Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei,

Hristos a înviat!…El, „Paștile nestricăciunii” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 142], Cel care ne umple de viață dumnezeiască, făcându-se Izvor al tămăduirii [Idem, p. 131] de orice boală.

Pentru că minunea de astăzi, făcută în timpul Cincizecimii evreilor [Idem, p. 139] și relatată de In. 5, 1-15, ne arată că Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru oameni, este Omul de care avem nevoie cu toții pentru ca să ne arunce în scăldătoarea vindecării și a mântuirii.

Pentru că Botezul e pântecele din care ne naștem ca fii ai Împărăției iar mântuirea noastră este consecința directă a iubirii Celui ce ne-a iubit pe noi până la Cruce…Care a înviat din morți călcând moartea și decadența noastră…pentru a ne umple de lumina ce izvorăște din umanitatea Lui transfigurată.

Căci aceasta e lumina Învierii: lumina ființială, proprie Fiului din veci, pentru că e proprie întregii Treimi…și pe care El o revarsă în întreaga creație prin umanitatea Sa transfigurată!

De aceea toate s-au umplut de lumină…de lumina Lui personală, ființială, îndumnezeitoare.

Pentru că lumina Învierii nu e separată de Hristos, ci ea, lumina Sa necreată, izvorăște din dumnezeirea lui Hristos și se revarsă prin umanitatea Lui, unită ipostatic/ personal și pentru veci cu dumnezeirea Sa, a Celui răstignit și înviat…și ne atrage pe toți la curăție și sfințenie.

…Și Sinaxarul zilei ne oferă trei mărturii tradiționale prețioase, fără însă a spune din ce sursă sau surse patristice sunt luate. Și anume: cel pe care Domnul îl vindecă de slăbănogirea/ paralizia de 38 de ani se numește Iaron și el va fi acela care Îl va pălmui pe Domnul în timpul judecării Sale nedrepte…și el este altul decât cel de la Mat. 9, 2-7 [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 139].

Adică Iaron s-a arătat inexprimabil de nerecunoscător față de Binefăcătorul Său…după ce El fusese singurul Om…care a avut milă de el.

Și iarăși discutăm despre recunoștința față de Dumnezeu și față de oameni…care se naște din iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Pentru că iubirea, de la sine, înțelege că trebuie să se manifeste cu bucurie și mulțumire față de cel care o iubește.

Căci iubirea se naște în relație…și recunoștința e semnul unei iubiri vii…și care îl înnobilează pe om.

Pentru că cel care nu-l recunoaște și nu-l pune în evidență pe cel care îl iubește…este un om stricat la inimă.

E unul care minimalizează omul…și maximalizează cine știe ce realitate telurică.

Fiindcă atâta timp cât preferăm bani, funcții, portofolii…în locul trădării propriei noastre iubiri…ne alegem cu un confort de rușine…în locul împlinirii personale.

Mai devreme sau mai târziu ne dăm seama…și ne vine să ne dăm cu pumnii în cap…

Iuda și-a pus ștreangul de gât…alții au murit lamentabil…groaznic…pentru că și-au vândut iubirea…adică ceea ce îi ținea în viață…

Însă cine își respectă iubirea…se arată recunoscător…și recunoștința se arată în multe feluri.

Te poți ruga pentru el, poți face milostenii, pomeniri…

Îi poți face daruri peste daruri…sau poți dărui altora ca lui, ca celui care te-a iubit mult…

Te vei împlini după sfatul lui…al celui căruia îi ești recunoscător că ți-a deschis mintea…și te-a învățat să fii om…și nu lepră.

…Și suntem învățați astfel…în praznicul învierii…că încredințarea plină de râvnă a credinței…trebuie să fie plină de noblețea recunoștinței.

Adică să Îl iubim pe Hristos pentru iubirea Lui…și nu pentru avantajele mântuirii.

Să fim absorbiți de El și de ceea ce ne învață El…și să nu ne transformăm în jandarmerie religioasă, în oameni de ordine ai Bisericii…care credem că „voia Lui” e să le dăm bastoane pe spinare…celor care nu ne ascultă.

Dimpotrivă, pilda/ exemplul/ paradigma Domnului pentru noi e aceea a bunătății care nu așteaptă aplauze…a faptei bune care nu are nevoie de ochiul camerei de luat vederi pentru ca să se producă…a recunoștinței care mulțumește…a iertării și a cumințeniei profunde care conving mai mult decât forța și reclama publicitară.

Pentru că omul care se înduhovnicește este mai de preț decât orice…pentru că în el se coboară Împărăția lui Dumnezeu, cea care va stăpâni toate…atunci când Dumnezeu va fi plinirea tuturor.

Așadar, iubiți frați și surori, fii ai învierii, să nu uităm niciodată pe Cel care ne-a ridicat și ne ridică continuu din bolile noastre…și să nu ne facem că trăim într-o lume…perfectă, fără lipsuri, fără necazuri…și fără dureri!

Dacă cunoaștem ajutorul lui Dumnezeu în viața noastră…și cât de mare nevoie avem de el…atunci să fim ajutor viu, plin de prietenie, pentru cei care au nevoie de sfat, de orientare, de sprijin, de viață autentică.

Pentru că debusolarea societății noastre e un minus axiologic…dar și unul al relației.

Nu știu ai cui sunt și nici ce trebuie să facă din viața lor…pentru că nu au întâlnit oameni care știu că sunt robii lui Dumnezeu și că scopul lor e înfrumusețarea ontologică continuă, adică sfințenia.

Și noi, ca societate, suferim din cauza lipsei noastre de sfințenie…de normalitate axiologică, lipsei noastre de valori…și de eforturile pentru a le întrupa.

De aceea nu ne mai plac vorbele goale, clămpănelile oratorice…ci căutăm oameni integri, care să fie una cu vorbele lor.

Vrem oameni ai faptei…

Vrem oameni pe care să ne bazăm…

Iar cei pe care ne bazăm…au, în același timp, cuvinte cu greutate.

Cuvinte pline de responsabilitate, de asumare personală a cuvintelor…

Dumnezeu să ne dea puterea de a ne bucura, întru slava Lui, de cuvintele și faptele noastre, pe care Domnul le-a îndreptat și le-a curățit cu purtarea Sa de grijă. Amin!

Sexualitate - Campania ”Mii de tineri își păstrează fecioria...”

Bună, sunt Ada.

Acum 2 ani am cunoscut un băiat care mi-a atras atenţia în mod deosebit, mi se părea liniştit, respectuos, avea ceva care mă atrăgea, ceva special, şi mi-am dat seama că simt ceva pentru el.

Era plecat în afara ţării, locuia în Italia unde şi învaţă. Am păstrat legătura, şi după un timp m-a întrebat dacă vreau să fiu iubita lui, am acceptat pentru că ţineam la el, deşi cunoscusem un băiat care fecior fiind nu a îndrăznit să mă atingă vreodată necuviincios, şi îmi făcea tot pe plac, dar am renunţat pentru a fi cu acest băiat plecat. S-a întors în ţară, ne-am văzut, dar insista să avem relaţii intime, spunând că el mai are un pic şi face 18 ani şi toţi râd de el că e încă fecior.

Se rugă de mine, de verişoara mea ca să mă convingă. Spunea că de ce nu fac asta cu el, că aş prefera ca el să se ducă la altele, dar nu am cedat, am vrut să fiu fecioara până aș fi împlinit 18 ani, deşi mă gândeam ce să fac, dacă e bine sau nu, ce urmează, ce va fi, ce schimbări vor fi. El spunea că mă aşteaptă că "mă iubeşte".. iubire la 18 ani? Eram nişte copii fără minte, iar eu o prostuţă naivă şi credula la vorbe în vânt, poate că el m-a iubit, numai el poate şti.

După ce am împlinit un an de prietenie, venise iar în ţară, la scurt timp, deşi familia să nu mă plăcea, el ştia asta. Eu simţeam că nu eram dorită, el vorbea cu altă fată, şi a continuat să stea şi cu ea, dar şi cu mine, deşi îi spunea acelei fete că e atât timp de când e cu mine, că nu mă poate răni aşa. A continuat relaţia asta, cam 5-6 luni, după ce am împlinit 18 ani, o vârstă la care visam, eram copil, era o lume frumoasă, şi curată, a fecioriei. Simţeam că el era schimbat, părinţii săi se prefăceau în faţa mea, deşi ştiau de fata cealaltă.

Din neştiinţă, sau iubire, sau ce a fost în capul meu, am cedat. Dar m-am opus, spunându-i că nu mai vreau, dar el a continuat să mă ţină de mâini, zicând că aşa e prima dată, dureros, dar nu aveam să ştiu că el asta urmărea de la mine, urmările au venit după ce faptul a fost făcut. Simţeam că e ceva în neregulă cu el, şi făceam orice să fie el fericit, eram îndrăgostită, dar nu aveam de unde să ştiu că nu îl cunoşteam de fapt deloc, aşa cum credeam că îl cunosc, el stătea cu fata aceea în acelaşi timp când era cu mine, şi eu, dăruisem fecioria mea lui, că îl iubeam şi îmi era teamă să nu îl pierd. Mă gândeam că poate el e alesul şi că poate că el va fi în viitor tatăl copiilor mei, visam că un copil fără minte, crezând că poate e posibil asta, deşi, mă minţea pe faţă. Dar am avut puterea să pun punct minciunilor, deşi, durea enorm, mă durea că aveam sentimente pentru el, dar şi că, rămăsesem doar o fată, cu vise spulberate.

Vedeam viaţa cum o văd şi acum, ca un om foarte matur, fără acele chestii minuscule care o înfrumuseţează, aşa cum le vedeam şi le simţeam când eram fecioară. Sufeream şi încă sufăr, că, nu am reuşit să mă păstrez fecioară, visam să mă dăruiesc băiatului pe care îl iubesc, dar cu care să fiu toată viaţa, să fie acea poveste frumoasă de iubire. Dar nu a fost aşa.

Mă oftic foarte tare, pentru că fecioria e ceva minunat, comoara fiecărei fete. Din asta am învăţat cât de urâtă e viaţa, de grea, "gri", în sensul că mă confrunt cu probleme şi sunt singură, fără feciorie sunt ca o epavă, mă simt murdară, păcătoasă, pentru că am renunţat la feciorie, la lucrul acela important. Ce să fac? Cum să fac? Cu cine să vorbesc?

Alţii mă judeca poate pentru această alegere, dar, am învăţat că trebuie să aştept să îmi găsesc jumătatea, visam, la cineva sincer, un băiat care să facă orice pentru mine, care să nu pună sexul pe primul loc, ci plăcerea de a fi lângă mine, să mă susţină, să am cui să îi spun problemele, mereu mi-am dorit pe cineva, căruia să îi pese de mine, poate că de asta am fost atrasă de acest băiat, că mă asculta. Ne spuneam tot ce aveam pe inimă şi ne susţineam, dar nu ştiam că, voi plăti aşa de scump pentru că mi-am deschis sufletul cuiva care avea să mă rănească nespus...

Am nevoie de ajutor să trec peste, deşi mi-a fost greu, să mă ridic de jos, şi să am puterea să lupt, să învăţ, pentru viitorul meu, pentru că anul acesta voi merge la facultate, urmează examene.

Practic din cauza lui m-am simţit un nimeni, fără suflet, goală pe dinăuntru, acum ceva lipseşte din mine, simt asta, şi aş da orice, numai să dau timpul înapoi, şi să împiedic asta, dar.. vreau ca din greşeală asta, să învăţ ceva, să mă ajute Dumnezeu, să fiu puternică, să nu mai repet aceeaşi greşeală, mi-aş dori ca acum, să mă păstrez curată pentru mine, pentru viitor, să intru în biserică cu capul sus, şi să ştiu că Dumnezeu mi-a iertat greşeal.

Doare nespus de tare, dar ce să fac? Cu cine să vorbesc? Am nevoie de ajutor.. simţeam nevoia să împărtăşesc asta cuiva, pentru că e mai bine să te păstrezi curat trupeşte pentru cineva care te merită, şi cu care să fii toată viaţa, să ai o căsnicie frumoasă, copii.

Trăiesc cu teamă că poate când voi ajunge să mă căsătoresc, băiatul cu care am să fiu, îmi va scoate ochii ca nu a fost primul băiat în viaţa mea, sau că viaţa la care visez să o avem împreună, cu copii sănătoşi şi căsnicie fericită să nu se întâmple niciodată, am nevoie de un sfat, ce să fac.

Adolescenţilor, nu vă lăsaţi prada păcatului, nu greşiţi cum am făcut eu, că urmările nu întârzie să apară, mai bine să vă ştiţi curaţi sufleteşte, decât goi pe dinăuntru, murdari, păcătoşi, fără puterea de a face ceva!

Păstraţi-vă pentru că, ce e al vostru e pus de o parte!!
 

Tinerii în societate - Ispite feminine

Toți bărbații o recunosc ușor, dar dacă ești duhovnicesc, de acest tip de femeie te ferești în mod reflex. Simpla ei prezență îți siluește simțurile, te irită sufletește, te tulbură, pune presiune pe tine pentru că te provoacă la păcat. Nu o duce mintea că prin vestimentația-i neadecvată îți lasă în pragul sufletului deșeuri sexuale pe care trebuie să le mături repede ca să-ți salvezi demnitatea. Doar nu ești câine în călduri, sau câinele lui Pavlov?

Însă cel mai mult, acest tip de femeie te sâcâie pentru că îți încalcă libertatea. Nu mai ai dreptul de a alege să vezi doar intimitatea soției tale ci e musai să-ți arate și ea că are sâni, fund, și că arată bine. Oriunde te duci, în parc, la restaurant, la pădure, te calcă pe slăbiciuni... că are cu ce și că așa îi place.

În schimb are pretenția să fie respectată de bărbați deși ea însăși nu se respectă! Se ideologizează sexual, adică se caricaturizează, dar toate acestea o costă... sentimental. Apoi se întreabă de ce ”toți bărbații sunt niște porci”.

Dar, cum să fie respectată atâta vreme cât folosește cu bună știință stimuli la care răspund doar iubitorii de carnalitate, după consumarea căreia... râgâie și schimbă meniul. Nu, acest tip de femeie nu găsește decât ceea ce caută și are parte tocmai de ceea ce merită! Dacă atrage bărbații-porci înseamnă că se prezintă ca o... troacă.

Un decolteu larg, o fustă scurtă, un pantalon mulat, o bluză transparentă... sunt tot atâtea feluri de a scuipa peste demnitatea bărbaților, la fel cum scuipă golanii pe stradă.

”Femeile (de un anumit tip…care are câteva tipuri auxiliare), primăvara, încearcă să se întreacă cu vitrinele cu carne. Fleică lângă fleică, lângă fleică, lângă salam, lângă parizer, lângă brânză…Tot la fel și ele: îți bagă sânii în ochi, fustele sunt de-o palmă…când se lasă în jos…li se vede jumătate de chilot…mai pe scurt: de-atâta carne ți se-apleacă.

