Canon de rugaciune pentru copilul bolnav

Postat: 21.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: spiritualitate

Canon de rugăciune pentru copilul bolnav

Cântarea 1-a

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Doamne, Cel ce rânduieşti toate spre mântuirea oamenilor, primeşte această puţină rugăciune pentru copilul acesta, care este greu încercat de boală, şi tămăduieşte-i durerile precum ştii. Nu-l lăsa să se chinuiască, Doamne, ci ridică-l degrabă din boală, Tu, Care eşti bun şi iubitor de oameni.

Doamne, arată-ne nouă puterea milostivirii Tale!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, cât de mare este mulţimea celor pe care i-ai vindecat! Orbii şi-au dobândit vederea, surzii şi-au căpătat auzul, muţii au început să vorbească, şchiopii au mers pe picioarele lor. Cine oare nu s-a vindecat alergând la ajutorul Tău? Te rugăm, Doamne, tămăduieşte-l şi pe copilul acesta care suferă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfinţilor Apostoli, Sfinţilor Mucenici, Sfinţilor Ierarhi, Cuvioşilor Părinţi şi Cuvioaselor Maici, mijlociţi înaintea lui Dumnezeu pentru tămăduirea copilului pentru care ne rugăm, ca să dobândească sănătate trupească şi sufletească.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Nenumărate vindecări ai arătat, Născătoare de Dumnezeu, în tot locul răspândindu-se lauda minunilor tale. Tu, care eşti şi pentru noi mamă iubitoare de fii, arată dragostea ta şi acestui copil greu încercat de suferinţă.

Cântarea a 3-a

Doamne, _ _ _

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi, dar de multe ori bolnavii aleargă la doctori nepricepuţi, şi, în loc să fie tămăduiti, boala de vine mai grea. Călăuzeşte-ne Tu, Doamne, Cel ce eşti Doctorul sufletelor şi al trupurilor, să găsim doctorii potriviţi pentru ca acest copil să dobândească grabnică însănătoşire.

Doamne, _ _ _

S-au înmulţit vrăjitorii care înşală lumea, zicând că puterea lor vine de la Dumnezeu. Fereşte-i, Doamne, pe robii tăi ca nu cumva să cadă în cursele lor, ca nu cumva să fie batjocoriţi de diavol.

Slavă _ _ _

Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon, rugaţi-vă pentru doctorii care încearcă să tămăduiască acest copil, ca să fie iscusiţi şi luminaţi şi să facă bună lucrare.

Şi acum _ _ _

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, tu i-ai acoperit cu darul tău pe doctorii care s-au rugat ţie cu smerenie, şi ei au dat bolnavilor cele trebuincioase spre însănătoşire. Aşa ajută-i şi pe doctorii care încearcă să vindece copilul acesta, ca să nu nădăjduiască doar în ştiinţa lor, ci mai ales în puterea care vine de la Cel ce dă cu adevărat tămăduirea.

Cântarea a 4-a

Doamne, _ _ _

Doamne, nu suntem vrednici să intri sub acoperământul nostru, dar spune numai cu cuvântul, şi se va tămădui copilul acesta, Te rugăm cu zdrobire de inimă, învăţându-ne a crede în puterea Ta cea dătătoare de viaţă, de la sutaşul căruia i-ai vindecat sluga în chip minunat.

Doamne, _ _ _

Vino, Doamne, vino, Iubitorule de oameni, vino cu puterea Ta şi vindecă durerile acestui copil, alungând de la el toată tulburarea trupească şi sufletească şi dăruindu-i lui pacea Ta cea sfântă.

Slavă _ _ _

Toţi Sfinţii şi Sfintele care aţi primit de la Dumnezeu darul tămăduirii, voi, care în chip minunat aţi vindecat fel şi fel de neputinţe, arătaţi şi acum puterea mijlocirii voastre în faţa Tronului ceresc, rugându-vă Celui a Cărui putere tămăduieşte orice neputinţă.

Şi acum _ _ _

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, tu, care ştii durerea inimilor noastre şi durerea copilului acestuia, tămăduieşte-l cu rugăciunile tale, aşa cum ai tămăduit de nenumărate ori pe cei care au alergat la tine în rugăciune.

Cântarea a 5-a

Doamne, _ _ _

„Fie vouă după credinţa voastră!“, ai spus orbilor care Te rugau să le dăruieşti vederea, Mântuitorule, şi ochii lor s-au deschis, iar ei s-au umplut de bucurie. Nu după puţina noastră credinţă, ci după dragostea Ta de oameni să vină tămăduirea acestui copil, ca să-Ţi mulţumească şi să Te slăvească.

Doamne, _ _ _

Nu Dumnezeu a creat boala şi moartea, ci omul iubitor de patimi le-a ales. Nu Dumnezeu e de vină pentru suferinţele noastre, El însă rânduieşte cu milostivire izbăvirea noastră de chinurile veşnice. Cine este omul să cârtească împotriva Celui ce a făcut cerul şi pământul?

Slavă _ _ _

Sfinte Ioane Botezătorule, care din tinereţea ta ai lepădat bucuriile acestei lumi şi ţi-ai trăit viaţa în nevoinţă, ocroteşte-l pe acest copil şi ajută-l să rabde cu credinţă orice încercări pe care le îngăduie Bunul Dumnezeu.

Şi acum _ _ _

Preasfântă Fecioară, dacă durerea va birui acest copil şi-l va arunca în mlaştina deznădejdii, tu să-l ridici degrabă şi să-i alini suferinţele, acoperindu-l cu darul tău.

Cântarea a 6-a

Doamne, _ _ _

„Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti“, a spus leprosul închinându-se Ţie. Aşa şi noi, Doamne, credem că dacă e voia Ta, acest copil va primi grabnică tămăduire.

Doamne, _ _ _

„Vreau, curăţeşte-te“, i-ai spus leprosului, şi s-a tămăduit. Dulce glas, preadulci cuvinte! Cine oare nu va cădea în faţa puterii Tale, ştiind că Tu eşti singurul care dai adevărata tămăduire?

Slavă _ _ _

Sfinte Steliane, nu ştim să ne rugăm ţie cu credinţa celor care s-au rugat şi care au văzut mai apoi lucrarea minunilor tale, dar îndrăznim a cere ajutorul tău, ştiind că mult îi iubeşti pe copii şi eşti mare ocrotitor al acestora.

Şi acum _ _ _

O, Maică Preasfântă, am auzit minunile tale şi m-am bucurat! Am auzit milele tale şi sufletele noastre întristate au primit alinare! Am crezut în ajutorul tău şi niciodată nu ne-ai lăsat ruşinaţi! Lăudată să fii în vecii vecilor!

Cântarea a 7-a

Doamne, _ _ _

„De ce vă tulburaţi şi plângeţi, copila n-a murit, ci doarme“, ai spus, Hristoase, celor ce plângeau moartea fiicei lui Iair, mai-marele sinagogii, dar ei s-au îndoit că o vor mai vedea vie, neştiind cine era Cel care le vorbea. Să nu vină peste noi duhul necredinţei şi al îndoielii în puterea Ta, Doamne, ca să nu fim ruşinaţi de necuratul diavol.

Doamne, _ _ _

„Fiică, ţie îţi zic, scoală-te“, ai spus, apucând-o de mână, şi copila a prins viaţă. Precum ai ridicat-o pe ea din adâncurile morţii, aşa să ridici şi sufletul acestui copil spre pocăinţă dacă vreodată, din lucrarea diavolului, va cădea în adâncul păcatului.

Slavă _ _ _

Sfinte Ierarhe Nicolae, cum ai purtat de grijă celor trei fiice ale omului cel greu încercat de sărăcie şi le-ai izbăvit de păcatul pierzător de suflete, aşa să porţi de grijă şi acestui copil, ferindu-l de toată boala sufletească şi trupească.

Şi acum _ _ _

Mare e tristeţea ta, Născătoare de Dumnezeu, când fiii tăi după dar cad în mrejele păcatului. Veghează ca o mamă asupra acestui copil, ca nu cumva să-şi întineze sufletul, ci să crească sub îndrumările tale pe căile bine plăcute lui Dumnezeu.

Cântarea a 8-a

Doamne, _ _ _

Sfânta Ana a zămislit-o pe Fecioara Maria după ce, împreună cu bărbatul ei, dreptul Ioachim, a petrecut vreme îndelungată în post şi rugăciune. Cu adevărat, Doamne, binecuvântaţi sunt copiii ai căror părinţi duc o viaţă aleasă, şi binecuvântare primesc copiii ai căror părinţi pun început bun mântuirii lor.

Doamne, _ _ _

Câţi părinţi ştiu să-şi crească cu evlavie copiii? Câţi părinţi pun mai presus de bunurile trupeşti bunătăţile sufleteşti? Puţini. Şi mulţi sunt aceia care îşi cresc copiii departe de Biserică, deschizând prin aceasta uşa necazurilor şi durerilor.

Slavă _ _ _

O, Sfinţilor Părinţi, Ioachim şi Ana, care sunteţi ocrotitori ai familiilor credincioase, cereţi de la Dumnezeu vindecare şi pentru copilul acesta care este încercat de boală, ca nu cumva să fie biruit de deznădejde.

Şi acum _ _ _

Să nu sufere acest copil din cauza păcatelor părinţilor, ci să primească alinare de la tine, ceea ce eşti Maică cerească a tuturor celor ce te cheamă în ajutor.

Cântarea a 9-a

Doamne, _ _ _

Doamne Iisuse Hristoase, nici un folos nu va avea acest copil dacă va dobândi doar tămăduirea trupească. Chiar dacă noi nu ne dăm seama că de multe ori sufletele sunt mai bolnave decât trupurile, Te rugăm pe Tine, Care ştii toate, să dai acestui copil nu numai vindecare trupească, ci şi sufletească.

Doamne, _ _ _

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, mântuieşte pe toţi credincioşii care păstrează dreapta credinţă şi rânduieşte precum ştii mântuirea acestui copil, păzindu-l în Adevăr până în ultima zi a vieţii sale.

Slavă _ _ _

Sfinţilor care aţi defăimat lumea aceasta pentru a dobândi Împărăţia cerurilor şi Sfintelor Puteri cereşti care neîncetat Îl slăviţi pe Dumnezeu, vă rugăm să păziţi de tot răul şi de toată lucrarea vrăjmaşului pe acest copil până în ultima clipă a vieţuirii sale pe acest pământ.

Şi acum _ _ _

Aducându-ne aminte de cuvintele Mântuitorului, Care atunci când Îl răstigneau l-a dat în grija ta pe ucenicul Său iubit, şi prin aceasta şi pe toţi cei ce cred în El, gândindu-ne la acest copil care suferă, îndrăznim a spune şi noi acestea: Preasfântă Maică, iată copilul tău, tămăduieşte-l şi ocroteşte-l precum ştii

Semnele vremurilor

Postat: 21.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: spiritualitate

Cuv. Seraphim Rose

În urmǎtoarea conferinţǎ a pǎrintelui Serafim, deşi ţinutǎ acum aproape douǎzeci de ani, gǎsim cuvinte care sunt relevante şi pentru noi cei de azi, care ne apropiem de sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Deşi o parte din exemplele pe care le dǎ sunt valabile mai mult pentru vremea lui, în prezent ne confruntǎm cu exemple mult mai extreme ale aceloraşi fenomene analizate de el. Ca de obicei, el se pleacǎ cu smerenie în faţa Sfintelor Scripturi şi a interpretǎrii ei de cǎtre Sfinţii Pǎrinţi Rǎsǎriteni, astfel cǎ învǎţǎtura despre vremuri rǎmâne fǎrǎ vreo referinţǎ temporalǎ/fǎrǎ de timp, detaşatǎ de modele intelectuale şi prejudecǎţile acestei lumi. Pe mǎsura trecerii timpului, viziunea ortodoxǎ de unde el şi-a primit înţelepciunea va deveni din ce în ce mai necesarǎ pentru supravieţuirea duhovniceascǎ a adevǎraţilor creştini.

1. DE CE SĂ STUDIEM SEMNELE VREMURILOR?

Subiectul acestei conferinţe este privegherea pentru semnele vremurilor. În primul rând, trebuie sǎ aflǎm ce se înţelege prin sintagma „semnele vremurilor.” Expresia vine direct din Evanghelie, din cuvintele Mântuitorului de la Matei 16: 3. Hristos le spune fariseilor şi saducheilor care au venit la El urmǎtoarele: Faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, adicǎ cum va fi vremea, dar semnele vremilor nu puteţi? Cu alte cuvinte, El le spune cǎ aceasta nu are nimic de-a face cu ştiinţa, sau cu cunoaşterea locului nostru în aceastǎ lume sau altceva de acest gen. Este o întrebare de tip religios/religioasǎ. Studiem semnele vremurilor pentru a reuşi/fi în stare sǎ-L recunoaştem pe Hristos.

În vremea lui Hristos, fariseii şi saducheii nu studiau semnele vremurilor pentru a afla dacǎ Hristos venise, dacǎ Fiul lui Dumnezeu era cumva deja pe pǎmânt. Dar deja erau semne pe care ei trebuie sǎ le fi recunoscut. De pildǎ, în Vechiul Testament, în Cartea lui Daniel, avem o profeţie despre cele şaptezeci de sǎptǎmâni de ani, conform cǎrora Mesia urma sǎ vinǎ cam dupǎ 490 de ani din vremea lui Daniel înainte. Acei evrei care care îşi citeau cǎrţile cu atenţie, ştiau cu exactitate ce însemna acest lucru, şi cam pe la vremea venirii lui Hristos, ei ştiau cǎ venise vremea lui Mesia.

Dar acesta este un semn exterior. Mai important era ca fariseii şi cǎrturarii sǎ fi prevǎzut semnele interioare. Dacǎ inimile lor erau drepte în faţa lui/faţǎ de Dumnezeu, şi dacǎ n-ar fi încercat doar sǎ împlineascǎ o poruncǎ exterioarǎ a legii, inimile lor ar fi fost receptive/s-ar fi sensibilizat şi L-ar fi recunoscut pe Dumnezeu în trup atunci când El a venit. Dar nu puţini evrei au fost aceia care L-au recunoscut – Apostoli, Ucenici şi mulţi alţii.

Acelaşi pasaj din cap. 16 de la Matei, ne vorbeşte în continuare despre semne. Domnul le spune evreilor: Neam viclean şi desfrânat cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona. (v. 4) Evenimentele vechi-testamentare conţin tipuri/prefigurǎri ale evenimentelor din Noul Testament. Când Iona a stat trei zile în pântecele chitului, aceasta a fost o prefigurare a şederii de trei zile a Domnului în mormânt. Iar acest semn – semnul lui Iona – li s-a dat oamenilor din vremea lui Hristos.

Domnul le spunea fariseilor şi saducheilor cǎ un neam viclean şi desfrânat cautǎ evenimente spectaculoase: foc din cer, izgonirea romanilor, manifestarea îngerilor care alungǎ stǎpânirea strǎinǎ a romanilor şi alte lucruri de acest fel[2]. Hristos le spune cǎ acest fel de semne nu se vor da. Un neam viclean şi desfrânat cautǎ astfel de semne…, dar cei curaţi cu inima cautǎ ceva mai duhovnicesc. Singurul semn care li se va da este semnul lui Iona. Desigur cǎ este nu este lucru mic ca un om, care era şi Dumnezeu, sǎ stea trei zile în mormânt.

Astfel, din cuvintele Mântuitorului, aflǎm cǎ nu trebuie sǎ umblǎm dupǎ semne spectaculoase, ci mai degrabǎ sǎ cǎutǎm semne duhovniceşti, înlǎuntrul nostru. De asemenea, trebuie sǎ priveghem fiind atenţi la acele lucruri, care, dupǎ Scripturǎ, sunt trecǎtoare.

[1] Cuvânt ţinut în vara anului 1980, în Redding, California, la conferinţa femeilor creştin-ortodoxe sub patronajul Sf. Gherman.

[2] Aşteptau un Mesia politic, rǎzbunǎtor, mai puţin unul în chip de smerenie.

2. SEMNELE PE CARE NI LE-A DAT HRISTOS

Noi, creştinii ortodocşi, deja am recunoscut şi acceptat semnele Primei Veniri a lui Hristos. Însuşi faptul cǎ suntem creştini ortodocşi înseamnǎ cǎ am fǎcut aceasta. Ştim înţelesul acestor semne, ca de pildǎ: semnul lui Iona, cei 490 de ani ai lui Daniel, şi multe altele pe care Domnul le-a împlinit. Dumnezeieştile slujbe ortodoxe sunt pline de prorocii ale Vechiului Testament care au fost împlinite în venirea lui Hristos. Le vedem cu toţii şi le recunoaştem – toate sunt limpezi. Dar acum trebuie sǎ ne uitǎm dupǎ alte feluri de semne, adicǎ semnele Celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Întreaga învǎţǎturǎ despre A Doua Venire a lui Hristos şi semnele ce o vor preceda sunt vestite/arǎtate în mai multe locuri din Evanghelii, cu deosebire în capitolul 24 al Evangheliei dupǎ Matei. Sf. Marcu şi Sf. Luca au şi ei unele capitole dedicate acestora.

Capitolul de la Matei ne aratǎ cum Domnul S-a depǎrtat de la Templu, şi cum ucenicii au venit la El pentru a-I arǎta zidurile Templului. Ştim bine cǎ în acele zile Templul era centrul cultului. Fiecare evreu trebuia sǎ vinǎ la Templu cel puţin de sǎrbǎtoarea Paştilor, cǎci numai în el putea fi slujit Dumnezeu în chip drept/cum se cuvine. Domnul nostru a privit spre Templu şi le-a spus ucenicilor: Le vedeţi pe toate acestea? Adevǎr vǎ grǎiesc: Nu va rǎmâne aici piatrǎ pe piatrǎ, care sǎ nu se risipeascǎ [Mt. 24: 2]. A spune unui evreu credincios din acea vreme cǎ tot Templu va fi dǎrâmat, cǎ nu va mai rǎmâne nimic din el, este ca şi cum i-ai spune cǎ este sfârşitul lumii, deoarece Templul este tocmai locul unde Domnul trebuie slujit. Cum vǎ veţi închina Domnului dacǎ nu este nici un templu? Astfel cǎ aceste cuvinte ale Mântuitorului i-a fǎcut pe ucenici sǎ înceapǎ sǎ se gândeascǎ la sfârşitul lumii. Au spus imediat: Spune nouǎ când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? [v. 3]. Cu alte cuvinte, ei deja ştiau cǎ El va veni din nou şi cǎ aceastǎ venire e legatǎ de sfârşitul lumii.

Deci Domnul ne dǎ o întreagǎ serie de semne care urmeazǎ sǎ treacǎ pânǎ ce El va veni din nou. Înainte de toate, El spune: Vedeţi sǎ nu vǎ amǎgeascǎ cineva. Cǎci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amǎgi [vv. 4, 5]. Adicǎ vor veni mulţi Hristoşi amǎgitori. Acest fenomen a fost remarcat şi în istoria Bisericii: cazul celor s-au ridicat împotriva lui Hristos, care au pretins a fi Dumnezeu sau Hristos.

Apoi, în versetul urmǎtor, El spune: şi veţi auzi de rǎzboaie şi de zvonuri de rǎzboaie; luaţi seama sǎ nu vǎ speriaţi, cǎci trebuie sǎ fie toate, dar încǎ nu este sfârşitul [v. 6]. Ştim bine cǎ au fost rǎzboaie şi zvonuri de rǎzboaie încǎ de la începutul ereicreştine, dar de timpul nostru ce sǎ mai zicem? …se va ridica neam peste neam şi împǎrǎţie peste împǎrǎţie şi va fi foamete şi ciumǎ şi cutremure pe alocuri [v. 7]. Dinnou rǎzboaie, foamete, cutremure… şi zice: Dar toate acestea sunt începutul durerilor [v.8].

Apoi vine urmǎtorul semn, acela al prigonirilor: Atunci vǎ vor da pe voi spre asuprire şi vǎ vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu [v. 9]. Deciîntâi avem pe Hristoşii amǎgitori, apoi rǎzboaie, zvonuri de rǎzboaie, foamete, prigoniri…iar apoi un semn foarte important pentru vremurile în care trǎim – rǎcirea crescândǎ adragostei: Iar din pricina înmulţirii fǎrǎdelegii, iubirea multora se va rǎci [v. 12]. Acestaeste cel mai mortal/periculos/înverşunat/ dintre semne, întrucât semnul creştinilor, dupǎcum ne spune Sf. Ioan Teologul, este dragostea pe care o au unii pentru alţii. Cândaceastǎ dragoste se rǎceşte, înseamnǎ cǎ chiar şi creştinii încep sǎ-şi piardǎ Creştinismul.

Avem apoi un alt semn, în urmǎtorul verset din cap. 24: şi se va propovǎdui aceastǎ Evanghelie a împǎrǎţiei în toatǎ lumea spre mǎrturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul [v. 14]. Despre acest semn al Evangheliei care este propovǎduitǎla toate neamurile vor vorbi acum. Vedem cǎ Evanghelia este tradusǎ în sute de limbi, laaproape toate neamurile pǎmântului, iar Creştinismul ortodox este propovǎduit în aproapefiecare parte a lumii. În Africa existǎ misiuni impresionante: în Uganda, Kenya,Tanzania, Congo, de acolo rǎspândindu-se mai departe.

