Lectia 13- Prin inimă se ajunge la minte

Când sunteţi cuprinşi de mânie încercaţi o mare uşurare dînd drumul furiei în faţa adversarului,.. Dar el ce simte ? împărtăşeşte el plăcerea dv. ?

„Dacă veniţi la mine cu pumnii strînşi, spunea Woodrow Wilson, vă asigur că şi pumnii mei se vor strînge la fel de repede. Dar dacă îmi spuneţi: să ne aşezăm şi să stăm de vorbă şi să căutăm cauzele divergenţelor noastre, atunci vom descoperi, poate, că nu sîntem chiar atît de departe unul de altul ; vom vedea că punctele ce ne deosebesc sînt rare, în timp ce acelea ce ne apropie sînt numeroase şi că, dacă avem dorinţa sinceră şi răbdarea de a ne pune de acord, vom reuşi".

Nimeni n-a putut mai bine dovedi adevărul acestor cuvinte ca John D. Rockefeller jr. Pe la începutul carierei sale, el era cel mai urît om din Colorado. De doi ani ţinutul era bântuit de cea mai sângeroasă grevă ce s-a cunoscut vreodată în istoria industriei americane. Minerii Societăţii de Combustibile şi Metale din Colorado - condusă de Rockefeller - reclamau o mărire de salariu. Materiale şi uzine fuseseră devastate ; poliţia fusese chemată să intervină; sângele cursese pe străzi şi mulţi mineri căzuseră sub gloanţe. într-o astfel de clipă, intr-o atmosferă de ură si răzbunare, Rockefeller hotărî să-i câştige pe revoltaţi la cauza sa şi să încheie pacea cu dînşii.

După ce a preparat terenul săptămâni de-a rândul printr-o propagandă activă în rândul populaţiei, Rockefeller le-a ţinut un discurs greviştilor adunaţi. Acest discurs a fost o capodoperă. El a avut darul să liniştească valurile duşmănoase ce ameninţau să-l înghită pe industriaş. El a prezentat lucrurile în aşa fel şi cu atâta îndemânare încât beligeranţii au reluat lucrul fără a sufla un cuvânt despre sporirea salariului pentru care se bătuseră atât de dârz.

Reproduc începutul acestui speech remarcabil, plin de simpatie, căldură şi bunăvoinţă:

"Ziua de astăzi este însemnată pentru mine cu o piatră albă. Dacă această adunare s-ar fi ţinut acum două săptămâni n-aş fi fost decât un străin pentru cei mai mulţi dintre dv. Dar acum câteva zile am străbătut toate câmpiile bazinelor miniere din Sud, m-am întreţinut cu reprezentanţii voştri, v-am vizitat căminele şi am vorbit cu nevestele şi copiii voştri... De aceea, nu ne vedem aici ca adversari, ci ca prieteni şi în acest spirit de simpatie reciprocă sânt fericit să pot discuta cu voi despre interesele noastre comune.

Numai amabilităţii dv. îi datorez faptul că am fost admis în această adunare de directori ai Companiei şi de reprezentanţi ai personalului, căci nu aparţin nici primului, nici celui de-al doilea grup, Şi totuşi, mă simt strâns legat de voi, căci, într-un fel, reprezint în acelaşi timp atât patronatul, cât si pe lucrători..."

Nu este acesta cel mai magnific exemplu al artei de a-i transforma pe vrăjmaşi în prieteni ?

Dacă un om vă urăşte, nu veţi izbuti, cu toate argumentele din lume, să-l aduceţi la punctul dv. de vedere. Părinţii mustrători, patronii şi soţii autoritari, femeile cicălitoare ar trebui să înţeleagă că oamenii detestă să-şi schimbe părerile. Nu-i vom sili niciodată cu forţa să împărtăşească părerile noastre, Pentru aceasta este nevoie de blândeţe şi amiciţie, de multă blândeţe şi amiciţie.

Acum un secol Lincoln spunea:  O veche şi înţeleaptă maximă ne arată că. un strop de miere a-trage mai multe muşte decît o cană de fiere.

Dacă vreţi să câştigaţi pe un om pentru cauza voastră, convingeţi-l mai întâi că-i sînteţi prietenul său sincer. Va fi stropul de miere ce-i va cuceri inima şi prin inimă se ajunge la inimă.

Daniel Webster era frumos ca un zeu, elocvent şi unul dintre cei mai căutaţi avocaţi ai timpului. Totuşi, el îşi întovărăşea argumentele cele mai, puternice cu fraze curtenitoare de genul:  .,Revine juriului să aprecieze...", ,,Cu ştiinţa dv. asupra sufletului omenesc veţi sesiza uşor semnificaţia acestor acte...". Nici o brutalitate, nici o sforţare de a-şi impune punctul de vedere. Webster îşi interpela auditoriul cu un ton blând, măsurat, amical, pentru că înţelesese ce înseamnă harul de a te face plăcut oamenilor.

Nu vom avea vreodată prilejul de a arbitra un conflict do grevă, nici de a convinge un juriu, dar sânt destule alte împrejurări când această tactică poate fi folositoare. Cine ştie dacă nu ne vom găsi odată în situaţia domnului Straub, care dorea să obţină de la hrăpăreţul său proprietar o scădere a chiriei şi care a procedat astfel:

“I-am scris proprietarului ca să-l anunţ că voi părăsi apartamentul la expirarea contractului. în realitate, nu aveam cîtuşi de puţin intenţia de a pleca, dar socoteam că această ameninţare îl va decide poate să-mi acorde reducerea scontată. Alţi locatari procedaseră aşa şi reuşiseră. Mi-am zis:  iată momentul să profit de ştiinţa ce o învăţ acum.

După primirea scrisorii, proprietarul se prezentă la mine, însoţit de secretarul său. I-am întâmpinat la uşă cu un surâs, adevăratul surâs al lui Charlie Schwab. M-am ferit să încep prin a mă plânge de chirie. I-am vorbit mai întâi de farmecul apartamentului său, i-am spus că-mi plăcea foarte mult, în fine n-am cruţat nici un compliment. L-am felicitat şi pentru modul cum administra imobilul şi am încheiat spunându-i că mi-ar plăcea mult să mai rămân un an, dar mijloacele mele financiare nu-mi permit.

Desigur, proprietarul nu mai auzise niciodată un astfel de discurs din gura vreunuia dintre chiriaşii săi. Nu mai ştia ce să creadă. începu prin a-mi povesti necazurile sale. Mereu reclamaţii de la chiriaşi! Unul îi adresase 14 scrisori din care unele erau de-a dreptul insultătoare. Un altul ameninţa că pleacă dacă nu găseşte mijlocul de a împiedica vecinul de deasupra să sforăie toată noaptea. "Ce plăcere să mai întâlneşti o persoană ca dumneata!". Şi fără să-] fi rugat, mi-a propus să-mi reducă puţin chiria numai să mai rămân. I-am pomenit o cifră mult mai mică decât a lui, pe care chipurile mi-o permiteam, şi el a acceptat-o fără crâcnire. Plecând a mai adăugat:  "Ce zugrăveală aţi dori în apartament ?".

Dacă m-aş fi folosit de metoda celorlalţi locatari sânt sigur că n-aş fi reuşit. Dacă am izbutit, totuşi, sânt sigur că asta se datorează atitudinii mele binevoitoare, cordiale şi înţelegătoare".

Iată un alt exemplu, povestit de unul dintre elevii mei, doctorul A.H.B.:

Într-un timp, ziarele din Boston erau pline de publicitatea şarlatanilor, ale căror leacuri, în loc să vindece pe bolnavi, le întreţinea boala, şi de a moaşelor care pricinuiseră moartea multor fiinţe nenorocite. Unele fuseseră arestate, dar graţie influenţelor politice, scăpau cu o amendă modică. Scandalul a luat, astfel, proporţii, cetăţenii Bostonului revoltându-se cu indignare. Pastorii tunau din amvoane, acuzau gazetele şi se rugau Atotputernicului să înceteze infamia. Chestiunea a fost discutată eu aprindere chiar şi în Parlament, dar corupţia politică îşi juca şi acolo rolul ei omnipotent.

Doctorul B, era preşedintele "Asociaţiei bunilor cetăţeni şi bunilor creştini din Boston". Ajutat de colaboratorii săi, încercase totul, dar vai, fără vreun rezultat ; lupta împotriva criminalilor părea zadarnică, într-o seară, însă, doctorul B. avu o idee genială. -El se gândi la un mijloc pe care nu-l luase nimeni în seamă până atunci:  blândeţea, cordialitatea, elogiul. Prin urmare, scrise o scrisoare directorului lui Boston Herald, în care-şi exprima admiraţia pentru calitatea gazetei: o citea zilnic, articolele erau interesante, dezinteresate, editorul excelent. Era un minunat ziar pentru familii, una dintre cele mai bune publicaţii din America. "Dar, continua doctorul B., unul dintre amicii mei este tatăl unei fete... El mi-a mărturisit astă seară că ea i-a citit anunţul unui avort profesional şi 1-a întrebat ce este acela. Gazeta dv. pătrunde în sânul celor mai bune familii din Boston. Incidentul cu amicul meu se repetă, probabil, şi în alte case. Dacă aţi avea o fată, v-ar place să citească asemenea lucruri ? Şi dacă v-ar pune întrebări asupra acestui subiect, dv. ce i-aţi răspunde ?".

Două zile mai târziu, directorul lui Boston Herald i-a răspuns doctorului B., răspuns pe care acesta îl păstrează şi astăzi. îl am acum sub ochi. Iată-l:  "Domnule, vă sînt foarte recunoscător pentru scrisoarea dv., deoarece ea m-a făcut să iau o decizie pe care o plănuiam din ziua când am luat direcţia gazetei.

Începând de luni, "Boston Herald" va ji complet curăţat de orice publicitate vrednică de dojana. Medicamentele pentru avorturi, seringile cu ţâşnire circulară vor fi complet eliminate. Cit despre anunţurile medicale interesante, în general, care sânt imposibil de refuzat cu totul, vor fi atât de bine cenzurate incit vor deveni cu totul inofensiva moral... Mulţumindu-vă pentru binevoitoarea dumneavoastră scrisoare, vă rog să…'

Esop, sclavul grec, îşi compunea fabulele nemuritoare cu şase sute de ani înaintea venirii lui Christos. Totuşi, învăţătura lui este tot atât de folositoare acum ca şi atunci. Soarele va reuşi mai bine ca vântul să dezbrace; blândeţea, cuvintele bune vor avea mai multă influenţă asupra oamenilor decât toată furia şi gălăgia lumii.