Mai vrei suflet, mai vrei creier, mai vrei o discuție, mai vrei să știe să facă mâncare, să spele, să calce…să se roage…că sexul nu durează 50 de ani. Și dacă te valorizezi carnal…ești doar o buca’ de carne…care te lași folosită obiectual… A protesta, ca femeie, împotriva bărbaților…înseamnă a le arăta că nu ești doar doi sâni și un fund…” (Pr. Dorin Octavian Picioruș)

 

Fapte rele și patimi - Mania trupului

Tinerii în Biserică - Harul lui Dumnezeu

Acum câteva luni eram în biserica la Sfânta Liturghie şi mă uitam la geamul din dreptul meu, pe care era pictat un sfânt, cred că Sfântul Antonie cel Mare. Era între orele 10 şi 11 şi razele soarelui băteau în vitraliu în partea de sus, în dreptul aureolei şi asta mi-a atras atenţia în mod deosebit. Lumina soarelui coincidea cu aureolă de sfinţenie a sfântului. Era un moment unic şi deosebit, o mică minune a lumii... una dintre puținele pe care noi, cei grei la suflet, le mai percepem.

Ce este de fapt acel cerc auriu pictat în jurul capului sfinților? Este lumina Învierii lui Hristos, este lumina necreată a Dumnezeirii, lumina ce izvorăște din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

De ce se pictează sfinții cu aureolă? Pentru a ne sugera foarte clar că ei sunt din altă lume, una în care totul trăiește în și prin lumina lui Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de apă, mâncare, odihnă, căldură, fără suferințe, chinuri, stres, însingurare și tot felul de nevoi.

Uitându-mă la acel frumos vitraliu mă gândeam: de ce oare se pictează geamurile bisericilor? De ce nu se lasă lumina soarelui să pătrundă în biserică, pentru a fi totul cât mai strălucitor?

Din experiența pe care am avut fiind prezent la Liturghie în alte biserici, unde uitându-mă pe geam vedeam balcoanele blocurilor din față sau alte peisaje urbane sau rurale care îmi distrăgeau atenția, am înțeles că pictarea ferestrelor în biserici are două scopuri principale:
1. Limitarea la maxim a comunicării celor din biserică cu lumea de afară, pentru nu fi distrași de cele lumești.
2. Pătrunderea luminii prin geam, fără a o estompa în totalitate.

Stând în biserică mă gândeam cum Sfântul Antonie cel Mare filtrează lumina ce intră în biserică, sfințind-o practic, trecând-o prin trupul lui, încercat și trecut prin toate ispitele lumii, plin de Duhul Sfânt. E ca și cum un bebeluș ar primi mâncare, mestecată mai întâi în gura mamei, pentru a o putea înghiți mai bine. Pentru mine, om plin de păcate, lumina soarelui mă duce cu gândul la multe lucruri: vară, căldură, plimbări, ieșiri cu prietenii, mare, munte, drumeții, etc. Dar atunci când lumina soarelui trece prin aureola unui sfânt și ajunge în ochii mei, atunci razele soarelui începe să însemne altceva: împărăția cerurilor, viața veșnică, bucuria de a gusta din Dumnezeu, viața frumoasă pe care o duc sfinții...

Biserica de zid încearcă prin toate elementele ei să limiteze contactul oamenilor cu exteriorul, cu lumea plină de păcat din care venim, pentru ca atunci când suntem prezenți în ea să ne putem ridica mai lesne mintea spre cele dumnezeiești dar și pentru a ne îndrepta privirile mai mult în noi, spre sufletul nostru.

Arhitectura bisericilor ortodoxe în formă de cruce, cu turle care tind măreț spre cer, cu broderii și arcade care împodobesc exteriorul, sugerează aspectul unei clădiri speciale, unei clădiri care delimitează clar spațiul vieții noastre în două lumi distincte. Accesul în biserică ne dă senzația adesea accesului într-o altă lume. Pereții pictați cu viața și minunile Mântuitorului Hristos, cu îngeri, cu mucenici, cu pustnici, cu sfinți, cu Maica Domnului, sugerează o coborâre a cerului pe pământ, sau cel puțin o poartă de acces spre o lume al lui Dumnezeu. Sfinții spun că biserica este cerul pe pământ.

În biserică toate simțurile noastre percep o lume transfigurată. Chipul blând al lui Dumnezeu care te privește, rânduiala și cromatica picturii bizantine, auriul împărătesc care predomină pe toate sfintele vase, veșmintele strălucitoare ale slujitorilor, sunt mângâieri pentru ochii noștri obișnuiți cu un alt „peisaj”. Muzica psaltică, cântată bărbătește dar atât de melodios, care-ți inspiră nădejde, e o încântare pentru urechile noastre, care prea des aud vorbe urâte. Mirosul dulce al tămâii și al mirului n-au corespondent în creierul nostru decât pentru un singur concept: sfințenie. Sfânta Euharistie, anafora, apa sfințită, prescura... transmit prin gust altceva decât plăcere, transmit Harul lui Dumnezeu întregii noastre ființe. Îmbrățișarea sfântă a aproapelui în timpul Sfintei Liturghii, înainte de a se cânta „Iubite-voi Doamne!” ne leagă de cel de lângă noi altfel decât îmbrățișările din lume.

Omul trăiește în biserică o împlinire, o satisfacție, pe care lumea nu i-o poate oferi niciodată. Biserica oferă omului prin gust, miros, auz, văz și atingere o hrană duhovnicească mai presus de orice plăcere lumească.

Biserica izolează omul de lumea exterioară, îl curăță de păcate prin Sfintele Taine și-l redă din nou lumii, frumos și curat, gata-gata să fie de ajutor și pentru ceilalți. Nu știu dacă ați intrat vreodată într-un salon de spital cu oameni gravi bolnavi, ca să vedeți cât de greu este mirosul de acolo. Biserica e locul unde venim murdari, bolnavi și mirosind greu a păcate, dar plecăm curați, sfințiți și mirosind a mir. Cu toate acestea biserica nu se murdărește, ea izolează păcatul pentru a nu-i mai contamina și pe alții.

Biserica albește murdăria, transformă până și păcatul în virtute. Biserica, Trupul lui Hristos, înnoiește şi curata totul prin „focul” Duhului Sfânt. Biserica ne îmbracă în haină de lumină:

„Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină!

cum se spune la o slujbă a Bisericii noastre, sau

„Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat” așa cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Nu există mântuire în afara Bisericii, pentru că a binevoit Hristos ca prin Biserică să ne mântuiască pe toți, pentru că Biserica este chiar Trupul Lui, din care izvorăsc prin Sfintele Taine iertare și bucuria la toată lumea.

Există un frumos obicei între români de a trece în drum spre școală sau servici pe la biserică pentru a se închina. Această oprire, este pentru sufletul omenesc, o alimentare cu acel combustibil care ne dă putere să mergem mai departe.

Biserica e ca o mamă pentru noi, așa cum zice Părintele Cleopa, și orice am face nu trebuie să ne depărtăm de ea.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, Hristos a înviat!… și prin învierea Lui din morți ne-a arătat nouă cât de frumos e omul împlinit cu totul în Dumnezeu. Ce plin de slavă e omul care se curățește de patimi și devine un locaș luminat al Prea Sfintei Treimi.

Pentru că Hristos Cel înviat, Cel plin de frumusețe, Cel plin de lumină dumnezeiască…ne arată că nu putem urîomul în sine, pentru că omul nu e rău…atâta timp cât traiectoria lui e îndumnezeirea…ci putem doar deplângepatimile lui, relele din el…ceea ce el cultivă în mod pătimaș.

Astfel ura pe motive de sex, de rasă, de etnie, de clasă socială nu are nimic de-a face cu învățătura ortodoxă.

Pentru că noi, oamenii, nu suntem răi pentru că suntem femei sau suntem evrei sau suntem bogați…ci suntemrăi dacă ne comportăm ca unii fără conștiință…în relațiile cu semenii noștri.

De aceea nu putem urî femeia pentru că e femeie sau bărbatul pentru că e bărbat…doar pentru că o femeie sau mai mai multe…un bărbat sau mai mulți…ne-au dezamăgit, ne-au acrit viața.

Pentru că nu sunt toate femeile la fel, după cum nici toți bărbații nu sunt la fel.

Generalizările acestea extremiste, formate în noi pe bază de experiențe personale traumatizante, nu fac altceva decât să ne halucineze dușmani falși.

Și pe cât ne înmulțim dușmanii falși…pe atât îi uităm pe cei reali.

Lucru observabil pretutindeni…atâta timp cât o etnie sau un produs sau o ideologie devin „singurii dușmani” existenți…în loc să privim mai adânc în noi înșine.

Pentru că dușmanii noștri sunt propriile noastre alegeri proaste.

Alegeri neconforme cu firea noastră…și, implicit, cu voia lui Dumnezeu.

Pentru că tot ceea ce înseamnă normalitate a firii noastre…e darul și voința lui Dumnezeu.

…Așa stând lucrurile înțelegem de ce a treia duminică după Paști are în prim-plan pe Sfintele Femei Mironosițe…adică pe acelea care au simțit, în mod firesc, să meargă la mormânt și să ungă cu miresme trupul Lui.

Bineînțeles erau pline de iubire și de evlavie pentru Domnul…și Maica lui Dumnezeu era cu ele.

Dar iubirea și evlavia nu sunt realități divine…pe care Dumnezeu le sădește în om fără nicio legătură cu el…cidivino-umane…pentru că adâncul firii noastre se umple de slava Lui și astfel izvorăsc din noi virtuți, careînfrunzesc și rodesc fapte bune.

Dumnezeu rodește, prin harul Său, în solul ființei noastre…dacă ne lăsăm în mâinile Sale ca un pământ arabil, bun de lucrat…

Dacă ne lăsăm firescul nostru să fie umplut de harul Lui…

De aceea omul în sine nu e rău…și nu e impropriu lui Dumnezeu.

Pentru că omul e creația Lui…și El nu creează rebuturi.

Ci orice om, cu orice defect congenital s-ar naște, e creația Lui…e o persoană unică…chiar dacă atinsă de umbra păcatului, a decrepitudinii și a morții.

Însă ceea ce facem noi cu noi…ceea ce facem noi din noi înșine…e propria noastră operă.

Dacă unii își lucrează trupul pentru a deveni campioni mondiali la gimnastică…iar alții își lucrează mintea pentru a deveni campioni la șah…unii sunt excepționali la dans…iar alții la inginerie spațială…și dacă toate acestea sunt evidențe…ele atestă faptul că omul se poate crea pe sine într-un anume sens, că el are o mare putere de a se stăpâni pe sine…și de a se forța pe sine pentru a atinge anumite performanțe uluitoare.

În interiorul nostru, când vorbim despre curățire de patimi, iluminare și îndumnezeire, adică despremântuire…vorbim despre o întrecere de geniu cu propria noastră ființă, despre o luptă pe viață și pe moarte, despre o înfruntare colosală…în care adversarul nostru suntem noi înșine…și ne luptăm continuu ca să ne facemproprii lui Dumnezeu și deschiși slavei Sale îndumnezeitoare.

Și pentru că „Împărăția este înăuntrul vostru” [Lc. 17, 21]…pentru că în ființa noastră se duce lupta pentruprimirea și trăirea ei încă de acum…dușmanii reali sunt propriile noastre patimi, păcate, gânduri, ezitări, relaxări…

Iar cel cu adevărat stăpân pe sine…e cel care nu acceptă, în forul său interior, să fie stăpânit de păcat, de invidie, de răutate, de plăcere, de indiferență, de necredință, de nesimțire…

Și când avem aversiune față de nesimțirea femeilor, de bădărănia bărbaților, de parșivenia evreilor, deagresivitatea musulmanilor, de prozelitismul mascat al neoprotestanților, de pasivitatea românilor…ne referim la lucruri care nu ne plac…și care nu au nimic de-a face cu firescul omului.

Pentru că nesimțirea, bădărănia, parșivenia/ duplicitatea, agresivitatea, minciunea subtilă/ prozelitismul mascat și pasivitatea față de rău…și altele o mie ca ele nu se regăsesc în umanitatea plină de slavă a lui Hristos, adică în omul îndumnezeit.

Însă, dacă suntem oameni duhovnicești, lucizi, raționali, nu trebuie să considerăm omul de altă credință sau de altă ideologie…ca pe un om intratabil sau care nu se poate schimba.

Pentru că schimbarea de atitudine…și de comportament ține de voința lui…și de clarificările pe care le trăiește în relație cu tine.

De aceea Sfinții Apostolii și urmașii lor până azi…au vorbit și vorbesc pentru întreaga umanitate…pentru că întreaga umanitate se poate schimba în bine.

Da, în loc de miruri, putem să aducem bombe atomice Stăpânului, erezii, viruși catastrofali…și să distrugem totul în jur: atât inima omului cât și mediul său ambiant.

Dar mirurile Sfintelor Femei Mironosițe…adică darurile lor pentru Domnul…sunt expresia normalității firii umane îmbibate de har, de lumină dumnezeiască…

Trebuie să ne facem miruri care parfumăm întreaga lume.

Adică să devenim noi înșine, cei pe care și-i dorește Dumnezeu.

Și Icosul zilei vorbește despre îndoielile Sfintelor Femei Mironosițe în ceea ce privește piatra, piatra uriașăprăvălită la ușa mormântului Domnului [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 100]…

Adică au cumpărat…și au plecat cu miruri la mormântul Lui…în ciuda faptului că soldații și piatra…le stăteau împotrivă.

Au reacționat din firescul lor plin de har, cu inima lor plină de dragoste…dar au neglijat obstacolele, realele obstacole din fața dorinței lor sfinte de a unge trupul Domnului.

Și asta arată ce înseamnă să acționezi din sinceritatea conștiinței…și nu urmărind scopuri meschine.

Pentru că cel care spune una…dar vrea alta…se gândește întotdeauna la câștig, la faimă, la binele personal.

Dar cel care lucrează pentru Dumnezeu se gândește în primul rând la cei pe care îi slujește, la cei cărora le vorbește, la binele lor în primul rând…uitându-se pe sine.

Însă uitarea de sine…sau punerea scopului înaintea mijloacelor înseamnă a-L pune pe Dumnezeu în prim-plan.

Pentru că atunci când vrei binele aproapelui…și când vrei ca Dumnezeu să fie slăvit prin viața și opera ta…El este Cel care conduce viața ta și gândul tău spre scop, adică spre împlinirea duhovnicească.

Sfintele Femei Mironosițe au plecat dis-de-dimineață la mormânt…

S-au trezit cu noaptea-n cap…sau nu au dormit…din cauza grijii de a se duce la mormânt…

Iar Utrenia, care amintește despre ele, în mod tradițional, începe de foarte dimineață…înainte de răsăritul soarelui…pentru ca la Doxologie să țâșnească soarele…odată cu cântarea…

Astfel că, după încredințarea Sfântului Apostol Toma…avem nevoie și de râvna, care se trezește devreme,foarte devreme…a Sfintelor Femei Mironosițe.