Apoi dǎm de un loc mai dificil: Domnul vorbeşte de urâciunea pustiiri ce s-a zis prin proorocul Daniel: Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte sǎ înţeleagǎ [v. 15]. Dar nu vom înţelege acest semn decât referindu-ne la alt loc. Este vorba de alt semn. Se leagǎ, desigur, de Templul din Ierusalim şi de un fel de profanare a lui.

Dupǎ care, în v. 21 avem un semn al unei mari strâmtorǎri: Cǎci va fi atuncistrâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii pânǎ acum şi nici nu va mai fi. Adicǎ va fi momentul cel mai rǎu şi cel mai dificil de suferinţǎ din toatǎ istoria lumii.

Citiţi cǎrţile de istorie şi veţi vedea ca au fost multe momente din istorie când a existat multǎ suferinţǎ. Dacǎ citiţi despre ceea ce s-a întâmplat cu evreii atunci când Ierusalimul a fost distrus dupǎ moartea lui Hristos[1], veţi descoperi cǎ o astfel de suferinţǎ precum cea de atunci nu are egal în istorie. În alte locuri a fost aproape tot atât de multǎ suferinţǎ. Şi totuşi, marea strâmtorare de la sfârşit va fi mult mai rea/teribilǎ. Bineînţeles cǎ va avea loc la scarǎ mondialǎ şi va implica pe toatǎ lumea, nu numai un popor, fiind ceva cu caracter impresionant. Se va numi: „o astfel de strâmtorare cum n-a fost de la începutul lumii pânǎ acum şi nici nu va mai fi”.

Imediat dupǎ aceasta, va începe ceva şi mai înfricoşǎtor. În v. 29 citim: Iar îndatǎ dupǎ strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cǎdea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Desigur cǎ un eveniment ca 3 acesta nu a mai fost niciodatǎ, şi este evident cǎ se referǎ la vremea sfârşitului lumii, când întreaga creaţie va nimicitǎ pentru a fi remodelatǎ. În sfârşit, urmǎtorul verset: Atunci se va arǎta pe cer semnul Fiului Omului [v. 30], adicǎ va apǎrea semnul Crucii pe cer. Şi atunci vor plânge toate neamurile pǎmântului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavǎ multǎ. Adicǎ însǎşi venirea lui Hristos va fi în/din ceruri alǎturi de semnul Crucii – şi atunci va fi sfârşitul a toate.

Dupǎ ce ne-a spus toate despre semnele sfârşitului, Domnul ne dǎ o poruncǎ finalǎ, spunând: Privegheaţi deci, cǎ nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru …fiţi gata, cǎ în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni [vv. 42, 44].

Toate acestea se aflǎ în capitolul 24 al Evangheliei dupǎ Sf. Matei. Dar pentru cineva cǎruia Scriptura şi Sfinţii Pǎrinţi nu-i sunt aşa de familiari, tot ce s-a spus nu rezolvǎ atâtea probleme cât ridicǎ/mai mult ridicǎ probleme decât rezolvǎ. Trebuie sǎ înţelegem care este înţelesul tuturor acestor proorocii. Cum putem şti cǎ ele se împlinesc sau cǎ s-au împlinit la un moment dat? Şi cum putem evita falsele interpretǎri? – mai ales cǎ existǎ atât de mulţi Hristoşi amǎgitori, prooroci falşi, proorocii false, interpretǎri false.

Cum putem şti care este adevǎrata interpretare şi care sunt adevǎratele semne ale vremurilor? Dacǎ vǎ uitaţi în jurul vostru sau dacǎ vǎ duceţi la oricare librǎrie religioasǎ, veţi vedea rafturi ce conţin multe cǎrţi şi comentarii ale Apocalipsei, cǎrţi ce conţin intepretǎri ale venirii sfârşitului lumii. Fapt e cǎ mulţi creştini, care nu sunt ortodocşi, au o siguranţǎ, o presimţire/au un simţǎmânt categoric cǎ vremurile în care trǎim sunt vremurile de pe urmǎ, dar ei îşi bazeazǎ interpretǎrile pe propriile pǎreri.

[1] La anul 70.

3. TEMEIUL ÎNŢELEGERII SEMNELOR

Dacǎ vrem sǎ avem o interpretare autentica a semnelor vremurilor, primul lucru pe care trebuie sǎ-l stăpânim este o temeinica cunoaștere ortodoxa. Adică o cunoaștere a Sfintei Scripturi, atât a Noului cât şi a Vechiului Testament (dar nu prin constatări ale „bunului simţ,” ci conform modului prin care Biserica a interpretat-o); o cunoaștere a scrierilor Sfinților Părinţi; o cunoaștere a istoriei bisericești; o familiarizare cu ereziile şi erorile care au atacat adevărata înțelegere a dogmelor ai mai ales a semnelor vremurilor din urma de către Biserica. Daca nu avem o întemeiere pe surse ca acestea, ne vom afla nepregǎtiţi şi tulburaţi. Este exact ceea ce ne spune Domnul: sa fim pregǎtiţi, sa fim gata. Daca nu avem aceasta înţelegere de baza, nu ne vom afla pregǎtiţi, drept care vom rǎstǎlmǎci semnele vremurilor.

Cu câțiva ani în urma s-a tipărit în limba engleza o carte, devenita rapid un bestseller extraordinar la categoria cǎrţi religioase. În America s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. Se numește The Late Great Planet Earth [Ultima mare planeta Pǎmânt] de Hal Lindsey, un protestant de rit evanghelic din Texas. Într-un stil destul de superficial, el oferă un fel interpretare a semnelor vremii. El e convins ca vremurile în care trăim sunt cele de pe urma. El crede ca peste tot în jurul nostru se împlinesc semnele despre care vorbește Domnul. Daca citiţi aceasta carte, veţi descoperi ca el uzează din când de o oarecare înţelegere mai mult sau mai puţin ortodoxa, câteodată este total pe dinafara, iar altădată are dreptate doar pe jumătate. E ca ai cum s-ar ţine de ghicit, deoarece citește Scriptura uzând exclusiv de propria înțelegere. Nu are nici cele mai elementare cunoştinţe creştin-ortodoxe, nici un cadru referenţial [background] al dreptei înțelegeri a Scripturilor şi a Sfinților Pǎrinţi. De aceea, lectura acestei cărţi nu poate decât sa va arunce în tulburare. N-o sa știţi ce sa mai credeţi. Vorbește, de pilda, despre un mileniu premergător sfârșitului lumii. Vorbește despre răpire, adică momentul în care creştinii se vor aduna în ceruri înainte de sfârşitul lumii, de unde vor urmări suferințele oamenilor de jos. Vorbește despre construirea Templului din Ierusalim ca despre ceva pozitiv, de parca acest lucru ar fi ceva pregătitor pentru venirea lui Hristos.

Daca citiţi cǎrţi ca acestea (exista multe alte cǎrţi asemănătoare; aceasta se întâmpla sa fie un best-seller, deoarece autorul a reușit sa capteze imaginația oamenilor doar la un moment dat), iar daca le luaţi pe toate ca adevăruri, veţi vedea ca în locul descoperirii lui Hristos – care este singurul motiv al demersului nostru de înțelegere a semnelor vremii – va veţi trezi ca-l acceptaţi pe Antihrist.

Luaţi de pilda doar problema Templului din Ierusalim. Este adevărat ca, conform dreptelor profețiilor ortodoxe [Orthodox prophesies], Templu va fi reconstruit în Ierusalim. Daca va uitaţi la oameni de genul lui Hal Lindsay sau chiar la fundamentaliști precum Carl McIntire, veţi observa ca şi ei vorbesc de construirea Templului, dar ei se refera la el de parca noi ar trebui sa-l construim ca pentru întoarcerea lui Hristos, Care vine sa domneasca asupra lumii timp de o mie de ani. Ei vorbesc de fapt despre Antihrist.

Conform interpretării protestante, mileniul, înțeles ca o domnie speciala de o mie de ani de la sfârșitul lumii, este de fapt domnia lui Antihrist. De fapt, deja au fost oameni care sau ridicat proclamând împǎrǎţia de o mie ani ce va continua până la ultimul sfârșit al lumii. Ultimul a fost Adolf Hitler. Aceasta se bazează pe aceeași idee hiliastǎ, adică interpretarea mileniului într-un sens lumesc/într-o maniera seculara/în înțeles omenesc. Miile de ani ai Apocalipsei reprezintă de fapt viața Bisericii de acum, adică viața Harului; ai oricine trǎieşte în el poate vedea limpede ca, în comparație cu viața exterioara a oamenilor, el este cerul/raiul pe pământ. Dar acesta nu este sfârșitul. Aceasta este pregătirea noastră pentru adevărata ai veșnica Împǎrǎţie a lui Dumnezeu.

Acum avem disponibile o mulțime de cǎrţi ortodoxe ce ne pot oferi cunoştinţele de baza/elementare. Cei cu adevărat interesaţi de studierea semnelor vremii trebuie în primul rând sa fie bine versați în unele din aceste cǎrţi/sa cunoască bine măcar o parte dintre ele, sǎ le citească, sa le studieze profund/serios, şi sa le ţinǎ ca pe o mâncare de fiecare zi.

Cele mai bune lecturi nu sunt acelea bazate pe interpretarea cuiva la Apocalipsa, deoarece acum, în limba engleza, nu avem nici măcar o tâlcuire a acesteia. Cu voia lui Dumnezeu, se va tipări în curând câte ceva.

Cele mai bune cǎrţi sunt manualele/lucrările duhovnicești de căpetenie. În primul rând sunt scrierile dogmatice şi diferitele catehisme. Una dintre cele mai bune este lucrarea Sf. Ioan Damaschin din secolul VII, Despre credința ortodoxa [Dogmatica] care îndeplinește toate calitǎţile unui catehism. O lucrare mai timpurie e cea a Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, adică predici pregătite celor ce urmau sa se boteze, care parcurge întregul Crez şi expune pe larg credința Bisericii. Sunt multe astfel de cǎrţi tip catehism, mai vechi cât şi în cele mai noi. Mai recente [sec. XIX] sunt catehismele Mitropoliţilor ruşi Platon şi Filaret, care sunt mai mici şi mai simple.

Apoi exista un alt fel de cǎrţi: comentariile la Sfintele Scripturi. În limba engleza nu avem multe de felul acesta, dar avem unele din comentariile Sf. Ioan Gura de Aur. Acest sector e puțin mai slab/nu este aşa de dezvoltat în limba engleza, dar sunt multe cǎrţi şi în limba rusa pe care încă nu le avem în engleza, precum unele comentarii mai recente ale Scripturii, chiar ale Apocalipsei. Cǎrţile Arhipescopului Averchie sunt foarte bune, dar ele abia au început sa fie traduse în engleza. Cu voia lui Dumnezeu, vor fi tipărite în curând.

După care, pe lângă aceste doua tipuri de cǎrţi – catehismul de baza şi comentariile la Scriptura – mai sunt cǎrţile ortodoxe despre viața duhovniceasca: Istoria Lausiaca (ce conține relatări despre viețile monahilor din Egipt şi lupta lor duhovniceasca), Dialogurile Sf. Grigorie al Romei, Viețile Sfinților, Scara Sf. Ioan, Omiliile Sf. Macarie cel Mare, cǎrţile Sf. Ioan Cassian, Filocalia, Razboiul nevăzut şi Viața în Hristos de Sf. Ioan din Kronstadt. Aceste cǎrţi pot pune bazele unei vieţi duhovnicești autentic ortodoxe, vorbindu-ne despre lupta duhovniceasca, despre cum sa ne dam seama de amăgirile diavolilor, cum sa nu cădem în deznădejde etc. Toate ne oferă o temelie prin care putem înțelege semnele vremurilor.

Apoi avem lucrări ale unor autori mai noi, care se înscriu în/din același duh patristic al Sfinților Pǎrinţi din vechime. Exemplele principale sunt cei doi mari scriitori ai Rusiei secolului XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul ai Episcopul Ignatie Briancianinov, ale cǎrui cǎrţi au început deja sa apară în engleza. Cartea Episcopului Igantie, Arena, şi diferitele articole ale Episcopului Teofan se afla deja traduse în engleza. Acești autori au o importanţǎ covârșitoare, deoarece reușesc sa transmită învǎţǎtura patristica până în vremurile noastre. Ei au rezolvat deja multe chestiuni legate de modul de înțelegere al Sfinților Pǎrinţi. De exemplu, noul Orthodox Word conține un text întreg din Sf. Ignatie referitor la vămile văzduhului prin care sufletul va trece după moarte. Câteodată, citindu-i pe Sfinții Pǎrinţi, e posibil sa ne punem întrebări asupra unor subiecte pe care nu ştim cum sa le înțelegem, neștiind de fapt ceea ce Sfinții Pǎrinţi vor sa spună, drept care/iar acești pǎrinţi mai noi explica aceste texte.

Exista apoi istorii ale Bisericii care vorbesc despre modurile descoperiri lui Dumnezeu către oameni şi cum Dumnezeu lucrează cu aceștia. Lectura istoriilor vechi testamentare este foarte instructiva, deoarece evenimente asemănătoare au loc şi în Biserica Noului Testament. Avem de pilda Istoria bisericeasca a lui Eusebiu, sub forma de carte de buzunar, care continua istoria biblica de-a lungul a trei secole; ea a fost scrisa de pe poziție ortodoxa. Este foarte important sa vedem ce anume au considerat primii scriitori bisericești cǎ este important în istoria Bisericii: Martirii, Apostolii ai aşa mai departe. Așadar, toate aceste scrieri diverse ne ajuta sa dobândim/ne oferă o cunoaștere creştinǎ de baza, adică catehismele, comentariile la Scriptura, cǎrţile le despre viața duhovniceasca, cǎrţile mai recente ale Pǎrinţilor/patristice mai recente ce se înscriu în același duh ai istoriilor bisericești. Înainte sa ne scufundam în lectura cǎrţilor despre semnele vremurilor, încercând sa le descifram sensurile, trebuie sa ne însușim din toate aceste tipuri de cǎrţi cunoştinţele de baza. Toate ne pregătesc pentru a înțelege câte ceva despre semnele vremurilor. De îndată ce am început sa ne pregătim astfel, nu trebuie sa vedem demersul nostru ca pe o simpla însușire de cunoştinţe, ca hrana pentru minte, din care sa repetam anumite fraze pentru a obține interpretarea exacta a unui verset biblic, sau altceva de acest gen.

4. DISCERNÂMÂNTUL DUHOVNICESC[1]

Cel mai important lucru pe care cineva îl poate dobândi în urma îndeletnicirii cu asemenea tip de literatura, este virtutea numita discernământ. Atunci când avem în faţǎ doua fenomene care par sa fie exact la fel/asemănătoare sau întrucâtva similare unul cu celalalt, virtutea discernământului ne îngăduie sa vedem care dintre ele este adevăratǎ şi care este falsa: adică care dintre ele are duhul lui Hristos şi care duhul lui Antihrist.

Însǎşi firea lui Antihrist, cel ce voieşte a fi ultimul mare conducător al lumii şi ultimul duşman al lui Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar ‚anti’ nu înseamnă numai ‚împotriva’ ci şi ‚imitaţie a, în locul.’ Antihristul, după cum spun toţi Sfinţii Pǎrinţi în scrierile lor despre el, va fi cineva care-l va imita pe Hristos, adică care încearcă sa-I amăgească pe oameni arătându-se pe sine ca fiind Hristos întors pe pământ. De aceea, daca cineva are vreo concepţie neclara despre Creştinism, sau citeşte Scripturile în „lumina” propriilor sale opinii (iar opiniile proprii nu pot veni decât din văzduh, care văzduh numai creştin nu este acum[2]), atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-creştine. Văzând figura lui Antihrist, acesta va fi amăgit sa creadă ca el este Hristos. Putem da câteva exemple de cum/ale modului cum//prin care virtutea discernământului ne poate ajuta sa înţelegem unele fenomene destul de complicate. Un astfel de fenomen este Mişcarea harismatica[3]. În Indiana exista un preot grec, Eusebiu Stefanos, care rǎspândeşte aceasta mişcare în Biserica Ortodoxa. Are un număr destul de mare de adepţi şi de simpatizanţi. A fost chiar ai în Grecia şi se va duce în curând din nou acolo, unde unii oamenii sunt destul de impresionaţi de el.

Se poate vedea ca o parte din succesul sau se datorează faptului ca el provine dintr-o atmosfera bisericeasca ortodoxa în care oamenii, botezaţi ortodocşi, merg la biserica, primesc Tainele şi iau totul de-a gata. Deoarece devine o chestiune de obicei, ei nu înţeleg ca întregul sens al Bisericii este acela de a-L avea pe Hristos în inima, ci „trec,” în schimb, prin toata viaţa Bisericii ortodoxe fǎrǎ a-şi deştepta inima. În acest mod/Iatǎ un mod prin care putem ajunge pǎgâni. De fapt, ei sunt mai responsabili ca pǎgânii. Pǎgânii n-au auzit niciodată de Hristos, în timp ce persoana ce se numeşte pe sine ortodox, şi care nu ştie ce este viaţa duhovniceasca, pur si simplu nu s-a deşteptat încă spre Hristos.

Acesta este tipul de atmosfera din care provine par. Eusebiu. Dându-şi seama ca aceasta nu înseamnă decât moarte duhovniceasca – şi nu este mai puţin adevărat ca mare parte din ceea ce exista în Biserica ortodoxa este mort duhovniceşte – el vrea s-o facă sa revină/reînvie la viaţǎ. Dar necazul e acela ca chiar el aparţine aceluiaşi duh. De fapt, puteai vedea singuri ca el rareori citeşte cǎrţile ortodoxe de baza. Alege una sau doua din cele care i se par lui ca sunt conforme cu punctul sau de vedere, dar el nu are o întemeiere solida pe izvoarele ortodoxe. Nu crede ca acestea reprezintă cele mai importante lecturi.

Daca va uitaţi bine la ceea ce spun el şi alţii din aceeaşi mişcare harismatica – iar cartea noastră [Ortodoxia şi] Religia viitorului intra în detalii la acest subiect – veţi vedea ca ceea ce ei numesc renaştere spirituala sau viaţǎ duhovniceasca este de fapt ceea ce părinţi mai recenţi precum Episcopul Ignatie Briancianinov au descris foarte clar ca înşelare, adică un fel de înfierbântare a sângelui care-l înfǎţişeazǎ pe cel înşelat ca pe cineva duhovnicesc când de fapt el nici n-a gustat din realitatea duhovniceasca. Este în afara adevăratei vieţii creştine, aşa cum este ea reflectata în aceste cǎrţi de baza, precum este departe cerul de pǎmânt.

Pe lângă celelalte detalii legate de modul cum se roagă şi tipul de fenomene ce se manifesta la slujbele lor, puteai vedea limpede ca ideea de baza pe care se sprijină părintele Eusebiu împreuna cu aceşti harismatici este una falsa. Am primit ieri un număr al revistei părintelui Eusebiu, Logos. El vorbeşte acolo despre o mare revărsare a Duhului Sfânt din vremurile de pe urma, pregătitoare/cu rol pregătitor pentru venirea lui Hristos.

Se crede ca toţi creştinii trebuie sa se înnoiască, sa primească Duhul Sfânt, sa vorbească în limbi. Aceasta pregăteşte venirea lui Hristos, şi, prin urmare, înainte de venirea lui Hristos, va exista o puternica efuziune/erupţie spirituala.

Daca citiţi cu atenţie Scripturile, fǎrǎ prejudecǎţi/ fǎrǎ a va impune prejudecǎţile, chiar şi fǎrǎ a utiliza comentarii patristice, veţi vedea ca nicǎieri nu se vorbeşte despre o revǎrsare spirituala de la sfârşitul lumii. Însuşi Hristos ne spune contrariul. El ne da învǎţǎturi despre cum sa ne rugam, despre necesitatea credinţei, despre faptul ca nu trebuie sa ne smintim/slăbim etc. El ne da pilda femeii care se duce la judecător implorându-l pe acesta sa mijlocească pentru pricina ei, spunându-ne ca trebuie sa ne rugam într-un mod asemănător, sa continuam sa ne rugam până ce Dumnezeu ne va asculta şi ne va da ceea ce ne trebuie. Avem aici un exemplu temeinic despre rugăciune.

După care zice: Dar (adică: deşi v-am dat aceasta învǎţǎtura şi ca acesta este felul de a va ruga), dar, Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţǎ pe pământ? Cu alte cuvinte, deşi v-am dat toate acestea, Îmi pare ca nu va mai rǎmâne nici un creştin la sfârşitul lumii. „Va gǎsi El oare credinţǎ pe pǎmânt?” înseamnă ca nu va mai găsi aproape pe nimeni, ca nu va mai rămâne nimeni. La sfârşitul lumii nu vor fi mulţimi de oameni rugǎtori, plini de inspiraţie şi de Duhul Sfânt. Toţi Sfinţii Pǎrinţi care vorbesc despre acest subiect au în vedere marea strâmtorare de la sfârşit, spunând ca toţi creştinii autentici, vor fi ascunşi privirilor lumii, nefăcându-şi simţitǎ prezenţa. Cei care vor fi mai vizibili lumii nu vor fi creştini adevǎraţi.

Astăzi asistam la puternice renaşteri harismatice la Universitatea Notre Dame, iar în Ierusalim are loc anual o conferinţǎ despre Duhul Sfânt.[4] Şaizeci – şaptezeci de mii de oameni se aduna la un loc şi se roagă, îşi ridica mâinile şi vorbesc în limbi. Arata de parca s-ar fi întors vremea Apostolilor, dar daca ne uitam la ce se-ntâmpla de fapt acolo, veţi vedea ca nu este un duhul care ar trebui sa fie/potrivit, ci altul, diferit.