Deci, dacă vreţi să câştigaţi pe cineva luaţi-l cu blândeţe.

Lectia 13 . Cînd greşiţi, recunoaşteţi-o

Locuiesc în împrejurimile New-Yorkului. Totuşi, nu departe de casa mea se află un colţ de pădure sălbatică ce se numeşte Forest Park şi unde-mi place să mă plimb uneori în tovărăşia lui Rex, micul meu buldog. Rex e un animal bun, drăgăstos şi inofensiv şi, cum nu prea întâlnim pe nimeni, îi îngădui să vagabondeze liber, fără lesă şi botniţă.

Într-o zi m-am întâlnit, totuşi cu un jandarm, care ardea de nerăbdare să-şi demonstreze autoritatea.

- De ce lăsaţi animalul să alerge prin parc fără, lesă şi botniţă? Nu ştiţi că nu e permis?

- Da, ştiu, i-am răspuns cu blândeţe, dar credeam că nu poate face nici un rău...

- Credeaţi ? Puţin îi pasă legii de ceea ce credeţi dv.! Animalul e în stare să omoare o veveriţă, să muşte un copil... Vă las de astă-dată, dar daca mai prind cainele liber voi fi silit să vă închei proces-verbal...

Am promis să mă supun. Şi mi-am ţinut cuvântul... câteva zile. Dar lui Rex nu-i plăcea botniţa şi am hotărît să ne mai încercăm norocul. Totul a mers de minune până într-o după amiază când jandarmul călare m-a surprins din nou cu Rex liber. N-am mai aşteptat ca poliţistul să mă interpeleze şi m-am grăbit să mă scuz:

- Domnule, m-aţi prins în flagrant. E greşea la mea. N-am nici o scuză. M-aţi prevenit data trecută aşa că acum merit amenda.

Jandarmul răspunse pe un ton potolit.

- Da... desigur... Cîteodată eşti ispitit să mai laşi un căţel ca ăsta să zburde, mai cu seamă ca nu-i nimeni prin împrejurimi.

- Eşti ispitit, am răspuns, dar... e oprit...

- O, nu cred că un biet animal ca acesta să facă vreun rău... Alungă căţelul mai încolo, ca să însemne că nu l-am văzut...

La urma urmei jandarmul nu era decât un om care vroia să-şi arate importanţa. Deci, când m-am învinovăţit eu însumi, singurul mod de a-şi păstra stima era să se arate generos.

Deci, când ştim că merităm vreo pedeapsă mai bine s-o luăm înainte cu curaj şi să ne facem mea culpa.

Grăbiţi-vă de a spune dv. toate lucrurile neplăcute pe care cealaltă persoană e gata să le exprime, spuneţi-le înainte si o veţi dezarma. Sânt 99 la sută şanse ca ea să adopte o atitudine generoasă şi ca să închidă ochiul asupra greşelii voastre, ca jandarmul din Forest Park.

Primul prost venit poate încerca de a-şi justifica greşelile ; este, de fapt, ceea ce fac toţi proştii. Dar omul care-şi recunoaşte greşelile se înalţă deasupra mediei şi cunoaşte o bucurie nobilă şi rară. De pildă, una dintre cele mai frumoase amintiri ale istoriei este felul cum generalul Lee s-a învinovăţit de înfrângerea de la Pickett, în timpul războiului de secesiune.

Şarja de la Gettysburgh a fost una dintre cele mai sângeroase greşeli ale carierei lui Lee. Oricât de eroică şi strălucită a fost, ea însemna, totuşi, începutul sfârşitului. Lee era învins ; nu putea pătrunde în Statele Nordice, o ştia. Cauza sudiştilor era pierdută. Lee a fost atît de desnădăjduit, atât de lovit, încât şi-a înaintat demisia lui Jefferson Davis, rugîndu-l să numească în locul său un om mai tânăr şi mai capabil. Dacă Lee ar fi vrut să arunce asupra altuia răspunderea dezastrului de la Pickett, ar fi putut să o facă ; unii din şefii săi de divizie îl părăsiseră..., cavaleria nu sosise la timp pentru a susţine atacul infanteriei etc.

Dar Lee era prea nobil pentru a arunca vina asupra altora. Când trupele zdrobite şi învinse la Pickett se întorceau spre liniile Confederaţiilor, Lee le-a ieşit în întâmpinare şi i-a primit cu următoarea declaraţie realmente sublimă:  "Greşeala este a mea. Eu singur sânt răspunzător de această înfrângere...".

Istoria reţine puţini generali care să fi avut? curajul şi generozitatea să facă o astfel de mărturisire.

Elbert Hubbard a fost unul din cronicarii cei mai originali care au pasionat vreodată America scrisorile sale biciuitoare trezeau uri, dar mulţumită dibăciei sale, el izbutea să-şi transforme adversarii în prieteni.

De pildă, când vreun cititor furios îl înjura prin scrisoare spunându-i că nu-i deloc de acord cu articolul lui, el răspundea:  "Gândindu-mă bine, nici eu nu sânt cu desăvârşire de acord cu acest articol. Tot ce am scris ieri nu-mi place neapărat azi. Sânt -fericit să cunosc opinia dv. asupra acestui subiect. Cu primul prilej când veţi trece pe aici, faceţi-mi o vizită şi vom discuta pe îndelete chestia". Ce se mai poate răspunde unui -om care vorbeşte în acest chip ?

Elevii cursului meu trebuie să dea un examen-." original. Fiecare pe rând trebuie să se prezinte în faţa colegilor săi şi aceştia îi spun despre persoana lui aşa cum el apare în ochii lor. Îi desvăluie cu sinceritate ceea ce le place şi le displace la el. Bineînţeles, observaţiile sânt formulate în scris şi sânt nesemnate; astfel că autorii lor îşi pot exprima gândurile cele mai intime.

După un asemenea examen, un tânăr a venit disperat la mine. Criticii săi îl biciuiseră ca pe un ocnaş, tratîndu-l cu epitetele cele mai urâte.

La şedinţa următoare, "vinovatul" s-a ridicat si a citit cu glas tare insultele ce i-au fost aduse. par în loc să-i condamne pe judecători, aşa cum fusese ispitit, el le-a spus:

"Prieteni, văd că nu vă sânt deloc simpatic. Mi-a fost penibil să citesc criticile, dar ele mi-au fost folositoare. Mi-au dat o admirabilă lecţie. In fond nu sânt decât un biet băiat şi am nevoie de prietenie la fel ca şi alţii. Vreţi să mă ajutaţi ? Vreţi să-mi spuneţi sincer ce trebuie să fac ca să mă perfecţionez ? Voi face totul ca să mă îndrept". Nu era o comedie. Tânărul era sincer, de aceea i-a mişcat pe colegii săi. Ei i-au lăudat sinceritatea, umilinţa, dorinţa de a se perfecţiona. L-au încurajat, i-au dat sfaturi bune şi i-au mărturisit că deja începuse să Ic fie simpatic.

După cuvântul Scripturii, “…răspunsul său smerit îndepărtase furia”.

Când suntem siguri că avem dreptate, să ne străduim cu tact şi blândeţe de a face pe alţii să împărtăşească părerea noastră. Dar când greşim - ceea ce se-ntâmplă adesea, dacă avem sinceritatea de a o admite - şi recunoaştem repede greşeala şi clin toată inima, nu numai că vom observa rezultate surprinzătoare, dar va fi şi mai amuzant decît a încerca să ne apărăm.

Reţineţi acest proverb:  "învinovăţind nu se obţine destul. Dar cedând se obţine mai mult decât se nădăjduia".

Deci, dacă doriţi să câştigaţi pe cineva pentru cauza dv., respectaţi regula nr. 3.

Când greşiţi, recunoaşteţi-o şi din toată inima

Lectia 11- Un mijloc fără greş de a-ţi face duşmani. Cum să-l ocolim ?

Pe timpul cînd Teodore Roosevelt era preşedintele Statelor Unite, mărturisea că el nu putea fi sigur de judecata sa mai mult de şaptezeci şi cinci de ori dintr-o sută: aceasta era limita extremă a posibilităţilor sale.

Dacă acesta era recordul unuia dintre oamenii cei mai distinşi ai secolului XX, ce speranţă mai rămâne muritorilor de rând, dumitale, mie ?

Iată, dacă puteţi fi sigur că aveţi dreptate numai de cincizeci de ori dintr-o sută, nu vă rămâne decât să vă instalaţi în Wall Street, să câştigaţi un milion de dolari pe zi, să cumpăraţi un yacht şi să vă căsătoriţi cu o stea. Dar dacă nu puteţi ajunge la aceste proporţii, cum vă permiteţi să le spuneţi altora că nu au dreptate ?

Puteţi face pe un om să înţeleagă că se înşeală cu o privire, o intonaţie, un gest, tot atât cât şi prin cuvinte. Şi dacă-i ziceţi că nu are dreptate, credeţi că-l veţi convinge ? Niciodată! I-aţi dat o lovitură directă inteligenţei sale, judecăţii sale, amorului propriu. Puteţi să-i aruncaţi în cap toată logica lui Platon sau a lui Immanuel Kant, nu-i veţi schimba convingerea pentru că l-aţi jignit. Nu începeţi niciodată prin:  "Iţi voi dovedi..." Aceasta vrea să spună:  ,,Sânt mai deştept decât tine. Te voi convinge eu". Dacă doriţi să dovediţi ceva, nimeni să n-o bănuiască. Urmaţi sfatul poetului: "învăţaţi pe alţii fără să aveţi aerul că-i învăţaţi". Lordul Chesterfield îi spunea fiului său: ,,Fii mai înţelept ca alţii, dacă poţi; dar nu o arăta".

Astăzi nu mai cred aproape nimic din ceea ce credeam acum 20 de ani, afară de tabla înmulţirii. Peste alţi 20 de ani poate nu voi mai crede un cuvânt din ceea ce am scris în această carte. Opiniile mele sânt din ce în ce mai puţin definitive. Socrate repeta discipolilor săi:  "Ştiu un singur lucru: acela că nu ştiu nimic". Nu am pretenţia să mă cred mai tare ca Socrate, de aceea nu mai spun de mult oamenilor că nu au dreptate. Şi bine am făcut! Dacă cineva afirmă un lucru care vi se pare fals nu e mai bine să începeţi astfel:  ,,Ştiţi, nu sânt deloc de părerea asta, dar poate mă-nşel. Mi se întâmplă adesea. Aş vrea să cunosc adevărul... .Să examinăm problema împreună, vreţi ?..." Fraze ca acestea sânt miraculoase. Nimeni pe lume nu poate să se supere de cuvinte ca acestea. Să examinezi faptele este metoda savantului.