Pentru că credința reală este explozie de viață, de mărturisire și de fapte…

Adică simți că nu ai timp îndeajuns pentru a trăi, a mărturisi și a acționa ortodox…de aceea faci din noapte zi…și din zi…un foc continuu…pentru a sluji pe Cel care a înviat în tine…și te-a umplut de măreția slavei Lui.

Paștiul nostru înseamnă bucurie care se exprimă cu exaltare, iubiții mei!

Exprimăm bucurie veșnică…nu ca bucuria lumii, care e plină de melodramă.

Bucuria lui Dumnezeu e lumină și viață, e încântare și fericire dumnezeiască.

Iar dacă n-am gustat-o înseamnă că suntem în afară de praznic. Dar dacă am gustat-o atunci suntem în bucurie…în bucuria care izvorăște în noi viața Lui…

Hristos să ne umple de bucuria Lui, pe noi, pe toți, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie Pentru Azi)

Tinerii în societate - Femeie și mamă

Duminica aceasta este duminica închinată femeilor mironosiţe care au venit la mormânt să ungă cu mir trupul Domnului Hristos. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca această duminică să fie închinata femeii creştine. Nu oricărei femei, ci a celei creştine care crede în Hristos Cel înviat și-i urmează Lui.

Într-o discuţie avută cu Adi, un prieten de-al nostru întors recent din Canada, ne spunea că acolo părinţii care au un băiat şi o faţă sunt consideraţi cei mai norocoşi. Acest tip de familie ei o numesc "million dollar family" (familia de milioane). În mass-media se promovează două tipuri de familii. Prima este cuplul tânăr, căsătoriţi sau nu, fără griji, cu o carieră profesională promiţătoare. Cea de-a doua este familia căsătorită cu maxim doi copii, un băiat şi o fată. Cele două tipuri de familii sunt de fapt două feluri de a-ți trăi viața: unul fără grija copiilor, urmărind doar aspirațiile profesionale și confortul, iar cel de-al doilea, tipul așa-zisei familii „perfecte” pentru că reușește destul de bine să îmbine aspirațiile pe plan profesional cu împlinirea pe plan sentimental.

De la doi copii în sus lucrurile se schimbă destul de mult pentru că timpul acordat creșterii lor invadează timpul rezervat ascensiunii pe plan profesional. Am observat că și la noi în țară există acest „trend” de a avea maxim doi-trei copii, după zicala: „copii mulți, sărăcie.” Chiar și așa, tinerii preferă să trăiască fără binecuvântarea lui Dumnezeu și uneori aleg să nu dea naștere copiilor. Măcar, de-ar avea fiecare familie doi copii, și tot am sta mult mai bine decât în prezent.

Eu și soția avem două fetițe și dorința mea de a avea al treilea copil se lovește de prejudecățile lumii, de atenționările „grijulii” ale familiei și prietenilor că mă așteaptă zile grele și sărăcie multă. Limita de doi copii este un prag psihologic peste care se trece mai greu... dar odată trecute barierele lumești, presiunile resimțite devin din ce în ce mai slabe. Pentru societatea modernă există două variante: un copil – doi sau mulți copiii (de la 3 în sus), așa că dacă ai reușit să faci trei copii poți foarte bine să ajungi să faci și 5-6, pentru că lumea te va așeza în aceeași oală: a ”pocăiților”, a ”inconștienților”, etc..

Așa cum văd eu lucrurile acum, aș spune că impedimentele psihologice de a face mai mulți copii rezidă la femei din dorința de a se realiza pe plan profesional pentru a scăpa de eticheta „femeii casnice”, iar la bărbați din dorința de a fi cât mai liberi și de a scăpa de responsabilitate. În ambele cazuri, și femeia și bărbatul caută un confort și o aliniere la standardele impuse transparent de societatea (post)modernă secularizată. Femeile casnice nu vor fi niciodată vedete, nu vor prezenta interes din punct de vedere monden, vor fi considerate femei slabe, „pe care mai mult nu le duce capul”. Pe când femeia business, care-și arată competențele pe plan profesional va fascina mereu pentru că pare „că și-a depășit condiția”, trecând chipurile peste blestemul de se mântui prin nașterea de prunci și prin ascultarea de bărbat. Femeia business este emancipată, sigură pe sine și independentă, capabilă să-și obțină fericirea fără a fi legată de bărbat și/sau fără a avea în mod obligatoriu copii. Din fericire femeia, la fel ca și bărbatul, este „condamnată” să scape de blestemul alungării din rai doar asumându-și consecințele și nicidecum driblându-le.

Pe de altă parte bărbatul caută să scape cât mai repede de responsabilitatea familiei și să se arunce în visul lui de a cuceri lumea, de a fi cel mai bun, cel mai puternic, cel mai inteligent, de a fi ”liber și stăpân”. Copiii sunt o renunțare la sine, o tăiere a voii pentru mireni, o ieșire din egoism, iar pentru bărbați, care sunt înclinați mereu spre cautarea de plăceri (gastronomice, sexuale, bahice, etc.) copiii se constituie adesea într-o piedică.

Ideea acestui articol mi-a venit de la câteva femeie pe care le-am văzut că au copiii mulți. Eram la un moment dat în parc și am văzut o doamnă care avea grijă de copilașii ei. Era o femeie simplă și auzind-o vorbind mi-am dat seama că e posibil să fi avut și ceva probleme medicale.

Altă dată mi s-a întâmplat același lucru, am văzut o mamă cu 5 copii într-o stație de autobuz din București, și mama respectivă părea o femeie săracă dar curata și îngrijită. Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreo femeie bogată cu 4-5 copii sau mai mult, sau o femeie educată, cu facultate, sau cu un serviciu bun care să aibă mulți copii. Parcă ar fi o regulă: doar femeile simple, cu școală mai puțină și cu situația materială modestă pot fi dispuse în a avea mulți copii.

Am stat și m-am gândit de ce se întâmplă asta și mi-am dat seama care este răspunsul discutând cu soția mea. Ea a zis că nu ar mai vrea un al treilea copil pentru că vrea să meargă din nou la servici, pentru că stă de patru ani acasă în concediu de creștere a copilului. Iulia îmi mărturisea că vrea să mai iasă și ea în lume, să mai vorbească cu colegele, să mai afle ce se întâmplă, să aibă și ea o carieră, un statut social, oricât de mic ar fi el: ”să știe lumea că sunt și eu grefier, asistentă medicală, secretară, ceva... orice.” De ieșit în lume n-are de ce să se plângă, pentru că stăm mai mereu pe ”drumuri”, cât privește partea cu serviciul o înțeleg parțial și îmi dau seama că este influențată puternic de presiunea femeilor din jur, a celor care au servici sau carieră. În plus, Iulia îmi spune că dacă vom avea și al treilea copil vom avea probleme financiare și mai mari decât până acum și ne va fi mai greu.

Dar credința în Dumnezeu cere uneori puțină nebunie, căci Dumnezeu îți ajută în situații în care evidențele realității înconjurătoare îți arată contrariu. Pentru societatea modernă, din ce în ce mai îndepărtată de Dumnezeu, a avea mulți copii poate însemna sărăcie, pentru că mama nu mai merge la servici ci stă doar acasă, familia fiind întreținută doar de salariul tatălui. Așa stând lucrurile, cine, sărac fiind, își dorește să se arunce pe sine și familia într-o sărăcie și mai mare?

Mi-aduc aminte ce frumos spune Sfântul Apostol Pavel că lumea n-a reușit să-L cunoască pe Dumnezeu prin înțelepciunea ei ci mai tare s-a depărtat de El. Din acest motiv a preferat Domnul să mântuiască lumea prin nebunia propovăduirii, prin cruce, prin credința că Mesia Cel Răstignit pe Cruce, și sleit de putere este de fapt Mântuitorul lumii.

Doar femeile simple, mai puțin educate și modeste, în simplitatea lor pot crede în Dumnezeu dincolo de bariera rațiunii. Doar ele știu că fiecare copil e un mare dar de la Dumnezeu, și cu fiecare nou suflet adus la viața slăbește blestemul primit de Eva în rai și sporește bucuria apropierii de Izvorul Vieții.

Doar oamenii simpli pot accepta prin credință, neiscodită de o rațiune umană limitată, poruncile lui Dumnezeu, indiferent cât de nebune sau neconforme ar părea ele cu viața majorității oamenilor.

A avea copii mulți este echivalent cu a te lăsa nebunește în mâinile lui Hristos... A avea copii mai mulți înseamnă de la un punct încolo: asceză, lepădare de patimi, dăruire cât mai mare pentru copii. Părinții cu mulți copii intră fără să știe pe calea îngustă și strâmtă care duce spre Împărăția Cerurilor.

Femeile simple pot sesiza mai ușor sensul vieții, fără a se complica să intre în cercul vicios al societății moderne. Femeile simple, care acceptă să facă mai mulți copii, au acea smerenie a Maicii Domnului care spune în fața îngerului Gavriil: „Fie Mie după cuvântul tău!”, fără să pună condiții și întrebări.

Nașterea și creșterea copiilor dezinfectează sufletul mamei de dorințele trecătoare și le reconfirmă mereu că se află pe drumul cel bun.

Femeile cu mulții copii sunt adesea luate peste picior sau jignite de celelalte femei, tocmai pentru ca acestea din urmă să-și mascheze neputința de a se jertfi. Sunt injurii care trădează o anumită invidie față de forța acestor femei simple de a naște și îngriji atâtea suflete în jurul lor.

Împlinirea și strălucirea din ochii unei mame cu copii mulți nu o pot avea femeile de afaceri în gloria și puterea lor.

Doar femeile simple au starea sufletească necesară pentru a face copii mulți!

Doar femeile credincioase au o motivație destul de puternică de a-și asuma o responsabilitate de care femeile mondene, oricât de independente și puternice s-ar crede, în general fug.

Fapte bune - Primirea străinilor

În continuare, prezentăm un articol despre moartea tragică a tinerei Marta del Castillo Casanueva, moarte prin care spaniolii și-au arătat solidaritatea umană, empatia față de un simplu om, și nu în ultimul rând spiritul civic, lecții pe care ar trebui să le învățăm și noi românii:

"Marta del Castillo Casanueva, în vârstă de 17 ani, 1,65 m înălţime, ochii verzi. Ultima oară a fost văzută pe 24 ianuarie 2009, la orele 21:30. Purta blugi, o bluză albă cu mâneci roz, o jachetă de catifea neargă şi o eşarfă roz. Vă rugăm, dacă aţi văzut-o, să sunaţi imediat la 091".

Afişe cu anunţul acestei dispariţii au stat lipite, luni la rând, pe stâlpii lampadarelor, pe pereţi şi-n staţiile din Sevilla. La cinci zile după ce ea a dispărut, povestea Martei a făcut înconjurul lumii. Colegi de clasă, prieteni, vecini de cartier, dar şi oameni care n-au cunoscut-o niciodată s-au mobilizat pentru ea, într-un număr copleşitor. Anunţul dispariţiei a devenit viral pe internet, iar numărul voluntarilor care s-au oferit să lipească afişe pentru găsirea fetei a înregistrat o premieră: niciodată Spania nu se mai mobilizase astfel pentru o persoană dispărută.

Pe 30 ianuarie 2009, mobilizaţi prin reţelele de socializare pe internet, 3000 de oameni au demonstrat în Sevilla, cerând poliţiei să se implice în rezolvarea acestui caz. Şi, pentru prima oară, s-a strigat "Todos somos Marta". "Toţi suntem Marta". Pe 7 februarie, o demonstraţie similară a scos în stradă alte mii de oameni.

Pe 13 februarie 2009, fostul prieten al Martei, Miguel Carcano (20 ani), a recunoscut că a ucis-o. El era cel care spusese că a văzut-o ultima oară pe Marta la 21:30. Minţise. Curând, alţi doi prieteni de-ai săi aveau să mărturisească poliţiei că au fost complici la ascunderea cadavrului. Vestea că Marta a fost ucisă, împrejurările, nici acum pe deplin elucidate, în care s-a produs tragedia şi refuzul suspecţilor de a spune unde este cadavrul au mărit impactul emoţional al cazului. Solidaritatea spaniolilor cu familia Martei a crescut, devenind necondiţionată. Ancheta penală, şi apoi procesul s-au desfăşurat sub o extraordinară presiune a străzii, transmisă şi amplificată de mass-media.

Familia Martei a iniţiat o campanie de strângere de semnături pentru un referendum care să reintroducă pedeapsa cu închisoarea pe viaţă. Pe 21 februarie 2009, circa 5000 de oameni au demonstrat la Madrid avându-i în frunte, în primele rânduri, pe părinţii fetei ucise. Câteva zile mai târziu, premierul de atunci al Spaniei, Jose Luis Rodriguez Zapatero, s-a întâlnit cu ei, pentru a le declara sprijinul şi simpatia. Dar şi pentru a le aminti că închisoarea pe viaţă nu e posibilă, ea fiind eliminată din 1978, odată cu intrarea în vigoare a actualei Constituţii. Pe 4 martie 2011, liderul Partidului Popular din Spania, Mariano Rajoy (actualul premier al Spaniei), a vizitat şi el familia Martei şi a introdus apoi sentinţa pe viaţă în manifestul său electoral pentru alegerile din 2011.

Curând, au apărut tricouri, insigne şi lumânări cu chipul fetei ucise şi cu sloganul "Todos somos Marta". Prietenii au postat anunţuri pe reţeaua socială MySpace, s-au creat pagini pe Facebook, iar pe YouTube au fost urcate fotomontaje cu fotografiile fetei. Sute de utilizatori de internet s-au alăturat campaniei, iar în localităţi din întreaga Spanie, dar şi din America Latină sau din Europa, au apărut afişe prin care se cere "Justiţie pentru Marta".

În memoria Martei del Castilllo au fost scrise melodii şi piese de teatru, au fost făcute procesiuni înaintea sărbătorilor de Paşte, au fost organizate concerte, pe stradă sau în săli pline de spectatori. Mai mulţi cântăreţi din Spania au scos, în scop caritabil, un album intitulat "Cântece pentru Marta". Spaniolii donează bani, într-un cont special deschis, pentru a sprijini demersurile părinţilor fetei, iar pe Platforma online creată pentru Marta del Castillo sunt afişate plăţile efectuate către avocaţi şi dovada achitării altor taxe judiciare.

Pe 13 ianuarie 2012, Tribunalul Provincial din Sevilla i-a achitat pe trei dintre inculpaţi, condamnându-l doar pe Miguel Carcano la 20 de ani de închisoare. Procurorii ceruseră 52. Spaniolii s-a revoltat şi au ieşit în stradă, cu miile, în 40 de oraşe din Spania. Pe 24 ianuarie 2012, când au comemorat trei ani de la uciderea ei, 40.000 de oameni au scandat "Todos somos Marta" pe străzile din Sevilla. O extraordinară lecţie de democraţie şi de solidaritate. Dovada unui popor viu, care a înfiat durerea unei familii, identificându-se cu părinţii tinerei ucise.