De aceea, cuvintele par. Eusebiu despre Sfântul Simeon Noul Teolog legate de cum trebuie sa cunoaştem pe Duhul Sfânt şi cum sa-L primim în mod conştient, nu sunt greşite, reprezintă o învǎţǎtura adevǎratǎ – dar daca ai un duh greşit, acea învaţǎturǎ nu se potriveşte. Iar acesta nu este duhul cel drept. Sunt multe semne care evidenţiazǎ faptul ca este un duh străin şi nu Duhul lui Dumnezeu.

Aici avem un caz în care, daca aveţi un discernământ ajutat de cunoştinţele creştine de baza, puteţi privi la un fenomen care pretinde a fi apostolic şi întocmai cu vremurile Bisericii primare, pregătita pentru A Doua Venire a lui Hristos şi, daca priviţi cu atenţie veţi vedea ca nu este acelaşi lucru, daca nu mai râu. Este exact ca în cazul celor ce vor sa construiască Templul lui Hristos. Ei îl construiesc pentru Antihrist, şi deci este cu desǎvârşire potrivnic.

Din nou, puteti vedea cum discernamântul ne îngǎduie sa apreciem alte fenomene neidentice cu fenomenele ortodoxe, care sunt lucruri noi. Când va uitaţi la ele, va miraţi de ce ar putea fi acestea. Este o atitudine obişnuita modelor intelectuale: circula ceva printre oameni, toata lumea pune mâna pe el deoarece vremurile s-au copt/sunt pregătite pentru aceasta [...], iar apoi toata lumea începe sa vorbească despre acest ceva si astfel devine moda timpului. Nimeni nu ştie exact cum; doar ca toţi erau gata pentru aceasta, şi, deodată, cineva îl remarca, iar chestia începe sa circule peste tot.

[1] Numit în literatura duhovniceasca ai deosebirea/darul deosebirii duhurilor. Prin duhuri se pot înţelege fie anumiţi demoni [Sf. Ioan Scărarul sau Sf. Ioan Cassian vorbesc de demoni corespunzători fiecărei patimi]fie diferite învǎţǎturi fie descoperiri ale Duhului lui Dumnezeu [n. tr.].

[2] Văzduhul este considerat de Ap. Pavel ca locul prin excelenta al puterilor întunericului [cf. Ef. 6: 12]. O întreaga literatura duhovniceasca da mărturie despre aceasta. Adică demonilor le repugna atât cerul – locaşul lui Dumnezeu, cât ai pământul – viaţa oamenilor. Cred ca Părintele Serafim afirma ca acest văzduh poate constitui o sursa de „inspiraţie” inconştienta pentru cei cu păreri proprii, care văzduh pare bine racordat la „vânturile” de gândire contemporane [n. tr.].

[3] Despre Mişcarea harismatica părintele Serafim a vorbit pe larg în Ortodoxia ai religia viitorului. Aceasta nu este propriu-zis o mişcare întemeiata de cineva anume, ci un fel de încercare „renaştere” a Evangheliei prin Duhul Sfânt proliferata în special de predicatorii protestanţi ai anilor ’70-’80, extinsa puţin şi în Ortodoxie. Se pare ca reverberaţii ale acestei Mişcǎri se resimt ai în romano-catolicism care, prin diverse mijloace – nenumărate cǎrţi, organizaţii, simpozioane asociaţii harismatice, misionare sau culturale – încearcǎ sa reînvie viaţa întru Duhul Sfânt prin diferite acţiuni. Mileniul III a fost proclamat mileniul Duhului Sfânt, iar anul 2000 anul jubileu al Duhului [n. tr.].

[4] De la moartea pǎrintelui Serafim şi pânǎ astǎzi, adunǎrile, conferinţele, lucrǎrile etc. care au ca subiect persoana Duhului Sfânt s-au înmulţit vertiginos, în special în lumea romano-catolicǎ şi protestantǎ. În acest ‚duh’ se doreşte chiar şi o unire între religii şi confesiuni creştine [n. tr.].

5. RĂSTURNAREA EGALITĂŢII CREŞTINE/PRINCIPIULUI EGALITĂŢII CREŞTINE

Circulă acum o idee care pune stăpânire pe mulţi oameni: aşa-numita idee a emancipării/eliberării femeii[1]. Aceasta a luat forma preoteselor din Biserica Anglicană, dar si în Biserica Catolică, care se află în pregătiri. Desigur ca dacă priviţi cu seriozitate aceste lucruri, aşezându – vǎ undeva si cazând pe gânduri, si mai ales dacă veţi citi ceea ce spune Apostolul Pavel despre femei, toate problemele se vor risipi. E foarte clar ca aceasta e tot un fel de idee nebunească din cele noi. Dar este la fel de interesant sa privim mult mai profund la ea si sa vedem de unde vine – de ce a fost cu putinţǎ o asemenea idee, care este natura ei si ce se află în spatele ei? – căci dacă veţi pricepe meşteşugul diavolului, veţi fi puţin mai bine pregǎtiţi pentru a lupta împotriva lui.

Ideea eliberării femeii îşi are început încă de acum mai bine de două sute de ani. Desigur, putem merge mai departe, la înaintaşii lui Karl Marx, la primii socialişti, totuşi prezenţa ei concretă datează de acum aproximativ două sute de ani. Socialiştii vorbeau de o era noua, utopică, care se va instaura atunci când toate distincţiile de clasă, rasă, religie si aşa mai departe, vor fi abolite. Va fi o societate nouǎ, mǎreaţǎ, spun ei, când toţi oamenii vor fi egali. Bineînţeles cǎ aceastǎ idee s-a întemeiat iniţial pe Creştinism, dar cǎruia ei i-au stat împotrivǎ, ţintind în cele din urmă la rǎsturnarea lui[2].

Un filosof chinez de la sfârşitul secolului XIX, a reuşit, pe cât s-a putut, sa ducă această filosofie la o concluzie logică. Numele lui este K’ang Yu-Wei [1858-1927]. Nu prezintă un interes deosebit, doar ca el întrupează această filosofie a epocii, acest spirit al vremurilor. El a fost de fapt unul din precursorii lui Mao Tse-Dung si a preluării puterii de către comunişti. El si-a întemeiat ideile nu numai pe un Creştinism răsturnat, preluat de la liberalii si protestanţii din Vest, dar si pe idei budiste. El a venit cu ideea unei utopii prognozată a lua fiinţǎ, cred eu, în secolul XXI, conform profetiilor. În această utopie, toate treptele societǎţii, toate diferenţele religioase, si toate celelalte tipuri de diferenţe care pot afecta relaţiile sociale vor fi abolite. Toată lumea va dormi în dormitoare comune si vor mânca în săli comune. Uzând de ideile budiste, el a mers mai departe. Afirma ca toate distincţiile dintre sexe vor fi abolite[3]. Având o lume unită, nu mai avem nici un motiv sa ne oprim aici – mişcarea/tendinţa trebuie sa meargă mai departe. Trebuie sa aibă loc si o înlăturare a distincţiilor dintre om si animale[4]. Animalele vor intra si ele în aceastǎ împǎrǎţie, si, dacă tot aveţi animale… ştim de asemenea ca budiştii au un mare respect pentru plante si animale; de aceea, întreaga împǎrǎţie va trebuie sa intre în acest paradis, chiar împreună cu lumea neînsufleţitǎ. Astfel, la sfârşitul lumii, va fi o utopie absolută ce va cuprinde toate felurile de fiinţe care s-au amestecat în oarecare fel una cu alta, iar toatǎ lumea va fi absolut egală.

Bineînţeles cǎ, citind despre toate acestea, veţi spune ca omul trebuie sa fi fost nebun. Dar dacă priviţi mai în adâncime, veţi vedea ca viziunea lui provine dintr-o dorinţǎ adâncă de a avea un fel de fericire pe pământ. Cu toate acestea, e clar ca nici o filozofie pǎgânǎ nu poate oferi fericirea; nici o filosofie omenească nu poate da fericirea. Numai Creştinismul dǎ speranţa pentru o Împǎrǎţie care nu este din această lume. Ideea găsirii unei împǎrǎţii desǎvârşite vine din Creştinism, dar întrucât primii socialişti nu au crezut în cealaltă lume sau în Dumnezeu, au ajuns sa viseze o realizare pe pământ a acestei împǎrǎţii. Iată cum se înfǎţişeazǎ comunismul. Sigur ca, atunci când ideea este pusă în aplicare, se poate vedea limpede ce întâmplă. Aveţi experimentul Revoluţiei Franceze, care în aparenţǎ a avut idei pozitive –libertate, egalitate, fraternitate– sau a Revoluţiei Bolşevice sau a altor revoluţii comuniste din vremurile mai noi. Ultima dintre ele e cea din Cambogia, o micǎ ţarǎ sǎracǎ, care timp de trei ani a suferit un comunism absolut, unde cel puţin o pătrime din populaţia sa a fost exterminată din cauză cǎ nu se „potrivea” [didn’t fit]. Toţi cei care aveau ceva mai mult decât o educaţie liceealǎ trebuiau eliminaţi, cei care aveau păreri proprii si aşa mai departe. Acum regimul a fost răsturnat de oameni care sunt ceva mai puţin nemiloşi/cruzi, dar nu avem cine ştie ce motive de bucurie.

Aceasta ne arată cǎ odată ce încerci sa pui în lucrare aceste idei, nu obţii un paradis pe pământ, ci ceva ce seamǎnǎ mai mult a iad pe pământ. Dar si întregul experiment din ultimii şaizeci de ani din Rusia a fost o dovadă concludentă ca nu poate exista un paradis pe pământ decât în Biserica lui Hristos decât cu suferinţe sau prigoniri. Domnul nostru a proorocit ca vom primi înapoi însutit ceea ce dam, încă din această viaţǎ, dar numai cu suferinţe si prigoniri. Cei ce doresc sa aibă această fericire pe pământ fǎrǎ suferinţe si prigoniri, si chiar fǎrǎ a crede măcar în Dumnezeu, aduc iadul pe pământ.

[1] Mişcarea de eliberare a femeilor din America are – după cum spune si pr. Serafim – rădăcini adânci care ajung până la începutul secolului XIX, acestea au dat oarecare rod în primul sfert al secolului XX, luând amploare după anii 50, odată cu industrializarea, progresul economic, cultural etc. fenomene care au stârnit în special interesul femeii de pe continentul american si, la un nivel mai mic, a celei din toată lumea, în general. Aceasta, pǎtrunsǎ de tradiţiile bigote protestante de nuanţǎ iudaică, a fost obişnuitǎ – mai mult sau mai puţin de bǎrbat – sa se ocupe mai mult cu treburile de ordin casnic, celelalte meserii sau funcţii fiind considerate incompatibile cu condiţia ei. Cât de departe a mers eliberarea femeii se poate vedea si astăzi [n. tr.].

[2]Acestea filosofii socialiste, iluministe sau de altă natură, au fost o replică la totalitarismul romano catolic, centralist, ele provin în general din tradiţiile protestante [n. tr.].

[3]La un oarecare nivel moral această dorinţǎ – prezicere se pare ca s-a împlinit [si] în zilele noastre [n. tr].

[4]Vezi nota precedentă. La acesta a contribuit darwinismul – care ignoră demnitatea umană si divină dată omului de Dumnezeu, echivalând-o cu cea a dobitoacelor necuvântătoare, respectiv singurătatea omului din marile oraşe, care uneori îsi gǎseşte în animal un prieten mai bun decât omul. Părintele Serafim relevă totuşi [si] alte aspecte ale acestei indistincţii [n. tr].

6. INTERESUL „CREŞTIN” ÎN OZN-uri

Un al doilea exemplu de fenomen nou, despre care la prima vedere nu prea ştim ce sa spunem, este cunoscutul fenomen al OZN-urilor sau al farfuriilor zburătoare.

Exista un anume protestant de rit evanghelic, mai – sus – pomenitul Carl McIntire, o persoana foarte stricta si cinstita care se întemeiază masiv pe Scriptura. El are o emisiune radio [Reforma Secolului Douăzeci] şi un ziar. El vrea sa para foarte drept – trebuie sa ne despǎrţim de toţi cei aflaţi în apostazie/apostaţii – iar ideile lui sunt foarte atrăgătoare.

Este anti-comunist. Pe Bily Graham îl numeşte apostat, împreuna cu toţi cei care se depărtează de linia stricta a ceea ce el crede ca este drept. Din acest punct de vedere este foarte strict, si totuşi, în filosofia lui se gǎsesc lucruri dintre cele mai ciudate. De pilda, s-a apucat sa construiasca în Florida Templu din Ierusalim. Are un model al Templului şi vrea sa-l construiasca pentru a rivaliza astfel cu Disneyworld. Oamenii vin şi plătesc pentru a vedea marele Templu ce urmează a se construi, pentru ca Hristos sa vina pe pământ. Se presupune ca aceste demers va fi o buna ocazie de a da mărturie creştina/pentru Creştinism.

El şi-a făcut o pasiune şi pentru farfuriile zburătoare. În fiecare număr al ziarului sau se gǎseşte o coloana numita „Coloana OZN,” unde se vorbeşte, spre mirarea multora, despre toate lucrurile pozitive şi minunǎţiile pe care le fac aceste farfurii zburătoare. Ei ţin conferinţe şi fac filme despre ele.

Recent au apărut mai multe cǎrţi protestante despre OZN – uri, care arata destul de limpede ca ele sunt demoni. Persoana care scrie coloana din ziar s-a enervat tare pe aceste afirmaţii, spunând ca, deşi unii afirma ca aceste fiinţe sunt demoni, acest lucru nu se poate dovedi cu certitudine. El zice ca este posibil ca doar câteva dintre ele sa fie demoni, dar ca cele mai multe nu sunt demoni. El citează un caz recent în care o familie din Vestul Mijlociu a văzut o farfurie zburătoare. Farfuria a coborât, a aterizat, iar familia a văzut ca în interior se aflau câţiva omuleţi – de obicei aceştia au un metru, un metru si ceva înǎlţime – care au cântat „Aliluia.” S-au oprit, au privit în jur, după care au zburat; presupun ca n-au mai vorbit cu ei mai departe. Acest eveniment a pus familia pe gânduri; au cugetat la „Aliluia,” au început sa se gândească la Creştinism, s-au uitat prin Biblii, iar în cele din urma au ajuns la o biserica fundamentalista, unde s-au convertit la Creştinism.

Deci, spune el, aceste fiinţe trebuie sa fie un fel de oameni care ajuta la punerea aplicare a planului lui Dumnezeu de face o lume crestina, fiindcă ei au spus „Aliluia”.

Daca-l citiţi pe Episcopul Ignatie Briancianinov, veţi cunoaşte toate înşelările de care sunt capabili demonii: demonii „se roagă” pentru voi, demonii fac minuni, ei creează cele mai minunate fenomene, aduc oamenii la biserica, fac ceea ce vreti atâta timp cât va ţin în aceasta înşelare. Iar când vine vremea, va trag clapa/va face sa muşcaţi din momeala lor/va arunca în tulburare. Astfel ca aceşti oameni, care au fost convertiţi la un fel de Creştinism de către aşa-zisele fiinţe din afara spaţiului, aşteapta ca ele sa vina din nou; iar data viitoare, mesajul lor trebuie sa aibă de-a face cu Hristos, Cel ce se întoarce în curând pe pământ, sau ceva de genul acesta. Este limpede ca aici e numai lucrarea demonilor. si totul este real. Câteodată este implicata doar imaginaţia, dar când este real, acest gen de
întâmplări vine sigur de la demoni.

Este ceva elementar. Daca citiţi indiferent ce text al primilor Pǎrinţi, oricare din Vieţile Sfinţilor sau Istoria Lausiacǎ, veţi gǎsi multe cazuri în care deodată apar fiinţe. Astăzi ele apar în nave spaţiale, întrucât acesta este modul prin care demonii s-au adaptat la oamenii vremurilor; dar daca veţi înţelege cum lucrează înşelarea duhovniceasca si ce fel de meşteşugiri are diavolul, atunci nu veţi mai avea probleme în înţelegerea fenomenului farfuriilor zburătoare. Si totuşi persoana care scrie coloana OZN este un creştin fundamentalist foarte strict. Ceea ce căuta el de fapt sunt noi revelaţii de la fiinţe din afara spaţiului.

7. TREBUIE SA AVEM O VIZIUNE ORTODOXĂ ASUPRA LUMII

Haideţi sa repetăm primul punct: priveghem asupra semnelor vremii pentru a-L recunoaşte pe Hristos în momentul venirii Sale, din pricină ca au fost mulţi Hristoşi mincinoşi, mai mulţi vor veni, iar la sfârşitul efectiv al lumii va veni cineva numit antihrist. Antihristul îi va unii/aduna pe toţi cei care au fost înşelaţi sǎ gândească ca el este Hristos, iar această mulţime îi va cuprinde si pe toţi aceia a căror înţelegere a Creştinismului a ajuns la un punct critic. Îi puteţi vedea adesea pe unii oamenii care mărturisesc Creştinismul, si se pare ca multe din ideile lor sunt corecte – si care zic ca sunt în acord cu Biblia. Apoi va uitaţi ici colo si vedeţi aici o greşealǎ, acolo alta…

Nu cu mult timp în urmă, părintele Dimitrie Dudko, într-un mic ziar pe care-l conduce, zice ca la el a venit cineva care pretindea ca este creştin. Începând sa vorbească cu el, observă ca acea persoană nu este ortodoxă, si zise: De ce confesiune eşti? “O, acesta nu-i un lucru important. Suntem cu toţii creştini. Singurul lucru important este sa fim creştini” El ii spuse” “Ei, nu, nu, trebuie sa fim mai exacţi în privinţa aceasta. De pildă, daca tu eşti baptist si eu ortodox, eu cred ca avem parte de Sângele si Trupul Domnului, pe când tu nu crezi asta.” Trebuie sa fim mai stricţi, căci există multe deosebiri. Este bine sa avem următoarea atitudine: „Eu va respect si nu vreau sa ma amestec cu credinţa voastră, dar cu toate acestea există o singură cale adevǎratǎ de a crede, în ciuda altor cǎi care se îndepǎrteazǎ de adevăr. Eu trebuie sa fiu conform adevărului.” Tot astfel putem vedea ca foarte mulţi oameni dintre eterodocşi au de spus multe lucruri de folos despre acestea (despre semnele vremurilor), dar apoi rǎtǎcesc, într-o anume mǎsurǎ. În cele din urmă ţine de judecata lui Dumnezeu, nu de noi. Dar cu siguranţǎ vom vedea ce se va întâmpla dacă toate aceste mici cǎi pe care rǎtǎcesc oamenii sunt proiectate în vremurile de pe urmă, dacă oamenii încă vor crede aşa atunci când va veni sfârşitul. Aceste greşeli îi determină pe oameni, în momentul în care îl văd pe antihrist, sa creadă ca el este Hristos. În prezent există foarte multe secte care afirmă ca Hristos va veni sa împǎrǎţeascǎ timp de o mie de ani din Templul din Ierusalim. De aceea, atunci când evreii vor începe sa construiască Templul, aceste secte nu vor mai putea de bucurie deoarece, pentru ele, acesta este semnul venirii lui Hristos. Dimpotrivă, ştim foarte bine cǎ acesta este semnul venirii lui antihrist , căci Hristos nu va mai veni a Templu. Templul a fost distrus. Hristos va veni la sfârşitul vremurilor doar pentru a deschide veşnica împǎrǎţie a cerurilor. Singurul care va veni la Templu va fi Antihrist.

Aşadar, iată de ce sunt absolut necesare o înţelegere creştin – ortodoxă si o pregătire bazată pe această înţelegere. Cu cât ne apropiem mai mult de vremurile din urmă, cu atât mai necesare devin această înţelegere si pregătire.

8. O PRIVIRE ASUPRA UNOR SEMNE CONCRETE

Sa analizăm acum câteva din semnele vremurilor în care trăim, care se leagă de apropiata Venire a lui Hristos, precedată de venirea lui Antihrist. Proorocirile arătate în cap. 24 de la Sf. Matei – în primul rând, venirea hristoşilor mincinoşi, apoi războaiele, foametea, cutremurele si prigonirile – sunt greu de explicat, deoarece evenimente de acest fel se tot întâmplă de aproape doua mii de ani. Este adevărat ca acum sunt la un nivel mai mare ca înainte, dar este de asemenea adevărat ca se pot amplifica. Aceste semne sunt începutul semnelor, si încă nu sunt atât de teribile încât sa putem spune ca ne aflăm chiar în perioada ultimilor zile.

Există totuşi un semn care mi se pare foarte sugestiv pentru vremurile în care trăim, acela ce ni-L prezintă pe Hristos pe scenă. Înainte vreme nu se îngăduia cu nici un chip ca Hristos sa fie într-un fel dramatizat pe scenă, deoarece un actor nu poate decât sa-si ofere propria interpretare [strict] omenească, iar Hristos este Dumnezeu.

Poate ca în Ortodoxie nu există un canon precis în acest sens, dar întreaga viziune creştin – ortodoxă este împotriva acestei practici; mai mult, până acum câţiva ani, protestanţii si catolicii s-ar fi îngrozit de ideea vreunui actor în rolul lui Hristos. Acum a devenit un lucru obişnuit, si nu numai în contexte religioase, dar si în contexte aflate departe de tărâmul religios[1].