Mr. S..., tînăr avocat, la New-York,: pleda o cauza importantă în faţa Curţii Supreme. In timpul pledoariei, unul dintre judecători i-a spus acestuia" "în legea maritimă prescrierea este de şase ani, nu?" Mr. S... s-a oprit, s-a uitat fix la judecător, apoi, brusc, a exclamat:  ,.Onorate domnule judecător, în legea maritimă nu există prescriere!" O tăcere adâncă s-a lăsat în sală şi. temperatura părea că a scăzut la zero. ,,Judecătorul se înşelase şi i-am spus J gândi Mr. S... Dar era acesta mijlocul de a-i câştiga prietenia şi de a-l aduce de partea cauzei mele ? Nit. Sânt convins că legea era de partea mea şi vorbisem mai bine ca niciodată. Totuşi n-am câştigat acel proces. Făcusem greşeala de neiertat de a arăta eroarea ce o făcuse unui celebru personaj din lumea paşilor pierduţi şi îmi primisem plata".

Rare sânt persoanele a căror judecată este sănătoasă, obiectivă şi lucidă. Cei mai mulţi dintre noi sânt plini de subiectivism şi parţialitate. Mintea noastră este întunecată de gelozie, de bănuială, de teamă, de invidie şi vanitate. Marea mulţime nu doreşte să-şi schimbe părerile despre credinţa lor religioasă, despre marca automobilului preferat sau despre Clark Gabie. Iată ce spune James II. Robinson în "Formarea spiritului":  ,,Se întâmplă să ne schimbăm spontan opiniile, fără sforţare şi fără emoţie. Dar dacă ni se afirmă că greşim ne revoltăm împotriva acestei acuzaţii şi luăm atitudine defensivă imediată. Convingerile ni le facem cu o nespusă uşurinţă, dar ajunge să fim ameninţaţi de a le pierde ca să ne cramponăm de ele cu o pasiune sălbatica

Desigur, nu ne temem atât pentru ideile aflate în primejdie, cât pentru amorul nostru propriu... Adjectivul posesiv "al meu", "a mea"' este pentru om unul dintre cele mai importante cuvinte şi a ţine seama- de acest adevăr este începutul înţelepciunii. Când greşim ne-o mărturisim nouă înşine. Mărturisim, uneori şi altora, care ştiu cum să ne ia, cu toată blândeţea şi diplomaţia şi ne fălim chiar cu sinceritatea şi curajul nostru. Dar nu la fel se întâmplă când se încearcă să ni se vâre pe gât, cu forţa, un adevăr neplăcut.

Dacă doriţi să vă perfecţionaţi, dacă doriţi să învăţaţi a vă stăpâni şi a convinge şi pe alţii s-o facă, citiţi autobiografia lui Benjamin Franklin. Ea e una dintre cele mai pasionante povestiri, una din operele clasice ale literaturii americane.

Pe când Franklin nu era decât un adolescent sălbatic şi neîndemânatic, un vechi prieten l-a luat de o parte şi l-a mustrat, zicând:

"Eşti imposibil, teribil de tăios cu toţi cei care nu sânt de părerea ta ; contrazicerile tale sânt asemenea unor palme. Din această cauză, toată lumea fuge de tine ; prietenii tăi sânt bucuroşi să nu te mai întâlnească. Te crezi atât de grozav încât consideri că n-ai ce învăţa de la nimeni. Într-adevăr, nimeni nu va încerca să te înveţe ceva, căci ar fi o trudă zadarnică. De aceea, nu prea văd cum ai să-ţi înmulţeşti cunoştinţele actuale care, crede-mă, sânt, totuşi, tare sărace".

Franklin a primit această biciuitoare mustrare cu înţelepciune şi s-a străduit să se schimbe.

"Mi-am făcut o regulă, spune el, de a evita orice rezistenţă făţişă la părerile interlocutorului meu ca şi orice afirmare prea accentuată a părerilor mele. Îmi interzic chiar întrebuinţarea unor cuvinte şi expresii care implică o părere definitivă, ca "desigur", "înţeleg" sau "sânt sigur că...".

Curând, avantajele acestei noi metode au început să apară. Am simţit că întâlnirile cu amicii mei erau mai agreabile. Apoi, părerile mele, exprimate cu modestie, erau primite mai repede şi întâmpinau mai puţină opoziţie. În afară de aceasta, mă simţeam mai puţin mâhnit în cazul când greşeam ; îi aduceam mai lesne pe adversarii mei să-si părăsească punctul lor de vedere pentru a-l adopta pe al meu, când era just. Această tactică, care la început forţa felul meu natural, mi-a devenit atât de familiară şi facilă încât nimeni nu m-a mai auzit să rostesc o expresie dogmatică în ultimii cincizeci de ani. După părerea mea, în primul rând acestei metode (ca şi strictei mele probităţi) datorez aprobarea concetăţenilor mei când am propus noi instituţii sau modificarea celor vechi, ca şi marea mea influenţă în adunările publice după alegerea mea... Pentru că, deşi eram un prost orator, cu totul lipsit de elocvenţă, şovăitor, nesigur de vocabularul meu, totuşi ajungeam să-i conving...".

Metoda lui Franklin poate da rezultate şi în raporturile comerciale ? Judecaţi dv. înşivă:

D. Mahoney, fabricant de maşini speciale pentru industria de petrol a primit de la un client din Long Island o mare comandă. Supuse aprobării un plan, aprobat imediat, şi puse îndată la lucru maşina. Din nenorocire, se produse în acel moment ceva neplăcut. Clientul a vorbit despre proiectul său prietenilor şi le-a arătat "schiţa" lui Mahoney. După ce au examinat-o, aceştia au declarat că maşina e prost concepută şi-l înnebuniră atât pe bietul om încât acesta luă telefonul şi-şi anunţă furnizorul că nu primeşte livrarea unei astfel de maşini.

Mahoney s-a apucat să verifice din nou tot ce a întreprins. "Eram sigur că totul era perfect. Ştiam, de asemenea, că atât clientul meu, cit şi prietenii săi nu aveau habar în această chestiune. Totuşi, m-am ferit să i-o spun. Ar fi fost prea primejdios. Am plecat să-i fac o vizită Ia Long Island. Când am intrat în biroul său a sărit în picioare, m-a insultat, a condamnat materialul meu şi a încheiat cu aceste cuvinte:  "Şi acum ce-ai să faci ?".

Am răspuns foarte liniştit că m-am gândit şi voi face exact ceea ce va spune domnia sa. "Dv. înteţi cel care plătiţi şi e firesc ca lucrul să fie făcut aşa cum doriţi... Totuşi, e necesar ca să-şi asume cineva răspunderea noii comenzi. Deci, dacă sunteţi convins că ideea dv. este cea bună, fiţi bun şi ne furnizaţi planul maşinii şi, cu toate că execuţia părţii realizate până acum ne-a costat 2 000 de dolari, vom reîncepe pe cheltuiala noastră lucrul. Vom pierde aceşti 2 000 de dolari pentru a vă da satisfacţie, dar vă repet, dacă stăruiţi în schimbarea proiectului trebuie să vă asumaţi întreg riscul. Iar dacă ne îngăduiţi a ne îndeplini sarcina după proiectul nostru, care credem noi că este cel mai bun, atunci cei care îşi vor asuma răspunderea vom fi noi...".

In timp ce vorbeam, clientul s-a calmat şi când am sfârşit a declarat:  "Bine, fie. Continuaţi proiectul dv. Dar dacă nu iese, Dumnezeu să vă ajute!".

Maşina a ieşit excelent şi domnul client neîncrezător ne-a făcut două comenzi similare şi pentru sezonul ce urma.

Când omul m-a insultat şi mi-a arătat pumnul, mi-a trebuit, desigur, toată puterea să mă stăpânesc pentru a nu-i răspunde pe acelaşi ton. Dacă i-aş fi spus ce gândeam, dacă ne-am fi certat ce s-ar fi întâmplat ? Am fi pornit un proces, aş fi pierdut bani şi dintr-un client bun mi-aş fi făcut un duşman. Da, sânt convins, a spune unui om direct în faţă că greşeşte este o tactică dezastruoasă...".

De altfel, eu nu dezvălui aici nimic nou. în urmă cu 19 secole, Iisus Christos spunea:  "Fii grabnic la împărtăşania părerii potrivnicului tău".

Cu alte cuvinte:  nu discutaţi cu interlocutorul dv., fie client, soţ sau vrăjmaş. Nu-i arătaţi că se înşeală, nu-l mâniaţi, ci folosiţi-vă, dimpotrivă, de diplomaţie şi veţi reuşi mai lesne.

Cu două mii de ani înaintea lui Christos, bătrânul rege Akhtoi al Egiptului dădea fiului său sfaturi înţelepte de care am avea multă nevoie şi astăzi. îi şoptea la ureche:  "Fii diplomat, vei ajunge astfel mai uşor la ţinta ta",

Deci, dacă vreţi să-i câştigaţi pe oameni de partea voastră reţineţi regula nr. 2:

Respectaţi părerile interlocutorului vostru. Nu-i spuneţi niciodată că greşeşte.

Lectia 10. - Într-o discuţie nu există niciodată învingător

Puţin după război am primit o lecţie preţioasă. Pe vremea aceea eram managerul lui Sir Ross Smith şi asistam într-o seară la un banchet dat în onoarea sa. In timpul mesei, vecinul meu mi-a istorisit o poveste în care se afla citatul următor: "Există un Dumnezeu care aranjează destinele noastre după placul său, oricare ar fi voinţa noastră". Povestitorul pretindea că acest citat provine din Biblie. Se înşela, îl cunoşteam. Eram sigur. De aceea, pentru a-mi arăta superioritatea şi a-mi arăta importanţa, l-am corectat - ceea ce nimic nu-mi cerea s-o fac - explicându-i că fraza este din Shakespeare ? Dar celalalt nu vroia să cedeze deloc. Ce? Fraza aceea din Shakespeare ? Imposibil, absurd! E din Biblie! Autorul susţinerii era aşezat în dreapta mea iar Frank Gammond, un vechi prieten de-al meu, dar şi unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai marelui Will în stînga. De comun acord, ne-am adresat lui ca să ne arbitreze. După ce ne-a ascultat, Gammond mi-a tras una cu piciorul pe sub masă, apoi a anunţat senin:  "Dale, te înşeli, domnul are dreptate. Acest citat e din Biblie".