În România, cazurile similare sunt trecute cu vederea. Dacă, prin absurd sau din lipsă de subiecte, ele ajung într-o zi temă de dezbatere, atenţia vorbitorilor se concentrează pe întrebări cu caracter retoric, de tipul "ce căuta fata, singură, la acea oră, în casa unui fost prieten?", "cât de libertin era comportamentul ei?" şi "oare nu e fugită în lume, cu un alt băiat?". Spaniolii n-au pus niciuna din aceste întrebări inutile şi nici n-au stat în casă, spectatori de ocazie la tragedia altora. Au ieşit pe stradă, conştienţi fiind că ce i s-a întâmplat Martei s-ar putea întâmpla, într-o zi nenorocită, cu fiecare dintre copiii lor.

 

Spirit civic pe stadioanele de fotbal
La cinci zile de la dispariţia Martei, pe 29 ianuarie 2009, Real Betis a intrat pe teren, în meciul din Copa del Rey jucat împotriva celor de la Mallorca, purtând tricouri cu chipul fetei şi mesajul "Por favor, gue vuelva Marta" ("Vă rugăm, aduceţi-o pe Marta"). Fotbaliştii de la FC Sevilla au preluat ideea şi s-au alăturat şi ei campaniei.

În februarie 2009, în meciul cu Racing Santander, fotbaliştii de la Real Madrid au intrat, la rându-le, pe un stadion plin cu 73.000 de spectatori, îmbrăcaţi cu tricouri pe care, sub chipul Martei, era scris: "Todos somos Marta".

Cazul Martei a ajuns însă dincolo de graniţele Andaluziei. Întreaga ţară a fost mişcată de dispariţia şi, apoi, de moartea tinerei de 17 ani, iar la meciul amical contra Angliei din 12 februarie 2009, naţionala Spaniei a ieşi la încălzire purtând aceleaşi tricouri albe devenite simbol: sub poza fetei era scris "Todos somos Marta. Te esperamos" (Toţi suntem Marta. Te aşteptăm").

 

Sursa: jurnalul.ro - Şi întreaga Spanie a declarat: "Todos somos Marta"

Tinerii în Biserică - Biserica Ortodoxă Română azi

Anul 1983. După întemnițarea a zeci de mii de studenți, țărani, preoți și intelectuali, regimul comunist ateu se află la apogeul puterii. Nimeni și nimic nu mai stătea la acea vreme în calea revoluției proletare. Cel puțin așa credeau tiranii neamului. Astfel, a luat naștere simbolul cel mai de seamă al comunismului în România: Casa Poporului. O construcție mamut, motivată de cultul personalității unui dictator care s-a crezut zeu peste un popor creștin. O construcție pentru ridicarea căreia au fost sacrificate biserici, monumente, casele oamenilor și nu în ultimul rând vieți omenești. Dar cine s-ar fi gândit atunci că în coasta Casei Poporului, se va ridica peste ani Catedrala Mântuirii Neamului, ca semn tare al biruinței ortodoxiei asupra regimului comunist ateu?

Privind înapoi pe firul istoriei, construirea Catedralei Mântuirii Neamului nu este altceva decât mărturia pe care Dumnezeu o arată întregii omeniri, că Biserica lui Hristos nici porțile iadului comunist nu au putut-o învinge. Această catedrală nu este altceva decât lecția lui Dumnezeu în istorie pentru toți cei care îndrăznesc să lupte împotriva Lui.

Cu toate acestea, nu putem vorbi de o Catedrală simbol a sufletului românesc fără ca ea să fie recunoscătoare tocmai față de cei care și-au tocit oasele pentru apărarea demnității neamului în secolul cel mai încercat al existenței sale.

Nu putem vorbi de o Catedrală simbol a comuniunii românești, dacă nu avem comuniune în rugăciune cu preoții și mirenii martiri care au pătimit pentru dezrobirea neamului de lanțurie ateismul cel mai cumplit.

Nu putem vorbi de o Catedrală simbol al unității dintre generații dacă ea nu înglobează în sine patrimoniul de sfințenie al celui mai prolific secol de martiri. O astfel de Catedrală n-ar fi decât una despărțită de istoria neamului ei, una orfană de înaintașii ei și mai ales una lipsită de continuitatea mărturisitoare.

O Catedrală a Neamului din a cărei antimise lipsesc sfintele moaște ale celor care s-au mucenicit pentru învierea neamului din moartea ateistă nu poate fi o catedrală a întregului neam, ci una care ar ignora tocmai jertfa generației datorită căreia avem libertatea de a construi această catedrală.

O Catedrală a Neamului pe a cărei ziduri nu ar lumina și chipurile sfinților din lagărele și închisorile comuniste nu ar putea fi o catedrală a întregului neam românesc, ci una păgubită de zestrea de sfințenie pe care a dat-o neamul în cele mai grele pătimiri ale sale.

Este dezamăgitor că la mai bine de 20 de ani de la încetarea celei mai cumplite prigoane împotriva creștinătății, încă nu avem o zi de cinstire generală a noilor martiri ai Bisericii. Dar așa cum în calendarul creștin-ortodox există o duminică a tuturor sfinților, o alta a tuturor sfinților români iar alta a românilor migranți, tot așa ierarhia Bisericii ar trebui să rânduiască măcar o zi pe an pentru cinstirea tuturor martirilor din timpul prigoanei comuniste. Astfel, s-ar creea fundația pe care să se poată dezvolta demersul de canonizare a noilor martiri și sfinți din ultimul secol, dintre care cei mai mulți au trecut prin temințele roșii. Mai mult decât atât, acest demers este unul de necesitate imediată căci prezența icoanelor și a moaștelor noilor martiri în Catedrala Mântuirii Neamului n-ar fi altceva decât actualizarea liturgică a comuniunii și unității dintre generații, comuniune și unitate care sunt simbolurile de bază ale Catedralei. Îndrăznesc să spun chiar și faptul că, dată fiind simbolistica Catedralei Mântuirii Neamului, ar fi un gest firesc ca unul dintre hramurile catedralei să fie cel al ”Noilor martiri ai pământului românesc.”

Astfel, ridicând Catedrala Mântuirii Neamului și sub oblăduirea noilor martiri, nu numai că în sfârșit ierarhia va aduce mângâiere evlaviei poporului drep-credincios față de noii martiri, dar va și stinge controversele legate de însăși construirea Catedralei, ce macină pe mulți dintre fiii Bisericii.

Tragem nădejdea că arhipăstorii noștri vor lua seama de aceste sensibilități ale păstoriților și că vor răspunde la timp în fața acestor realități istorice și duhovnicești.

Tinerii în Biserică - Biserica Ortodoxă Română azi

De când proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a prins contur, tot mai multe voci din afara Bisericii dar și din interior acuză megalomania acestui proiect și criza economică în care se dorește construirea ei. De ce mai este necesară încă o biserică pe lângă cele 200 din București, și pe lângă cele peste 10.000 din întreaga țara?

Răspunsul la această întrebare l-am conștientizat când am văzut unde va fi amplasată viitoarea catedrală. Ansamblul Catedralei Mântuirii Neamului se va ridica în mijlocul Bucureștiului, exact lângă Casa Poporului, în curtea ei. Au fost și alte locații propuse, dar prin voia Lui Dumnezeu, s-a ajuns în final ca mărețul locaș de cult să fie construit, deloc întâmplător, în spatele celei mai impunătoare clădiri din România, ca o suliță în coasta celui mai reprezentativ proiect al regimului comunist.

Andrei Pandele, unul din proiectanții Casei Poporului, explică pe larg ce a însemnat acest proiect pentru București și locuitorii lui¹:

„Casa Poporului s-a construit pe cultul personalităţii. „Un asemenea Om se naşte o dată la o mie de ani“ – i se spunea lui Ceauşescu. Revenit din Nigeria imediat după cutremurul catastrofal din 1977, „Omul“ şi-a găsit casa din Primăverii devastată, căci fusese fundată pe aluviuni. A întrebat unde să se mute. Puţine puncte din Bucureşti sunt cu adevărat sigure – i s-a răspuns. Casa lui era pe malul lacului. S-a hotărât să-şi facă alta într-un loc mai sigur pentru viitorul seism.

Ca să cuprindă o parte din guvern, mai multe ministere şi câteva niveluri pentru familia Ceauşescu exclusiv, Casa trebuia să fie MARE! Iar pofta vine mâncând. Pe măsură ce se construia, pretenţiile „Beneficiarului“ creşteau. Mai lungă, mai lată, mai înaltă, încă un etaj şi încă unul. Şi alte două. Pe parcursul realizării proiectului, a cerut nenumărate modificări, uneori amuzante. Dacă palatul are dimensiuni ieşite din scară, aceasta se datorează beneficiarului. Casa Poporului, cu dimensiuni copleşitoare, cocoţată pe dealul de 18 m, e concepută la altă scară decât tot oraşul. Are un volum de 3.000 de ori mai mare decât orice altă clădire publică!”

Deşi mulţi sunt mândri că e atât de mare, puţini ştiu ce şi cât au pierdut. Şi cât suferă ei din cauza destructurării oraşului. Dar nu distrugerile făcute la construirea ei au fost cele mai grave. Odată cu începerea lucrărilor, Ceauşescu a cerut un drum de acces pe măsura importanţei lui, pe care l-a botezat „Victoria Socialismului“. A declanşat demolări în continuarea axei est-vest, prelungind Victoria Socialismului cu Bulevardul Unirii. Demolările făcute pentru clădire au afectat 50 de hectare. Cele făcute pentru axă au lăsat în oraşul istoric o cicatrice de aproape 600 de hectare.

Scara monumentală de la Spitalul Brâncovenesc, făcută de trei generaţii de meşteri italieni, după unii autori, era cea mai frumoasă din lume. Aceasta a fost demolată în mod stupid. Putea fi păstrată. Dar scaunul era mai important pentru activişti decât venerabilul monument, nimeni nu risca fulgerele lui Ceauşescu de dragul salvării unei clădiri. Institutul Medico-Legal „Mina Minovici“, Schitul Maicilor, cu incinta în amfiteatru, locuinţe splendide ale anilor 1870-1900 au fost demolate. Au dispărut Mănăstirea Mihai Vodă, Arhivele Statului, o parte a Mănăstirii Antim. Alte biserici au fost mutate pe amplasamente dosnice.

Au fost demolate cu frenezie bisericile Spirea Veche, Sf. Apostoli, Sf. Spiridon Vechi, Sfânta Vineri, dar şi alte construcţii reprezentative. Clădiri splendide din secolul al XIX-lea au fost dărâmate peste noapte. Demolările pentru axa majoră au avut efecte neaşteptate asupra echipei de proiectare.

„Era o execuţie publică, un război împotriva oraşului, cu distrugerea suportului memoriei. Iar locuitorii priveau înmărmuriţi“ – îşi aminteşte Horia Roman Patapievici.

Ceauşescu a impus transformările pentru gloria lui, împotriva oraşului şi a locuitorilor. O cicatrice de 7 km, de la Piaţa Puişor la Piaţa Vergului, a brăzdat oraşul de la vest la est. A apărut fractura între sudul sărac, cenuşiu şi nordul mai prosper şi mai verde al oraşului. Între ecranul de operetă al marelui bulevard şi restul oraşului au rămas zone necontrolate, un fel de curţi de gunoi, pe kilometri. Nici acum nu au dispărut. De obicei, distrugerile se făceau noaptea, pe ascuns. De la multe nu s-au păstrat imagini. Fotografierea era considerată un delict. Demolările s-au efectuat înainte să existe un proiect, uneori după semne făcute cu mâna de Ceauşescu din goana maşinii. 57.000 de familii au fost dezrădăcinate.”

Casa Poporului însumează pretențiile imperiale ale regimului comunist care a luptat timp de 50 de ani să-L scoată pe Dumnezeu afară din sufletele românilor, demolând biserici, închizând mănăstiri, interzicând predarea religiei în școli și mai presus de toate torturând zeci de mii de români creștini în temnițele comuniste, care au preferat mai degrabă a suferi pentru credința în Hristos decât ”libertatea” materialistă. Casa Poporului este cireașa de pe tortul terorii în care a fost condusă România din 1948 și până la revoluția din decembrie 1989. Românii erau siliți să ridice în slăvi un singur zeu, pe secretarul general al Partidului Comunist Român, fără a avea curajul să-și ducă copiii la biserică și să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu.

Comuniștii au visat frumos și Dumnezeu le-a îngăduit tot răul din lume, pentru a arăta tuturor că Biserica lui Hristos nu va fi biruită nici de porțile iadului, nici de cel mai diabolic plan pe care-l vor născoci oamenii. Comuniștii au crezut că prin ideologia lor satanică vor schimba lumea și vor ridica revoluția proletară pe culmile altarelor sufletești ale românilor.

Regimul comunist ateu a avut ca principal dușman pe Hristos și pe cei care în numele Lui au avut curaj să mărturisească Adevărul, și să nu se compromită în niciun fel. Comuniștii au luptat zi de zi împotriva lui Dumnezeu și poate au fost momente când li s-a părut că au învins. Dar istoria se scrie nu pe 10-20 de ani, nici pe 50-100 de ani ci de la A la Z, de la Adam până la ultimul om care se va naște, de la viață la moarte, de la moarte la Învierea cea de apoi.

Catedrala Mântuirii Neamului este, mai presus de o necesitate liturgică și publică a Bisericii Ortodoxe Române, un simbol al biruinței credinței în Dumnezeu asupra unui regim politic violent și necredincios. Ridicarea unei catedrale ortodoxe în care Hristos e pictat ca Împărat al veacurilor, mult mai înaltă decât Casa Poporului, simbol al negării Lui, este o lecție pe care Dumnezeu o dă în istorie tuturor celor care vor să se lupte împotriva Lui.

Pe Dealul Arsenalului vor sta față-n față zeci de ani de acum în colo, sau poate chiar sute: Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al Învierii lui Hristos și al biruinței Lui asupra oricărui regim politic potrivnic și Casa Poporului, simbolul al unui regim politic nebun, auto-suficient și înrăit de propria-i ideologie.

Pe esplanada de pe Dealul Arsenalului copiii noștri vor putea vedea cea mai puternică lecție de istorie pe care Dumnezeu a dat-o poporului român, lecție-avertisment pentru cei care se hotărăsc în nebunia lor să lupte împotriva Celui care a făcut cerul și pământul.

„Zis-a cel nebun întru inima sa: "Nu este Dumnezeu!" Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru fărădelegi. Nu este cel ce face bine.” (Psalmul 53, 1)

Biserica Ortodoxă Română susține construirea Catedralei Mântuirii Neamului pentru că este simbolul victoriei credinței curate a poporului român în Dumnezeu, asupra unui regim ce a vrut să șteargă istoria de aproape 2000 de ani a creștinismului în România.

Nu întâmplător Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca la Sfânta Liturghie în toate bisericile ortodoxe, să se ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului. Decizia Sfântului Sinod arată că acest sfânt locaș este în primul rând o necesitate de ordin duhovnicesc și misionar, și abia apoi de ordin liturgico-administrativ.

