v-a împlini. Domnul Hristos ne spune să mergem un pas mai înainte:

“De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.”

Deci imediat după ce am cerut să fim sigur că am şi primit. E ca şi cum i-aş cere mamei ceva, iar ea pentru că mă iubeşte mult, îmi promite că-mi va da tot ce am cerut. Atunci e normal că n-o să mă-ndoiesc, pentru că mama mă iubeşte şi mi-a oferit mereu ce-i mai bun. Deci iubirea mamei e o garanţie pentru mine că ce am cerut voi primi.

Cu cât mai mult oare, iubirea lui Dumnezeu e o garanţie pentru noi că vom primi ce am cerut?

În Biblie găsim multe cazuri în care cei ce au crezut în Dumnezeu au şi acţionat crezând că vor primi tot ce li s-a promis. Mai jos am aşezat cuvintele excepţionale ale Sfântului Apostol Pavel care demnostrează prin argumente, prin fapte concrete cum cei care au crezut în Dumnezeu au şi acţionat în consecinţă:

“Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor.

Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge.  Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; Căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu.

Prin credinţă, şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise. Pentru aceea, dintr-un singur om, şi acela ca şi mort, s-au născut atâţia urmaşi – mulţi “ca stelele cerului şi ca nisipul cel fără de număr de pe ţărmul mării”.

Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei îşi caută lor patrie. Într-adevăr, dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieşiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se ruşinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate.

Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă). Cel ce primise făgăduinţele aducea jertfă pe fiul său unul născut! Către el grăise Dumnezeu: “Că în Isaac ţi se va chema ţie urmaş”. Dar Avraam a socotit că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui.

Prin credinţa despre cele viitoare a binecuvântat Isaac pe Iacov şi pe Esau.

Prin credinţă Iacov, când a fost să moară, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat, rezemându-se pe vârful toiagului său.

Prin credinţă Iosif, la sfârşitul vieţii, a pomenit despre ieşirea fiilor lui Israel şi a dat porunci cu privire la oasele sale.

Prin credinţă, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinţii lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut de porunca regelui.

Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, Ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire.

Prin credinţă, a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut.

Prin credinţă, a rânduit Paştile şi stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de cei întâi-născuţi ai lor.

Prin credinţă au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând şi ei s-o treacă, s-au înecat.

Prin credinţă, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate şapte zile.

Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători. Şi ce voi mai zice?

Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare;  Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.”

Clientul: Am o problema in sistem. Se blocheaza si trebuie mereu sa resetez.

Serviciul Tehnic: Puteti instala softul DRAGOSTE?

Clientul: Da, cred ca pot. Nu sunt un expert, dar cred ca ma pot descurca. Ce trebuie sa fac mai intai?

Serv.Tehnic: Primul lucru este sa deschideti INIMA. Ati gasit-o?

Clientul: Da, numai ca acolo ruleaza deja cateva programe chiar acum. Este bine sa instalez programe cand deja altele sunt rulate?

Serv.Tehnic: Ce programe sunt deschise?

Clientul: Sa vad… Sunt deschise programele DURERE.EXE, TRISTETE.BAT, DISPRET.EXE si RESENTIMENT.COM.

Serv.Tehnic: Nici o problema. DRAGOSTEA va sterge automat DURERE.EXE din sistemul operational curent. Va ramane in memoria dvs. permanenta, dar nu va mai perturba niciodata alte programe. DRAGOSTEA va suprascrie TRISTETE.BAT cu un modul numit BUCURIE.EXE. Dar trebuie sa dezinstalati singur DISPRET.EXE si RESENTIMENT.COM. Aceste programe nu permit instalarea completa a DRAGOSTEI. Puteti face asta?

Clientul: Nu stiu cum sa le dezinstalez. Au un mesaj de \”eroare\”. Ma puteti ajuta?

Serv.Tehnic: Cu placere. Mergeti in [Start Menu] si cautati IERTARE.EXE. Faceti acest lucru ori de cite ori apar DISPRET.EXE si RESENTIMENT.COM, pana cind vor fi complet disparute din sistemul dvs.

Clientul: OK. Am terminat! DRAGOSTEA a inceput sa se instaleze automat! Asa este normal?

Serv.Tehnic: Este perfect! Trebuie sa primiti un mesaj care spune ca programul se instaleaza pentru toata viata in INIMA sistemului dvs. Aveti acest mesaj?

Clientul: Da, il am. Acum programul este complet instalat?

Serv.Tehnic: Da, numai ca aveti acum numai modulul de baza. Trebuie sa va conectati la alte INIMI ca sa puteti face upgrade-uri.

Clientul: Oh! Am deja un mesaj de eroare. Ca trebuie sa fac?

Serv.Tehnic: Ce spune acest mesaj?