Godspell,[2] Jesus Christ Superstar si altele: toate acestea nu sunt altceva decât parodii blasfemiatoare care prezintă publicului un hristos în formă seculară[3]. Este deosebit de simptomatic pentru vremurile noastre deoarece prezintă chiar si celor necredincioşi o oarecare imagine a lui Hristos, astfel încât, în momentul venirii lui Antihrist, ei vor spune: „A, am văzut pe scenă/mai văzut undeva ceva asemănător. Da, el trebuie sa fie”[4].

[1] Vezi, de pildă, nebunia contemporană după filmul lui Mel Gibson, Ultimele patimi ale lui Hristos, respectiv nenumăratele filme „religioase” sau cu subiect „biblic,” de la posturile de televiziune [n. tr.].

[2] Vraja lui Dumnezeu, joc de cuvinte format din numele dumnezeiesc [God] si spell, unde sufixul s se presupune a fi un genitiv [n. tr.].

[3] Filmul Ultima ispită a lui Hristos, care a urmat la câţiva ani după moartea părintelui Serafim, este mult mai blasfemiator decât aceste exemple.[n. tr]

[4] Prezentarea lui Hristos în diferitele lumini antropologice sau culturale antropocentriste de către diferiţi autori sau oameni „de cultură” este atât consecinţa creării unei imagini a lui Dumnezeu de către „creştini” după chipul si asemănarea [patimilor] lor, cât si imaginea creată de unii „credincioşi” fără Biserică sau atei, care vor sa facă cultura de calitate, pentru diferite scopuri, mai puţin religioase. Oricum, prima vină aparţine Creştinismului occidental secularizat, sau istoric, cum îl numeşte M. Eliade [n. tr.]

9. RǍCIREA CRESCÂNDǍ A CREDINŢEI

O alt semn deosebit de simptomatic al vremurilor noastre este cel următor menţionat în acest capitol din Matei: ca dragostea multora se va răci. Aceasta pare a fi o caracteristică distinctivă a vremurilor noastre, dar într-o măsură mult mai mare decât în orice altă perioadă a istoriei. Aceasta se poate vedea în ceea ce poate fi numit nihilism.

Oamenii comit crime fără nici un motiv anume, nu pentru câştig, ci doar pentru senzaţia pe care o pricinuieşte, aceasta deoarece nu-L au pe Dumnezeu înlăuntrul lor. Acum, în locuri dintre cele mai diverse, se poate vedea lipsa unor relaţii normale în familii, fapt de natură sa creeze oameni insensibili, reci. Într-o societate totalitară, acest tip de oameni sunt folosiţi ca sclavi care lucrează în lagăre de concentrare sau în altă parte.

Am aflat cu toţi de recenta tragedie din Jonestown, a cărei victime i-au căzut cetăţeni americani. Oamenii de acolo erau nişte idealişti care se dedicau în întregime unei cauze. Deşi în cele din urmă a reieşit ca era vorba de fapt de o grupare comunistă, totuşi, se presupunea ca oamenii sunt creştini. Liderul era un preot al aşa-numitei Biserici a lui Hristos, una din denominaţiunile de frunte. Şi totuşi, după cum se presupune, aceşti oameni, având o oarecare conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu si a Creştinismului, s-au omorât unii pe alţii cu sânge rece. Cei care au băut si au administrat otrava copiilor lor au făcut-o cu fetele calme/împăciuite/împăcate. Nu-i nici o problemă, este doar de datoria ta, asta ţi s-a spus sa faci. Despre acest fel de răceală vorbeşte Hristos. Orice fel de căldură umană firească a fost abolită/înlăturată pentru ca Hristos a plecat de la inima/uşa inimii; nu mai e Dumnezeu. Este un semn înfricoşător al vremurilor noastre. Însăşi faptul ca s-a întâmplat în Jonestown este un avertisment, deoarece pare ca se vor întâmpla lucruri mult mai înfricoşătoare. Este foarte clar ca aceasta este lucrarea lui Satan.

Cu un an sau doi înainte de acest eveniment, am auzit si de cele întâmplate în Cambogia. Un mic partid de oameni – zece sau douăzeci cu totul – au luat puterea unei ţări întregi ucigând fără mila cel puţin două milioane de oameni, întemeiaţi pe nişte idei abstracte. Ne vom întoarce la ţară, spuneau ei; pentru aceasta, toată lumea trebuie sa părăsească oraşele. Dacă nu poţi părăsi oraşul, vei muri. Pacienţii spitalelor au trebuit sa plece de pe mesele de operaţie, si dacă nu puteau merge, erau ucişi – erau împuşcaţi si aruncaţi într-un şanţ/canal. Cadavrele erau strânse în oraşe – era groaznic.

Acelaşi lucru s-a întâmplat si în Jonestown: răceală întemeiată pe o idee – care arata a idealism – instaurării comunismului pe pământ. Reiese de aici ca Dostoievsky avea dreptate. În cartea sa, Demoni/Demonizaţii [engl. The Possessed = demonizaţii], scrisă în 1870, era un personaj rus numit Şigalov, un teoretician, care avea o teorie absolută a modului prin care comunismul putea fi instaurat pe pământ. El credea ca statul ideal de pe pământ va fi comunismul autentic. Din nefericire, spunea el, pentru a face fericiţi şaizeci de milioane de oameni, trebuie sa ucizi o sută de milioane. Dar acei şaizeci de milioane de oameni vor fi mai fericiţi ca oricine altcineva care a fost fericit vreodată, iar suta de milioane de oameni vor fi o masa fertilă pentru viitorul paradis mondial. Se întâmplă ca începând cu 1917, Rusia a avut lipsă exact de o sută de milioane de oameni, din care cel puţin şaizeci de milioane au fost ucişi chiar de sovieticii.

Aşadar, iată un semn foarte prezent în vremurile noastre: răcirea dragostei. Această răceală este răspândită nu numai prin lume în general, ci si printre creştini.

Apoi avem un alt semn, care în vremurile noastre a atins proporţii fără precedent: Evanghelia este propovăduită la toate neamurile. Se ştie foarte bine ca textul Evangheliei este răspândit în aproape toate limbile vorbite de pe pământ – cred ca în cel puţin o mie de limbi. Mai mult, Evanghelia Ortodoxă este propovăduită acum în toată Africa.

Revistele noastre le trimitem în Uganda si Kenya, de unde primim si scrisori de răspuns – scrisori foarte mişcătoare de la tineri africani convertiţi la Ortodoxie. Au un respect profund pentru episcopul lor; merg la seminar. Este evident ca acestor oameni din Africa li se oferă un simţire foarte ortodoxă. Sunt oameni foarte simplii. Ortodoxia nu trebuie sa apară foarte complicată dacă cei cărora li se propovăduieşte Evanghelia sunt oameni simpli. Oamenii încep sa se zăpăcească doar atunci când alţii vin sa-i provoace, încearcă sa dea o interpretare exagerată, anume ca preoţii si episcopii ar trebui înlăturaţi/daţi deoparte. Dacă li se propovăduieşte Evanghelia ortodoxă, oamenii simplii reacţionează cum aşa cum au făcut-o dintotdeauna în trecut. Problema e, mai degrabă, cu oamenii complicaţi.

10. TEMPLUL DIN IERUSALIM

Urmează acum semnul urâciunii pustiirii si toate cele legate de Templul din Ierusalim. Pentru prima dată în istorie, acesta a devenit o posibilitate reală. Reconstruirea Templului a fost încercată o singură dată în secolul IV. Cunoaşterea acestui aspect este un foarte bun exemplu al modului cum ne poate lumina lectura istoriei Bisericii. În secolul IV avem mai multe izvoare care o menţionează: Sf. Chiril o menţionează, precum si alţi istorici ai timpului. Iulian Apostatul, ca unul care si-a făcut o pasiune din a răsturna Creştinismul, a hotărât ca, deoarece Hristos a profeţit ca nu va rămâne piatră pe piatră din Templu, dacă el ar reconstrui Templul, ar dovedi ca Hristos este un impostor si, astfel, păgânismul ar fi revigorat. Astfel ca a purces cu tot dinadinsul la invitarea iudeilor înapoi în Ierusalim, care au început reconstruirea Templului cu binecuvântarea lui Iulian Apostatul. Ei construiau câte puţin în timpul zilei, iar doua zi dimineaţa, când veneau din nou, toate pietrele erau la pământ. Au încercat din nou, iar din pământ au început sa iasă mingi de foc. Toţi istoricii s-au pus de acord în privinţa acestui episod. Numai istoricii raţionalişti moderni, văzând ca nu se pot nega cu nici un chip textele si ca ceva tot s-a întâmplat, au început sa afirme lucruri de genul: „Trebuie sa fi dat de petrol,” sau „de vreun canal/pungă de gaze.” Era limpede ca a fost o minune a lui Dumnezeu care se împotrivea construiri templului, deoarece nu era timpul – Templul urma sa fie construit numai la sfârşitul lumii. Oricum, încercările lor au eşuat, ei renunţând în final la lucrare. Din cele câteva pietre care au rămas, nici una n-a rămas pe cealaltă. Astfel ca proorocia sa împlinit în vremea lui Iulian Apostatul.

Dar acum, începând cu 1967, locul pe care a fost aşezat Templul este în mâinile evreilor. De aceea, pentru prima dată devine foarte posibil ca Templul sa fie construit. Singurul lucru care sta în calea evreilor este marea moschee a musulmanilor de acolo. Dacă aceasta va fi distrusă, este foarte probabil ca după aceasta va urma un război.

Numai începând cu anul 1948 a putut exista un stat separat al evreilor în Ţara Sfânta. Venirea lui Antihrist se va datora evreilor necredincioşi. El se va apropia întâi de iudei, apoi de întreaga lume prin evrei; iar rămăşiţa credincioasă a evreilor se va converti la sfârşit la Creştinism numai după ce vor avea loc toate acestea.

Astfel ca acest semn al Templului este unul foarte mare/de proporţii. Când vedem ca Templul este pe cale de a fi construit, atunci vom şti ca timpul este aproape, fiindcă acesta este hotărât a fi chiar unul dintre semnele sfârşitului. Desigur ca până acum nu s-a construit nimic, dar circulă tot felul de zvonuri conform cărora s-au făcut unele planuri ca se adună pietrele etc. Este clar ca evreii se gândesc la el.

11. ALTE SEMNE

Un alt semn este faptul ca atunci când va veni, Antihrist trebuie sa fie si conducătorul lumii, iar acest lucru s-a făcut posibil numai în vremurile noastre, adică ca un om sa poată conduce întreaga lume. Toate imperiile de până acum au putut domni doar asupra unei părţi din lume, iar înaintea dezvoltării mijloacelor de comunicare moderne, era cu neputinţă ca un singur om sa domnească peste o lume întreaga.

Mai mult decât atât, odată cu dezvoltarea comunicaţiilor, cu bombele atomice si cu armamentul sofisticat, posibilitatea unei catastrofe mondiale devine de acum tot mai probabilă/mai mare ca niciodată. Este evident ca următorul război va fi cel mai distrugător din istoria omenirii, si probabil ca va pricinui, în primele lui zile, mai multe stricăciuni decât au fost în toate războaiele din istorie. Pe lângă bombele atomice mai sunt diferitele arme bacteriologice utilizate în răspândirea epidemiilor printre oameni, gaze otrăvitoare si alte tipuri de invenţii fantastice ce pot fi folosite într-un război total.

De asemenea, faptul ca toţi locuitorii lumii se află într-o legătură mai strânsa ca niciodată, înseamnă ca în momentul în care într-o ţară va veni o catastrofă de proporţii – o strâmtorare sau ceva de acest gen – atunci tot restul lumii va fi afectat. Am văzut ceva asemănător în anii 1930, când a avut loc Marea Depresiune Economică [Great Depression] din America ale cărei urmări s-au resimţit si în Europa. Este evident ca în viitor se va întâmpla ceva mult mai rău. Dacă o ţară va suferi de foame sau dacă în Canada, Australia, America sau Rusia se pierde o recoltă – cele patru ţări care asigură hrana multor populaţii – imaginaţi-vă prin ce suferinţă va trece o lume întreagă.

12. UN AVERTISMENT CELOR ATRASI CǍTRE ÎNTUNERIC ŞI PIERZANIE

Toate aceste semne ale vremurilor sunt deosebit de negative. Sunt semne care vestesc colapsul acestei lumi, ne indică ca sfârşitul lumii este aproape si ca Antihrist este pe cale sa vină. Este foarte uşor sa stăm si sa privim la ele, cazând într-o stare care ne îndeamnă la căutarea exclusivă a semnelor negative. De fapt, oricine si-ar putea dezvolta o întreagă personalitate – un tip negativ de personalitate – întemeiat pe aceasta.

Ori de câte ori apare vreo ştire, auzim spunându-se: „A, da, bineînţeles, asta e si va fi si mai rău.” Vine o altă ştire, si altcineva spune: „Da, da, este clar ce se va întâmpla, dar acum o sa fie mai rău ca aceea.” Orice constatare a cuiva poate fi privit apoi ca o împlinire a vremurilor groazei.

Din pricina faptului ca veştile din vremea noastră sunt rareori bune, este de dorit sa le conştientizăm cum se cuvine pe toate, fără a afişa vreun optimism nechibzuit/deşart.

Deşi, în acelaşi timp, trebuie sa avem în vedere scopul precis al privegherii noastre. Urmărim semnele vremurilor nu pur si simplu pentru a afla timpul venirii lui Antihrist. Acesta e mai degrabă un amănunt secundar. Urmărim semnele vremurilor ca sa cunoaştem când va veni Hristos. Este un lucru de căpetenie pe care trebuie să-l reţinem pentru a nu fi doborâţi de întunecime, depresie, ori de vreo tendinţă de retragere, în scopul adunării de hrană pentru o mare catastrofă. N-ar fi un lucru chibzuit. Trebuie sa fim mai degrabă tot mai creştini, adică sa ne gândim la aproapele nostru, încercând sa-i ajutăm pe alţii. Dar dacă noi înşine suntem insensibili/reci, întunecaţi si pesimişti, noi participăm astfel la răceala ca semn al sfârşitului. Trebuie sa ne unească un duh plin de căldură prin care sa ne ajutăm reciproc. Acesta este un semn al Creştinismului. Dacă priviţi în istorie (un alt motiv de a citi istorie bisericească), veţi vedea că de-a lungul întregii istorii a omenirii, în tot Vechiul Testament, în Noul Testament si în toate împărăţiile creştine de după aceea – si dacă priviţi la lumea păgână, aceeaşi poveste – veţi observa un timp continuu/neîncetat al suferinţelor. Acolo unde creştinii sunt prezenţi/implicaţi, avem ispite/încercări si prigoniri, dar prin toate acestea creştinii au dobândit împărăţia cerurilor. De aceea, odată cu venirea prigonirilor, nu avem decât pricină de bucurie.

În micul ziar al părintelui Dimitrie Dudko, se relatează un mic incident destul de interesant. O femeie din Rusia a fot internată într-o clinică de psihiatrie pe motiv ca-si făcea semnul crucii unde nu se cuvine, ca poartă o cruce sau ceva de genul acesta. Părintele Dudko a plecat spre Moscova împreună cu fiii săi duhovniceşti, s-a dus la clinică, a aranjat o întâlnire si a vorbit cu medicul, iar în final l-a convins ca nu e bine ca ea sa rămână acolo. Părintele Dudko spune: „Le e teamă de noi, deoarece atunci când faci presiuni asupra lor, spun ca de fapt nu există vreo lege specială prin care s-o ţină acolo.” Astfel ca s-au hotărât sa-i dea drumul, după ce stătuse acolo timp de o săptămână. Cât vreme a stat acolo i s-au administrat diferite medicamente si „inoculări,” încercând sa o doboare psihic, scăpând-o astfel de religia asta a ei. Era puţin şocată când a ieşit. S-a aşezat pe o bancă undeva în afara clinicii si a început sa vorbească. „ştiţi,” zise ea, „când am fost acolo si ma tratau aşa de rău, eram liniştită, deoarece simţeam ca era Cineva lângă mine care mă păzea; dar de îndată ce am ieşit de acolo, deodată m-a cuprins frica. Acum sunt neliniştită si ma tem ca vor veni din nou după mine, ca poliţia secretă se uită chiar de după colţ.” Este evident de ce simţea aşa. Când te afli în poziţia de prigonit, Hristos este cu tine, pentru ca suferi pentru El. Iar când eşti în afară, atunci nu este sigur dacă e posibil sa te mai întorci în acea poziţie. Începi sa te întorci la înţelegerea omenească. Când te afli acolo nu ai pe nimeni pe care sa te poţi bizui, drept care ai nevoie de Hristos. Dacă nu-L ai pe Hristos, nu ai nimic. Când eşti afară, începi sa devii calculat, sa te încrezi în tine, pierzându-l astfel pe Hristos.

Rugaciune la vreme de necaz si de intristare catre Maica Domnului

Postat: 19.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: spiritualitate

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de DUMNEZEU – La vreme de necaz şi de întristare

Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său.

Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările.

Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură.

Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea.

Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea.

Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău.

Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică.

O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea. Amin.

Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile!

El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea.

Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură.

Grăbeşte, Prea slăvită Maică şi mă ajută!

Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului.

Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forte diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-1 eliberezi din legăturile iadului.

Slobozeşte-mă şi pe mine. Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul.

Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin.

alcătuită de episcopul Nicolae Velimirovici

RUGACIUNEA NODURILOR

Postat: 17.01.2012 - 1 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: spiritualitate

Rugaciune catre Maica Domnului care desface nodurile(necazurile, magia neagra)

O,Mama prea iubita si Prea Sfanta Marie
Tu care desfaci "nodurile" ce ii sufoca pe copiii Tai
Intinde-Ti Mainile Milostive spre mine
Iti incredintez astazi acest "nod"(necaz; il numim, pe cat posibil) si toate consecintele negative
Iti dau acest "nod" care ma chinuie si ma face nefericita si ma impiedica sa ma unesc cu Tine si cu Fiul Tau, Mantuitorul meu
Cred cu tarie ca poti sa desfaci acest "nod" pentru ca Domnul Iisus iti da intreaga putere
Tu esti Mama mea, stiu ca vei face asta pentru ca ma iubesti cu Insusi Iubirea Lui Dumnezeu
Maica Domnului, care desfaci "nodurile" vietii mele, roaga-Te pentru mine !
Iti multumesc Maicuta mea prea iubita (3 metanii)

O, Mama prea iubita, izvorul tuturor harurilor
Inima mi se indreapta azi catre Tine
Recunosc ca sunt pacatoasa, si am nevoie de ajutorul Tau
Incredintez in Mainile tale acest "nod" si Te rog sa ma ierti ca am neglijat adeseori harurile pe care Tu le obtii pentru mine
Maica Domnului, care desfaci"nodurile"vietii mele, roaga-Te pentru mine!
Iti multumesc Maicuta mea prea iubita(3 metanii)

Preasfanta mea Mijlocitoare, Imparateasa cerului
Tu ale carei Maini primesc si impart toate bogatiile Ceresti
Depun in Mainile Tale acest "nod" al vietii mele.
Ii cer iertare Parintelui Vesnic pentru greselile mele
Ca Tu sa poti desface acest "nod" pentru care iti multumesc si a-mi usura viata.
Maica Domnului care desfaci "nodurile" vietii mele, roaga-Te pentru mine!
Iti multumesc Maicuta mea prea iubita (3 metanii)

Maica Sfanta Preaiubita, care ii primesti pe toti cei care Te cauta, ai mila de mine
Depun in Mainile Tale acest "nod" greu.
El imi alunga pacea, imi paralizeaza sufletul, ma impiedica sa merg catre Domnul meu si sa-mi pun viata in slujba Lui.
Desfa Te rog acest "nod" din viata mea, o, Maicuta Buna
Cere de la Fiul Tau Iubit vindecarea credintei mele paralizate, care se lasa doborata.
Mergi alaturi de mine ca sa incetez sa ma tot plang, sa invat sa multumesc in fiecare clipa si sa surad, increzatoare in puterea Ta.
Maica Domnului care desfaci "nodurile" vietii mele, roaga-Te pentru mine!
Iti multumesc Maicuta mea prea iubita(3 metanii)

Mama care desfaci "nodurile"
Blanda, generoasa si plina de iubire,
ma indrept catre Tine, pentru a incredinta inca o data in Mainile Tale acest nod.
Iti cer intelepciunea lui Dumnezeu, ca sa actionez in Lumina Duhului Sfant, pentru a deznoda toate aceste dificultati.
Elibereaza-ma de amaraciunea, de mania si de ura carora le-a dat nastere acest "nod" in mine
Da-mi blandetea Ta, ca sa invat sa meditez totul in tacere in inima mea
Duhul lui Dumnezeu sa vina asupra mea sa primesc o viata noua
Maica Domnului care desfaci "nodurile" vietii mele, roaga-Te pentru mine!
Iti multumesc Maicuta mea prea iubita(3 metanii)

Regina si Mama Indurarii, iti predau acest "nod" al vietii mele
Si te rog sa-mi dai o inima care sa stie sa fie rabdatoare, in timp ce Tu desfaci acest"nod" greu al vietii mele.
Invata-ma sa perseverez in ascultarea Cuvantului Lui Dumnezeu, sa ma spovedesc, sa ma impartasesc si ramai cu mine.
Pregateste-mi inima pentru a sarbatori cu ingerii Harul pe care Tu esti pe cale sa mi-l obtii.
Distruge capcanele care au provocat aceste"noduri" in viata mea.
Iti dau inima si tot ce-mi apartine: casa, familia, bunurile exterioare si interioare, sa-Ti apartina pentru totdeauna.
Sa stergi cu milostivirea Ta lacrimile din ochii mei si sa ma privesti in Bratele Tale
Invaluie-ma in Mantia Ta de iubire, pastreaza-ma sub ocrotirea Ta
Te rog sa-mi desfaci acest"nod"pentru totdeauna...Sper in Tine
Maica Domnului,care desfaci"nodurile" vietii mele, roaga-Te pentru mine!
Iti multumesc Maicuta mea prea iubita(3 metanii)

Aceasta este o rugaciune inspirata dupa o icoana care o reprezinta pe Maica Domnului in picioare impodobita ca o imparateasa; ea are in partea dreapta un inger ce-i da o panglica cu diferite noduri, mai mici si mai mari. Maica Domnului prinde panglica cu Sfintele Sale Maini, si cu rabdare desface fiecare nod, dand panglica intinsa, netezita unui alt inger din stanga Sa.