Am tăcut până ce am pornit amândoi, eu şi Gammond, spre casă şi atunci l-am atacat: "Frank ştiai foarte bine că acel citat e din Shakespeare! Ce ţi-a venit cu." "Bineînţeles că ştiam, mi-a răspuns el. Se găseşte în Hamlet, actul V, scena a 2-a Dar eram invitaţi la o reuniune veselă, dragul meu. De ce vrei să-i dovedeşti unui om că ai dreptate Este acesta un mijloc de a te face simpatic ? Ţi-a cerut el părerea ? Nu ştii că e mai bine să eviţi întotdeauna certurile ?"

"Evită întotdeauna certurile". Omul care mi-a inoculat-o este mort acum, dar lecţia lui îmi foloseşte şi azi. Şi era o lecţie de care aveam nevoie, Adoram controversele. În tinereţe discutam cu fratele meu toate subiectele posibile. La colegiu învăţam logica şi argumentaţia şi niciodată nu lipseam ] de la conferinţele contradictorii. Nu degeaba m-am născut în Missouri, ţara cârciogarilor şi scepticilor... ? Mai târziu am ţinut un curs de dialectică şi chiar, o mărturisesc spre ruşinea mea, îmi propusesem să scriu o carte asupra acestui subiect. De atunci, am asistat la mii de discuţii, le-am analizat, am luat parte la ele. Şi concluzia, după atâtea experienţe, este că mijlocul cel mai bun de a învinge într-o controversă este acela de a o evita.

Fugiţi de discuţii contradictorii cum fugiţi de şarpele cu clopoţei sau de cutremurele de pământ! De nouă ori din zece, fiecare din adversari rămâne cu convingerea că el are dreptate. Aceste bătălii nu le câştigă nimeni. Într-o companie de asigurări cuvîntul de ordine pentru toţi agenţii este următorul:  "Nu discutaţi niciodată". Pentru că nu discutând convingi pe cineva. Nu aceasta este modalitatea ele a influenţa spiritul omenesc.

De exemplu, sânt mulţi ani de-atunci, aveam ca elev un irlandez belicos, Patrick O'Haire. Era un băiat bun şi simplu, dar Doamne, cum îi mai plăcea să se certe! Mi-a mărturisit că este reprezentant al unei firme de vânzări de autocamioane şi automobile dar că nu reuşea deloc în meseria lui. Descosându-l am aflat că mereu îi contrazicea pe auditori şi astfel îi irita tocmai pe cei de care avea nevoie, discuta, se certa, îşi pierdea cumpătul. Dacă un client îndrăznea să-i critice maşinile, Pat vedea roşu în faţa ochilor şi aproape că-l lua de guler. Oh, pe vremea aceea avea întotdeauna ultimul cuvânt, ci era întotdeauna învingătorul în discuţii. Mai târziu mi-a mărturisit:  "Vai, de câte ori am plecat de la un client, spunându-mi cu satisfacţie - cum l-am înfundat pe ăsta! - dar, din nefericire, fără să-i vând ceva!"...

Prima mea grijă cu Pat nu a fost să-l învăţ să

vorbească, ci să-l fac să-şi ţină gura. El este astăzi cel mai bun vânzător al lui White Motor din New. York. Cum se poartă acum ? Ne spune el însuşi; "Când mă duc la un client şi-mi zice:  "Ce ? Un camion White ? Nu-mi trebuie, E marfă uşoară. Nici gratis nu-mi trebuie. Eu vreau camionul Cutarea îi răspund cu dulceaţă:  "Ascultaţi-mă, prietene, camioanele cutare sânt foarte bune. Dacă veţi lua unul din acela nu vă veţi înşela". Deodată nu mai spune nimic. Nu mai are ce discuta contradictoriu cu mine. Chiar dacă mai zice o dată că Cutare este un camion straşnic, eu îi răspund pe loc:  "E adevărat, domnule” Dar ştiu că n-o s-o ţină toată ziua cu... camioanele Cutare sânt excelente. Aşa că părăsim acest subiect şi eu încep a descrie calităţile camionului White. Să conving...

Gîndindu-mă la trecut, mă întreb cum am putut vinde măcar un singur camion ? Mi-am pierdut ani de zile discutând, încăierându-mă, creând antagonisme" Azi ştiu să tac. E mult mai profitabil".

Înţeleptul Franklin spunea: "Tot hărţuindu-l şi argumentând vei reuşi poate să-l încurci pe interlocutor, dar victoria ta va fi deşartă, fiindcă nici o dată nu vei obţine ca adversarul să fie sincer de acord cu tine".

Atunci, alegeţi singuri:  un succes spectaculos şi teoretic sau înţelegerea sinceră a unui om. E rar să le poţi obţine pe amândouă în acelaşi timp.

Un jurnal din Boston reproducea într-o zi acest amuzant epitaf:

Aici zace corpul Iui William Jai.

El muri apărându-şi cu ardoare opiniile.

El avea dreptate, toată viaţa a avut dreptate.

Dar nu a murit mai puţin.

Decât dacă nu ar fi avut.

După ani de zile de activitate politică, William Mc Adoo, secretar de stat sub preşedinţia lui Wilson, declara "că e imposibil să-l convingi pe un ignorant prin logică".

Un ignorant! Eşti modest, domnule Mc Adoo! O lungă experienţă m-a învăţat că e imposibil să schimbi prin logică părerea oricărui om, oricare ar fi fost gradul inteligenţei sau al culturii sale!

Constant, primul valet al lui Napoleon, juca adesea biliard cu Josefina. In "Amintirile vieţii particulare a lui Napoleon" el scria: "Cu toate că aveam oarecare îndemânare, făceam întotdeauna în aşa fel ca ea să câştige, ceea ce-i făcea o mare plăcere..."

Din exemplul lui Constant să luăm o învăţătură... constantă. Să lăsăm clienţilor, prietenilor, soţiei plăcerea de a triumfa în micile noastre certuri...

Budha a zis:  "Niciodată ura nu pune capăt urii, ci numai dragostea". O neînţelegere nu este risipită printr-o discuţie, ci prin tact, diplomaţie şi dorinţa generoasă de a ne pune în locul adversarului.

Într-o zi, Lincoln a spus:  "Omul care vrea să se ridice nu are timp de pierdut în certuri. Acestea înăcresc caracterul şi te fac să-ţi pierzi controlul a-supra ta. Nu vă temeţi de a face concesii. Mai bine să cedezi calea unui câine, decât să te muşte certându-te cu el si nevoind să-l laşi să treacă. Căci chiar omorând câinele, nu veţi anula efectul muşcăturii". Cel mai bun mijloc de a triumfa într-o cearta este de a o evita!

Lectia 9- Cum să plăcem imediat ?

Mă aflam la poştă, aşteptându-mi rândul la ghişeul "Recomandate". Am fost surprins de aerul plictisit cu care lucra funcţionarul. Desigur, nu era amuzant să-ţi petreci zilele cîntărind plicuri, vânzând timbre, completând recipise. Mi-am zis:  "Hai să-i fac pe plac acestui băiat şi să-i smulg un zâmbet... Pentru asta trebuia să-1 spun ceva drăguţ". Nu e chiar uşor de găsit motivul, dar atunci mi-a fost simplu, băiatul având un păr minunat. Astfel, în timp ce-mi "cântărea scrisoarea, i-am zis: "Aş vrea să am părul dumitale!" A ridicat capul, surprins şi radiind. ,,Oh, a exclamat el cu modestie, nu mai e cum era înainte!" L-am asigurat că era minunat indiferent cum ar fi fost înainte. Era încântat. Am prelungit încă puţin conversaţia plăcută apoi când am dat să plec mi-a spus sigur de el:  "Mi s-au mai făcut adesea complimente pentru părul meu".

Pariez că acest băiat a plecat acasă uşor ca o pasăre, că i-a repetat nevestei ce i-am spus şi că seara, făcându-şi toaleta, s-a mai uitat odată în oglindă, zicându-şi:  "Adevărat, frumos păr mai am!" Când am povestit această istorioară, unul dintre elevii mei m-a întrebat:  "Bine, dar ce vroiaţi să obţineţi de la acest om ?"

Ce vroiam ? Doream să obţin de la acest tânăr ceva foarte preţios:  delicioasa satisfacţie de a fi făcut un gest cu totul dezinteresat, unul din acele j acte de generozitate, a cărui amintire rămân mereu în memoria noastră mult timp după ce incidentul care l-a provocat a fost uitat.

Acum 19 secole, Iisus spunea discipolilor săi "E mai dulce să dai, decât să primeşti".

Cum am mai spus-o, dorinţa de a fi importanţi este, după profesorul John Dewey, cea mai puternică dorinţă omenească. Aceasta este, o repet, cea care ne separă de animale. Timp de milenii, filosofii au speculat principiile care călăuzesc raporturile dintre oameni şi toate studiile lor au sfârşit prin a ajunge, în cele din urmă, la un singur precept. El este tot atât de vechi ca istoria omenirii. Zoroastru îl predica adoratorilor focului în Persia, acum trei mii de ani. Confucius îl expunea în China în urmă cu 24 de secole. Cu cinci sute de ani înainte de Christos, Budha îl proclama pe malurile Gangelui cel sfânt şi cărţile budiste îl menţionau cu o mie de ani înaintea lui.

Mai târziu, Iisus îl predica pe colinele pietroase ale Iudeei. El rezuma într-o singură frază această regulă care e poate cea mai importantă din lume:  "Poartă-te cu alţii aşa cum ai vrea ca ei să se poarte cu tine".

Ţineţi la stima celor ce vă înconjoară ? Vreţi ca meritele să vă fie recunoscute ? Vă place să vă simţiţi important în mica dv. sferă ? Alunei detestaţi linguşirile mincinoase şi grosolane şi doriţi-vă numai elogii sincere. Vreţi să fiţi onoraţi ? Atunci încurajaţi şi lăudaţi. Toţi aspirăm la aceasta. Să ascultăm, deci, legea Scripturii... Cum ? Când ? Unde ? Răspunsul e simplu:  mereu şi peste tot.