Clientul: Spune: \”Eroare 412 – Programul nu poate rula pe componentele interne\”Ce inseamna?

Serv.Tehnic: Nu va ingrijorati, asta este o problema simpla. Inseamna ca DRAGOSTEA este setata sa ruleze pe o INIMA externa si nu a fost rulata inca in INIMA dvs. Este unul din cele mai dificile lucruri in programare. Trebuie sa aveti DRAGOSTE interioara pentru propriul sistem inainte de a incerca sa va conectati la DRAGOSTEA altor sisteme.

Clientul: Si ce trebuie sa fac?

Serv.Tehnic: Puteti gasi AUTOACCEPTAREA?

Clientul: Da, am gasit-o.

Serv.Tehnic: Excelent, incepe sa fie foarte bine! Acum inserati urmatoarele fisiere si copiati-le in directorul \”INIMA MEA\”: IERTARE.DOC, AUTOACCEPTARE.TXT, BUNATATE.DOC si INCREDERE.TXT. Sistemul dvs. va rescrie toate fisierele. Apoi va trebui sa stergeti SARCASM.EXE si sa goliti cutia de gunoi RECYCLE BIN astfel incat sa fiti sigur ca nu a mai ramas nimic rau si niciodata nu va mai fi rulat.

Clientul: Am reusit! Hei! INIMA mea incepe sa aiba noi fisiere: ZAMBET.MPG este pe monitor chiar acum si un mesaj imi spune ca PACEA.COM, COMPASIUNEA.EXE si MULTUMIREA.COM se instaleaza in toata INIMA mea!

Serv.Tehnic: Inseamna ca DRAGOSTEA este instalata si ruleaza. Ar trebui sa va descurcati singur de acum. Inca un lucru inainte de a termina … DRAGOSTEA este un program distribuit gratuit. Fiti sigur ca o daruiti curata la orice sistem cat timp veti fi conectat la serverul principal -MAREA DRAGOSTE! Veti primi inapoi module cu adevarat valoroase.

Clientul: Asa voi face. Multumesc pentru ajutor.

Serv.Tehnic: INIMA sa-ti fie binecuvantata cu multa DRAGOSTE!

S-a scris mult despre sfintita rugaciune a lui Iisus, de-a lungul veacurilor, nume mari ale ortodoxiei, traitori ai pustiei, ruguri aprinse ale rugaciunii au pus experienta lor pe hartie pentru a ramane peste timp spre invatatura celor ce vor veni dupa ei, in acelasi gand. Nu ma voi apuca sa insir nici numele operelor respective nici numele celor ce au scris, ele fiind arhicunoscute si pe de alta parte sigur nu le-as putea mentiona pe toate. De fapt nici nu este acesta scopul articolului de fata. Doresc sa trag un semnal de alarma, spre atentionarea celor neincercati. Aceasta deoarece, de cum s-a facut vorbire despre “Jurnalul duhovnicesc”, de cum s-a pomenit despre “efectele miraculoase” ale susmentionatei rugaciuni, entuziasmul unora a crescut brusc, periculos de mult. Ca un patit, vreau sa domolesc aceasta emulatie avertizand ca este o cale plina de primejdii pentru cei neincercati, pentru cei cu mintea inalta si pareri foarte bune despre ei insisi, pentru cei smeriti doar teoretic si pentru cei care vor sa ajunga pe culmi pe vreo scurtatura miraculoasa, adica fara o viata de osteneala, zdrobire, plangerea pacatelor. Un alt motiv pentru care am purces la punerea in scris a acestor ganduri este si acela ca (in opinia mea) majoritatea covarsitoare a scrierilor ce fac referire la practicarea rugaciunii lui Iisus, sunt adresate “cunoscatorilor”. Putine sunt locurile in care se face referire in mod explicit la dificultatile legate de aceasta practica, lasand loc iluziei ca este suficient sa te apuci a zice “Doamne Iisuse….”, si in curand vei vedea Raiul. Nu ma voi apuca sa vorbesc de la mine, ca eu nu am nimic bun a spune, ci va voi supune atentiei cateva fragmente de text, extrase din cartea Rugaciunea lui Iisus in scrierile staretului Vasile de la Poiana Marului (1). In opinia mea ele sunt destul de elocvente, vorbind foarte lamurit in locul meu.