UNESTE-TE COMUNITATE (crestin-ortodox)

Postat: 16.01.2012 - 1 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: spiritualitate

Fratiile voastre,scriu aceste cateva randuri cu speranta ca cineva ma va intelege,si mi se va uni mie si tuturor celor ce fac rugaciuni,psaltirea(citirea),impreuna ,,

Nu conteaza in ce parte a tarii ne aflam,nu conteaza cine santem,cum aratam,ce lucram,bogati sau saraci,bolnavi sau sanatosi,copii sau batrani,conteaza de vreunul din fratiile voastre doreste sa fixam cu totii o ora (cel putin),seara tarziu cu o lumanare aprinsa in fata icoanei sa facem impreuna rugaciuni,cum se face duminica in Sf..Biserica,.

Trecem printr-o perioada ffff grea, nimeni nu ne poate salva doar impreuna uniti ,,rugandu-ne la Bunul Dumnezeu si impreuna cu Maicuta Sa Prea Sfanta sa unim rugaciunile pamantesti cu cele ceresti in fiecare zi ,si asa toti uniti intr-un glas si intr-o fierbinte rugaciune sa ne auda Prea Milostivul Dumnezeu si sa ne scape de tot ce-i rau..

Rog fratiile voastre sa ne unim acum in al unsprezece-lea ceas pt a ne salva tara si pe noi,,,

Imi spun parerea mea nesimtita si sper sa nu supar fratiile voastRE.

LA ORA 23.00,FICARE CARE DORESTE A SE ALATURA IN FIECARE SEARA SA CITIM ASA...

PARACLISUL MAICII DOMNULUI.

CATE O CATISMA DIN PSALTIRE(incepandu-se cu prima catisma)

,,,,,,,,,,,,,

Nu este mult si oricat de obositi am fi o putem face,ffffff multe site fac rugaciuni in comuniune la o ora seara stabilita fra di ei..

DOAMNE AJUTA

(autor nesimtit si necunoscut)

Profetiile despre Romania anului 2012:<<MACEL>>

Postat: 16.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: spiritualitate

Am văzut prima oară pe site-ul fraților de la apologeticum această profeție și mi-a dat fiori confirmând ceea ce profețise Părintele Paisie ... vremea spanacului. Apoi a fost preluat și de SACCSIV. Totuși eram nelămurit fiindcă aveam cartea în față și fragmentul lipsea cu desăvârșire. Am zis: OK!, poate e o ediție mai nouă. Și azi am găsit cartea (Pustnicii Nevăzuți ai Athosului), e o ediție completată (pe a doua pagină scrie: Ediția a II-a Completată) și foarte recentă iar profeția completă arată astfel (pg. 150 - 154) (am păstrat elementele importante, dar totul e foarte interesant):

Pustnici cu vieţuire îngerească din Munţii Rarău şi Giumalău - jud. Suceava

Munţii Rarău şi Giumalău (vârful Muntelui Rarău are o înălţime de 1651m, iar vârful Muntelui Giumalăul, de I857m) au fost, din străvechi timpuri, aleşi de pustnici, pentru sihăstrie şi desăvârşire, fiind mai îndepărtaţi de lume.

Pustnicul N.

Pustnicul N. se nevoia mai mult pe Muntele Giumalău. Avea darul lui Dumnezeu, de a se face nevăzut. În anul 2001, i-a spus fratelui I.:

Peste două săptămâni, o să fie un eveniment important [Este vorba de atacul terorist din 11 septembrie 2001, asupra celor două blocuri turn gemene din New Vork, oare, după cum spunea preşedintele Bush, au schimbat soarta lumii (în mai rău pentru creştinii ortodocşi)] într-o ţară îndepărtată. Efectul dăunător în România va fi în anul 2011. Ai să fii în Iaşi, să nu te sperii... Roagă-te lui Dumnezeu să nu te prindă anul 2011 în oraş, pentru că va fi mare vărsare de sânge. O să rânduiască Dumnezeu şi o să stai pe Muntele Rarău, în 2011.

Fratele I. avea 60 de ani şi a întrebat:

- Mai este mult până în 2011. O să trăiesc până atunci?
- O să trăieşti. O să mă rog, ca să locuieşti pe Muntele Rarău.

Cu un an mai înainte de a se muta la viaţa cea veşnică (Pustnicul N. s-a mutat la viaţa cea veşnică in anul 2002, fiind in vârstă de 105 ani), pustnicul N. i-a spus fratelui I. ziua în care să vină
şi cum să-l înmormânteze. În ziua pe care o prorocise, a fost găsit adormit întru Domnul şi îngropat de fratele I. şi maica T., după obiceiul pustnicesc, pe Muntele Giumalău, în locaşul pe care şi l-a săpat singur. Pustnicul N. nu a vrut să i să pună cruce pe mormânt, ca să nu ştie nimeni locul unde este îngropat şi i-a dat canon fratelui I., să nu-i spună nimănui numele.

Pustnicul Zosima

Despre pustnicul Zosima, am aflat că a fost monah la Mănăstirea Rarău. L-a cunoscut pe părintele Daniil Tudor - Stareţ la Mănăstirea Rarău, între anii 1954 - 1958. A plecat pe Muntele Rarău, fiind prigonit de autorităţile comuniste.

Fratele I. l-a întrebat în anul 2007 pe Pustnicul Zosima:
- Părinte, ce o să fie în România în anul 2011?
- O să fie mare măcel în oraşe*. O să fie mai rău decăt ti-a spus părintele Pustnic N. Roagă-te să te păzească Dumnezeu, că este greu de scăpat de ce o să fie.
Fratele I. a insistat să afle mai mult:
- Ce o să fie, revoltă, război sau cutremur?
Zosima i-a răspuns:
- O să trăieşti şi o să vezi. Să te rogi lui Dumnezeu neîncetat.

Sihastrul Zosima a spus să nu luăm documentele biometrice şi că este foarte bine că la mănăstirile de pe Muntele Rarău se slujeşte zilnic Sfânta Liturghie.

* Este canonul românilor pentru cele peste 25.000.000 de avorturi şi alte mari păcate. Criza economică, foamea, pierderea a sute de mii de locuri de muncă, neplata integrală a salariilor, a pensiilor, a medicamentelor compensate, pierderea a sute de mii de case şi a multor maşini achiziţionate în leasing, fără a li se restitui banii plătiţi; patimile şi păcatele, vor scoate milioane de români în stradă, avănd loc acest mare măcel în Rornănia. Indrumăm pe creştini noştri, să meargă la Biserică şi la Sfintele Mănăstiri, să se roage pentru pace şi mântuire, să postească, să se spovedească şi Împărtăşcască şi să nu participe la aceste revolte. Sunt Părinţi care spun că Romănia va fi atăt de distrusă, încăt nu va mai prezenta interes pentru a fi angrenată de marile puteri, care se vor confrunta după puțin timp timp în cel de al III-lea Război Mondial, care va începe prin atacul armatei ruse asupra Turciei şi strâmtorilor Dardanele şi Bosfor.

Concluzie:

Totul pare fără scăpare dar ultima frază îngroșată mi-a dat încredere și consider că este binele din tot acest rău, din toată această pedeapsă bine-meritată. Voi reveni cu alte citate din carte, citate de întărire pentru vremurile de pe urmă pe care, cu voia Domnului, se pare că le vom prinde.

Afișări: 57,633

Category: CIP & RFID, Canon, Lecturi 'Opționale', Profeții, Sfârșitul Lumii, Încercări & Ispite
Etichetat: Pustnicii Nevăzuți ai Athosului

Despre cunoasterea voii lui Dumnezeu(1)

Postat: 13.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: spiritualitate

de Arhim. Sofronie

Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este chemat la plinătatea nemijlocită a împărtăşirii cu Dumnezeu, iar în virtutea acestui fapt, toţi, fără excepţie, ar trebui să meargă pe această cale; însă experienţa vieţii arată că aceasta nici pe departe nu este pentru toţi , pentru că majoritatea oamenilor nu aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg şi urmează glasul patimilor care vieţuiesc în suflet şi care îneacă cu gălăgia lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o cale de ieşire din această situaţie jalnică, şi anume: a întreba pe părintele duhovnic şi a-i face ascultare. Însuşi Sfântul Siluan iubea această cale, o urma, o propovăduia şi scria despre ea (cf. Sfântul Siluan - cap.Despre păstori şi duhovnici). În general el considera calea smerită a ascultării a fi mai sigură. El credea cu tărie că pentru credinţa celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului întotdeauna va fi bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credinţa în realitatea tainei Bisericii şi a harului preoţiei i se întărise îndeosebi din seara când, în mânăstirea vechiului Russikon, în vremea postului mare, la vecernie, a văzut pe bătrânul duhovnic Avraamie schimbat la faţă, în chipul lui Hristos , strălucind în chip negrăit.

Plin de credinţa izvorâtă din har, Sfântul Siluan trăia realitatea tainelor Bisericii, dar reamintim că el găsea că, chiar omeneşte vorbind , adică în plan psihologic, este uşor să vezi foloasele ascultării faţă de părintele duhovnic; el spunea că atunci când duhovnicul, în slujirea sa, răspunde la o întrebare, acesta este liber în acel moment de patima care îl stăpâneşte pe cel ce întreabă, şi, în virtutea acestui fapt, poate vedea lucrurile mai limpede şi se află mai deschis influenţei harului lui Dumnezeu.
Răspunsul duhovnicului va purta, în majoritatea cazurilor, pecetea nedesăvârşirii; dar aceasta nu este pentru că duhovnicul este lipsit de harul cunoştinţei, ci pentru că desăvârşirea ar fi dincolo de puterea şi de capacităţile celui ce întreabă. În ciuda nedesăvârşirii povăţuirii duhovnicului, aceasta, primită cu credinţă şi dusă până la capăt, va duce negreşit la o creştere duhovnicească. Această cale însă se închide adeseori, pentru că cel care întreabă, nevăzând înaintea sa decât un om , se clatină în credinţă şi de aceea nu primeşte primul cuvânt al duhovnicului şi i se împotriveşte, opunându-i părerile şi îndoielile sale

partea a doua

de Arhim. Sofronie

Sfântul Siluan a vorbit despre această temă importantă cu egumenul mânăstirii, arhimandritul Missail (+ 22 ian 1940), un om al Duhului, către care binevoia şi pe care vădit îl asculta Dumnezeu.Părintele Siluan la întrebat pe egumen:

- Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?

- Primul meu cuvânt trebuie să-l primească ca fiind voia lui Dumnezeu, răspunse egumenul. Cine va face astfel, peste acela se va odihni harul lui Dumnezeu, dar dacă cineva mi se împotriveşte, atunci eu, ca om, cedez.

Cuvântul egumenului Missail va să spună:

Părintele duhovnic, atunci când este întrebat, caută în rugăciune călăuzire de la Dumnezeu, însă ca om dă răspuns în măsura credinţei sale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Noi credem, pentru aceea şi grăim (2 Cor. 4, 13), dar în parte cunoaştem şi în parte proorocim (1 Cor.13,9). În năzuinţa sa de a nu greşi dând răspuns sau povăţuind, el însuşi se află sub judecata lui Dumnezeu, şi de aceea, dacă se iveşte o obiecţiune sau fie doar o împotrivire lăuntrică din partea celui ce întreabă, nu îndrăzneşte să insiste asupra cuvântului său sau să-l întărească ca fiind expresia voii lui Dumnezeu şi, ca om, cedează”.

Această credinţă se manifesta foarte vădit în viaţa egumenului Missail. Odată el a chemat la sine pe un novice: părintele Sofronie (însuşi autorul - n.tr.), încredinţându-i o ascultare complicată şi grea. Novicele a primit-o din toată inima şi, făcând metania de cuviinţă, se îndrepta spre uşă. Dintr-o dată egumenul îl chemă înapoi. Novicele s-a oprit. Înclinându-şi uşor capul şi cu un glas liniştit şi grav, i-a spus:

- Părinte Sofronie, nu uita: Dumnezeu nu judecă de două ori; de aceea, dacă vei face ceva în ascultare mie, atunci eu voi fi judecat de Dumnezeu, iar mata eşti liber de răspundere.
Dacă cineva se împotrivea câtuşi de puţin unei hotărâri sau povăţuiri a egumenului Missail, atunci acest mare bărbat nevoitor, în ciuda poziţiei sale de administrator, răspundea de obicei: Bine, faceţi cum voiţi , şi nu îşi mai repeta cuvântul. Şi Sfântul Siluan, dacă întâlnea împotrivire, de asemenea, imediat tăcea.

De ce? Pentru că pe de o parte Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silire, nici contrazicere, iar pe de alta, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea mare. Ea nu se poate cuprinde în cuvântul duhovnicului, care negreşit poartă pecetea relativităţii, nu îşi poate afla o expresie desăvârşită, şi numai acela care primeşte cuvântul ca fiind plăcut lui Dumnezeu, fără să-l supună judecăţii proprii sau, cum se zice adesea “fără judecată”, numai acela a aflat calea cea adevărată, fiindcă el cu adevărat crede că “la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mt. 29,26). Aceasta este calea credinţei, cunoscută şi adeverită de experienţa milenară a Bisericii.

A vorbi despre astfel de lucruri, care constituie taina netainică a vieţii creştine şi care totuşi depăşesc hotarele vieţii trândave de zi cu zi şi obişnuita puţină experienţă duhovnicească, nu este niciodată fără de primejdie, căci mulţi pot să înţeleagă cuvântul în chip greşit şi greşit să-l pună în practică, iar atunci, în loc de câştig, el poate naşte daune, îndeosebi dacă cineva se apropie de această nevoinţă cu o prea mare şi mândră încredere în sine.

Când cineva dorea un sfat de la Sfântul Siluan, acestuia nu-i plăcea să dea răspuns “din mintea sa”. El avea în amintire cuvântul Cuviosului Serafim de Sarov: “Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc”, iar la aceasta se adăuga că greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari.

Acea stare despre care vorbea părintelui Stratonic, şi anume că “cei desăvârşiţi nu grăiesc nimic de la sine… Ei grăiesc numai ceea ce le dă Duhul “, nu li se dă întotdeauna nici chiar celor care se apropie de desăvârşire, precum nici Apostolii, nici ceilalţi Sfinţi, nu întotdeauna făceau minuni, iar Duhul proorociei nu lucra întotdeauna la fel în prooroci, ci uneori cu putere mai mare, alteori însă se îndepărta de ei.

Sfântul Siluan desluşea limpede “cuvântul din experienţă” de insuflarea cea de Sus, adică de cuvântul pe care “îl dă Duhul”. Şi cel dintâi este preţios, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai sigur (cf. 1 Cor. 7,6; 7,10; 7,12; 7,25). Uneori spunea cu încredere şi cu hotărâre celui ce îl întreba, că voia lui Dumnezeu este ca acesta să facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu dezvăluie voia Sa nici sfinţilor, pentru că cel ce caută către aceştia, caută cu o inimă necredincioasă şi vicleană.

După cuvântul Sfântului, cel care se roagă din toată inima trece prin multe şi felurite stări de rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu sine însuşi, cu patimile, lupta cu oamenii, cu închipuirile; în astfel de situaţii mintea nu este curată şi nimica nu este limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreuna cu inima stă neturburată înaintea lui Dumnezeu, când sufletul simte prezenţa harului în sine şi s-a dat voii lui Dumnezeu, fiind slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor care îl întunecă, atunci cel ce se roagă poate auzi insuflarea harului.

Când cel ce nu are destulă experienţă şi nu poate desluşi cu siguranţă, “după gust”, lucrarea harului de cea a patimilor, îndeosebi a mândriei, se dă acestei lucrări, adică a căuta voia lui Dumnezeu prin rugăciune, atunci e de neapărată trebuinţă ca unul ca acesta să-l întrebe pe duhovnic, iar el însuşi, în faţa oricărei experienţe sau insuflări duhovniceşti, până la judecata duhovnicului asupra acesteia să ţină fără greş principiul nevoinţei: “nici să primeşti, nici să respingi “.

“Neprimind”, creştinul se păzeşte de primejdia de a socoti lucrarea sau insuflarea demonică drept dumnezeiască şi de a se obişnui astfel să “ia aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti” şi să dea închinăciune dumnezeiască dracilor.
“Nerespingând”, scapă de altă primejdie, şi anume: cea de a atribui lucrarea dumnezeiască dracilor şi astfel a cădea în păcatul “hulei împotriva Duhului Sfânt” , aşa cum fariseii atribuiau izgonirea dracilor de către Hristos puterii lui “Veelzevul, domnul dracilor” (cf. Mt. 12,22 -32).

A doua primejdie este mai înfricoşătoare decât cea dintâi, deoarece sufletul se poate obişnui în aşa măsură să respingă harul şi să îl urască şi să-şi însuşească starea de împotrivire lui Dumnezeu, încât să se determine astfel până şi în planul veşniciei şi, ca urmare, acest păcat “nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,32); pe când în rătăcirea cea dinainte sufletul îşi poate recunoaşte mai uşor greşeala şi, prin pocăinţă, să dobândească mântuirea, deoarece nu există păcat care să nu poată fi iertat, decât păcatul de care nu ne pocăim.

Despre acest principiu cât se poate de important al nevoinţei - “nici să primeşti, nici să respingi” - şi despre felul în care se aplică în viaţa nevoitorului, ar trebui spuse multe, însă, deoarece în scrierea de faţă ne-am propus să vorbim numai despre situaţiile esenţiale, fără a intra în amănunte, ne vom întoarce la tema cea din început.
Cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune, în forma ei mai desăvârşită, este un lucru rar întâlnit, dobândit numai cu preţul unei îndelungi străduinţe, al unei mari experienţe de luptă cu patimile, după multe şi grele ispite de la draci pe de o parte, şi multe izbăviri de la Dumnezeu pe de altă parte. Însă rugăciunea din toată inima pentru ajutor este o lucrare bună şi de neapărată trebuinţă tuturor: şi mai marilor, şi ucenicilor, şi bătrânilor, şi tinerilor, şi celor ce învaţă, şi celor ce sunt învăţaţi, şi părinţilor, şi copiilor. Sfântul Siluan insista asupra faptului că toţi, fără excepţie, independent de rang sau de stare sau de vârstă, întotdeauna şi în toate, fiecare aşa cum ştie, să ceară de la Dumnezeu luminare pentru ca astfel, puţin câte puţin, fiecare să îşi apropie calea sa de calea sfintei voinţe a lui Dumnezeu, până la a atinge desăvârşirea.

Traducere de Ierom. Rafail Noica

PermalinkComments

Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (II)

Posted in Din Învataturile Sfântului Siluan at 6:50 pm by admin

Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (II)

de Arhim. Sofronie

Despre libertate

Postat: 13.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: spiritualitate

de Arhim. Sofronie

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, temeiurile ei cele veşnice, viaţa duhovnicească simplă şi una în esenţa ei - nu găsesc cuvinte pentru a o defini. Oarecine ar putea numi acest domeniu “supraconştientul”… însă acest cuvânt este lipsit de înţeles aici nedefinind nimic mai mult decât relaţia dintre conştiinţa reflexivă şi acea lume care se află dincolo de limitele ei.

Trecând din acest domeniu de nedefinit pe tărâmul accesibil observaţiei şi controlului nostru lăuntric, viaţa duhovnicească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: ca stare duhovnicească sau trăire şi ca conştiinţă dogmatică. Aceste două aspecte oarecum diferite unul de altul în “întruparea” lor, adică în expresia formală pe care o iau în viaţa de zi cu zi, în realitate constituie una şi aceeaşi viaţă, de nedespărţit. În virtutea acestui fapt, toată lucrarea nevoinţei, toată starea duhovnicească este nedespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare ei.Având în vedere cele spuse mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg care era conştiinţa dogmatică cu care se lega acea mare rugăciune şi mare plâns al Sfântului Siluan pentru lume.

Dacă este nevoie de a transpune cuvintele Sfântului greu de cuprins în sfânta şi marea lor simplitate într-un limbaj mai accesibil contemporanilor noştri, atunci, în cele ce urmează, nădăjduim să ne apropiem de expresia conştiinţei lui dogmatice.

Sfântul Siluan spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu putea să rabde pierzania nici unui om şi că în grija ei pentru mântuirea tuturor, pentru a-şi atinge ţelul, ea alege calea jertfei. “Domnul dă monahului dragostea Sfântului Duh şi din această dragoste monahul se întristează pentru oameni, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul atâta se întrista pentru oameni încât S-a dat pe Sine morţii pe cruce.