Ascultaţi istoria romancierului Ilall Câine. Era fiul unui fierar şi nu primise decât o instrucţie rudimentară. Totuşi a ajuns celebru. Iată originea carierei sale:

Adora poezia şi toate poemele lui Dante-Gabriel Rosetti. Cum ţinuse o conferinţă asupra operei poetului, i-a adresat acestuia o copie, care l-a încîntat mult. "Un tînăr care are o judecată atât de elevată despre mine trebuie să fie foarte inteligent" şi-a zis, probabil, poetul. Şi l-a invitat pe fiul de fierar la el, încredinţându-i postul de secretar. Graţie noii sale situaţii, tânărul a avut şansa de a veni în contact cu maeştrii literaturii. Sfătuit şi încurajat de ei, s-a apucat de scris şi a atins succese! triumfale. Proprietatea sa de la Greeba Castle, din insula Man, a devenit un loc de pelerinaj pentru turişti, iar el a lăsat avere două milioane şi jumătate de dolari. Şi, cine ştie, poate ar fi murit sărac şi necunoscut dacă n-ar fi scris acel eseu în care-şi exprima admiraţia faţă de un om ilustru.

Aceasta este puterea prodigioasă a laudei, când vine din inimă. Rosetti se considera un personaj important. De ce să ne mire ? Fiecare ne credem important, foarte important. Naţiile nu diferă de in- Ś divizii Vă simţiţi superiori japonezilor ? Adevărul e că japonezii se cred infinit superiori nouă. Un japonez de şcoală veche, de exemplu, este indignat când vede o doamnă din ţara lui dansând cu un alb. Credeţi că valoraţi mai mult decât un indian ? E dreptul dv. Totuşi, există un milion de indieni care vă dispreţuiesc într-atât încât n-ar consimţi să se spurce atingând mâncarea pe care umbra dv. murdară a atins-o!

Fiecare naţie se crede superioară alteia. Aceasta este, de altfel, şi originea patriotismului, a războaie- ) lor.

Să privim acest adevăr bine în faţă. Orice om Ś pe care-l întâlnim crede că ne domină într-un fel sau altul. Amintiţi-vă de cuvintele lui Emerson:  "Orice om îmi este superior cu ceva ; de aceea pot învăţa ceva de la oricare". Ceea ce e trist e să vezi pe unii care neavînd cu ce să se mândrească încearcă să-şi acopere lipsurile cu vanitatea lor zgomotoasă... Cum zicea Shakespeare:  "Om! Om deştept! învăluit în puţină autoritate, tu joci în faţa Cerului o comedie atât de grotescă încât faci să plângă îngerii!"

George Eastman, regele Kodakului care a inventat filmul transparent şi a simplificat tehnica filmării, a adunat o avere de o sută de milioane de dolari, devenind celebru în lumea întreagă. Asta nu-l împiedica să se lase mişcat de cele mai simple laude.

Acum câţiva ani, Eastman a construit Şcoala de Muzică din Rochester şi un teatru în memoria mamei sale. Directorul unei importante fabrici de scaune, mr. Adamson, dorea să obţină adjudecarea mărfii sale pentru cele două clădiri. El telefona arhitectului pentru a cere o întrevedere lui Eastman, la Rochester. Când sosi, arhitectul îi zise:  "Ştiu că vrei această comandă, dar te previn că n-ai nici o şansă cu Eastman dacă îi iei mai mult de cinci minute. E foarte ocupat. Intră, zi repede ce vroi şi pleacă".

Adamson a fost introdus înăuntru. Eastman era aplecat peste biroul său. După o clipă s-a ridicat zicînd: "Bună ziua domnilor, ce pot face pentru dumneavoastră ?" Arhitectul l-a prezentat pe Adamson. Acesta i-a zis importantului personaj:  "Domnule Eastman, aşteptîndu-vă v-am admirat biroul. E o plăcere să lucrezi într-o astfel de cameră. Ştiţi, şi noi facem boazerie murală. Dar mai frumoase ca acestea n-am mai văzut!"

Eastman i-a răspuns gînditor:  "îmi aminteşti un lucru pe care aproape că l-am uitat. Da, e un birou frumos. îmi plăcea mult la început. Dar acum rn-am obişnuit cu el, apoi luat cu treburile zilnice nu rnai observ aceste decoraţiuni".

Adamson frecă cu degetul unul din ornamente. "Este stejar englezesc, nu-i aşa ? E puţin diferit de cel italienesc". ,,'E adevărat, răspunse Eastman. L-am adus din Anglia". Eastman îi arătă apoi toată decoraţia camerei, proporţiile, coloritul, sculpturile de mână şi toate celelalte detalii la care colaborase. Cei doi bărbaţi se apropiară de fereastră şi Eastman, discret şi modest ca de obicei, îi arătă câteva din instalaţiile realizate de el. Adamson îl felicită cu căldură. Stimulat de întrebări, Eastman i-a descris apoi experienţele sale cu clişeele fotografice, nopţile consumate pentru a reuşi. ,,în sfârşit, i-a spus Eastman lui Adamson, în timpul călătoriei mele în Japonia am cumpărat scaune. Le-am adus pentru veranda mea. Din păcate, vopseaua a crăpat de căldură! Vino cu mine la masă şi ţi le voi arăta". După masă, Easman i-a arătat scaunele din Japonia. Valora fiecare câte un dolar, dar marele Eastman, care câştigase o sută de milioane de dolari, era mândru de ele pentru că le vopsise singur. Comanda de scaune de acum se ridica la 90000 dolari. Mai e nevoie să vă spunerii cine a primit această comandă ? James Adamsori evident. Iar din acel moment, cei doi bărbaţi au fost prieteni pînă la moarte.

Această magie a elogiului n-ar trebui s-o introducem înainte de orice în căminul nostru ? Nu cunosc loc unde să fie mai necesară sau mai neglijată. Soţia dv. are oarecari calităţi ; sau asta o credeaţi la început, altfel n-o luaţi de soţie. De când, însă, nu i-aţi mai făcut vreun compliment? De când? Celebra cronicară Dorothy Dix scria într-un articol:  "Nu vă însuraţi până nu aţi învăţat arta de a face complimente. A flata o femeie înainte de căsătorie e o chestie de gust, dar după e o necesitate şi o garanţie de fericire. Uniunea conjugală cere nu atât francheţe, cât diplomaţie.

Dacă vreţi zilnic festinuri regeşti, nu criticaţi niciodată bucătăria soţiei, nu faceţi comparaţii supărătoare între reţetele ei şi ale mamei dv. Dimpotrivă, lăudaţi neîncetat talentele ei gospodăreşti şi felicitaţi-vă pe faţă că aţi luat o soţie care întruneşte deopotrivă calităţile lui Venus, Minerva şi Mary Ann (personalitatea perfectei gospodine)".

Ştiţi ce trebuie să faceţi ca o femeie să se îndrăgostească de dv. ? E un secret împrumutat tot de la Dorothy Dix. într-o zi ea intervieva un celebru poligam, care cucerise inimile şi economiile a 24 de femei. Cînd l-a întrebat cum a reuşit, el a răspuns dezinvolt:  "Nu e mare lucru... Nu ai decât să le vorbeşti despre ele".

Aceeaşi tactică reuşeşte admirabil şi la bărbaţi. "Vorbeşte-i unui bărbat despre el, spunea Disraeli, unul dintre cei mai îndemânatici politicieni din câţi au guvernat Imperiul Britanic, vorbeşte-i numai despre el şi te va asculta ore întregi".

Ei, aţi citit destul această carte. Închideţi-o. Scuturaţi cenuşa din pipă. încercaţi să experimentaţi această tactică a elogiului asupra primei persoane ce o veţi întâlni şi veţi vedea minunea îndeplinind-se.

Aşadar, şase mijloace pentru a câştiga simpatia lumii:

Regula I.           Interesaţi-vă sincer de alţii.

Regula II.           Surâdeţi.

Regula III.          Amintiţi-vă că numele unui om este pentru el cuvântul cel mai dulce şi mai important din tot vocabularul.

Regula IV.         Să ştiţi a asculta. Încurajaţi pe alţii să vorbească despre dânşii.

Regula V.          Vorbiţi interlocutorului dv. de ceea ce îi place.

Regula VI.         Faceţi-i în chip sincer să-şi simtă importanţa.

Lectia 8 - Cum să-i cointeresăm pe oameni ?

Toţi cei ce-l vizitau pe Teodore Roosevelt la Oyster Bay erau surprinşi de întinderea şi diversitatea cunoştinţelor sale. "Un cow-boy să se fi prezentat în faţa lui, un politician sau un diplomat, scria un cronicar, oricui, Roosevelt ştia cum să-i vorbească". Secretul ? Foarte simplu. Când Roosevelt aştepta un vizitator, cu o seară înainte studia subiectul ce-l interesa mai mult.

Genialul Wiliam L. Phelps, fost profesor la Universitatea din Yale, a înţeles acest adevăr foarte de timpuriu. "Când aveam opt ani şi-mi petreceam vacanţa Ia mătuşa mea - povesteşte el în eseul j asupra naturii umane - un domn în vârstă veni într-o seară să ne vadă. După ce schimbă câteva amabilităţi cu mătuşa mea, îmi acordă întreaga sa atenţie. Pe vremea aceea eram pasionat pentru vapoare şi oaspetele nostru ştiu să-mi capteze interesul cu o mulţime de informaţii în domeniu. După plecarea sa mi-am dat drumul întregului entuziasm. Ce om! Cum îi plăceau vapoarele, cum le cunoştea! Cu toate astea, mătuşa mea îmi spuse că el era avocat la New-York şi că vapoarele îi erau cu totul indiferente. "Atunci de ce n-a vorbit decât despre , asta ?" am întrebat eu contrariat. "Pentru că este un om bine crescut şi şi-a dat toată osteneala să-ţi fie pe plac". "Niciodată n-am uitat observaţia mătuşii mele" adăugă Phelps.

Am în faţa mea o scrisoare de la mr. Edward L. Chalif, care se ocupă activ de asociaţiile de boy-scouts (cercetaşi). "Într-o zi, îmi scrie el, am aflat că o mare întrecere de cercetaşi urma să aibă loc în Europa şi cum doream ca unul din fiii mei să ia parte, m-am dus să-1 caut pe preşedintele unei mari întreprinderi din America pentru a-i cere să finanţeze călătoria. Tocmai aflasem că el emisese un cec de un milion de dolari, pe care-l pusese în ramă - o curiozitate, desigur  după ce-l anulase.