<<O buna parte din criticile si rezervele fata de rugaciunea lui Iisus sunt depasite fara dificultati deosebite daca se accepta distinctia intre cele doua nivele ale rugaciunii, cel ”practic” si cel “contemplativ”, numite si “rugaciunea practica” (lucratoare) si rugaciunea contemplativa”(vazatoare).>>

<<Stadiul practic se distinge de cel contemplativ printr-o caracteristica esentiala: primul apartine domeniului puterilor omului, al doilea insa este un dar gratuit de la Dumnezeu.>>

<<Toti, sustine el (Staretul Vasile de la Poiana Marului, de curand canonizat) citand un pasaj din Simeon al Tesalonicului, de la patriarh la ultimul monah sau laic, sunt datori sa practice in orice moment si in orice timp aceasta sfanta rugaciune a lui Iisus, chiar daca totusi trebuie sa admitem ca ei nu pot cunoaste lucrarea ei mestesugita, caci acest lucru este numai al monahilor care s-au lapadat de lume.>>

Vreau sa fiu mai explicit pentru cei care nu cunosc multe despre practicarea rugaciunii lui Iisus: exista doua trepte, prima si cea mai de jos numita cea lucratoare (practica) si pe care o pot aborda toti, monahi sau mireni, si cea vazatoare (contemplativa), care este accesibila doar celor ce s-au lepadat de lume.

<<Acest stadiu (cel contemplativ n.a.) este potrivit numai celor care si-au biruit patimile si se gasesc in acel stadiu de desavarsire tipic stilului de viata anahoretic: acestia sunt monahii care s-au “lepadat de lume”. Ceialti monahi, insa, si ei alcatuiesc marea majoritate, trebuie sa se limiteze la rugaciunea practica, cu care se combat patimile de care sunt inca legati.>>

<<In mod sigur Dumnezeu, Care vrea totdeauna binele omului, doreste si vrea sa-i inalte la stadiul contemplativ pe toti cei care se ostenesc in mod sincer si cu ravna in practica rugaciunii. Dar vai daca aceasta va ajunge sa constituie o pretentie: Unii, pe care se cuvine sa-I numim usuratici la minte, auzind ca prin aceasta rugaciune lucratoare a mintii se face o sporire grabnica, alearga inainte de vreme sa ajunga la rugaciunea vazatoare, socotind ca ea se afla la indemana celor care o doresc.>>

<<Mai departe Staretul Vasile spune:

De Dumnezeu insa se cade a ne teme iar nu sa fugim si sa ne lepadam de El din frica . Fiindca, intr-adevar, prin aceasta lucrare (a mintii) e nevoie de frica si cutremur, de zdrobire si smerenie, de multa cercetare a Sfintelor Scripturi si de sfatuirea fratilor celor de un gand cu noi, iar nu de fuga si de lapadare, nici de obraznicie (indrazneala) si randuiala de sine. Fiindca cel indraznet si obraznic, urmarind cele ce sunt mai presus decat vrednicia si intocmirea sa (Int. Solomon 3,21), alearga cu trufie sa ajunga inainte de vreme la rugaciunea vazatoare (contemplativa). Si iarasi: daca cineva visand in parerea lui ca ajunge la cele inalte , si-a agonisit o pofta (dorinta) satanica si nu adevarata, pe acestia usor ii prinde diavolul in mrejele lui ca pe o sluga a sa. Si ce avem noi cu sporirea inalta in sfintita rugaciune a mintii, daca dupa Sfantul Isaac de ea se invredniceste abia unul din zece mii?(dintre practicantii rugaciunii n.a.)? Fiindca e de ajuns pentru noi, patimasii si neputiinciosii, sa cunoastem macar urma linistirii mintii, care este rugaciunea lucratoare (practica) a mintii prin care sunt izgonite din inima momelile vrajmasului si gandurile cele rele, si care este lucrul monahilor incepatori si patimasi prin care se urca (de va voi Dumnezeu) spre rugaciunea vazatoare (contemplativa) si duhovniceasca.>>

<<Iar daca Marele Vasile porunceste monahilor necarturari sa savarseasca drept pravila aceasta rugaciune a lui Iisus cu numar si nu cu mestesug (arta), acest lucru se cuvine a fi inteles cum ca el aseaza acest lucru drep lege atat celor neinvatati cat si celor din lume (mirenilor), ca toti dupa masura lor sa laude pe Dumnezeu si sa nu fie trandavi.>>

<<…..pentru o asemenea rugaciune nu e de trebuinta nici de deprinderi nici de lepadarea de pofte lumesti, ci toti se pot ruga astfel, monah sau mirean, numai sa vrea acest lucru. Dar sfintita lucrare a mintii care este slavita si placuta lui Dumnezeu, este arta tuturor artelor si fara lepadarea de lume cu poftele ei, fara povatuire multa si invatatura, nu o poate gasi cineva; si din aceasta pricina a slabit acum lucrarea aceasta intre monahi si se petrece un razboi necontenit in cei ce nu cunosc puterea (sensul) scrierilor sfinte, si mai cu seama in cei ce n-au cercarea (experienta) luarii aminte (atentiei) a mintii la omul cel dinauntru. Asadar, pe langa toate acestea , se cade sa ne ferim de abaterile cele de-a dreapta si de-a stanga, care sunt deznadejdea si indrazneala (obraznicia).>>