Daca ar trăi Ceaușescu și ar vedea cum în inima imperiului pe care el l-a construit pe temelia necredinței, se construiește o catedrală ortodoxă mai înaltă și mai frumoasă decât Casa Poporului, poate s-ar fi pocăit în ultimul ceas al vieții, cerând iertare de la Cel ce nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu.

Catedrala Mântuirii Neamului are la temelie sângele sfinților mucenici de la întemeierea Bisericii și până astăzi, la care se adaugă demn sângele martirilor români care au suferit în temnițele comuniste, pentru ca noi, cetățenii de azi ai României să știm că înaintașii noștri nu s-au lepădat de Hristos la greu ci L-au mărturisit cu prețul vieții.

Catedrala Mântuirii Neamului va fi pentru copiii noștri o întrupare a credinței și jertfei neamului românesc în numele lui Dumnezeu.

Catedrala Mântuirii este un avertisment dar și un sfat „Nu poți fi român adevărat dacă nu ești un bun creștin! Nu poți fi creștin dacă nu-i urmezi în toate lui Hristos, Cel Răstignit tot de un regim politic, dar care a înviat ca un Dumnezeu!”

În acatistul sfintei Cruci se spune la un moment dat: „Bucură-te Cruce, mustrarea evreilor!”. Crucea de pe turla Catedralei Mântuirii neamului va fi o mustrare pentru toți cei care hotărăsc să-L înfrunte pe Dumnezeu și Biserica Lui.

Catedrala Mântuirii Neamului însumează credința, nădejdea și aspiriațiile poporului român, încreștinat acum 2000 de ani de Sfântul Apostol Andrei, care va fi și ocrotitorul acestui sfânt locaș.

Construim Catedrala Mântuirii Neamului împreună!

Tinerii în Biserică - Moartea și învierea

„Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” (Luca24, 4-5)

Citind această minunată binevestire a Învierii Domnului, consemnată în ultimul capitol al Sfintei Evanghelii după Luca, putem medita, cu bucurie şi credinţă, la întrebarea retorică adresată de către Îngeri Femeilor Mironosiţe: „De ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi?”

Din aceste câteva cuvinte, înţelegem că cea mai importantă veste de bucurie din istoria omenirii a fost adusă de către Îngeri… într-un mormânt care, cu puţin timp înainte, adăpostise Trupul mort al Fiului lui Dumnezeu. Învierea lui Hristos – aşa cum arăta părintele Nicolae Steinhardt – le părea neverosimilă credincioşilor de atunci, pentru că ei fuseseră martorii Răstignirii Sale.

Atunci când Hristos a murit în chinuri groaznice pe Cruce, credincioşii Săi au avut motive să se teamă (sau chiar să creadă) că L-au pierdut pentru totdeauna, că puterea răului este superioară celei a binelui, că întunericul a învins lumina (covârşind unica „Lumină adevărată”), că moartea este atotputernică, înghiţindu-L pe Însuşi Izvorul vieţii.

Cine ar fi putut înţelege atunci că, în realitate, Hristos S-a dat pe Sine de bună voie morţii, pentru ca, prin Moartea Sa, să ne dăruiască nouă viaţa veşnică?

Cine ar fi gândit atunci, în cele mai tragice clipe din întreaga istorie a lumii şi a mântuirii, că Hristos Dumnezeu S-a lăsat învins în mod liber, pentru ca noi să biruim prin slăvita Sa Moarte şi Înviere?

Aşa cum se exprima părintele Steinhardt, Domnul Hristos, în clipele Pătimirii Sale, „nu le-a făcut cu ochiul” ucenicilor că va învia El după trei zile… ci Şi-a asumat până la capăt suferinţa pentru păcatele noastre. În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan, „Apostolul iubirii”, mărturiseşte: „Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (Ioan13, 1).

De aceea, Sfintele Femei „de mir purtătoare” Îl căutau „pe Cel viu între cei morţi” şi acelaşi motiv a determinat îndoiala iniţială a Sfinţilor Apostoli care, auzind vestea Învierii de la Femeile Mironosiţe, au considerat cuvintele lor „ca o aiurire şi nu le-au crezut” (Luca24, 11).
Până la Învierea lui Hristos - şi mai ales în ziua răstignirii Sale - omenirea întreagă ar fi avut motive să strige, cu adâncă deznădejde, că binele a fost învins, pentru că Mântuitorul a murit.

Acum, după ce Hristos a înviat, biruind şi zdrobind pentru totdeauna puterea păcatului şi a morţii, noi, cei ce am fost învredniciţi de a cunoaşte acest adevăr suprem, nu putem decât să mărturisim, cu dragoste şi profundă bucurie, că binele este şi va fi în veci biruitor, iar răul nu există, ci constă doar în îndepărtarea de Binele unic şi absolut – Dumnezeu-.

„Hristos a înviat! – înseamnă că viaţa este mai tare decât moartea. Hristos a înviat! – înseamnă că răul este mai slab decât binele” (Sf. Nicolae Velimirovici). Hristos a înviat! – Înseamnă că va rămâne pentru veşnicie cu noi.

„Sfărâmând porţile iadului şi înviind a treia zi din groapă, salvatu-ne-ai, ca un Iubitor de oameni, Doamne!”

Hristos S-a făcut Om, pentru ca pe noi să ne îndumnezeiască; S-a lăsat arestat, pentru ca noi să devenim liberi; Şi-a jertfit viaţa pe Cruce, pentru ca noi să dobândim viaţa veşnică în comuniune cu El şi unii cu alţii; a coborât la iad, pentru a ne redeschide porţile Raiului; a înviat din morţi, pentru a ne dărui nouă biruinţa Sa!

 

Sfaturile Sfinților - Alți Sfinți Părinți

Fericit cel ce-și zidește aproapele cu frica de Dumnezeu și nu amăgește sufletul său, temându-se în tot ceasul de toiagul din fier al Păstorului Celui Mare.

Fericit cel ce ascultă de aproapele său așa cum place lui Dumnezeu și rabdă cu recunoștință necazurile, că va fi încununat, făcându-se mărturisitor în Domnul.

Fericit cel ce iubește înfrânarea cea cu dreaptă socotință, care nu va fi supus osândei pentru pântecele său ca un iubitor de plăceri și un necurat, că va fi mărit în Domnul.

Fericit cel ce nu se îmbată de vin, ci totdeauna se veselește cu aducerea-aminte de Domnul, de Care se veselesc necurmat toți Sfinții.

Fericit cel ce își iconomisește averea așa cum place lui Dumnezeu, că nu va fi osândit de Mântuitorul ca un iubitor de arginți și nemilostiv către aproapele său.

Fericit cel ce are trezvie în rugăciuni, în citirea cuvântului lui Dumnezeu și în faptele cele bune, că se va lumina și nu va adormi întru moarte.

Fericit cel ce s-a făcut minunată mreajă duhovnicească și pe mulți i-a vânat Stăpânului Celui Bun, că Domnul îl va lăuda pe el foarte.

Fericit cel ce s-a făcut minunată pildă pentru aproapele și nu a rănit conștiința semenilor cu fapte netrebnice, că va fi binecuvântat în Domnul.

Fericit cel ce s-a făcut milostiv și mărinimos, și care nu s-a făcut rob întărâtării celei sălbatice, adică mâniei celei rele, că pe acesta Domnul îl va mări.

Fericit cel ce, înălțându-se în dragoste, s-a făcut ca o cetate clădită pe munte, pe care văzând-o vrăjmașul se depărtează cu frică, temându-se de tăria ei cea în Domnul.

Fericit cel a strălucit cu credința în Domnul ca o făclie limpede într-un sfeșnic înalt și a luminat sufletele cele întunecate care urmau învățăturii necredincioșilor și răucredincioșilor.

Fericit cel ce iubește adevărul întotdeauna și nu a dat buzele sale minciunii ca unealtă a păgânătății, temându-se de porunca ce ne oprește să rostim chiar și un singur cuvânt deșert.

Fericit cel ce nu-și osândește ca un nechibzuit aproapele, ci, ca un om înțelept și duhovnicesc, se străduiește să scoată mai întâi bârna din ochiul său.

Fericit cel ce a înfrânat ochii săi și nu s-a amăgit nici prin gând, nici prin simțuri de frumusețea trupului, care în curând o să putrezească.

Fericit cel ce are în fața ochilor ziua ieșirii din acest trup și care a urât trufia mai înainte ca fireasca noastră nimicnicie să fie dată în vileag prin putrezirea cea din mormânt.

Fericit cel ce se gândește la mulțimea celor care odihnesc în morminte și a lepădat toată pofta cea puturoasă, că se va scula întru slavă atunci când va răsuna trâmbița cerească ce o să-i scoale pe toți fiii oamenilor.

Fericit cel ce are nădejde nu în om, ci în Domnul, Care va să vină iarăși, cu slavă multă, să judece lumea întru dreptate, că va fi ca un pom care crește lângă izvoarele apelor și nu va înceta să aducă roadă.

Fericit cel a cărui minte s-a făcut, prin har, ca un nor plin de ploaie si adapă sufletele muritorilor ca să odrăslească roadele vieții, că harul îi va fi lui spre laudă veșnică.

Fericit cel ce se trezește întotdeauna în Dumnezeu, că în Ziua Judecății va fi apărat de Dumnezeu Însuși și, făcându-se fiu al cămării de nuntă, îl va vedea pe Mire întru bucurie și veselie.

Fericit cel ce urât și a părăsit toată viețuirea lumească și ale cărui gânduri sunt toate la Dumnezeu.

Fericit cel a urât păcatul vătămător și se îngrețoșează de el, iubindu-L numai pe Dumnezeu, Cel Unul Bun și de oameni iubitor.

Fericit cel ce pe pământ se aseamănă unui înger ceresc și urmează serafimilor, avânt mereu gânduri neatinse de întinâciune.

Fericit cel ce s-a făcut neprihănit înaintea Domnului și curat de toată spurcăciunea pe care o aduc faptele și gândurile viclene.

Fericit cel ce s-a făcut slobod în Domnul de toate lucrurile vieții celei deșarte.

Fericit cel ce are în minte Înfricoșata Judecată ce va veni și se străduiește prin lacrimi să tămăduiască rănile sufletului său.

Fericit cel ce prin lacrimi s-a asemănat unui nor și stinge prin ele zilnic văpaia relelor patimi.

Fericit cel ce sporește în bunele rânduieli ale nevoinței, nădăjduind că va primi de la Dumnezeu Împărăția Cerurilor.

Fericit cel ce este aprins de dragoste ca de foc și a ars în sine toate gândurile spurcate și toată întinăciunea sufletului.

Fericit cel ce a găsit mărgăritarul ceresc ales și, vânzând tot ce avea pe acest pământ, l-a cumpărat numai pe acesta.

Fericit cel ce a aflat comoara ascunsă în țarină și, bucurându-se, a lăsat toate ca să o dobândească doar pe aceasta.

Fericit cel ce își amintește totdeauna de ziua ieșirii sale din acest trup și se străduiește să fie gata de acel ceas.

Fericit cel ce a aflat îndrăznire în ceasul când sufletul se va despărți de trup cu frică și cu cutremur, fiindcă vor veni îngerii să ia sufletul și să-l așez înaintea tronului Judecătorului fără moarte.

Fericit cel ce și-a deschis ochii minții și privește cu ei fără încetare bunătățile viitoare, că acela le va moșteni.

Fericit cel ce necontenit are Ziua Judecății în fața ochilor și se străduie să se arate plăcut lui Dumnezeu când va veni ea.

Fericit cel ce a biruit plăcerile trupului, că va afla îndrăznire în Ziua cea de pe urmă.

Fericiți toți aceștia, căci cu îndrăznire se vor înfățișa atunci Judecătorului și vor primi din mâna Lui răsplata cea sfântă.

Fericiți cei ce L-au îndrăgit pe Dumnezeu și din dragoste pentru El nesocotesc toate cele pământești.

Fericiți cei ce plâng zi și noapte, că aceia se vor izbăvi de mânia ce va să vină.

Fericiți cei ce se smeresc pe sine de bunăvoie, că aceia vor fi înălțați.

Fericiți cei înfrânați, că îi așteaptă bucuriile Raiului.

Fericiți cei ce istovesc trupul lor cu privegherea și nevoințele, că le-a fost gătită lor veselia Raiului.

Fericiți cei ce s-au curățit de gândurile necurate, că în aceia locuiește Duhul Cel Sfânt.

Fericiți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, din tot sufletul, mai mult decât lumea întreagă, că aceia vor fi recunoscuți ca prieteni ai lui Hristos.

Fericiți cei de bunăvoie au purtat crucea și au urmat lui Hristos în chip lucrător, că aceia vor ajunge în Ierusalimul cel de sus.

Fericiți cei ce au încins cu adevărul coapsele lor și au pregătite candelele în așteptarea Mirelui Ceresc, că aceia vor împărăți împreună cu El în Împărăția cerurilor.

(Sfântul Efrem Sirul)

Fapte rele și patimi - Deznădejdea, disperarea și sinuciderea

Relaţia tată-fiică îmi explica multe înţelesuri ale poruncilor lui Dumnezeu, pentru că şi eu sunt un fiu în faţa lui Dumnezeu Tatăl.

Paradoxal dar foarte înţelept a creat Dumnezeu lumea în așa fel încât eu mă raportez faţă de fiica mea că tată, dând sfaturi, porunci şi poveţe, arătându-i grijă şi iubire, iar faţă de Dumnezeu ca fiu, ascultând şi acceptând poruncile Lui, și beneficiind de o grijă continuă. Faţă de Sofia, fetiţa noastră cea mare mă arăt a fi experimentat, înţelept şi plin de sfaturi bune iar în faţa lui Dumnezeu sunt un mare păcătos, un om ce nu ştie nimic, un copil ce aşteaptă blând povăţuirea şi grija părintelui.

Acest dublu rol tată - fiu mă ajută să înaintez în ambele posturi, devenind un tată mai bun dar și un fiu mai înțelept.

Ieri în parc Sofia m-a supărat pentru că a refuzat să-i dea bicicleta unui băieţel şi a început să plângă. Deşi eu şi soţia am încercat să-i explicăm tot a rămas supărată. I-am explicat că nu este frumos ceea ce face, trebuie să-i iubească pe toţi copiii şi să împartă cu ei jucăriile pe care le are, pentru că şi ea la rându-i s-a jucat de atâtea ori cu jucăriile altora. Am rămas supărat pe ea până acasă pentru a conștientiza greșeala pe care a făcut-o. După ceva timp ea mă întreabă: "Tati îți place rochița mea?"

Supărat, i-am explicat că pe mine nu mă interesează în primul rând cum se îmbracă ci mă interesează în mod special cum se comportă, acesta e motivul pentru care ne rugăm în fiecare zi la Dumnezeu, mergem la biserică în fiecare duminică şi sărbătoare, ne împărtăşim des cu Trupul şi Sângele Domnului... pentru ca să învăţăm să ne iubim unii pe alţii.

I-am spus că scopul educaţiei pe care i-o oferim nu este de a-i cumpăra hăinuţe cât mai frumoase, dulciuri cât mai bune şi jucării alese, deşi ea şi le doreşte pe toate acestea, ci e de a deveni om, creştin adevărat, demn de numele lui Hristos.