Cum m-am aflat în faţa lui, i-am cerut să văd şi eu acest document. Un cec de un milion de dolari! I-am zis cu admiraţie că e ceva ce încă n-am văzut în viaţa mea. Mi l-a arătat cu plăcere. L-am cercetat cu atenţie şi i-am cerut unele lămuriri". Observaţi, desigur, că mr. Chalif nu a vorbit nimic despre cercetaşi, nici de concurs, nici de scopul vizitei sale. El a vorbit numai de ceea ce ştia că-1 interesează pe celălalt. Şi iată cum amabilitatea sa a fost răsplătită. După câteva minute, preşedintele i s-a adresat "Despre ce vroiai să-mi vorbeşti ?" I-a expus cererea sa. "Spre surpriza mea, continuă mr. Chalif în scrisoare, nu numai că mi-a acordat ceea ce doream,' dar mi-a depăşit cu mult aşteptările. Eu menţionasem călătoria doar pentru un băiat iar el s-a oferii să acopere cheltuielile tuturor celor cinci băieţi ai mei şi pe a mea, recomandându-mi să stau şapte săptămâni în Europa. Mi-a dat chiar şi recomandări ca să fiu introdus la sucursalele sale. De atunci, el a oferit posturi multora dintre cercetaşii ai căror părinţi sânt nevoiaşi şi a ocupat un rol activ în asociaţia noastră".

Este aceasta o metodă recomandată în raportu-l rile comerciale ? Să luăm cazul lui Henry G. Duverfnoy, care conducea una dintre cele mai mari casa producătoare de biscuiţi din New-York. De patru-; ani el încerca să-şi vândă biscuiţii şi pâinea la unul dintre hotelurile New-Yorkului. In fiecare săptămână se ducea la director. Ba s-a instalat chiar şi întruna din camerele hotelului pentru a-l putea "lucra" mai bine pe acesta. Rezultatul:  nul. După ce a urmat cursul nostru, s-a decis să schimbe strategia.! Se strădui să descopere gusturile şi părerile omului de care avea nevoie. ,,Am aflat, povestea el mai târziu, că face parte, ba chiar este preşedintele unei societăţi hoteliere numită "Bun venit în America".! Când l-am văzut prima oară i-am vorbit cu entuziasm despre "Bun venit". Ah, prieteni, ce... bun venit! Vibrând de bucurie mi-a vorbit o jumătatej de oră despre organizaţia sa. Mi'-am dat seama că asociaţia era marota sa, pasiunea vieţii lui. înainte de încheierea întrevederii noastre eram înrolat... N-am scos un cuvânt despre biscuiţi. Dar nu mult mai târziu, economul hotelului îmi telefona să vin cu nişte mostre de biscuiţi şi cu preţurile. "Nu ştiu ce i-ai făcut patronului, mi-a zis el intrigat, dar vorbeşte numai despre dumneata!"

Gîndiţi-vă! De patru ani mă străduiam să obţin acest om de client şi aş mai alerga şi acum după el dacă nu i-aş fi descoperit la timp gusturile şi lucrurile ce-i plăceau".

Daca vreţi să cîştigaţi simpatia oamenilor, vorbiţi-le despre ceea ce îi interesează, de ceea ce au pe suflet:

Lectia 7 - Vreţi să deveniţi un vorbitor plăcut ? Este foarte uşor

Am fost de curând invitat Ia o serată de bridge. Nu joc bridge şi cum nici vecina mea de asemenea nu cunoştea jocul, ne-am aşezat la taifas.

Ea cunoştea că lucrările mele m-au obligat să stau vreo cinci ani în Europa şi, de aceea, mi-a zis:  "Domnule Carnegie, aş dori să-mi vorbiţi despre toate locurile frumoase pe care le-aţi vizitat".

In timp ce ne aşezam pe o canapea, ea mi-a spus ca tocmai se-ntorsese dintr-o călătorie în Africa. Am observat: "Foarte interesantă Africa, dar n-am putut să merg niciodată acolo... Spuneţi-mi, aţi vânat acolo ? Da ? Cit vă invidiez! Povestiţi-mi!". Şi ea a vorbit timp de 45 de minute. Şi n-a mai pomenit un cuvânt despre călătoriile mele. Tot ce dorea era să aibă un ascultător docil, pentru a vorbi despre ea şi despre amintirile ce le avea. De altfel, este o realitate, oamenilor le place să vorbească atunci când văd că sânt ascultaţi cu interes. La un dineu oferit de un editor new-yorkez am întâlnit un distins botanist. Era prima oară când stăteam de vorbă cu un specialist în acest domeniu! L-am ascultat cu o stăruitoare atenţie în timp ce-mi vorbea de plantele grase, de haşiş, de climatul serei şi-mi dădea interesante detalii despre umilul cartof. Mai erau acolo poate o duzină de invitaţi, dar ignoram pe toată lumea, violând regulile politeţii mai multe ceasuri pentru a asculta pe botanistul meu.

S-a făcut miezul nopţii. Mi-am luat rămas bun şi m-am retras. Atunci (am aflat-o mai târziu) savantul m-a elogiat faţă de gazdă, spunându-i că tovărăşia mea era foarte ,,stimulatorie" şi că sânt un minunat vorbitor. Un minunat vorbitor, eu care nu spusesem nimic ? Nici n-aş fi putut, de altfel, să vorbesc fără să schimb subiectul, întrucât botanica mi-era tot atât de străină ca şi anatomia pinguinilor. Ascultasem doar cu interes şi el a simţit asta şi i-a plăcut.

I-am spus că mă instruise şi mă captivase - ceea ce era adevărat.

I-am mai spus că mi-ar plăcea să am cunoştinţele lui - şi asta era adevărat. Îi declarasem şi că aş fi încântat să rătăcesc cu dânsul prin natură - şi iară spuneam adevărul.

Iată de ce omul mă calificase drept un strălucit vorbitor, când în realitate nu fusesem decât un excelent ascultător, încurajându-l pe el să vorbească. Cum să izbutiţi pe lângă clienţii dv.? Cum să-i convingeţi ? După genialul profesor Charles V. Eliot nu există nici un mister în asta. Pentru a cuceri simpatia unei persoane trebuie să-i acordăm toată atenţia noastră când vorbeşte. Nimic nu-i mai măgulitor ca aceasta.

Nu-i nevoie să pierzi patru ani la Harvard ca să descoperi acest adevăr şi totuşi cunosc comercianţi care închiriază localuri magnifice şi ruinătoare, care cumpără ieftin mărfurile, aranjează, frumos vitrinele, cheltuiesc o groază de bani cu publicitatea şi angajează funcţionari care nu-şi cunosc meşteşugul, nu ştiu să asculte, întrerup clienţii, îi contrazic şi fac parcă totul ca să-i alunge din magazin.

Ascultaţi, de pildă, povestea lui I.C. Wootom elev Ia cursurile noastre. Îşi cumpărase un costum dintr-un magazin din New Jersey. După puţină vreme a fost foarte dezamăgit de achiziţie observând ca ieşea culoarea pe gulerul cămăşii, înnegrindu-l. A împachetat vestonul şi l-a dus înapoi la magazin unde l-a găsit pe vânzătorul care-l servise şi i-a spus necazul ce-l avea. De fapt nici n-a apucat săi termine că funcţionarul i-a şi tăiat vorba, zicându-i:  "Noi am vândut mii de asemenea costume şi e prijma oară când cineva se plânge!". Acestea au fost cuvintele, dar tonul a fost cu mult mai urât. Parcă vroia să zică:  "Minţi! Iţi închipui că am să-nghit eu asta... vom vedea noi!". Un alt vânzător a fost atras de discuţie, care la rându-i a adăugat:  "Orice! costum iese puţin la început. Nu se poate altfel mai ales la preţul ăsta. E de vină vopseaua!". Fier-i beam de mânie, mi-a mărturisit Wootom. Primul vânzător insinua că sânt de rea credinţă ; al doilea îmi dădea să-nţeleg că am cumpărat un articol de calitate inferioară. Mi-am ieşit din sărite, era să le arunc cu costumul în cap şi să-i dau dracului când deodată a apărut în scenă şeful raionului... Un om care-şi cunoştea meseria. El transformă un om furios într-un client satisfăcut! Cum ? In felul următor:  Întâi, a ascultat povestea de la început până la sfârşit fără a scoate un cuvânt. Apoi, când am terminat şi cei doi vânzători şi-au expus şi ei argumentele, le-a răspuns, punându-se în locul meu şi întrebându-mă:  "Domnule, spuneţi-ne ce avem de făcut cu acest costum şi ne vom conforma dorinţelor dv.". Cu cinci minute înainte eram gata să le strig: "Ţineţi-vă costumul!". Dar acestui om i-am răspuns:  "Voiam numai să ştiu părerea dv., să aflu dacă este un defect trecător şi dacă are vreun remediu". Am plecat din magazin liniştit. Nu ne mirăm că' şeful raionului îşi cucerise acest post. Cit despre cei doi vînzători, aceştia îşi vor păstra toată viaţa acest post. Adică nu, mă-nşel ; vor fi probabil mutaţi la ambalaj sau la manutanţă, acolo unde nu vor avea ocazia să vină în contact cu clientela, cu care habar n-aveau să se comporte.

Acum câţiva ani, Compania de Telefoane din New-York a descoperit că are clientul cel mai irascibil din câţi s-au văzut vreodată. Tuna şi fulgera, ameninţa să distrugă aparatul telefonic. Refuza să plătească anumite taxe care, zicea el, erau greşite. Scria reclamaţii la gazete. Depusese o mulţime de plângeri la Comisia Serviciilor publice şi intenta mai multe procese împotriva Companiei de Telefoane.

Plictisită de acest scandal, Compania se decise să delege pe cel mai isteţ dintre ambasadorii ei pe lingă acest zurbagiu. Trimisul îl ascultă înăcrit, îl lăsă să-şi verse tot veninul şi se mulţumi să aprobe şi să zică amin. Iată cum istoriseşte aventura delegatul:  "După ce am ascultat timp de trei ceasul plângerile lui, amabil, mut şi aprobator m-a lăsat sa plec. Am mai revenit să-l văd de patru ori. Intri timp m-am făcut membru al grupului pe care acea ta îl fondase: "Societatea pentru protecţia abonaţii lor de telefon...". L-am ascultat mereu cu atenţi" şi am aprobat punctele ce le ridica în timpul întreii vederilor noastre. Niciodată nu mai fusese tratat fel de Compania de Telefoane şi s-a umanizat. Motivul ce determinase demersul meu n-a fost menţionat decât la sfârşit. Dar, în acel moment, litigiul era deja definitiv reglat, am primit plata tuturor notelor restante şi, pentru prima oară în analele certurilor cu Compania, omul şi-a retras plângerile de la Comisia serviciilor publice..."