Şi Maica Domnului purta aceeaşi durere pentru oameni în inima ei; şi ea, asemenea Fiului ei Cel iubit, tuturor le dorea, din tot sufletul ei, mântuirea. Acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor Părinţilor noştri şi păstorilor Bisericii.” (“Despre monahi” - Sfântul Siluan).

A mântui, cu adevărat creştineşte, nu este cu putinţă decât prin dragoste, adică cucerind inimile; nici un fel de silire nu-şi poate afle locul aici. În năzuinţa ei de a mântui pe toţi, dragostea se lasă dusă până la capăt, şi pentru aceasta ea îmbrăţişează nu numai omenirea care trăieşte acum pe pământ, ci şi pe cei care au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei care mai au încă a se naşte, adică pe întregul Adam. Şi dacă dragostea saltă şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, atuncea plânge şi se roagă când vede pierzania lor.
Am întrebat pe Sfântul Siluan: cum poate cineva să iubească toţi oamenii? Şi unde găseşti o asemenea dragoste ca să devii una cu toţi. Acesta a răspuns: “Ca să devii una cu toţi, precum zice Domnul. “Ca toţi una să fie” (Ioan 17, 21) nu avem nevoie să născocim nimic; noi toţi avem o singură fire, şi de aceea, firesc ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.” Puterea dragostei - este mare şi biruitoare, dar nu până la capăt. Există în fiinţa omului un anume domeniu unde până şi dragostea îşi află o limită, unde până şi ea nu ajunge la plinătatea stăpânirii. Care este aceasta?

Libertatea. Libertatea omului este într-adevăr atât de reală şi atât de mare că nici însăşi jertfa lui Hristos, nici jertfa tuturor celor care au urmat lui Hristos nu conduce în mod necesar la biruinţă.

Domnul a zis: “Şi Eu, de mă voi înălţa pre pământ (adică voi fi răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine.” (Ioan 12, 32). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte “pre toţi să tragă la Sine” şi pentru aceasta merge până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei dragoste desăvârşite şi acestei jertfe desăvârşite, cineva - nu se ştie cine şi de vor fi mulţi sau puţini, iarăşi nu se ştie - poate răspunde cu refuz, chiar şi în planul veşniciei, şi să zică: dar eu - nu vreau”.

Şi acestă înfricoşătoare putere a libertăţii, cunoscută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a făcut ca ideea origenistă (că toţi, până şi diavolul, neapărat se vor mântui) să fie respinsă. Nu e nici o îndoială că o conştiinţă origenistă nu poate naşte asemenea rugăciune ca cea a Sfântului Siluan.

Ceea ce Sfântul a cunoscut în clipa în care a văzut pe Hristos era pentru el mai presus de orice îndoială. El ştia că Cel Ce i Se arătase este Domnul Atotţiitorul. El ştia că smerenia lui Hristos şi acea dragoste pe care o cunoscuse şi de care se umpluse până la limita puterii de a le purta erau lucrarea Sfântului Duh - Dumnezeu. El prin Duhul Sfânt ştia că Dumnezeu este dragoste neţărmurită şi milostenie fără margini, şi totuşi, cunoştinţa acestui adevăr nu l-a dus la gândul că “până la urmă, toţi, neapărat se vor mântui”. Conştiinţa putinţei pierzaniei veşnice rămânea adânc întipărită în duhul lui, şi aceasta pentru că în starea de har i se dezvăluie sufletului măsura libertăţii omeneşti.
Esenţa libertăţii absolute constă în aceea că în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei limitări, să îţi determini tu însuţi, în toate, fiinţa proprie. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făptuirii libere, zidite în chipul lui Dumnezeu este să îşi zidească ea însăşi fiinţa proprie, să se determine pe sine însăşi în toate, însăşi să devină dumnezeu, şi nu să primească numai aceea ce îi este dat deoarece în aceasta ar simţi o anume dependenţă.
Fericitul Siluan zicea că şi această ispită se biruieşte prin credinţă în Dumnezeu, precum şi orice altă ispită. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El se află mai presus de orice desăvârşire, atrage harul în suflet şi atuncea nu-şi mai găseşte loc simţământul îngreuietor al dependenţei. căci sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca pe Însuşi Tatăl lui şi trăieşte prin El.

Despre patimirea dupa asemanarea lui Dumnezeu

Postat: 13.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: spiritualitate

de Arhim. Sofronie

Lumina nezidită, care purcede din Dumnezeul Cel nepătimitor, arătându-se împărtăşeşte omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este şi ţelul ultim al nevoinţei creştine.

Dar întrebarea este: ce este nepătimirea? Judecând după formarea filologică a cuvântului, acest concept pare negativ; nu cumva şi realitatea înţelesului lui este negativă? Nu cumva prin aceasta se înţelege o “dezbrăcare” a vieţii? Nicidecum. Nepătimirea, în înţelesul creştin, nu înseamnă a se “dezbrăca” de fiinţă, ci a se înveşmânta cu o viaţă nouă, sfântă, veşnică, adică cu Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “… noi nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm, ca ce este muritor să se înghită de viaţă” (2 Cor 5,4).
Tânjind spre nepătimire, nevoitorul ortodox tânjeşte spre o împărtăşire vie şi adevărată cu Dumnezeu pe care-L ştie a fi nepătimitor.

Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva static, mort; firescul Lui nu este a nu lua parte la viaţa lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu înseamnă o absenţă de mişcare, de compătimire, de dragoste. Însă de-abia pronunţăm aceste cuvinte şi în mintea noastră deja apare viziunea limitativă, empirică a acestor concepte, şi cu aceasta se naşte un şir întreg de nedumeriri: mişcare, compătimire, iubire – oare prin acestea nu introducem o anume relativitate în Fiinţa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu nevrednicia unui antropomorfism?

Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumină în care nu este nici un întuneric, adică întunericul stricăciunii şi al morţii, întunericul neştiinţei, al nefiinţei sau al răului, întunericul nedesăvârşirilor şi contradicţiilor lăuntrice nedepăşite, al surpărilor şi izbucnirilor fiinţei. Dumnezeu este Dumnezeu viu, dinamic; însă dinamica vieţii dumnezeieşti este o plinătate fără de sfârşit şi fără de început a fiinţei, care exclude orice fel de evoluţie a devenirii (teogonie).

Dumnezeu este nepătimitor, dar nu în sensul că nu ia parte la viaţa făpturii. Dumnezeu iubeşte, miluieşte, împreună-pătimeşte, Se bucură, dar toate acestea nu introduc în Fiinţa Lui stricăciune (descompunere), relativitate, patimă. Dumnezeu poartă de grijă făpturii Sale până în cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat, în toată istoria omenirii, în viaţa fiecărui om; dar aceasta nu introduce nici schimbare, nici clătinare, nici desfăşurarea vreunei evoluţii în Însăşi Fiinţa dumnezeiască.

Dumnezeu trăieşte toată tragedia lumii, dar aceasta nu înseamnă că şi în Însuşi Dumnezeu, în sânul Dumnezeirii, ar avea loc vreo tragedie, vreo luptă ca urmare a unei proprii neîmpliniri sau al vreunui întuneric ce s-ar afla în El Însuşi şi ar fi rămas nedepăşit.
Dumnezeu iubeşte lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă şi chiar moare după trup, fără să înceteze a rămâne neschimbat în Fiinţa Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârşeşte tot aşa de nepătimitor, precum îmbrăţişează simultan şi fără desfăşurare, în veşnicia Sa, toate desfăşurările şi înşiruirile vieţii făpturii. În Dumnezeu, momentul static şi cel dinamic formează un tot aşa de desăvârşit, încât nici unul din diferitele noastre concepte nu I se poate aplica.

Năzuind la nepătimirea cea după asemănarea lui Dumnezeu, nevoitorul ortodox o înţelege pe aceasta nu ca o “indiferenţă rece”, ca o “detaşare de o existenţă iluzorie”, ca o contemplaţie “dincolo de bine şi de rău”, ci ca viaţă în Duhul Sfânt.
Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de purtare de grijă, dar toate acestea izvorăsc din Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca “dobândirea Duhului Sfânt”; ca Hristos vieţuind în noi. Nepătimirea este lumina unei noi vieţi care naşte în om noi simţiri sfinte, noi gânduri dumnezeieşti, noua lumină a înţelegerii (“raţiunii”) veşnice.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au numit nepătimirea “învierea sufletului mai înainte de obşteasca înviere” (Sf. Ioan Scărarul), “pătrunderea întru neţărmurita neţărmurire” (Ava Talasie 1,56).

SINAXAR 28 IANUARIE

Postat: 13.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

În această lună, în ziua a douăzeci şi opta, pomenirea preacuviosului nostru părinte Efrem Sirul.

Efrem Sirul Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306. Încă din fragedă tinereţe fu alungat din casa părintească de către tatăl său - preot păgân - din cauză că iubea Religia Creştină. Fu primit de Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru a-şi înalta sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă.

Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de "dascăl al căinţei". Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării.

La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi. Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia : "De ce mă aduci aici ? Nu te ruşinezi să te vadă lumea ?" Sfântul îi răspunse : "Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?". Cuprinsă de teamă, femeia se căi şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câţiva ani petrecuţi în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.

În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387), în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : "Reţine, Doamne, valurile harului tău!".

Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut "slujitorul" nostru.

Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi - pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob - propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită "Şcoala Perşilor". Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de "Liră a Sfântului Duh" şi "Doctor al universului". Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.

După ce a organizat ajutoarele în cetate în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu, în 373, înconjurat de un mare număr de călugări şi asceţi ieşiţi din mănăstirile lor, din pustiul lor, din peştera lor, pentru a lua parte la ultimele clipe ale sale. Le lasă un testament emoţionant, plin de smerenie şi de căinţă, în care cere stăruitor tuturor celor care îl iubesc să nu îl cinstească prin ceremonii funerare măreţe, ci să îi depună trupul în groapa străinilor, dăruindu-i, drept flori şi miresme, ajutorul rugăciunilor lor.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Paladie.

Fericitul Paladie şi-a făcut o căsuţă mică într-un munte şi s-a închis într-însa. Şi-a împodobit viaţa cu privegherea, cu rugăciunea necurmată şi cu postirea. Pentru aceasta a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Astfel, un neguţător care avea mult aur la el, a fost ucis de un ucigaş şi aruncat mort lângă chilia sfântului. Când s-a făcut ziuă şi s-a vădit fapta, toţi dădeau vina uciderii pe cuviosul Paladie. Iar el, înconjurat fiind de multă mulţime de oameni, a făcut rugăciune şi a înviat mortul. Acest mort sculându-se a arătat pe ucigaş. Şi alte minuni a făcut cuviosul, dar mai ales s-au minunat credincioşii de virtuţile lui. Mutându-se în pace către Domnul a lăsat Bisericii scrieri folositoare.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Iacov Sihastrul.

Acest cuvios, lepădându-se de toate cele lumeşti, a locuit ca un sihastru cincisprezece ani într-o peşteră, aproape de o cetăţuie numită Porfirion. Nişte desfrânaţi au adus odată la acest cuvios o femeie desfrânată, care sălta cu neruşinare şi-l îndemna spre păcătuire. Sfântul însă, aducându-i aminte de muncile focului ce vor să fie, a adus-o la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Dar fiindcă nimeni nu scapă de cursele vicleanului, s-a întâmplat ca şi acest cuvios să cadă în mare ispită. Căci lăsându-se biruit de pofta trupului a căzut atât de jos încât a ajuns şi la păcatul uciderii. Şi venindu-şi în fire şi gândindu-se la adâncul prăpastiei în care se găsea, s-a deznădăjduit de mântuire şi a plecat în lume. Pe drum însă l-a întâmpinat un monah cuvios şi plecându-se sfătuirilor acestuia, s-a vârât într-un mormânt, unde a îndurat vieţuire foarte aspră. Şi făcându-se secetă în acel loc, Dumnezeu a adus la cunoştinţa episcopului cetăţii că, de nu va face rugăciune Iacov cel din mormânt, nu va conteni seceta. Atunci episcopul cu tot poporul, ducându-se la el, l-au înduplecat, după multe rugăminţi, să se roage, şi fericitul făcând rugăciune, multă ploaie a curs şi pământul s-a săturat de apă. De aici cuviosul luând nădejdi bune, având ca semn al îngăduinţei lui Dumnezeu ploaia multă care căzuse la rugăciunile lui, a dus viaţă şi mai aspră. Şi aşa, în vieţuire bună săvârşindu-se, şi-a dat lui Dumnezeu duhul, multe minuni făcând după moarte.

Tot în această zi, pomenirea celor două sfinte muceniţe, maica şi fiica, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Haris, căreia tăindu-i-se picioarele, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Isaac Sirul, episcop de Ninive.

Sfântul Isaac Sirul, episcop de Ninive, a trăit în secolul al şaselea. El şi fratele său au intrat în mănăstirea ascetului Matei lângă Ninive şi au primit tunsoarea monahală. Învăţătura sa, virtuţile şi modul de viaţă ascetic au atras atenţia fraţilor şi aceştia i-au propus să conducă treburile mănăstirii. Sfântul Isaac nu voia o asemenea povară asupra lui, preferând să trăiască în singurătate, de aceea a părăsit mănăstirea pentru a vieţui în pustiu.

Fratele său a insistat de mai multe ori pe lângă el să se întoarcă la mănăstire dar nu a acceptat. Cu toate acestea, când renumele sfinţeniei vieţii sale s-a răspândit, a fost făcut Episcop de Ninive. Văzând cruzimea şi neascultarea locuitorilor cetăţii, sfântul a simţit că era peste puterile lui să le fie conducător şi cu atât mai mult plângea de dorul singurătăţii. Odată, doi creştini au venit la el, cerându-i să le judece o pricină. Unul confirma că datora bani celuilalt, dar cerea să i se mai dea puţin răgaz. Cel care îl împrumutase îl ameninţa că îl va duce la judecată pentru a-l forţa să plătească. Sfântul Isaac, cu un citat din Evanghelie, îi ceru să fie milos şi să îi mai lase datornicului ceva timp până să plătească. Omul îi spuse : "Mai lasă-mă cu Evanghelia ta!". Sfântul Isaac îi răspunse : "Dacă nu te supui poruncilor Domnului din Evanghelie, ce mai vrei de la mine?" După numai cinci luni ca Episcop, Sfântul Isaac s-a retras din funcţie şi a plecat în munţi să trăiască împreună cu pustnicii. Mai târziu, s-a dus la mănăstirea din Rabban Shabur, unde a trăit până la moarte, ajungând la un înalt nivel de desăvârşire spirituală.

De la începutul secolului al optulea şi până la începutul secolului al optsprezecelea, în Europa nu s-a ştiut nimic despre Sfântul Isaac Sirul, cu excepţia numelui său şi a lucrărilor sale.

Abia în 1719 o biografie a sfântului a fost publicată la Roma, alcătuită de un autor arab anonim. În 1896, mai multe informaţii despre Sfântul Isaac au fost date la iveală. Învăţatul soteriolog francez, abatele Chabot, a publicat mai multe lucrări din secolul al optulea despre istoria Siriei scrise de Iezudena, episcop de Barsa, unde a fost găsită istoria Sfântului Isaac Sirul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Pentru smerenie

Postat: 12.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

PENTRU SMERENIE

Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuinþã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Cãci smerenia strica toate meºteºugurile vrãjmaºului. Sã cercam ºi noi ºi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie ºi nu înfrânare, mai ales cã ºi apostolul zice: cel ce se sârguieºte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înþelepciunii este frica Domnului; ºi în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinþa, cãci zice: cu milostenia ºi cu credinþa se curãþesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credinþã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinþã, frica lui Dumnezeu ºi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinþa, nici postul, nici alta fapta bunã nu se pot sãvârºi fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând ºi cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmaºului.

Vedeþi, fraþilor, câtã putere are smerenia? Diavolul însã este ºi se numeºte împotrivitor. Este vrãjmaº pentru cã nu iubeºte pe om ºi binele; este împotrivnic pentru cã se împotriveºte la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meºteºugeºte în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii ºi cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreºte prin îndãrãtnicire ºi scumpete. Aºa se împotriveºte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeºte nu numai vrãjmaº ci ºi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toþi sfinþii pãrinþi prin smerenie s-au îndreptat ºi cu osteneala ei au sãvârºit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia ºi osteneala mea ºi lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singura sã povãþuiascã spre împãrãþia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire ºi poticnire”.

Sa ne smerim dar, ºi noi puþin, ºi ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca niºte neputincioºi ce suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. ºi cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mica fapta ce o vom sãvârºi cu smerenie, ne vom folosi ºi ne vom împãrtãºi de sãlãºuirea sfinþilor celor ce s-au ostenit, desãvârºit ºi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fraþilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe alþii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie. Smerenia este mare, cã singura se împotriveºte trufiei ºi pãzeºte pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate ºi pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia ºi puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperã pe om ºi de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mania ºi a face pe altul sã se manie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mania, nici a face pe altul sã se manie. Adevãrul va spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puþin cate puþin îºi iese din minte ºi se îndrãceºte, tulburându-se ºi pre sine ºi pe alþii. De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie, ci mai vârtos pãzeºte pe suflet de toata patima ºi ispita.

Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fata pãmântului ºi oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsa de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieºte. Orice întristare I s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã ºi se osândeºte cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare ºi fãrã întristare cu toata odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Încã sunt doua feluri de smerenie, precum sunt ºi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteºte pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã ºi de nu se va nevoi sã se îndrepte, puþin cate puþin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârºit singur el l-a lucrat, cu mintea ºi cu înþelepciunea lui ºi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fraþilor, pe cineva odatã intru aceasta ticãloasa stare, cãruia de-i zicea cineva din fraþi vreun cuvânt, îl scuipa si-i zicea: “Cine eºti tu? Nu cunosc decât pe Zosima ºi pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime ºi pe aceºtia ºi sã zicã: “nu ºtiu decât pe Vasile ºi Grigorie”; iar peste putina vreme ºi pe aceºtia a început a-i defaimã zicând: “nu ºtiu decât numai pe Petru ºi pe Pavel”. Acestuia I-am zis: “Frate, curând o sã te vad cã-i defaimi ºi pe aceºtia”. ºi credeþi-mã, peste putina vreme a început sã zicã: “si cine este Petru ºi Pavel? Nu sunt nici aceºtia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar ,mai pe urma s-a mândrit ºi asupra lui Dumnezeu ºi aºa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fraþilor sã ne nevoim din toata puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã ºtiþi ºi aceasta cã este o mândrie mireneasca ºi este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mireneasca înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã eºti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porþi haine mai bune ºi altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare ºi mai bogata, cã are fraþi mulþi, sã ºtii cã toþi aceºtia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aºa ºi cei ce se trufesc cu cele fireºti, cã are glas frumos ºi cântã bine, cã este blând ºi slujeºte cu credinþa ºi fãrã vicleºug, cu toate cã acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeºti sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se trufeºte cã privegheazã, cã posteºte, înºirând ºi alte fapte bune ce face. ºi de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãreºti, iar nu cu cele lumeºti. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi ºi ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca ºi care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum ºi la cele doua smerenii.

Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte ºi la toate mai bun decât tine, ºi fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toþi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereºti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuºi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua ºi desãvârºita smerenie este când nu numai pe tine te socoteºti de nimic, ci ºi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinþilor, care se naºte în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încãrcaþi de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus ºi nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos ºi atunci rodesc; aºa ºi sufletul, cat se smereºte, atât rodeºte ºi cu cat rodeºte cu atât se smereºte, cãci cu cat se apropiau sfinþii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoºi decât toþi oamenii. Sã va povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteºte mai pãcãtos, se mira ºi zicea: “cum este cu putinþã aceasta?”, ºi neºtiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum eºti socotit în oraºul tãu?”. ºi mi-a zis: “mare ºi întâi stãtãtor al oraºului”. ºi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eºti socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. ºi iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã eºti?”. El îmi zise: “ca un im de rând”. Dar când mergi la Þarigrad ºi te apropii de împãratul, cum te socoti? ºi îmi rãspunse: “ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “aºa este ºi la pãcãtoºi”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt ºi cenuºa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel ºi Daniil, când era în groapa cu lei ºi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeºte bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeþi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, ºi învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoºare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. De asemenea ºi cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de ºapte ori fusese ars de tiranul ºi nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiþi ºi feriþi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, ºi Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiþi pana la sfârºit. Vedeþi smerenia sfinþilor, cat de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar ºi atunci când însuºi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau ºi se sfiiau. Aºa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe altul, cã eu sunt gângav ºi peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr sunt eu”. în scurt, toþi sfinþii aveau aceastã smerenie în inima lor, din sãvârºirea poruncilor, cum am zis, ºi fugeau de proslãvire. în ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot aºa ºi sfinþii fiind îmbrãcaþi cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava deºartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere ruºinea cu el, asemenea ºi cei goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere goliciunea lor.

Cum este, sau cum se naºte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câºtiga o cunoaºte din fapte. Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo ºi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeºti pe tine pãcãtos? Nu ºtii cã ai fapte bune, nu vezi cã eºti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoþi pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ºtiu cum sã-þi spun, decât numai cã sunt aºa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aºa sunt!” Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca ºi filozofia, ºi ca meºteºugul doftoricesc, care daca le învaþã ºi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât ºi la doftor?”. Aceasta însã, se face puþin cate puþin, din lucrare, dar cum se face aceasta ºi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simþi cum se alcãtuieºte aceastã deprindere a meºteºugului. Aºa este ºi smerenia: din lucrarea poruncilor se naºte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea ºi obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat ºi îmbrãþiºându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aºa este precum ai zis”. ºi s-a liniºtit ºi filozoful primind cuvântul.