Deşi îmi stă în putere să-i ofer tot ce vrea, nu i le voi oferi până ce nu va învăţa să iubească. Sau mai bine spus, mă voi concentra în primul rând pe caracterul și sufletul ei și abia apoi îi voi face mofturile.

Explicându-i acest lucruri mi-a trecut prin minte o vorbă a Domnului Hristos. O puteți vedea în textul de mai jos accentuată prin bolduire.

"Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei" (Matei 6, 31-34)

Am redat mai multe versete ca să puteți înțelege contextul în care a spus Mântuitorul acel lucru.

Dacă eu, că tata păcătos vreau să ofer fiicei mele tot ce este mai bun şi mă feresc să-i fac toate mofturile pentru a nu se vatămă sufleteşte, e de la sine înțeles că Dumnezeu, Unul Sfânt, va face același lucru cu noi, fii Săi, ba va fi și mai râvnitor în a-și duce la bun sfârșit acest plan.

Noi vrem distracții, plăceri, bani, averi, lux, putete, faimă, și multe altele, și ne așteptăm ca Dumnezeu să ni le dea, ba uneori chiar i le cerem special la rugăciune. Alteori ne supărăm că nu le avem și alții le au. Dar Dumnezeu nu ni le va da decât atunci când pornim pe calea cea bună a iubirii de aproapele, pe calea pocăinței, a lăsării păcatelor, a îndreptării noastre sufletești.

Dacă eu nu-i fac Sofiei toate mofturile pentru a nu deveni un copil obraznic și răsfățat, cum oare să cred că Dumnezeu mi le va face mie? Nu voi deveni și eu la fel de obraznic și plin de mine? Scopul lui Dumnezeu este unul foarte clar: îndreptarea păcătosului, nu umplerea lui de bani și traiul lui într-o viață plină de plăceri egoiste.

Îmi place mult și acest termen: adăuga. Deci căutănd mai întâi împărăția cerurilor și dreptatea Lui, toate acestea, menționate în versetul 31 din capitolul 6 (mâncarea, băutura și hainele) ni se vor adăuga.Termenul denotă o importanță secundară, ca și cum ele n-ar fi strict necesare. De fapt înainte de căderea în păcat al lui Adam el nu avea nevoie de niciuna din cele trei, și după moarte și noi vom învia și nu vom mai avea nevoie de ele.

Sărac fiind și necăjit, ar trebui mai întâi să mă îngrijesc să fiu cinstit, bine-credincios, cuviincios, milostiv, iertător, blând, rugător, etc. și cu toate acestea cu siguranță vor veni și cele care-mi lipsesc. De fapt când începi să guști din bunătatea acestor virtuți, începi să treci pe plan secundar mâncarea, băutura și hainele.

Și mai e un lucru: abia când ai început să mergi pe calea poruncilor luI Dumnezeu, abia atunci știi ce să faci cu cele pe care Dumnezeu le adaugă în viața ta. Atunci ești mai înfrânat, mai înțelept, mai milostiv, și cele pe care ți le dă Hristos din belșug le dai și tu altora mai departe, ca nu cumva cei din jurul tău să sufere și tu să te simți bine.

În concluzie, dacă vă întrebați de ce Dumnezeu întârzie să vă dea cele materiale, gândiți-vă mai întâi dacă căutați cu adevărat împărăția cerurilor și dreptatea Lui, sau vă e gândul mai întâi la cele lumești.

 

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Minunatul acesta, vestitul si marele Mucenic Gheorghe a trait pe vremea imparatului Diocletian, s-a nascut in Capadochia, fiu al unor parinti crestini si invatat, din tinerete, in dreapta credinta. Ramas fara de tata din copilarie, Sfantul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia in Palestina, fiind cu neamul de acolo si avand acolo multe averi si mosteniri. Ajuns la varsta desavarsita si fiind frumos la chip si viteaz in lupta, prin osteneala, pricepere si destoinicie, tanarul Gheorghe s-a facut pretuit si, imbratisand slujba armelor, in scurta vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, pana si dregatoria de conducator de oaste, in garda imparatului.

Se stie ca, desi era pagan, imparatul Diocletian, pana la anul 303 nu a luat nici o masura impotriva crestinilor. Aceasta stare de lucruri a ingaduit crestinilor vrednici, sa urce pana la cele mai inalte slujbe in imparatie. In anul 303 insa, din indemnul ginerelui sau Galeriu, pe care Diocletian l-a luat ca insotitor la domnie, a aprins prigoana impotriva crestinilor. Istoria crestinitatii sta martora ca, din anul 303 si pana la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sfantul imparat Constantin a dat pace crestinilor), Biserica a trecut printr-o cutremuratoare incercare si o sangeroasa proba: crestinii au fost siliti sa aleaga, cu pretul vietii lor, intre zeii pagani si Hristos.

Cunoscand, deci, decretul de prigonire impotriva crestinilor, indata Gheorghe s-a infatisat singur inaintea imparatului Diocletian si, inaintea intregii curti imparatesti, a marturisit deschis ca este crestin si ca intelege sa slujeasca in oastea imparatului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de aceasta marturisire si indemnat de Galeriu, Diocletian a dat porunca sa fie dus in temnita si pus la chinuri, ca sa se lepede de credinta. Si a fost trecut prin toate vamile muceniciei, loviri cu sulita, batai la talpi, lespezi de piatra pe piept, chinul la roata, groapa cu var, incaltaminte cu cuie, bautura otravita, bataia cu vine de bou s.a. Toate acestea si altele asemenea, Sfantul Gheorghe le-a indurat cu barbate stand tare in credinta.

<!--more-->

Pentru cei credinciosi, Mucenicii sunt crestini alesi, luminati de Dumnezeu, pentru a duce lupta impotriva paganatatii si a diavolului. Drept aceea, in toiul prigonirilor si in clipele cand sunt pusi la incercarile cele mai sangeroase, Mantuitorul ii lumineaza cu puteri dumnezeiesti, care le ocrotesc trupul impotriva suferintelor.

Deci, cei de fata, vazand chinurile de moarte, prin care trecea Sfantul Gheorghe si ca ramane viu si nevatamat, multi dintre ei s-au lepadat de idoli si au venit la credinta in Hristos, slavind cu un glas pe Dumnezeul crestinilor. Mai mult, in vremea tinerii lui in temnita, Sfantul Gheorghe, atingandu-se de un mort, acesta a inviat. Insasi imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, vazand acestea, a marturisit credinta ei in Hristos.

In cele din urma, imparatul a incercat sa-l induplece cu onoruri si cu fagaduinte, dar Sfantul a ales sa ramana pentru totdeauna cu Hristos. In fata acestei marturisiri si, vazand ca toate incercarile lui sunt zadarnice, Diocletian a dat porunca sa li se taie capetele, si Mucenicului si imparatesei Alexandra.

Desi, ostasii i-au scos afara din cetate, dar, pe drum, inainte de a ajunge la locul de taiere, imparateasa, slabind cu trupul, si-a dat duhul. Iar, cand au ajuns la locul hotarat, Sfantul si-a ridicat glasul si s-a rugat cu caldura, multumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugandu-se, cu bucurie si-a plecat capul sub sabie si a fost taiat, in ziua de 23 aprilie, pazind pana la capat credinta fara prihana si luand cununa cea nevestejita din mana lui Hristos, Domnul sau.

Dintre toti Sfintii sarbatoriti in lumea crestina, putini au ajuns la faima de care s-a bucurat, si se bucura, Sfantul Gheorghe, la poporul nostru. In satele si orasele tarii noastre, foarte multe biserici sunt ridicate in cinstea lui. Multi oameni, barbati si femei, ii poarta numele. De asemenea si multe orase din tara. Al treilea brat al Dunarii, in Delta, se cheama, Bratul Sfantului Gheorghe. Se stie, apoi, ca multa vreme ocrotitorul ostirii romane a fost Sfantul Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Stefan cel Mare la manastirea Zograful, din muntele Athos, are chipul Sfantului Gheorghe, doborand balaurul. Iar acest chip al Sfantului, doborand balaurul, a fost la noi ca un rasunet si ca o chemare a poporului la lupta crestinilor impotriva balaurului vremii, adica a paganilor otomani si impotriva diavolului. O dovada este si rugaciunea lui Stefan cel Mare, scrisa pe steagul sau: "O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si in cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008 (1500), in al 43 an al Domniei Sale".

Dumnezeului nostru slava, in veci! Amin.

Icoane, cărți și poezii - Cărți

Acum câteva săptămâni m-am întâlnit cu Adi, un prieten de al nostru, întors din Canada împreună cu familia, unde a stat timp de patru ani. Întoarcerea lui are la baza motive legate de credinţa în Dumnezeu şi dorul de părinţi, prieteni şi familie. Era a treia oară când ne întâlneam şi de data aceasta am avut mai mult timp să vorbim. Ce mi-a plăcut la el şi mi-a rămas în minte este încrederea lui fermă că toată viaţa noastră este în mâna lui Dumnezeu la modul absolut, şi indiferent ce vrem şi ce ne dorim noi, totul se întâmplă doar prin bunăvoinţa şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi eu cred în Dumnezeu dar nu am ajuns încă să cred că în toate aspectele vieţii, Domnul aşează lucrurile pentru noi, ci cred, greşit probabil, că mare parte din prezentul și viitorul meu e o consecință a alegerilor mele.

Astăzi mi s-a întâmplat ceva ce m-a mirat. Mi-aduc aminte acum ceva vreme că mi-a trecut prin cap ideea că Dumnezeu rânduieşte mereu ce cărţi să-mi cadă în mâna, fie cumpărându-le, fie primindu-le de la alte persoane, sau recomandându-mi-le părintele duhovnic.

Astăzi m-am convins şi mai mult de acest lucru.

Când m-am aşezat în pat am zis că vreau să citesc ceva... Pe noptieră am 7 cărţi pe care le-am cumpărat în ultima vreme şi aşteaptă să fie citite. Le-am început pe toate şi n-am terminat niciuna. Una din cărţi este scrisă de Pr. prof. Constantin Coman şi se numeşte "Prin fereastra Bisericii", publicată de Editura Bizantină, şi conţine articole pe care părintele le-a scris de-a lungul timpului în Revistă Vestitorul Ortodoxiei. Acum câteva zile am ajuns la pagina 99 la articolul intitulat "Limitele libertăţii sau dreptul de a batjocori pe celălalt" în care părintele porneşte în argumentarea libertăţii individului de la un pasaj al Sfântului Apostol Pavel din Epistola Întâi către Corinteni:

"Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva." (1 Co, 6, 12)

Acest verset mi-a rămas în minte şi chiar hotărâsem în sinea mea să-l public pe site, având în vedere că în actualele traduceri în limba romana ale Sfintei Scripturi, aprobate de Sfântul Sinod, este tradus greşit, traducerea corectă fiind: "Toate îmi stau în putere, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi stau în putere, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva."

Acum o oră am ales spre citire din cele şapte, cartea "Corupţia spirituală" care cuprinde texte social-teologice ale IPS Bartolomeu. E o carte publicată recent şi am găsit-o şi la un preţ foarte mic, de 6,9 lei, primele 1000 de exemplare fiind sponsorizate.

Sunt la pagina 103 şi citesc discursului Mitropolitului Bartolomeu ţinut la Casa Studenţilor din Bucureşti care avea ca temă "Jertfa tinerilor din decembrie '89 şi ispitele societăţii postdecembriste". Inevitabil Înaltpreasfinţia Sa a ajuns să discute despre libertate, pe care a privit-o din patru unghiuri: libertatea ontologică, individuală, morală şi teologică.

Când a ajuns la libertatea morală a mărturisit auditoriului că "întâmplător" înainte de această conferinţă i-a căzut în mâini Revista Vestitorul Ortodoxiei în care a citit un articol legat de libertate. Care de cine credeţi că era scris?

Aţi ghicit! De Părintele Constantin Coman. Articolul se numea "Libertatea şi limitele ei".

Ba mai mult părintele Coman se afla în sala la acea conferinţă şi Mitropolitul Bartolomeu îl salută şi "îşi cere scuze" că îl citează.

Conferinţa avea loc în 1998 iar articolul din cartea părintelui Coman are ca data anul 2006. Cu siguranţă articolul din 2006 are la baza studiul exegetic al părintele Coman publicat în 1998 în aceeaşi Revistă. De altfel ambele pleacă la drum de la acelaşi verset, reamintit în mod expres şi de IPS Bartolomeu Anania.

Pentru mine acest lucru e o mică minune... să citesc cum într-una din carțile mele de pe noptieră IPS Bartolomeu amintește de un articol al pr. Coman, și în altă carte, tot de pe noptieră, să găsesc acel articol. E un mod minunat prin care observ cât de legaţi suntem unii de alţii, cât de mult ne influenţăm reciproc, cât de mică e lumea în definitiv.

Observ, defapt, o logică în cărţile care-mi ajung în mână şi sunt convins că Dumnezeu ştie foarte bine ce-mi lipseşte, ce-mi trebuie ca să mă vindec și să mă maturizez duhovniceşte şi ce autori mă pot ajuta în direcţia aceasta.

Cu siguranţă mai sunt multe legături tainice între cele 7 cărţi de pe noptiera mea, care eu nu le voi afla niciodată dar pe care numai Dumnezeu le ştie.

Aşa se întâmplă de fapt şi cu persoanele pe care le întâlnim zilnic, şi cu lucrurile care ni se întâmplă secundă de secundă. Totul are o logică, totul se leagă, nimic nu e la întâmplare... din toate am putea trage o învăţătură.

De fapt asta e lucrarea tainică a lui Dumnezeu, marile Lui secrete, care se descoperă oamenilor cu viaţă sfântă, dar nici lor în totalitate, ci parţial. Iar nouă, celor păcătoși ne rămân să ne îndestulăm cu fărămiturile tainelor acestei lumi. Și asta nu pentru că Hristos ar fi zgârcit ci pentru că noi poftim altceva.

Vă recomand cu drag ambele cărți pe care le-am amintit în acest articol. Sunt de folos duhovnicesc.

Tinerii în Biserică - Creșterea ortodoxă a copiilor

Cu mare bucurie vă invit să citiți un articol pe care soția mea l-a găsit pe un site al unei mămici. Raluca e mama Ecaterinei, o fetiță de un an care s-a născut cu Trisomia 13. Sindromul Patau, numit și trisomia 13, este o afecțiune congenitală caracterizată de prezența în plus a unui cromozom 13. Cromozomul în plus determină numeroase malformații fizice și mentale, în special afecțiuni cardiace.

"Prietenii mei tocmai au aflat ca bebelusul mult asteptat s-a nascut cu o malformatie grava… Sau o trisomie de vreun fel… Sau are putine sanse la viata… Sau nici macar nu a supravietuit…

Ce sa le spun?

Cum reactionez in fata acestei cumplite situatii?

Cum sa ma port cu ei acum?