Într-o zi, un client supărat pătrunse în biroul lui J.F. Detmer, fondatorul Ţesătoriilor Detmer cea mai mare întreprindere în acest gen din lume "Omul - povestea mister Detmer - ne datora 15 dolari. Nu recunoştea datoria, dar eu ştiam că ne înşeală. I-am trimis de mai multe ori factura noastră, dar nimic. Şi iată-l acum luând trenul de Chicago şi poposind în biroul meu. Mi-a spus clar nu numai că nu va plăti suma reclamată dar că nu ne va mai cumpăra nici măcar de un dolar marfă! L-am ascultat cu răbdare. Când s-a liniştit, i-am spus cu blândeţe:  "Vă mulţumesc c-aţi venit la Chicago să-mi expuneţi cazul. Imi faceţi un mare' serviciu, întrucât contabilitatea noastră v-a supărat şi este în stare să supere alţi clienţi buni şi asta n-o dorim. Credeţi-mă, sânt mai nerăbdător să vă ascult nemulţumirile, decât vreţi dv. să le povestiţi. Era într-adevăr răspunsul ce-l aştepta cel mai puţin. Cred că era chiar dezamăgit fiindcă făcuse călătoria special ca să-mi tragă o săpuneală. Şi iată, in loc să mă încaier cu el, eu îi ofeream mulţumirile noastre! I-am promis să-i anulez datoria, i-am spus că-i înţeleg toate sentimentele şi că, dacă aş fi fost în locul său aş fi procedat la fel. Pe de altă parte, cum avea să nu mai cumpere de la noi, i-am recomandat alţi furnizori similari. Altădată când venea la Chicago îl invitam la masă. De data asta am procedat la fel şi el... a acceptat cu plăcere. Dar reîntorcându-se la biroul său mi-a făcut comanda cea mai mare ce ni s-a prezentat vreodată. Apoi, ducându-se acasă bine dispus, a răscolit prin dosare şi a dat de factura rătăcită, expediindu-ne imediat banii cu scuzele de rigoare. Mai târziu, când fiul său s-a născut i-a dat ca al doilea prenume "Detmer" şi a rămas clientul şi amicul casei până la moarte, timp de peste 22 de ani.

De mult, un biet imigrant olandez se ocupa, după orele de studiu, cu spălatul geamurilor unei brutării. Părinţii săi erau atât de săraci încât îl trimiteau zilnic, cu un coş în mină, să adune bucăţi de cărbune care cădeau din camioane. El se numea Edward Boit Educaţia sa a fost absolut rudimentară. Cu toate astea el a ajuns mai târziu unul din primii editori de magazine din America. Cum a reuşit ? Ar fi mult de povestit. Să încercăm a vă prezenta fie şi numai originea succesului său.

El a părăsit şcoala la 13 ani şi şi-a luat un serviciu de groom la Western Union. Dar nu părăsise gândul de a se cultiva. Prin urmare, a început să studieze singur. Făcea economii la transport şi se lipsea de mâncare, până ce a strâns destui bani să cumpere o enciclopedie a oamenilor mari american. Atunci el realiză ceva cu totul original. După ce le-a citit biografia, el a scris multora dintre ei, cerându-le detalii inedite asupra copilăriei lor. Mai mult, a vizitat chiar pe unii dintre ei şi cum ştia să asculte, i-a îmbiat la vorbă. Pe generalul Garfield, atunci candidat la preşedinţie, l-a întrebat clacă e adevărat că fiind copil trăgea şalupele de-a lungul canalului. Şi Garfield i-a răspuns... De asemenea, l-a rugat pe generalul Grant să-i dea detaIii asupra uneia din bătăliile sale. Atunci Grant i-a desenat o hartă şi l-a invitat la masă Boit n-avea atunci decât 14 ani), petrecându-şi seara cu el. I-a scris şi lui Emerson, rugîndu-l să-i dea desluşiri asupra vieţii şi operei sale. In curând, micul funcţionar de la Western Union se găsea în legătură cu un mare număr de persoane celebre din Americi. Nu numai că coresponda cu ei, dar în vacanţă a fost chiar invitatul unora dintre aceştia. Experienţa căpătată în acest mod i-a conferit siguranţă, ambiţie şi viziune asupra viitorului, schimbîndu-i radical viaţa. Şi aceasta datorită numai aplicării principiilor expuse mai sus şi urmate cu sfinţenie.

Printre jurnaliştii cei mai renumiţi, Isaac Maw cosson a fost probabil campionul interviewiştilor de celebrităţi. El afirma că foarte mulţi gazetari nu-şi ating scopul pentru că nu ştiu să asculte cu atenţie. "Sunt atât de absorbiţi de ce vor să spună, încât nu se pot concentra asupra celor ce aud... Mulţi oameni mari mi-au mărturisit că preferă un auditor bun decât un bun vorbitor. Din păcate, această calitate pare a fi dintre cele mai rare..."

Dacă vreţi să ştiţi ce aveţi de făcut pentru ca oamenii să vă ocolească, să râdă de voi şi să vă dispreţuiască, iată reţeta:  Nu ascultaţi niciodată ce spune altul ; vorbiţi necontenit numai despre voi. Dacă, vă vine o idee în timp ce celălalt vorbeşte, nu aşteptaţi să isprăvească. La ce bun ? Ceea ce el povesteşte nu este atât de interesant, de sclipitor, precum ceea ce vrei să spui tu. De ce să pierzi timpul cu vorbăria altuia ? Taie fraza drept la mijloc! Cunoaşteţi oameni care procedează aşa ? Eu, da!... Oameni imposibili, plini de ei, beţi de propria lor importanţă! Cel mai amuzant e că unii dintre ei îşi au numele în rândul somităţilor...

Omul care nu vorbeşte decât de sine, nu se gândeşte decât la sine. Şi ,,omul care se gîndeste numai la sine este iremediabil prost crescut" a zis N.M. Buttler, preşedintele Universităţii din Columbia.

Deci, dacă doriţi să treceţi drept un vorbitor plăcut învăţaţi să şi ascultaţi. Urmaţi sfatul unei femei deştepte:  "Pentru a fi interesant arătaţi-vă interesul pentru alţii. Puneţi întrebări care stimulează plăcut pe interlocutorul dv. întrebaţi-l de viaţa lui, despre ceea ce a făcut.

Amintiţi-vă că pe persoana cu care vorbiţi o interesează de o sută de ori mai mult dorinţele ei decât persoana şi preocupările dv. Durerea ei de măsea o supără mai rău decât foametea care a secerat un milion de vieţi în China. Un furuncul o nelinişteşti cu mult mai mult decât patruzeci de cutremure de pământ în Africa. Gândiţi-vă la toate astea, datai viitoare, când veţi avea o conversaţie".

Lectia 6 - Dacă nu veţi urma acest principiu... cu atît mai rău pentru dv.

In Rockland Country, din statul New-York, s-ai produs un eveniment tragic. Un copil a murit şi vecinii familiei se pregăteau pentru înmormântare. Unul dintre ei, Joe Farley s-a dus să-şi scoată calul din grajd ca să-l înhame. Era un frig înţepător, pământul era acoperit cu zăpadă, animalul nu mai fusese scos de câteva zile. In timp ce stăpânul său îl ducea la adăpost, calul se învârti în loc, asvîrlind din copite şi-l izbi atât de puternic pe Farley încât îl ucise pe loc. Astfel că, în acea săptămână,: sătucul Stony Point avu două înmormântări în loc de una.

Joe Farley lăsa în urma sa O: văduvă şi trei orfani, ale căror resurse erau reduse la cele .câteva sute de dolari ce constituiau asigurarea vieţii capului de familie.   

Cel mai mare dintre băieţi, Jim, avea zece ani se tocmi la lucru, la un şantier, unde căra cărămidă şi nisip. N-avea timp să înveţe, dar avea în el geniul fiilor Irlandei: poseda arta înnăscută de a se face iubit. Alese cariera politică... N-a frecventat nici o şcoală superioară. Dar, înainte de a atinge vârsta de 46 de ani, ajunse să posede diplomele de la patru colegii, titlul de preşedinte al Comitetului naţional democratic şi pe cel de ministru - foarte popular - al poştelor S.U.A.

în cursul unei întrevederi avută cu Jim Farley l-am întrebat asupra secretului reuşitei sale. "Munca" mi-a răspuns el.

"Să vorbim serios", l-am întrerupt. "Ei bine, atunci care este, după părerea dumitale, acest secret ?" m-a întrebat la rându-i. I-am zis:  "Se spune că sunteţi capabil să strigaţi zece mii de persoane pe numele lor mic". "Pardon l a exclamat el. Greşeşti, pot chema cincizeci de mii de persoane cu numele lor mic".

Această memorie prodigioasă, trebuie să o ştiţi, a contribuit foarte mult şi la instalarea lui Franklin D. Roosevelt în fotoliul prezidenţial, căci Jim Farley a fost agentul lui electoral. Cu multe luni înainte de campania electorală a lui Roosevelt, Jim Farley s-a apucat să scrie zilnic sute de scrisori populaţiilor din Nord şi Vest. Apoi a plecat în turneu şi, în 19 zile, a parcurs 20 de state şi mai mult de 30 000 de kilometri. Descindea într-un oraş, vizita pe reprezentanţii electorali la prânz şi la cină, le vorbea, îi entuziasma şi apoi pleca în altă direcţie. Abia întors în Est, el scria celor pe care îi vizitase, cerându-le numele celor prezenţi în ziua întâlnirii sale cu alegătorii. Astfel a ajuns să stabilească o listă generală ce cuprindea mii şi mii de nume. Şi" fiecare din alegătorii înscrişi pe ea a avut surpriza de a primi un mesaj al lui Farley. Scrisorile începeau întotdeauna cu "Scumpul meu Billy" sau "Scumpul meu Joe" şi era semnată "Jim".

Jim Farley ştia că individul mijlociu preferă numele său tuturor numelor pământului adunate la un loc. Amintiţi-vă numele, pronunţaţi-l cu uşurinţă şi veţi face purtătorului său un compliment subtil şi foarte preţuit. Dar dacă-I uitaţi, dacă îl ortografiaţi greşit, îl veţi indispune.

Care a fost cauza succesului lui Andrew Carnegie ? Era numit regele oţelului, dar nu cunoştea deloc metalurgia şi numeroşii săi tehnicieni ştiau mult mai mult despre această ştiinţă decât el.