De asemenea ºi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obiºnuinþa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuºi pãrintele Agaton, fiind pe moarte ºi întrebat de fraþi: “Si þie iþi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ºtiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu ºi alta a oamenilor!”. Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem ºi minte sã o pricepem, dar cum este ºi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuieºte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinþii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. ºi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare ºi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeºti ce se fac cu mintea ºi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toþi, precum ºi rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã ºi nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeºti duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toþi, am spus-o mai sus cã se împotriveºte mândriei ºi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeþeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteºte mai prejos decât toþi? Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveºte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic ºi smerit, cunoscând cã nu este cu putinþa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul ºi sa-i ajute a face binele. ºi orice lucru sãvârºeºte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut ºi nu se mândreºte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinþa lui. Astfel, necontenit cu cât de sileºte spre fapte bune, cu atât se smereºte ºi cu cât se smereºte cu atât sporeºte întru smerenia sa. În ce chip ºi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie ºi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.

Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã ºi s-a supus patimilor ºi neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit ºi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice ºi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceºti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeºte ºi sufletul ºi se pleacã cu voinþa ticãlosul, la sãvârºirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã ºi ostenelile trupeºti aduc pe om la smerenie. Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos ºi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul ºi în alt fel al celui flãmând. ªi iarãºi, într-un fel este sufletul celui cãlare ºi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce ºade în scaun, altfel al celui ce ºade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat ºi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea , smerindu-si trupul, împreunã se smereºte ºi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopþi ºi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseºte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul cã ºi ostenelile trupeºti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã ºi noua smerenie, cã din mari rãutãþi izbãveºte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava ºi puterea în veci,

Amin!

Trebuie sa ne defaimam pe noi insine

Postat: 12.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

TREBUIE SÃ NE DEFÃIMÃM PE NOI ÎNªINE

Sã cercetãm, fraþilor, din ce pricinã uneori, auzind un cuvânt prost de la altul îl trecem cu vederea fãrã a ne tulbura, ca ºi cum n-am fi auzit nimic, iar alteori nimic nu suferim ºi din orice am auzi ne tulburãm. Care sã fie pricina deosebirii acesteia, sau mai bine sã zicem aceasta se face dintr-o singurã pricinã sau din mai multe? Fiindcã nouã ni se pare cã aceastã deosebire nu numai din una, ci din mai multe pricini se face.

Uneori se întâmplã ca cineva sã se afle într-o stare de liniºte, din rugãciune, sau din aºezarea altor îndeletniciri. Atunci trece fãrã tulburare ºi suferã cuvântul cel aspru al fratelui sãu fãrã mâhnire. Sau dacã are dragoste ºi prietenie cãtre vecinul, primeºte ºi atunci graiul lui fãrã întristare ºi nu se mâhneºte orice îi va zice. Iar altul, defãimând pe cel ce-i grãieºte cuvânt de scârbã ºi nebãgându-l în seamã, nu ia aminte la cele ce îi zice ºi ca un netrebnic socotindu-l, orice i-ar zice sau i-ar face, le socoteºte ca pe niºte bârfeli ºi nu se tulburã. Pentru care spre asemãnare, o sã vã spun o pildã ce mi s-a întâmplat a o vedea eu însumi, ca sã o pricepeþi ºi sã vã feriþi.

Tot pe când eram în obºte, era acolo între fraþi unul pe care niciodatã nu-l vedeam sã se tulbure, sau sã se întristeze, sau sã se scandalizeze, cu toate cã vedeam cã mulþi fraþi îl ocãrãsc ºi-i zic cuvinte proaste. Tânãrul acela însã pe toate le suferea fãrã nici o tulburare. De aceea, pururi mã miram de rãbdarea lui cea mare ºi mult doream sã aflu cum a câºtigat o astfel de faptã bunã. Odatã, chemându-l deosebi la o parte ºi fãcându-i metanie, l-am rugat sã-mi spunã cu ce cuget se împacã, când îl defaimã unii ºi alþii ºi-l scârbesc ºi cum suferã cu atâta rãbdare. Iar el mi-a rãspuns cu mândrie, zicând: „Þi-nchipui cã stau sã ascult acele bârfeli ºi netrebnice cuvinte ce îmi zic? Eu, nici nu le socotesc graiuri de om, ci ca niºte lãtrãturi de câini”. Acestea auzind, m-am îngrijorat ºi fãcându-i metanie m-am depãrtat, zicând în gândul meu: „ºi-a aflat calea acest frate”. ªi întãrindu-mã cu Sfânta Cruce, rugându-mã ca sã mã acopere Dumnezeu ºi pe mine ºi pe acela.

Iatã dar, cã se întâmplã, precum am zis, ºi din defãimare sã nu se tulbure cineva. Aceasta însã, este pierzare desãvârºitã.

A se scârbi cineva spre fratele care îl suparã, se întâmplã, uneori din negãtire spre rãbdare, sau cum am zis, din neliniºtitã aºezare, sau din mâhnirea ce se întâmplã sã o avem uneori; poate ºi din multe altele (pentru care v-am mai grãit), sã se pricinuiascã scârbã ºi tulburare. Dar cea mai mare pricinã a oricãrei tulburãri, de vom cerceta cu de-amãnuntul, nu este alta decât pentru cã nu ne defãimãm pe noi înºine. Din aceasta nu aflãm niciodatã odihna, din aceasta se pricinuieºte toatã tulburarea ºi scârba. Nu-i de mirare dacã pãtimim noi aceasta; când auzim pe toþi sfinþii grãind cu un glas, cã nu este alt drum decât acesta, ºi vedem cã nimeni n-a putut sã-þi afle odihna pe altã cale, cum noi nedefãimându-ne ºi socotind cã mergem bine, nãdãjduim repaus? În adevãr zic, ca de ar face cineva mii de bunãtãþi ºi nu va þine drumul acesta, niciodatã nu va scãpa de întristare, nici nu se va putea pãzi sã nu scârbeascã pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cei ce se defaimã pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel ºi liniºtit, precum a zis avva Pimen: „Cel ce se defaimã pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubã, sau scârbã, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodatã nu se tulburã”. Oare este altceva mai fãrã de grijã decât aceasta? Poate va sa zicã cineva: „Cum voi putea sã mã defaim pe mine însumi, când mã mâhneºte vreun frate, dacã cercetându-mã, aflu cã nu i-am dat nici o pricinã pentru aceasta”. Adevãrul vã zic, cã de se va ispiti cineva cu de-amãnuntul ºi cu fricã de Dumnezeu, se afla pe sine vinovat ºi cã el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori cu chipul. Iar de i se va pãrea cã, cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie sã se socoteascã cum cã poate altã datã l-a întristat, în alte împrejurãri, sau poate cã a întristat pe alt frate ºi i se cãdea de atunci sã se scârbeascã, sau pentru vreun pãcat ce a fãcut ºi nu i s-a întâmplat atunci scârba, se cuvenea a fi gata pentru a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu fricã de Dumnezeu, totdeauna se gãseºte vinovat. Chiar dacã uneori ni s-ar pãrea cã suntem liniºtiþi ºi cã de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat ºi aºa ne socotim cã, cu dreptate ne tulburãm asupra aceluia zicând cã de n-ar fi venit cutare sã mã tulbure cu vorba, nu m-aº fi smintit. ªi aceasta este mare înºelãciune diavoleascã; oare cel ce ne-a grãit cuvântul a sãdit patima în inima noastrã? Nu, nicidecum. Acela n-a fãcut altceva decât cã a dezgolit patima noastrã ce o avem în suflet ºi putem sã ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt. Putem sã ne îndreptãm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând liniºtit. Dar pentru cã (precum de multe ori v-am grãit) nu ne defãimãm pe noi înºine la orice, ba adesea gãsim acest fel de îndreptãþiri, ne asemãnãm cu un vas, foarte curat pe dinafarã, iar înlãuntru plin de împuþiciune, din care, dând cineva cu o pietricicã ºi spãrgându-l, iese afarã toatã putoarea. Deci vã întreb: acea pietricicã a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej sã iasã afarã? Asemenea este ºi cel ce se îndreptãþeºte ºi zice: eu ºedeam cu pace ºi cutare cuvânt al fratelui, m-a tulburat. Lui i se pare cã era liniºtit, dar patima o avea în sufletul sãu ºi nu o simþea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricicã, care numai fãcându-i loc, putoarea a început a ieºi din inimã, iar nu ea a pricinuit-o.

Deci cel ce îºi voieºte folosul ºi îndreptarea ºi sporirea spre cele mântuitoare, nu numai cã nu i se cade sã se tulbure de un cuvânt prost sau de o faptã de întristare, ci mai vârtos se cuvine sã mulþumeascã ºi sã vadã în acel frate un fãcãtor de bine ºi un doctor al inimii lui, ca unul ce cu acel cuvânt ca, cu o doctorie, l-a fãcut sã-þi verse afarã veninul ce avea în inimã ºi cã poate de acum înainte sã nu se mai supere lesne de ispite ºi sã sporeascã înainte spre fapte bune fãrã poticnire. Ba se învredniceºte a purta ºi sarcina altui frate (oricât de grea), întocmai ca un dobitoc, care multã greutate ridicã, de este sãnãtos ºi în putere ºi chiar de i se va întâmpla ºi poticnire, îndatã se întoarce ºi nu cade, sau de va cãdea, singur se scoalã. Iar cei necercaþi ºi neispitiþi, nerãbdãtori ºi cârtitori sunt întocmai ca vitele cele slabe ºi bolnave ºi miºele, care, nu numai cã nu pot sã ducã o sarcinã cât de uºoarã, ci nici pe sine-ºi nu se pot purta; ba ºi fãrã de pricinã se poticnesc ºi neînpinse de nimenea cad, nemaiputându-se scula fãrã ajutorul altora. Sufletul nu slãbãnogeºte, nici se mârºeveºte din altceva, decât numai din pãcat. ªi aflându-se în aceastã neputinþã, cea mai micã întâmplare i se pare grea ºi de nesuferit. Iar când este neîmpilat de pãcat ºi nebiruit de patimi, atunci ºi cele mai grele întâmplãri (care de multe ori ni se par nesuferite) le trece cu veselie ºi fãrã cârtire.

Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem cã mare folos ºi neclãtitã odihnã ne pricinuieºte defãimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind cã nimic nu se clinteºte fãrã pronia dumnezeiascã. Dar va zice cineva: cum pot sã nu mã scârbesc, când am trebuinþã de ceva ºi cerând nu mi se dã? Cu adevãrat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice cã Ziditorul meu ºtie mai bine ce-mi este de folos ºi poate darul sã-mi fie drept împlinirea cererii mele. Evreii, patruzeci de ani au fost hrãniþi cu manã, care un lucru fiind, se prefãcea totuºi dupã pofta gustului fiecãruia, adicã oricine ce poftea, aceea i se prefãcea la gust. Aºa ºi cineva, când va cere ou ºi nu i se dã, ci îi dã legume, sã zicã cugetului sãu: de mi-ar fi fost de folos, mi-ar fi trimis Dumnezeu cu adevãrat; ºi oare nu poate Dumnezeu ca ºi aceste ierburi sã le prefacã în gust de ou? Sã ºtiþi cã acest cuget bun ºi înfrânarea cea fãrã cârtire a poftei sale se socoteºte ca o mucenicie. Iar când cineva nu este vrednic sã-ºi pricinuiascã însuºi odihnã, sau nu ºtie sã-ºi chiverniseascã folosul sãu, mãcar de i s-ar preface cerul ºi pãmântul, tot nu se va odihni; cãci cu toate cã Dumnezeu, ca un milostiv, poartã grijã de trebuinþa fiecãruia, însa uneori îi prisoseºte omului, alteori îi lipseºte. când iconomiseºte Dumnezeu ce ne prisoseºte, ne aratã iubirea Lui cea mare de oameni ºi se cade sã-i mulþumim pentru prinosul darului; iar când nu ni se ajung nici cele trebuincioase, ne învaþã rãbdare, fãcând mângâiere lipsei lucrului celui trebuincios, cu cuvântul cel negrãit al proniei sale. Pentru aceea, întru toate ºi pentru toate sã avem ochii noºtri sus, ºi de pãtimim ori bine ori rãu, sã mulþumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplã ºi pururea sã ne defãimãm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, sã zicem ca pãrinþii noºtri, cã iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rãu, sã zicem cã pentru pãcatele noastre. Cã orice vom patimi, adevãrat este cã pentru pãcatele noastre pãtimim. Fiindcã sfinþii, deºi se ispiteau de vrãjmaºi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca sã se proslãveascã numele Lui cel sfânt, prin strãlucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora, sau pentru ca sã li se adauge cununile ºi rãsplãtirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi ticãloºii, care în toate zilele pãcãtuim ºi urmãm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva, decât cã pe dreptate pãtimim, fiindcã am lãsat calea cea dreaptã ce ne-au arãtat-o pãrinþii ºi umblãm pe drum strâmt ºi rãtãcit, defãimând pe vecin iar nu pe noi înºine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui sau la orice lucru, ºi însãrcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi, se trândãveºte ºi nu pãzeºte mãcar o poruncã, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.

Sã luãm aminte fraþilor, ca sã nu ne înºelãm sã osândim pe alþii, pentru cã foarte rea deprindere se face. ªi de multe ori fiind întunecaþi cu totul ºi fãrã de nici o faptã bunã (mãcar cât de micã) ba ºi obiºnuiþi cu pãcate grozave ºi legaþi de patimi cumplite, pentru care s-ar cãdea ziua ºi noaptea sã plângem cu amar ºi sã ne tânguim cu toatã smerenia crezând întru inimile noastre cã nu este altul mai spurcat decât noi ºi mai întinat, ºedem ºi iscodim vorbele ºi faptele ºi miºcãrile altora, cãrora nu suntem vrednici nici curelele încãlþãmintei sã le dezlegãm, dupã cum zice cuvântul. ªi mãcar cã ºtim cã aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru cã nu fac cutare lucru aºa ºi pentru cã nu sãvârºesc cutare facere de bine mai cu alt chip (dupã socoteala noastrã), ca sã fie desãvârºiþi. ªi zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie ºi altele dar este fãþarnic, ori iubitor de argint, ori înºelãtor. ªi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastrã. Pentru cã neavând noi nici o fapta bunã din cele care mãrturisim cã au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc, ca ºi cum noi am fi desãvârºiþi. De voim sã ne folosim, fraþilor, pe noi sã ne osândim, pe noi sã ne defãimãm, ºi de orice, pe noi sã ne socotim vinovaþi ºi greºiþi, iar nu pe fratele nostru.

Odinioarã au venit la mine doi fraþi scârbiþi unul asupra altuia. Cel mare zicea despre cel mai mic cã îi poruncesc câte ceva ºi se mâhneºte ºi mã întristez ºi eu, aducându-mi aminte de cuvântul pãrinþilor: cã de ar avea credinþã ar primi cuvântul cu bucurie.

Iar cel mai mic zicea: iartã-mã pãrinte, cã nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncã ºi socotesc cã de aceea nu se încredinþeazã inima mea, precum zic pãrinþii. Luaþi aminte ºi vedeþi cã amândoi s-au defãimat unul pe altul.

Alþi doi fraþi, gâlcevindu-se între ei, ºi-au pus apoi metanie unul altuia cerându-ºi iertãciune, dar nu s-au împãcat sufletele lor pentru cã unul zicea cã nu i-a fãcut metanie din toatã inima, de aceea nu s-a liniºtit sufletul sãu, cã aºa au zis pãrinþii. Iar celãlalt zicea dimpotrivã: pentru ca n-a fost gãtit ºi alcãtuit mai înainte acela cu dragoste cãtre mine, înainte de a mã pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinþat iertãciunii lui. Vedeþi fraþilor, înºelãciune, vedeþi rãzvrãtire de socotinþe omeneºti? Dumnezeu ºtie cât mã spãimântez când vad cã însãºi sfaturile sfinþilor pãrinþi le întoarcem dupã voia noastrã cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc sa zicã unul: pentru cã eu nu am pus metanie fratelui cu plecãciune din inimã, pentru aceea nu a alcãtuit Dumnezeu adevãrata dragoste cãtre mine; iar celãlalt sã rãspundã: pentru ca eu n-am fost cu râvnã de dragoste cãtre fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniºtit sufletul meu ºi fiecare sã se defaime pe sine ca sã se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte ºi au aruncat vinã unul asupra altuia. Precum ºi cei doi dintâi. De unde se cuvenea sã zicã unul: pentru cã eu spun fratelui cu poruncã, de aceea nu se smereºte sã facã ceea ce îi zic; iar celãlalt sã zicã: mãcar cã fratele cu blândeþe îmi porunceºte, dar eu sunt nesupus ºi neascultãtor, neavând fricã de Dumnezeu ºi de aceea îl tulbur; - ei amândoi se fãceau buni, învinovãþind unul pe celalalt. Aceasta este dar, precum am zis, pricina cã nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Cã nu ne defãimam pe noi înºine ºi rãmânem smintiþi ºi întru tulburare neîncetatã totdeauna, osândind pe fratele nostru cã nu este desãvârºit întru bunãtãþi. Iar a noastrã nevrednicie, prostime ºi miºelie nu o socotim, ca sã ne dojenim ºi ca sã ne mustram pentru ce facem cele necuviincioase ºi netrebnice. Pentru aceea, bãtrânul acela, când l-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în cãlãtoria aceasta a mântuirii, a rãspuns: nimic alta, decât a se defãima cineva pe sine. ªi l-a lãudat foarte, fiindcã adevãrat a grãit bãtrânul, cã aceasta este calea cea adevãratã a mântuirii. Tot aºa a zis ºi avva Pimen: „Cu mare suspin au intrat în aceastã casã toate celelalte fapte bune, afarã de una”. ªi fiind întrebat care este acea faptã, a rãspuns: defãimarea de sine! Iar sfântul Antonie a zis: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, adicã a pune asuprã-ºi greºeala sa înaintea lui Dumnezeu, ºi a rãbda pânã la sfârºitul vieþii ispitele ce îi vor veni”. Aºa aflãm în toate pãrþile: cã pãrinþii ca sa pãzeascã aceasta, toate le lãsau în grija lui Dumnezeu, pânã ºi cele mai mici, ºi aºa se odihneau. Precum bãtrânul acela care s-a îmbolnãvit ºi i-a pus un frate în bucate în loc de miere, ulei, care era foarte împotriva boalei ce avea ºi pricinuitor de primejdie, nu s-a tulburat ºi a mâncat fãrã cârtire, nepornindu-se nici mãcar cu cuvântul asupra acelui frate, ca sã-i zicã cã ºi-a bãtut joc de el. Ba ºi dupã ce a simþit acel frate ce a fãcut ºi a se tângui ºi a zice: te-am omorât pãrinte, ºi ai îngreuiat pãcatul asupra mea, cã ai tãcut, i-a rãspuns cu blândeþe zicând: nu te întrista fiule, cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere, ai fi pus miere. Acum sã-i zicã cineva bãtrânului: o, pãrinte, fratele a greºit ºi îndreptare este aceasta de zici cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere, miere ar fi pus. Gândiþi-vã, cã era de atâta boalã supãrat ºi de atâtea zile nemâncat ºi nu s-a supãrat asupra fratelui, ci a aruncat pricina la Dumnezeu ºi s-a odihnit. ªi bine zicea bãtrânul, ºtiind cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânce miere, s-ar fi prefãcut ºi acel ulei în miere. Iar noi, dimpotrivã, la tot lucrul învinuim pe aproapele nostru ºi-l defãimãm ca ºi cum ne-ar fi ocãrât. ªi mãcar cuvânt prost de vom auzi, îndatã îl întoarcem zicând: de nu ar fi vrut sã se mâhneascã nu mi-ar fi zis acel cuvânt. Unde este proorocul David, care zicea pentru Simei: „Lãsaþi-l sã mã blesteme cã Domnul i-a poruncit lui”. Zice vreodatã unui om ucigãtor, Dumnezeu sã blesteme pe prooroc? Pentru ce dar a zis: „Lãsaþi-l cã Domnul a poruncit?” Proorocul era înþelept ºi ºtia cã alt lucru nu revarsã Dumnezeu mai cu prisos în suflet decât ispitele ºi mai vârtos în vreme de scârbã ºi de nevoie, pentru aceea, zice: lãsaþi-l sã mã blesteme, cã Domnul i-a zis. Pentru ce? Pentru ca sã vadã Dumnezeu smerenia mea ºi sã-mi întoarcã bune în locul blestemului lui. Vedeþi cu câtã înþelepciune a fãcut aceasta proorocul? De aceea se opunea celor ce voiau sã pedepseascã pe cel ce îl blestema, zicând: Ce aveþi cu mine, voi fiii Saroiei? Lãsaþi-l sã mã blesteme cã Domnul i-a zis. Noi însã de vom auzi vreun cuvânt, îndatã ne asemãnãm câinilor, care când aruncã cineva în ei cu o piatrã, lasã pe cel ce a aruncat ºi aleargã la piatrã ºi o muºcã. Aºa facem ºi noi: lãsam pe Dumnezeu, care cu voia Lui îngãduie sã vinã ispitele, pentru ca sã curãþeascã pãcatele noastre ºi alergãm cãtre vecin zicând: pentru ce mi-a grãit cutare vorbã, pentru ce mi-a fãcut cutare lucru? ªi în loc sã ne foloseascã dintr-aceasta noi facem dimpotrivã ºi ne smintim pe noi înºine, nesocotind cã toate se fac cu pronia lui Dumnezeu pentru folosul nostru.