Probabil ca multi dintre cei ce ne sunt prieteni si-au pus intrebarile acestea cand s-a nascut Cati. Pentru toti a fost o veste socanta, dureroasa, care i-a tulburat mult si le-a zguduit temeliile conceptiilor despre viata. Viata nu este intotdeauna roz, nu iti merge bine mereu, si cand te astepti mai putin se intampla sa se intoarne cursul ei cu 180 de grade.

Care a fost reactia lor?

Cam toti au plans impreuna cu noi. Le-a parut rau pentru fetita ce ar fi putut fi si nu este. Unii dintre ei s-au departat, pana la a dispare complet din viata noastra. Foarte multi nu au stiut ce sa ne spuna o buna bucata de vreme. Ce era de spus? Cei mai multi au fost alaturi de noi in rugaciune si ne-au intrebat daca ne pot ajuta cu ceva. Rugaciunea a fost cel mai bun ajutor.

Reactia care mi s-a parut cea mai potrivita mie, ca mama, a fost a celor care au fost alaturi. Au venit, ne-au vazut, au vazut-o pe Cati, ne-au imbratisat, au vazut ca noi suntem aceleasi persoane si au continuat relatia cu noi ca si pana atunci. Cel mai bine m-am simtit cand Cati a fost tratata ca orice bebelus, cand i s-au adus hainute de fetita sau jucarii muzicale sau am fost felicitati pentru nasterea ei sau cineva a remarcat ca are degetele frumoase, ochi albastri si un zambet cuceritor. Cand oamenii s-au mirat ca are falcute dulci si ca arata bine. Cand cineva a gasit ceva pozitiv de spus despre ea.

Pe mine personal m-a impresionat in mod placut cand cineva, care pana atunci nu auzise de T13, s-a dus si a citit despre asta. Sau a intrebat. Nici eu nu stiam prea multe despre T13 acum 9 luni si ceva, si imi face placere sa impartasesc din ce am invatat in ultima vreme. Ma bucur cand cineva se informeaza despre conditia Ecaterinei. Dovedeste ca ii pasa.

Foarte placut impresionata am ramas de reactiile medicilor care au vazut-o pe Cati. Din povestile altor parinti de copii trisomici, ma asteptam ca atitudinea lor sa fie rezervata si rece, ca unele tratamente sau investigatii sa i se refuze pe motiv ca diagnosticul este si asa “incompatibil cu viata”. Doctorii insa au fost incantati de evolutia si de potentialul Ecaterinei, ba chiar am avut impresia ca unii au indragit-o. What’s not to like?

Cel mai mult a durut cand anumite persoane au refuzat pur si simplu sa se uite la ea. Si da, s-a intamplat de cateva ori, chiar si in familie. Cand cineva din anturaj apare cu copilul cu dizabiliati in preajma este bine sa iti stapanesti reactiile de scarba/respingere/ slabiciunile personale, sa ii zambesti copilului si sa zici ceva dragut- chiar de complezenta- de genul “Ce bine ii sta in rosu” sau “Are niste ghetute tare smechere” .

Ne-au deranjat si intrebarile insistente de genul “S-a nascut fara o manuta?” “E malformata la fata?” etc., fie ca ne-au fost puse personal sau persoanelor apropiate. Acest tip de curiozitate nu pica bine niciodata. Toate asimetriile, lipsurile si plusurile ei nu ii rapesc din dulceata si nu o fac mai putin iubibila.

Ce am auzit cel mai des?

”Dumnezeu da astfel de copii speciali numai familiilor foarte speciale.”

“Sunteti puternici, de aceea ati primit-o pe Cati.”

“Dumnezeu le da celor care pot sa duca.”

Imi dau seama ca aceste afirmatii sunt spuse cu cea mai buna intentie, iar noi le percepem de obicei ca pe complimente, le luam ca atare fara a comenta prea mult. Totusi nu contin vreun sambure de adevar. Dumnezeu nu da copii cu handicap DOAR celor ce pot sa ii accepte, iubeasca, pretuiasca- dovada sunt miile de copii abandonati si crescuti de stat in centre triste si uneori saracacioase. Dovada sunt miile de copii cu dizabilitati neglijati sau abuzati in propriile familii. Nu am fost noi mai speciali sau mai puternici, dar recunosc ca devenim mai tari pentru ca invatam de la Cati, pentru ca o vedem cum lupta si merge inainte zi de zi, si asta modeleaza pentru noi (si restul lumii) un comportament demn de imitat.

Cum ne-am dori sa fim tratati?

Normal.

Suntem aceeasi familie. Cati este o fetita fericita (nu in permanenta suferinta si chin, cum si-ar imagina unii), iubita, alerta, atenta (nu in stadiu vedetativ, ca o leguma). Ne bucuram de progresele ei mai mult decat daca ar fi avut un cariotip normal. Ne umple viata de roz, fundite, bulinute, dragalasenie si tot ceea ce aduce o fetita intr-o familie.

Pe de alta parte, are sensibilitatile ei, un sistem imunitar mai scazut, si suntem cumva limitati in iesirile noastre, vacante si calatorii (nu ca am fi fost foarte petrecareti inainte, dar acum suntem un pic mai consemnati la domiciliu, si din cauze de sanatate sau de copil mic, si pentru ca suntem prea obositi ca sa mai avem energie pentru altceva).

Nu e un capat de lume sa ai un copil cu handicap. Viata merge inainte, capata un normal al ei si castigurile depasesc pierderile. Nu pierzi niciodata cand alegi sa iubesti pe cineva.

Care sunt situatiile neplacute?

Cand suntem evitati. Amanati. Cand cineva se muta pe alt scaun, alta banca, pentru ca si-a dat seama ca avem un copil cu probleme. Cand, pe baza diagnosticului, nu i se da o sansa (la tratament, operatie, viata, etc.). Cand cineva renunta la a mai face ceva dragut pentru ca oricum nu e un copil normal si nu se merita. Cand cineva comenteaza ca ar fi fost mai bine sa nu existe.

Cand cineva face afirmatii jignitoare cu privire la persoanele cu handicap. Aici imi permit sa detaliez: Nu folosi cuvantul hadicapat/retardat in sens peiorativ (cu intelesul de inapoiat mintal, prost, batut in cap, uituc, etc) NICI MACAR CU REFERIRE LA TINE. Este jignitor pentru cel care poarta acest diagnostic, duce in istoria semnificatiei lui o incarcatura negativa si ofensatoare la adresa unei anumite categorii sociale, iar lucrul acesta ar trebui sa dispara din societatea romaneasca. Eu una voi trage de maneca pe ORICINE, prieten sau nu, cunoscut sau nu, care va face aceasta afiematie on line sau in prezenta mea. Aici este perspectiva unei mame de copil cu Sindrom Down asupra acestu cuvant- http://www.bringingthesunshine.com/2011/10/the-power-of-language/.

De asemenea, voi comenta si voi combate articolele care promoveaza avortul copiilor cu trisomii. Fiecare copil are dreptul la viata, avortul este o crima din orice punct de vedere si nu stii niciodata ce bine poate face lumii un copil, fie el si cu malformatii congenitale. Procedez asa din principiu, pentru ca inca am incredere ca sociatate isi poate schimba mentalitatile si atitudinile si vreau sa fac ceva in privinta asta.

Le multumesc celor care stiu sa reactioneze in fata acestui fapt de viata, si chiar mai mult celor dispusi sa invete."

Tinerii în Biserică - Creșterea ortodoxă a copiilor

Orice boală din lumea această este spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire, fie că realizăm acest lucru sau nu. Raluca, mama Ecaterinei, o fetiță de un an care s-a născut cu Trisomia 13, a înțeles extraordinar de frumos că boala e în primul rând binecuvântare. Vă invit să citiți au articol minunat:

"Ne face sa ne oprim si sa zambim.

Cine?

Viata insasi.

Au trecut 7 luni cu Cati. Are acum 7.100 kg, a pasit cu bine (speram) peste prima infectie urinara si peste primul tratament injectabil cu antibiotic. Face progrese (in ritmul ei de simpatica broscuta testoasa- dar le face si sunt vizibile). Singura parte negativa a evolutiei ei sunt micile convulsii (ca niste tresariri) care se accentueaza in ultima vreme.

Facem si noi progrese.

Invatam lectia recunostintei si a zambetului zilnic.

Cati, dupa cum stiti, este experta la zambit. Ne perfectionam si noi datorita ei. O pandim - fratior, bunici si parinti, sa vedem cand zambeste si ne bucuram de bucuria ei. Fratele ei mai mare ma cheama entuziasmat sa imi arate ca Ecaterina rade, de cateva ori pe zi – a observat el ca e o chestie importanta la noi in familie, ca ne seteaza pentru buna dispozitie, si profita si el din plin de asta :)

Si sunt atatea lucruri care o fac sa zambeasca! Atingerile blande si sarutarile, lumina portocalie a apusului, vocile noastre, sunetul clopoteilor agatati deasupra patutului, cadenta melodiilor din jucariile muzicale, culorile jucariilor preferate, oamenii care o iubesc. Imprastie bucurie ca un foc de artificii, ca o ploaie de petale la sfarsitul infloririi copacilor. Gangureste- si e muzica. Aseara i-am ascultat inimioara batand- si a fost muzica. Acum scriu in sunet de clopotei, si e muzica.

Ne aminteste de Cer si de toate lucrurile cu adevarat importante. In lumina acestei lumini, nimeni nu va avea ocazia sa ne caineze ca avem o fetita ca Ecaterina. Avem O FETITA. Aduce in casa tot ceea ce o fetita aduce cu sine- gingasie, bucurie, dragalasenie si o multime de hainute roz. Si ne mai aduce ceva: iminenta Cerului. O constientizare mai mare a faptului ca vesnicia e dupa colt. O percepere mai acuta a durerii.

Mai plang uneori cand vad ca o doare burtica. Ma revolt pentru asta. Mi se pare nedrept ca viata ei fragila sa sufere si din pricina asta. Intr-unul dintre aceste momente, Dumnezeu mi-a soptit: Si totusi, Cati o duce bine. O doare, dar are o mamica langa ea. Are un tatic care o adora si un fratior care incerca sa o vindece cu pupici. Cineva care e dispus sa o plimbe, sa o legene pe o minge de fitball, sa stea cu ea pana ce durerea va trece, sa ii sopteasca in ureche mangaieri. Dar ceilalti copii? Ceilalti pe care ii doare si sunt mici si sunt singuri? Ceilalti pentru zambetul carora nu se opreste nimeni? Ceilalti cu dizabilitati, cu suferinte, dar si abandonati?

Oamenii, cand aud de Cati, obisnuiesc sa imi spuna ca Dumnezeu da astfel de copii celor ce ii pot duce, celor puternici. Nu e adevarat. Nu e adevarat. O marturisesc sutele de copii abandonati ce isi duc povara in singuratate.

Se apropie Sarbatorile, si cautam ingeri. Ii cautam prin magazine mai ales, la raionul de ornamente. Ii cautam in povestile biblice sau in icoane. Gasiti anul acesta un inger cu un trup imperfect, si chiar daca spuneti ca sunteti prea sensibili si nu puteti suporta imaginea sau prezenta unui copil cu handicap sever, a carui suferinta e amplificata de lipsuri si abandon, care in trupul lui schilodit nu seamnana nici pe departe a inger, mergeti totusi si lasati-l sa va zambeasca. Poate va va topi inima si va imprima pe ea amintirea unei pene de inger. In amprenta aceea de pana Dumnezeu va turna iubire si compasiune si lumea va fi un pic mai buna. Acesta e sensul lor principal. Am experimentat-o pe inima mea.

Alegeti sa va zambeasca un inger de Craciun.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, Hristos a înviat!…

Iar Învierea Lui are nevoie atât de credință cât și de încredințare, de adeverire…

De dovezi peste dovezi…

Pentru că nu toți cred din prima… nu toți se lasă convinși cu ușurință de persoana și de iubirea lui Hristos… ci unii oameni au nevoie de mult timp…pentru ca să se încredințeze.

Trebuie să se coacă pentru credință…să se maturizeze…să caute dovezi…și să primească semne de încredințare de la Dumnezeu…pentru ca să palpite cu totul pentru Dumnezeu…

Iar duminica de astăzi, a Sfântului Apostol Toma, ne vorbește despre încredințarea lui…

Pentru că Domnul i-a îngăduit lui Toma să pipăie cinstitele răni ale coastei Domnului [Penticostar, ed. 1999 BOR, p. 55].

În cântarea următoare se vorbește despre încredințarea lui prin pipăirea mâinilor și a coastei Lui [Ibidem]… nu numai a coastei străpunse de soldatul roman…

Însă, deși se vorbește despre încredințare…pașii făcuți de Sfântul Toma spre încrederea deplină sunt învăluiți în taină…

Ce a simțit el…când a atins rănile trupului Său transfigurat?

Ce a înțeles el atunci?

Pentru ce a simțit nevoia confirmării directe?

Imnologia acestei zile nu deslușește aceste întrebări…în sens psihologic…ci ontologic. Pentru că răspunsul lui, după experierea directă, e răspunsul credinței fără tăgadă.

Slujba zilei vorbește despre „necredința” Sfântului Toma, despre neîncrederea lui în mărturia confraților săi întru apostolie…care se transformă în „credință întărită”, dovedită [Idem, p. 56].

…Și pipăind și văzând…L-a mărturisit pe El Domn și Dumnezeu al lui…

Pentru că dorința lui de a cunoaște pe Dumnezeu cu adevărat…e dorința profundă a tuturor credincioșilor.

Și cui îi place să fie mințit?…

Cui îi place să creadă în „adevăruri” aparente?

Relația reală e relația care are conținut adevărat, împlinitor. E relația în cadrul căreia simți că te îmbogățești…șinu decazi.

Iar credința, pe măsură ce crește, ce se maturizează e tot mai plină de dovezi din partea lui Dumnezeu, de minuni și de daruri, de luminări și de vederi dumnezeiești.

Și chiar dacă Sfântul Toma nu ar fi cerut, în mod expres, aceste autentificări din partea Domnului…El tocmai pentru aceea li S-a arătat după Învierea Sa din morți: ca să le confirme că ea a fost reală…și că după înviere trupul Lui e unul duhovnicesc.

Însă „necredința” Sfântului Toma nu e din neiubire…ci din iubire.

…Și oricine iubește cu înflăcărare are nevoie de confirmări brute…de pipăiri ale realității…pentru că vrei ca cel pe care îl iubești…să îți împărtășească cu totul dragostea.

Căci ce facem, de fapt, atunci când îl testăm pe celălalt…pe cel care ne e drag…pe cel pe care-l iubim?

Ce altceva vrem să aflăm, decât vigoarea dragostei lui…sinceritatea și unirea profundă cu noi?

Și Sfântul Toma a acționat potrivit firii sale, a temperamentului său, a modului său de a gândi…

El a fost sincer cu Domnul și cu ceilalți Apostoli…pentru că a vrut ca Hristos Cel înviat să fie identic cu Hristos Care îi învățase pe ei despre viața veșnică.