<< Si iarasi, auzind despre marea facere de bine a lui Dumnezeu catre noi, pacatosii, nu trebuie sa ne obraznicim cu indrazneala lipsita de frica, fara o mare smerenie si lucrarea dupa putere a poruncilor, spre aceasta sfintita lucrare a mintii; ci intelegand pornirea cutezatoare si indrazneala care vin de la vrajmasul, sa fugim cu tarie de amandoua: si astfel, cercetand multe scrieri sfinte si sfatuitori incercati (experimentati) sa deprindem cu smerenie aceasta lucrare. Spre stiinta trebuie insa adaugat si aceea ca o mare arma impotriva vrajmasului si a poftei celei rele este aducerea aminte de moarte sau de gheena, ori de chinurile vesnice sau de infricosata judecata, de chinuitorii de la vamile vazduhului, sau de Imparatia Cerurilor si bucuria sfintilor, si de altele asemanatoare.>>

<<Sfantul Grigorie Sinaitul zice: “Nu se cade a ne teme sau a ne indoi a chema pe Dumnezeu; iar daca unii s-au si ratacit vatamandu-li-se mintea, apoi sa se stie ca au suferit aceasta din randuiala-de-sine si infumurarea mintii”>>

<<si desi in vechime, si nu numai in vremea de azi, multi s-au sfarsit (din viata) fara sa se fi invrednicit inca din viata aceasta de rugaciunea vazatoare, nu trebuie insa sa ne indoim de aceasta, fiindca nedreptate nu este la Dumnezeu (Romani 9,14) care, pentru toate ostenelile cu care s-au ostenit pe calea cea adevarata a Parintilor, calea rugaciunii lucratoare (practice), le da lor, putin inainte de moarte sau in ceasul mortii, lucrarea rugaciunii celei vazatoare cu care ei, ca si o vapaie de foc, trec prin vamile vazduhului, zice Sfantul Isihie, si soarta lor va fi impreuna cu cei sfinti care dupa Apostolul neprimind aici fagaduinta s-au ostenit toata viata lor intru nadejde (Evrei 13).>>

Lucrurile mi se par destul de limpezi. Acum. Cu 13 ani in urma, cand abia “descoperisem pe Dumnezeu” nefiind nici cununat in biserica am descoperit si aceasta carte. Dupa ce am citit mare parte din ea, dorinta de a avea vedenii, s-a aprins in mintea mea stramba. Ce a urmat, imi este rusine sa va spun, pacatele in care am cazut nu se cuvine a le aminti aici nici macar “acoperit”. Si cand te prinde cel viclean in mreje, nu scapi cu una cu doua, trebuie mers de multe ori la spovedanie si la Sf. Maslu. Si chiar daca nu este cineva sa ma poata intrece in prostie, am dorit sa avertizez prin cele de pana acum scrise, ca nu cumva, cineva sa pateasca ca mine. Doi ani m-am intrebat daca aceasta rugaciune este accesibila oricui, pana ce Domnul mi-a scos in cale “Jurnalul duhovnicesc”, in care am gasit raspuns. Desi duhovnicii pe care i-am intrebat, cerandu-le binecuvantare pentru practicarea acestei rugaciuni m-au atentionat sever, ca nu cumva sa ma apuc de metode mestesugite, cum ar fi respiratia sau inima, lucru care pe unii i-a dus la vatamarea mintii, am intalnit caz, in persoana Pr. Teofil Paraian care intr-o conferinta la care asistam, fiind intrebat pe aceasta tema, a indicat folosirea metodei respiratiei ca fiind fireasca. Nu trebuie sa luam lucrurile ad-hoc. Marii asceti, ajungand la nepatimire, nu mai stiu cum este a trai complicat, asa cum traim noi. De aceea uneori pare ca sfaturile lor sunt anapoda. Nu ei, ci noi traim anapoda si atunci percepem lucrurile ca fiind pe dos. Ultima oara, duhovnicul de la manastire, mi-a povestit legat de aceasta rugaciune, cum, cu catva timp in urma, cineva din Timisoara, a venit la spovedit. Acesta auzise in Catedrala Mitropolitana la slujba sfat, cum ca oricine poate practica rugaciunea (si in orice conditii). Si spune respectivul: “in scurt timp alergam pa camp si pe strazi gol, aruncand hainele de pe mine deoarece eram necununat cu cea cu care traiam”. Acestea fiind zise, imi cer iertare celor “cunoscatori” care gandesc ca a zice ceva despre practica rugaciunii lui Iisus la aceasta vreme este in plus, mai ales daca vorbitorul inca nu are numele trecut inca in Sinaxar. M-am gandit insa la cei neincercati care ar putea patimi ceva, si carora tare nu le doresc raul. Fie ca Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos si Preacurata Lui Maica sa ne mantuiasca pe noi pe toti. Amin!