Domnul Dumnezeu sã ne înþelepþeascã, prin rugãciunile sfinþilor, Cãruia i se cade slava, cinstea ºi închinãciunea,

Amin!

Nu trebuie a se increde cineva in intelepciunea sa

Postat: 12.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

PENTRU SUPUNERE (ASCULTARE)

Din început, dupa ce a zidit Dumnezeu pe om si l-a împodobit cu tot felul de fapte bune, l-a pus în Rai, precum zice dumnezeiasca Scriptura, dar i-a dat si porunca sa nu manânce din pomul ce era în mijlocul Raiului. Si asa se afla acolo, întru rugaciune si contemplatie, întru toata slava si cinstea, iar simtirile îi erau întregi dupa fire, precum s-a zidit. Pentru ca dupa chipul Sau a facut Dumnezeu pe om, adica nemuritor si singur stapânitor, împodobit cu toate faptele bune.

Când însa a calcat porunca si a mâncat din rodul pomului din care i se poruncise sa nu manânce, atunci a fost izgonit din Rai si a cazut din starea cea din fire în cea afara de fire, adica în pacat, în iubire de slava si iubire de poftele lumii acesteia si în celelalte patimi, stapânindu-se de dânsele si robindu-se lor prin calcarea poruncii. Astfel s-a înmultit rautatea peste masura, a împartit moartea, nimeni nu mai cunostea pe Dumnezeu, ci pretutindeni era revarsata necredinta. Numai câtiva, foarte putini (precum au zis parintii nostri) povatuindu-se de legea cea fireasca, au cunoscut pe Dumnezeu, caci vrajmasul îsi întinsese toata rautatea, deoarece împaratea pacatul. Atunci a început închinarea la idoli, s-au înmultit Dumnezeii, farmecele, uciderile si toata rautatea diavolului.

Dar preabunului Dumnezeu i s-a facut mila de zidirea Sa si a dat legea cea scrisa prin Moisi, care oprea de la pacate si îndemna spre fapte bune, aratând ce trebuie si ce nu trebuie facut. A dat porunci, între care în cea dintâi zice: Domnul Dumnezeul tau unul este, ca sa osebeasca mai întâi mintea lor de multimea dumnezeilor. Si iar zice: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot cugetul tau si din tot sufletul tau, vestind pretutindeni ca unul este Domnul si un altul nu mai exista. Caci zicând: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, a aratat ca un singur Dumnezeu este. De asemenea, se spune în cele zece porunci: Domnului Dumnezeului tau sa te închini si numai Lui sa-i slujesti, de el sa te lipesti, întru numele lui sa te juri. Adica sa nu ai alti dumnezei, nici sa te închini la vreo asemanare din cele ce sunt sub cer, sau jos pe pamânt. Prea bunul Dumnezeu a dat lege spre ajutor, spre întoarcerea si îndreptarea rautatii, dar nu s-a îndreptat; a trimis prooroci, dar nici acestia nu au putut face nimic, caci precum zice Isaia, rautatea se întarise, nu mai era loc nici pentru alifie, nici pentru untdelemn, nici pentru legatura, caci nu era rautatea numai la o parte, numai într-un loc, ci cuprinsese tot trupul, tot sufletul si stapânea toate puterile lui, nefiind unde pune alifie si celelalte. Adica, toate erau supuse pacatului, toate stapânite de el. Iar Ieremia zice: doftorit-am Babilonul si nu s-a vindecat: adica am aratat numele Tau, am spus poruncile Tale, am povestit facerile de bine si mai înainte i-am vestit de venirea vrajmasilor, dar nu s-au îndreptat, nu s-au pocait nici nu s-au înfricosat si nici nu s-au întors de la rautatea lor. Iar în alt loc: nu au primit învatatura si sfatul. Iar proorocul David zice: De toata mâncarea s-a scârbit sufletul lor si s-au apropiat pâna la portile mortii.

Atunci Preabunul Dumnezeu a trimis pe unul nascut Fiul Sau: ca numai la Dumnezeu ramasese tamaduirea acestei boli. Aceasta o cunoscuse si proorocii, caci graia David: Cel ce sezi pe Heruvimi, arata-te, ridica stapânirea Ta si vina sa ne mântuiesti pe noi. si iarasi: Doamne, pleaca cerurile si te pogoara, si altele asemenea.

Deci, a venit Domnul nostru si s-a facut om pentru noi, ca sa vindece (precum zice marele Grigorie) asemanarea cu asemanare, cu sufletul suflet, cu trupul trup, întru toate facându-se om, afara de pacat. A luat pârga firii noastre si s-a facut din nou Adam, dupa chipul cu care zidise Dumnezeu pe Adam dintru început: a înnoit starea noastra cea dupa fire, a prefacut simtirile noastre la întregimea cea dintâi. Facându-se om, a ridicat pe omul cel cazut si a slobozit pe cel ce se facuse rob pacatului, pentru ca omul era asa de robit de diavolul, încât si cei ce nu voiau sa pacatuiasca erau siliti fara voie spre pacat, precum graieste apostolul ca din partea noastra: nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc.

Dumnezeu, facându-se om pentru noi, a slobozit pe om din tirania diavolului , a sfarâmat toata stapânirea lui, i-a nimicit toata puterea, izbavindu-ne din tirania lui. Din robi ne-a facut slobozi. Numai de nu vom pacatui iarasi cu voia noastra, ca ne-a dat putere sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului, curatindu-ne de tot pacatul cu sfântul Botez.

Stiind însa Dumnezeu neputinta noastra, si mai înainte cunoscând ca si dupa Botez din nou vom gresi (precum zice Scriptura ca pornit este cugetul omului spre cele rele din tineretea lui) a înmultit bunatatea Sa, dându-se sfinte porunci curatitoare ca sa ne putem iarasi îndrepta de vom vrea, prin pazirea poruncilor. si nu numai de pacate sa ne tamaduim, ci si de patimi; pentru ca altele sunt patimile si altele pacatele. Patimile sunt acestea: mânia, trufia, iubirea de pofte, vrajmasia, pofta, rautatea si altele asemenea, iar pacatele sunt lucrarea acestor patimi, savârsirea lor cu fapta, împlinirea cu trupul a celor ce îndeamna patimile. Fiindca poate cineva sa aiba patimi si sa nu le savârseasca, adica sa nu faptuiasca. Ni s-a dat porunci, precum am zis, sa ne fereasca nu numai de pacatuire, ci sa ne izbavim si de patimi. Caci zice: legea a poruncit sa nu curvesti, iar Eu zic nici sa nu poftesti; legea a zis sa nu ucizi, Eu zic nici sa nu te mânii; ca de vei avea pofta sa curvesti, macar desi n-ai curvit astazi, pofta nu înceteaza a te îmboldi înlauntru pâna nu te va arunca la fapta. De ce te mânii asupra fratelui, din mânie cazi si în clevetire si în zavistie si asa putin cate putin mergând, ajungi si la ucidere. De asemenea, legea zice sa se scoata ochi pentru ochi si dinte pentru dinte si celelalte, pentru ca scopul legii era sa ne învete nu face ceea ce nu am fi voit sa patimim noi însine; ne oprea sa nu facem rautate ca sa nu patim si noi la fel. Dar Hristos ne sfatuieste nu numai sa primim palme cu rabdare, ci si cealalta fata a obrazului sa o întoarcem cu smerenie. Sfintii stiind acestea, în tot chipul se nevoiau ca sa se uneasca cu Dumnezeu, care, dupa Sfântul Botez, nu numai ca au taiat lucrarea pacatului, ci s-au silit de au biruit si patimile si au ajuns desavârsiti întru nepatimire, precum era sfântul Antonie, sfântul Pahomie si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti, care, având râvna sa se curateasca (precum zice apostolul) de toata întinaciunea trupeasca, se sileau cu paza poruncilor sa-si curateasca sufletul si sa-si destepte mintea ca sa vina la fiinta cea dintâi; ca porunca Domnului este stralucitoare, adica foarte luminoasa si lumineaza ochii mintii.

Pricepând acesti sfinti parinti ca, aflându-se în lume, nu pot cu lesnire sa faca fapta cea buna, au socotit sa vietuiasca viata straina, cu o petrecere deosebita, adica vietuirea cea calugareasca. Au început a fugi din lume si a locui în pustietati, cu posturi si cu privegheri, culcându-se jos pe pamânt si alte patimiri rele suferind, s-au lepadat si de patria lor si de toate rudeniile lor, de bani, de averi, de mosii si de alte bogatii, pazind nu numai poruncile, ci si trupurile lor aducându-le ca niste prinoase lui Dumnezeu, rastignindu-le cu patimirea cea rea. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: Mie mi s-a rastignit lumea, si adauga: si eu lumii. Atunci se rastigneste omul lumii, când se nevoieste sa biruiasca si sa omoare toate patimile si sa se lepede de pofta si dulceata lor. Asa se învredniceste sa zica cu apostolul: mie lumea s-a rastignit si eu lumii.

In ce chip parintii s-au silit si s-au nevoit rastignindu-se lumii, asa se pare ca am vrea sa urmam si noi, pentru ca am lasat lumea si am venit la mânastire. Dar ce folos, fiindca nu voim sa ne rastignim lumii, ci înca avem poftele ei, înca iubim slava ei. Precum ne-am lepadat de lume si de toate lucrurile ei, trebuie sa ne lepadam si de poftele lucrurilor ei. Trebuie sa pricepem ce este aceasta lepadare, pentru ce am venit la mânastire, ce este chipul ce am luat, sa ne întarim într-însul si sa ne sârguim ca si parintii nostrii.

Chipul pe care îl purtam e tocmit din haina sluta, adica fara mâneci, din brâu de piele, polistavrion si culion. Toate acestea sunt închipuiri si avem datoria sa stim ce însemneaza simbolul nostru.

Pentru ce purtam colovion fara mâneci, adica mantie? Pentru ca mânecile închipuiesc mâinile, iar acestea însemneaza fapta. Deci, când gândim sa savârsim vreun pacat cu mâinile adica sa furam, sa batem, sau alt pacat sa facem, sa cugetam la chipul nostru si sa întelegem ca nu avem mâini, adica nu avem mâini pentru a face ceva din cele ale omului celui vechi si sa ne înfrânam. Mantia noastra are si un semn mohorât. Dupa cum toti ostasii împaratului au la haina lor un semn mohorât, adica din haina împarateasca, ca sa se cunoasca din aceasta ca sunt ostasi ai împaratului, tot asa si noi sa purtam semn mohorât la mantie, aratând ca suntem ostasi ai lui Hristos si avem datoria sa suferim toate patimile, pe care le-a suferit El pentru noi. Caci, când a patimit Stapânul nostru, a purtat haina cea mohorâta mai întâi ca un împarat, ca este împaratul împaratilor si domnul domnilor, apoi ca un semn de batjocura. Având si noi semnul cel mohorât fagaduim, precum am zis, sa suferim patimile Lui. Precum ostasul nu-si lasa tabara lui ca sa se faca plugar sau negustor, fiindca îsi pierde starea sa, precum zice apostolul: Nimeni ostas fiind se amesteca în lucrurile lumii, ca sa placa celui mai mare; asa si noi, nu avem nici o grija de lumea aceasta, ci numai lui Dumnezeu sa slujim, pentru ca lesne sa putem împlini fagaduinta noastra si sa nu cadem iarasi în grijile lumesti.

Avem si brâu, dar oare pentru ce îl purtam? Mai întâi ca sa fim gata de slujba, pentru ca tot cel ce voieste sa slujeasca întâi se încinge si asa îsi începe slujirea sa, precum zice Domnul: sa fie mijloacele voastre încinse. Brâul este de curea, ca sa omoram poftele noastre, caci si cureaua se face din trup mort; se încinge la mijlocul nostru, acolo unde sunt rinichii, în care loc, se zice, se afla pofta inimii. Despre aceasta zice apostolul: omorâti madularele voastre cele de pe pamânt: curvia, preacurvia si celelalte.

Purtam polistavrion, care se aseaza crucis pe umerii nostri, adica purtam chipul crucii pe umerii nostri, precum zice Domnul: Ia-ti crucea ta si vino dupa mine. Dar ce altceva este crucea decât numai omorârea cea desavârsita a patimilor, ce se dobândeste prin credinta lui Hristos? Aceasta credinta, precum iarasi spun sfintii batrâni, izgoneste toate împotrivirile, iar lucrarea noastra o savârseste fara împiedicare, aducându-ne spre cea desavârsita omorâre despre toate lucrurile lumii. De ai lasat rudenii, sa te nevoiesti a taia si pofta de la ele; tot asa si pofta de bani, de mosii si de toate lucrurile de care te-ai lepadat trebuie a o taia, precum am mai zis. Aceasta este lepadarea cea desavârsita.

Avem culion, semnul smereniei, pentru ca numai copiii cei mici poarta culion, iar nu si oamenii în vârsta. Noi pentru aceea îl purtam, ca sa fim prunci cu rautatea, precum zice apostolul: Nu fiti copii cu mintea, ci cu rautatea. Pentru ca pruncul cel mic nu are rautate, ci de se necinsteste nu se manie, de se cinsteste nu se mândreste, iar de este lipsit de ceva nu se întristeaza, ca este prunc la rautate si nu cauta sa rasplateasca cu rau celui ce l-a tulburat, nici nu face vreun lucru spre a fi laudat de oameni. Culionul mai însemneaza si darul lui Dumnezeu. în ce chip culionul acopera si încalzeste capul copilului asa si darul lui Dumnezeu acopera mintea noastra. Batrânii spun despre culion ca este simbolul darului Mântuitorului nostru Dumnezeu care ne acopera sufletul, pazindu-ne pruncia cea întru Hristos de vrajmasii cei vazuti care necontenit vor sa ne palmuiasca si sa ne raneasca.

Iata, noi purtam toate acestea: brâu pe mijlocul nostru, care însemneaza omorârea poftei celei necuvântatoare, polistavrion pe umere, adica Crucea, lepadarea si rastignirea lumii si culion avem, spre închipuirea nerautatii si prunciei celei întru Hristos. Sa petrecem dar dupa chipul nostru, precum au zis parintii, ca sa nu purtam chip strain, ci precum am lasat cele mari, asa sa lasam si cele mici. Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin cate putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult, ca taierea voii. în adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta, decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii, îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. în ce chip, asculta : mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune : uita-te acolo ! El îi raspunde, nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice : spune si tu cutare cuvânt : si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge ; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin cate putin, deprinzându-se se obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin cate putin se deprinde a nu avea nici o voie. si asa, oricine face se odihneste : caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru nepatimire : ca toata tulburarea si ispita, prigonirea si bântuiala, nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra. Prea fericitul acela Dositei, trait în asa vietuire, asa mâncari si asa bauturi si odihne, nici odinioara auzind cuvântul lui Dumnezeu, precum ati auzit, pentru aceea a ajuns la asa masura duhovniceasca în asa de scurta vreme, pentru ca avea fericita ascultare. si ati ascultat cum l-a proslavit Dumnezeu ca n-a lasat sa ramâna nesocotita si uitata fapta cea buna a lui, ci a descoperit-o acelui sfânt batrân, care l-a vazut împreuna cu sfintii, desfatându-se întru fericirea lor. Dar sa va spun si alt lucru, ce s-a facut în zilele mele, ca sa cunoasteti ca fericita ascultare izbaveste pe om si de la moarte. Când eram în obstea fericitului avva Seridon, a venit acolo ucenicul unui mare batrân cu scrisoare de la staretul sau, având porunca sa se întoarca negresit pâna seara. În acea zi însa, au venit ploi mari si râul care era în apropiere crescuse foarte tare, dar el voia sa se întoarca negresit pentru porunca staretului. Atunci am socotit sa mergem cu el pâna la râu, ca vazându-l atât de mare sa se întoarca singur. Noi însa îl rugam sa ramâna, cunoscând ca era cu neputinta a nu se primejdui dar el nu ne-a ascultat. Deci, am mers împreuna, iar el, cum am ajuns la râu, s-a dezbracat de haine, le-a legat deasupra capului si a intrat în acel râu înfricosat. Noi stateam si ne miram, temându-ne de primejdia lui. El însa înnotând a trecut de cealalta parte, apoi îmbracându-se cu hainele sale, ne-a facut metanie luând iertaciune si a plecat cu grabnica alergare. Noi am ramas mult mirându-ne si înspaimântându-ne de puterea faptei lui celei bune, ca ne înfricosam numai uitându-ne la râu pentru marirea si repejunea lui. Fratele însa îl trecuse fara primejdie pentru ascultarea sa. Tot asa si fratele acela, trimis de staretul sau la oras, catre ispravnic, pentru oarecare trebuinta, când a vazut ca fiica aceluia îl silea sa faca pacat cu dansa, nazuind cu mintea la rugaciunea staretului sau, a zis : Dumnezeul parintelui meu, mântuieste-ma! si o, minune ! îndata s-a aflat pe drumul schitului, mergând catre staretul sau. Vedeti puterea faptei bune, vedeti lucrarea cuvântului cât ajutor are ? Caci numai pentru ca a chemat în ajutor rugaciunea parintelui sau zicând : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, izbaveste-ma, îndata s-a aflat pe cale. Socotiti smerenia si ascultarea amândoura. Ca aflându-se în mare lipsa în pustie si vrând batrânul sa trimita iarasi pe fratele la oras, la mai sus numitul ispravnic, nu i-a poruncit sa se duca, ci îi zicea : vrei sa mergi frate ? De asemenea si fratele nu zicea ca nu se duce, ci spunea : cum vei porunci parinte. Fiindca îi era teama si de cadere si de neascultare. Apoi, de mare nevoie i-a zis staretul : scoala, du-te fiule. si n-a zis : nadajduiesc la Dumnezeul meu ca te va acoperi. De asemenea si fratele, când se ispitea de fata aceea, nu zicea : Dumnezeul meu mântuieste-ma, ci : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, mântuieste-ma ! Fiecare din ei la rugaciunile parintilor sai nadajduia. Vedeti cum au împreunat ascultarea si smerenia ! Dupa cum se înhama caii la caruta si nu o ia unul înaintea celuilalt ca se sminteste carul, asa si ascultarea trebuie sa-si aiba înjugata smerenia. Nu se poate învrednici cineva, precum am zis, de acest dar, de nu se va nevoi sa-si taie voia sa, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa fie încredintat ca asculta de Dumnezeu. Cine este vrednic de mila, cine este destoinic de mântuire ?

Se zice ca marele Vasile, cercetând odata chinoviile sale, zise unuia dintre egumenii sai : Ai vreun silitor pentru mântuire ? Iar acela i-a raspuns : toti nadajduim, parinte, sa ne mântuim prin rugaciunile tale cele sfinte. I-a zis lui iarasi marele Vasile : din cei ce se straduiesc pentru mântuire, ai pe cineva ? Atunci a priceput egumenul cuvântul ca si el era duhovnicesc si a zis : Am. Ada-l pe acela încoace, i-a zis marele Vasile. Deci venind fratele acela, îi zise sfântul : Da-mi apa sa ma spal. si s-a dus de i-a adus si s-a spalat. Apoi a luat si sfântul vasul cu apa si a zis fratelui : primeste si tu sa te speli. si a primit acela si i-a turnat apa sfântul si s-a spalat fara nici o împotrivire. Dupa ce l-a cercat cu aceasta sfântul, i-a zis iara : când voi merge la biserica, vino de-mi ada aminte sa te hirotonesc preot. Iar fratele, iarasi fara nici o împotrivire ascultând, când a vazut pe sfântul în altar, a mers si i-a adus aminte. si l-a hirotonit si l-a luat cu dânsul. Ca cine era vrednic sa fie împreuna cu acel sfânt purtator de Dumnezeu, fara numai acest frate blagoslovit, pentru marea smerenie si supunerea lui.

Oare aveti si voi ascultare curata? Oare cunoasteti linistea ei? Odata am întrebat pe avva Ioan al lui avva Varsanufie : stapâne, Scriptura zice ca prin multe scârbe trebuie sa intram în împaratia cerurilor si eu vad ca nu am nici o scârba. Ma tem sa nu-mi pierd sufletul, pentru ca nu am nici o scârba sau vreo grija. si adevarat, asa era. Ca de mi se întâmplase sa-mi vie vreun gând, luam panahida si însemnam pâna nu începeam vreo ascultare si obisnuiam a întreba în scris pe batrâni pentru acel gând. De multe ori însa, înainte de a termina de scris gândul, simteam o usurare si mare folos. Nestiind puterea acestei fapte bune, precum am zis, si auzind ca prin multe scârbe trebuie cineva a se mântui, ma temeam pentru atâta liniste si odihna, ca nu aveam nici o grija. Întrebând pe batrân, el mi-a raspuns asa : nu te întrista ca nu ai scârbe, ca tot cel ce se supune sub ascultarea parintilor, are aceasta odihna si negrijire. Dumnezeului nostru, slava în veci.

Amin!

Pentru supunere(ascultare)

Postat: 12.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

PENTRU SUPUNERE (ASCULTARE)

Amin!

Psalmul pastorului 22