Cu alte cuvinte, a fi om duhovnicesc nu înseamnă a-ți schimba firea…ci a o transfigura, a o umple de lumina lui Dumnezeu într-un mod propriu și personalizator.

De aceea, așa cum spuneam și altădată, Sfinții nu sunt identici…și nici nu există sfințenie standard…ci fiecare dintre noi creștem în sfințenie în mod propriu și pe măsura noastră.

Și din acest motiv nu trebuie să ne comparăm cu nimeni la cunoaștere, la fapte și la sentimente…pentru că fiecare am trăit, ne-am nevoit și ne-am personalizat duhovnicește într-un mod unic.

Trebuie să ne respectăm unicitatea, ca pe un dar al lui Dumnezeu…și trebuie să respectăm și unicitateacelorlalți.

Să nu vrem să îi nivelăm pe toți, să îi aducem pe toți la un numitor comun…în mod comunistic…ci să îi încurajăm pe toți să crească în relația lor cu Hristos potrivit cunoașterii, a firii și a simțirii lor.

A modului lor personal de a vedea lucrurile…dar rămânând în comuniune cu toți membrii Bisericii.

Pentru că așa au fost și Sfinții Apostoli: fiecare diferit de celălalt…dar pe toți legându-i dragostea și grija față de celălalt.

Fiindcă nu unicitatea ne umple de orgoliu…ci înțelegerea unicității personale ca monadă/ realitate/ existență închisă în sine, care nu dorește deschiderea și creșterea ei în comuniune.

Unicitatea atrage…pentru că nu ne e proprie.

Vrem să cunoaștem oameni diferiți de noi, cărți pe care nu le-am citit, filme pe care nu le-am văzut, locuri unde nu am fost…pentru că noutatea ne atrage…și ne convinge să vrem să o experiem.

Și chiar dacă mai mulți citim aceeași carte…sau vedem același loc…fiecare vom descrie o înțelegere personală…

Iar eu am nevoie de înțelegerea ta personală pentru ca să fiu mai mult decât sunt…și tu ai nevoie de înțelegerea mea personală pentru ca să te dezvolți interior…Fapt pentru care nu putem să stăm închiși în noi înșine…numai dacă vrem să ne sinucidem ca persoane avide de experiențe noi.

Și prostia, lipsa de informare, lipsa de comunicare, lipsa de iubire sunt sistări ale creșterii noastre personale.

Sunt sinucideri ale noastre pe calea creșterii spirituale.

Ce rost are să mai trăiești…dacă nu mai vrei să simți, să gândești, să trăiești lucruri noi?

…Iar cei care caută noutatea în păcat…în extravaganțe de tot felul…în pierderi de energie și de timp colosale…ajung, mai devreme sau mai târziu, să se simtă epuizați, urâți, îmbătrâniți în căutările lor.

Au o viață, în aparență, „savuroasă”…dar nu și în miezul ei.

În inima lor se simt neîmpliniți.

Simt gustul morții…în mod acut…oricât de strălucitoare și de grandioasă ar părea viața lor cotidiană.

Pentru că noi suntem avizi de viață, de experiențe, de noutate…dar de acelea care ne umplu de har.

Suntem avizi de viață…de viața veșnică…

Suntem avizi de experiențe peste limită…

De noutăți ontologice…

Adică de acelea pe care le simțim ca pe o întinerire a vieții noastre, a trupului nostru, a simțămintelor noastre…

Și aici stă marea problemă a Ortodoxiei: că ea este o minune cu…coajă.

Ea e o bombă atomică…înfășurată în piele de cort prăfuită…

Un fel de carte veche și foarte scumpă, aruncată pe undeva, prin pod…pe care, dacă o găsești, nu exulți din prima.

Te bucuri fără margini…numai când începi să citești…să înțelegi…și să te schimbi…

Iar dacă tu, cel care vrei să cunoști Ortodoxia, nu ai parte de cineva care a pătruns dincolo de coajă, dincolo de pielea bătrână de pe carte…dincolo de aliajul care înconjoară conținutul atomic…nu poți fi bulversat de Ortodoxie.

Pentru că ea te bulversează numai când ești încredințat…când îți devine o dragoste extatică…care te scoate din tine…

Și cei scoși din ei…se cunosc de la o poștă…pentru că știu cum e în miezul ei Ortodoxia. Ei s-au făcut izvoare de viață…și adapă, fără plată, pe toți cei care caută viața care se înmulțește continuu în lăuntrul lor.

Însă cu ce se laudă ortodocșii…care nu știu esența Ortodoxiei?

Cu frunzele smochinului…

Cu aparențe…

Cu cele care sunt atractive, sclipoase numai pentru copii…dar nu și pentru niște oameni în toată firea…

…„Coasta cea de foc” a Domnului [Idem, p. 58] a atins-o Sfântul Toma și a văzut că e Dumnezeu și om, că eAcelași, că e Cel care a venit să mântuiască neamul omenesc de stricăciune.

Că în El umanitatea s-a umplut de lumină, de viață și de sfințenie…și că asta e împlinirea omului:îndumnezeirea lui.

De aceea nici sănătatea, nici cariera, nici competențele nu sunt împliniri în sine ale omului…dacă lipsește slava lui Dumnezeu din viața noastră.

Pentru că viața fără har e mereu un abuz.

Cariera fără credință e mereu o goană după respectul oamenilor.

Iar competențele personale fără tangență cu Dumnezeu creează o scară valorică numai în spectrul istoriei…dar nu și în cel al veșniciei, unde valoarea e tot una cu curăția personală.

Motiv pentru care, iubiții mei, să iubim mai degrabă ceea ce ne înveșnicește…decât ceea ce ne barbarizează!

Pentru că e ușor să dai cu parul în cap, să furi și să minți…dar e foarte greu să încerci să fii mereu identic cu crezurile și aspirațiile tale.

Încă o dată: la mulți ani!…și vă doresc multă pace și împlinire în viața dumneavoastră. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie pentru azi)

 

Fericit cel ce s-a făcut cu desăvârșire liber în Domnul de tot ce e pământesc în această viață și L-a îndrăgit pe Dumnezeu, Cel Unul bun și preamilostiv.

Fericit cel ce s-a făcut lucrător al virtuților și aduce, ca o țarină roditoare, mare belșug de roade ale vieții celei în Domnul.

Fericit cel ce, stând în tot ceasul la dumnezeiasca strajă a rugăciunii ca un înger ceresc, are gânduri curate și nu-I lasă să se apropie de el pe vrăjmaș, ca să nu îi ia sufletul în robie și să nu îi depărteze de Dumnezeu Mântuitorul.

Fericit cel ce a îndrăgit lumina sfințeniei și nu și-a spurcat înaintea Domnului trupul său cu faptele cele de rușine ale vicleanului.

Fericit cel ce are în sine întotdeauna aducerea-aminte de Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta este pe pământ ca un înger ceresc, neîncetat aducând slujbă Domnului cu frică și cu iubire.

Fericit cel ce iubește din tot sufletul pocăința, care îi mântuiește pe păcătoși, și nu se îndulcește de păcat, ca să nu arate nerecunoscător către Mântuitorul nostru Dumnezeu.

Fericit cel ce, ca un ostaș viteaz care păzește comorile împăratului, își păzește sufletul și trupul fără de prihană în Domnul.

Fericit cel ce, ca un înger ceresc, are gânduri curate și cu gura sa Îl cântă pe Cel ce are stăpânire peste toată suflarea.

Fericit cel ce s-a făcut asemănător cu serafimii și heruvimii și niciodată nu se lenevește să aducă slujbă duhovnicească, slavoslovindu-L cu glas netăcut pe Domnul.

Fericit cel ce are frică de Dumnezeu, după cuvântul Duhului Celui Sfânt: fericit bărbatul care se teme de Domnul.

Fericit omul ce are iubire de Dumnezeu, ca Îl poartă pe Acesta în sine. Dumnezeu este iubire, și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu.

Fericit cel ce a câștigat îndelunga-răbdare, că bărbatul îndelung răbdător are multă pricepere.

Fericit cel străin de întărâtare și de mânie, că mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.

Fericit cel a îndrăgit blândețea, după cuvântul Domnului: fericiți cei blânzi.

Fericit cel a dobândit ascultare adevărată, că unul ca acesta s-a făcut următor Domnului, Care a fost ascultător chiar până la moarte.

Fericit cel străin de zavistie, că prin zavistie moartea a intrat în lume.

Fericit cel ce nu spurcă limba sa cu grăirea de rău, că inima grăitorului de rău este plină de toată întinăciunea.

Fericit cel ce a dobândit înfrânare, că aceasta este reazimul a toată virtutea.

Fericit cel ce face bine celor sărmani, că mulțime de apărători o să aibă la Judecată.

Fericit cel are viață înaltă, dar cugetare smerită: acesta urmează lui Hristos și împreună cu El va ședea pe tron întru slavă.

Fericit cel ce se silește la tot lucrul bun, că cei silitori răpesc Împărăția cerurilor.

Fericit cel ce a umblat pe calea cea strâmtă, că acesta va intra în Cer ca purtător de cunună.

Fericit cel ce este întotdeauna plin de bucurie duhovnicească și poartă fără de lenevire jugul cel bun al Domnului, căci va fi încununat întru slavă.

Fericit cel ce s-a curățit de toată întinăciunea păcatului ca să-L primească cu îndrăznire în casa sa pe Împăratul slavei – pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Fericit cel ce cu frică și cu cutremur și cu evlavie se apropie de Preacuratele Taine ale Mântuitorului, înțelegând că primește în sine viața Nestricăcioasă.

Fericit cel ce cugetă în tot ceasul la moarte și a făcut nelucrătoare patimile de rușine, care se cuibăresc în inima celor nepăsători, că acesta va fi mângâiat în ceasul sfârșitului.

Fericit cel ce-și amintește neîncetat de mincile gheenei și sârguiește să se pocăiască înaintea Domnului cu lacrimi și cu suspine, fiindcă El izbăvește de tot necazul.

Fericit cel ce se smerește întotdeauna pe sine de bunăvoie, că acesta va fi încununat de Cel ce pentru noi S-a smerit pe Sine de bunăvoie.

Fericit cel ce cu toată cucernicia petrece prin rugăciune, ca Maria, la picioarele Domnului și sârguiește, ca Marta, să-L primească prin facerea de bine pe Domnul Mântuitorul.

Fericit cel ce, arzând cu frica de Dumnezeu, are întotdeauna în el căldura Duhului Celui Sfânt și a mistuit spinii și mărăcinii gândurilor viclene.

Fericit cel cu bună înțelegere duhovnicească iubește blândețea și nu se lasă amăgit de șarpele cel viclean, punându-și nădejdea în bunătatea și milostivirea dumnezeiască.

Fericit cel ce, luminându-și ochii inimii, Îl vede în sine întotdeauna pe Domnul ca în oglindă , că va primi ușurare de patimi și de gândurile viclene.

Fericit cel ce iubește cuvintele cele frumoase și bune și urăște cuvintele de rușine și stricătoare, că nu va cădea în robia celui viclean.

(Sfântul Efrem Sirul)

Tinerii în Biserică - Rugăciunea

Părintele Sofronie de la Essex relatează parte a luptei sale pentru rugăciune şi harul pe care l–a primit să–i ajute pe alţii. Fragmentul este din Despre rugăciune.

"…Nu numai odată am simţit că eram răstignit pe o cruce invizibilă. Asta se întâmpla pe Muntele Athos când m–am mâniat pe cei care m–au contrariat. Slăbiciunea a distrus rugăciunea şi m–a umplut de groază. În acel timp mi se părea imposibil să lupt împotriva ei – mă sfâşia ca o bestie sălbatică care îşi rupe prada în bucăţi. Odată, datorită unei iritaţii a cărnii, rugăciunea s–a depărtat de mine. A trebuit să mă lupt timp de opt luni ca să o regăsesc. Dar când Domnul a cedat lacrimilor mele, inima mea a avut curaj şi am devenit mai răbdător.

Această experienţă a răstignirii mi s–a întâmplat din nou mai târziu (când m–am întors în Franţa) dar într–o formă diferită. Nu aş refuza niciodată să îngrijesc, ca un tată spiritual, pe aceea care apelează la mine să–i ajut. Inima mea a simţit o compasiune specială pentru cei bolnavi mintal. Copleşiţi de dificultăţile monstruoase ale vieţii contemporane, unii dintre ei avea nevoie de o atenţie prelungită, pentru care nu trebuia să mă lupt. Eram disperat: oriunde mă întorceam, cineva plângea de durere. Aceasta mi–a descoperit adâncurile suferinţei din timpurile noastre, cu oameni zguduiţi de cruzimea civilizaţiei noastre faimoase. Mecanismele statale colosale, deşi stabilite de oameni, sunt impersonale, ca să nu spun aparate inumane, strivind cu indiferență milioane de vieţi. Aşa cum eram neputincios să schimb intoleranţa societăţii, în rugăciunile mele, departe de orice imagine vizuală, am simţit prezenţa lui Hristos răstignit. Am trăit suferinţele Lui în duh aşa de distinct, încât o viziune fizică a existenţei Sale fiind „ridicat de pe pământ” nu ar fi putut nicicum să–mi intensifice participarea la suferinţele Sale. Oricât de nesemnificativă ar putea părea experienţa mea, mi–a adâncit percepţia lui Hristos în venirea Sa pământească de mântuire a lumii."

Părintele Sofronie scrie aici despre „pierderea rugăciunii” timp de opt luni. Aceasta nu este acelaşi lucru cu a spune că nu s–a rugat opt luni, aşa cum mulţi dintre noi înţeleg. Mai degrabă înseamnă că a pierdut rugăciunea în sensul adevăratei uniri cu Dumnezeu găsit în adâncul inimii. Citind acest fragment am devenit conştient de cât de uşor este în viaţa mea să stabilesc sau să spun rugăciunile şi să fiu mulţumit că am făcut ceva, când de fapt n–am făcut absolut nimic.

Rugăciunea, aşa cum este descrisă de Părintele Sofronie, este un dar de la Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că nu poate fi căutată. El a luptat din nou timp de opt luni ca să recâştige „rugăciunea”. În multe cazuri pur şi simplu a lupta să te rogi cu atenţie este un pas uriaş înainte şi o luptă care merită dusă. Aceasta se întâmplă dacă ne rugăm în particular sau în mijlocul unei liturghii.

Îmi amintesc conversaţia de vara trecută cu un adolescent când am fostla Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex. Cele două slujbe principale ale unei zile constau în mare parte din repetarea rugăciunii lui Iisus în lumina lumânărilor din Biserică. Este uşor să adormi – și mai uşor este să-ți laşi mintea să hoinărească. Acest adolescent vorbind blând şi fără nicio cunoştinţă a ceea ce zice, a spus: „ Am reușit să mă rog 45 minute, dar apoi a trebuit să mă opresc şi să ies afară.” Nu va ştii niciodată cât de mult m–au impresionat aceste 45 minute. Și cinci minute m–ar fi impresionat. Dar a fost o reamintire tăcută să continui să lupt şi să continui până când voi fi în stare să mă rog.

(Părintele Stephen Freeman)