Numai că el ştia să conducă pe oameni şi de aceea a făcut avere. De tânăr, el şi-a dovedit simţul de organizator de excepţie, de fin psiholog şi de conducător ; n-avea decât zece ani când a descoperit importanţa de necrezut pe care o dau oamenii numelui lor. în ţara sa natală, Scoţia, el prinse într-o zi un iepure femelă care îi dărui numeroşi iepuraşi. Nu avea, însă, ce să le dea de mâncare. Atunci i-a venit o idee minunată: va da fiecărui pui numele acelui băiat care îi va aduce trifoi sau lăptuci. Rezultatul a fost magic şi Carnegie nu l-a uitat niciodată.

Mai târziu el s-a folosit în afacerile sale de aceeaşi tactică. Vroia să câştige clientela Companiei de căi ferate din Pensylvania, al cărei preşedinte era Edgard Thomson. Prin urmare, când a construit la Pittsburgh o mare uzină metalurgică el a botezat-o ,,Atelierele metalurgice Edgard Thomson". Bineînţeles că e uşor de ghicit în ce direcţie mergeau acum comenzile de şine ale companiei, făcute Ia îndemnul preşedintelui acesteia.

Cînd George Pullman şi Carnegie şi-au disputat monopolul vagoanelor-paturi, regele oţelului şi-a amintit din nou de lecţia cu iepurii. Cei doi adversari luptau să obţină comenzile lui Unison Pacific Railroad, se atacau reciproc, scădeau preţurile dar nu ajungeau la nici un rezultat înafara aceluia că-şi pierdeau din beneficiu amîndoi. într-o seară s-au întîlnit în holul unui hotel din New-York. Carnegie 1-a salutat pe Pullman, zicîndu-i:

-           Nu credeţi c-am apucat-o amîndoi pe un drum greşit ?

-           Ce vreţi să spuneţi ? a replicat celălalt.

Carnegie i-a propus atunci proiectul pe care îl avea în cap:  fuzionarea celor două companii. Pullman l-a ascultat dar nu se arăta prea convins. El a întrebat:  "Şi cum să se numească noua societate?" "Pullman Palace Car Company, fireşte", a răspuns prompt Carnegie.

Efectul a fost instantaneu. Obrazul lui Pullman s-a luminat şi i-a spus prieteneşte: "Veniţi în camera mea să stăm de vorbă...".

Din această conversaţie a ieşit un contract care a schimbat faţa industriei feroviare americane.

Această facultate de a ţine minte numele prietenilor şi colaboratorilor şi de-ai cinsti la momentul cuvenit a reprezentat unul din secretele popularităţii lui Car negi e. Se mândrea că ştie pe de rost prenumele a unui mare număr din lucrătorii săi şi afirma că atât timp cât a condus el uzinele nu a existat în acestea nici o grevă.

Oamenii sânt atât de mândri de numele lor încât se străduiesc să-l perpetueze cu orice preţ. Să ne amintim de bătrânul P.T. Barnum, care, dezamăgit de a nu avea un fiu, a oferit nepotului său G. H. Seely, 25 000 de dolari dacă consimţea să se numească Barnum Seely.

Nu până demult, persoanele bogate ofereau sume importante de bani scriitorilor pentru ca aceştia să primească să le dedice cărţile lor. Bibliotecile şi muzeele îşi datorează cele mai bogate colecţii oamenilor care nu puteau suporta gândul că numele lor ar putea dispărea pe veci. La biblioteca publică din New-York se pot vedea lucrările oferite de Astori şi Lenoxi. "Metropolitan Museum of Arts" perpetuează numele lui Benjamin Altman şi J.P. Morgan.

Indeobşte, uităm numele pentru că nu ne dăm osteneala să le notăm şi nu că suntem prea ocupaţi, cum încercăm să ne scuzăm adesea.

Nu cred că există oameni care să fi fost mai! copleşiţi de treburi decât Roosevelt. Totuşi, el găsea timp să-şi amintească până şi numele mecanicilor care se ocupau de maşina sa.

Iată un exemplu:  Casa Chrysler a construit pentru preşedinte un automobil special care a fost livrat la Casa Albă împreună cu un mecanic, Când s-a prezentat în faţa lui Roosevelt, acesta n-a îndrăznit să deschidă gura iar numele său a fost pronunţat o singură dată de reprezentantul firmei. Cu toate astea, înainte de plecare, după ce-l instruise în ale condusului, Preşedintele l-a chemat la el, i-a spus pe nume şi i-a strâns mâna, mulţumindu-i că a venit la Washington. Cuvintele sale nu erau pur-protocolare, ci dimpotrivă sincere şi cordiale.

Napoleon al III-lea pretindea că îşi aminteşte de numele fiecărei persoane ce îi este prezentată. Când nu auzea bine numele, spunea imediat ; "Iertaţi-mă, n-am înţeles bine". In timpul conversaţiei cu cel interesat avea grijă să-i pronunţe numele de două, trei ori. Dacă era vorba de un personaj important, împăratul îi scria numele pe hârtie, se uita la el, îşi concentra atenţia şi nu arunca hârtia decât atunci când numele respectiv era gravat în memorie. Toate acestea cereau timp, "dar, spunea Emerson, curtoazia se face cu anumite sacrificii".

Deci, dacă doriţi să câştigaţi simpatii, atenţie la regula, nr. 3: "Amintiţi-vă că numele unui om este pentru el cuvântul cel mai plăcut şi cel mai important din tot vocabularul".

Lectia 5 - Un mijloc uşor de a face impresie bună

Asistam la un dineu Ia casinoul Central Park din New-York. O doamnă foarte bogată se străduia să strălucească şi să le facă tuturor o impresie bună. Cheltuise o avere ca să se împodobească cu zibeline, diamante şi perle. Din nefericire, nu făcuse nimic pentru obrazul ei care respira amărăciune şi egoism. Ea nu înţelesese că în ochii oamenilor "expresia figurii unei femei este mai importantă decât rochiile ce le poartă".

Charles Schwab afirma că surâsul său preţuia un milion de dolari şi este probabil că se subevalua. Succesul ce l-a dobândit, în adevăr, era în întregime datorat personalităţii, puterii sale de a se face iubit, farmecului personal, al cărui element preţios era şi acel surâs cuceritor.

Odată, am petrecut o seară în tovărăşia Iui Maurice Chevalier. Sincer vorbind, am fost dezamăgit, Mohorât, era cu totul deosebit de ceea ce-mi închipuisem. Dar, deodată a surâs şi m-a cucerit. Fără zâmbetul său, Maurice Chevalier ar fi fost un nimeni la Paris, ca şi tatăl sau fraţii săi.

Bineînţeles, vorbesc aici de surâsul sincer, larg şi spontan, care seduce şi reconfortează şi nu acel surâs formal, pregătit, mecanic, căci acesta din urmă nu înşeală pe nimeni şi, în loc de a plăcea, supără. Şeful personalului unui mare magazin din New-York îmi spunea că preferă să angajeze o vânzătoare care n-are decât o instrucţie elementară dar cu un surâs delicios, decât o licenţiată cu figura rece.

De ce câinii ne sânt atât de simpatici ? Pentru că nebunele demonstraţii de bucurie ce le arată ne mişcă şi ne flatează.

Directorul uneia din marile societăţi producătoare de cauciuc din America afirma că un om nu poate reuşi în ceea ce întreprinde dacă nu-i place luxul. El nu împărtăşeşte părerea generală că numai munca îndârjită poate duce la succes. Trebuie spunea el, să lucrăm cu voie bună. Dacă ne sforţăm! dacă meşteşugul nostru ne plictiseşte, mergem la eşec sigur. De asemenea, trebuie să ne placă societatea semenilor noştri, dacă vrem ca ei s-o agreeze pe-a noastră.

Iată sfatul ce l-am dat la mii ele "businessman"! "timp de o săptămână şi la fiecare ceas din zi surâdeţi cuiva dimprejurul vostru, în magazinul dv., în drumul dv... şi apoi veniţi şi spuneţi-mi care sânt rezultatele noii voastre atitudini".

Redau, în acest sens, o scrisoare a d-lui B. Steinhardt, agent de schimb la Bursa din New-York:

"Sânt însurat de 18 ani şi în acest timp n-am surâs niciodată soţiei mele. De abia îi adresam vreo duzinii de cuvinte de la deşteptarea mea şi până a pleca la lucru. Eram fiinţa cea mai ursuză şi cea mai supărătoare care a călcat vreodată pe Broadway.

După sfatul dv., m-am hotărît să încerc limite de o săptămână "experienţa surâsului”. A doua zi, făcându-mi toaleta privii în oglindă trista mea figură şi-mi zisei: "Bătrâne Bill, de astăzi s-a sfârşit cu mutra asta... Totul se va schimba. De acum înainte vei fi amabil, vei surâde ".

- Aşezându-mă la-masă i-am adresat soţiei un "Bună dimineaţa" întovărăşit de un surâs. M-aţi prevenit că va fi poate surprinsă. Nu! A fost pur şi simplu uluită, înmărmurită.

Această schimbare de atitudine care ţine de mai bine de două luni ne-a adus mai multă fericire decât nu ne-ar fi dăruit viaţa noastră în comun un an întreg.

Acum, când ies. din apartament, îl întâmpin pe liftier cu un bună ziua şi un zâmbet. Întreb cordial pe portar, surâd casierului metroului când îi cer biletul, iar la birou zâmbesc oamenilor care nu m-au văzut niciodată amabil.

Împart biroul meu cu un alt agent de schimb care are un colaborator, un băiat foarte simpatic. Am fost atât de încântat de rezultatele noii mele filosofii, incit am împărtăşit-o şi colegului meu. El îmi mărturisi că la început m-a găsit foarte dezagreabil şi că nu şi-a schimbat părerea despre mine decât în

ultima vreme.

Nu mai critic pe nimeni; in loc de a blama, încurajez şi laud. Nu mai vorbesc altora de preocupările mele; încerc mai degrabă să le pricep pe-ale lor. Această nouă tactică a mea mi-a revoluţionat cu desăvârşire viaţa. Aducându-mi şi avantaje materiale, ea a făcut din mine alt om, fericit, binefăcător, în conjurat de simpatii. Poate exista o răsplată mai bună ?!"

Luaţi aminte că această scrisoare a fost redactată de un om sigur de e], experimentat, un agent de" schimb care îşi câştigă existenţa la Bursa din New-| York. îndeletnicire deosebit de grea, în care eşuează! 9999 din 10000!

N-aveţi poftă să zâmbiţi. Străduiţi-vă. Faceţi ca şi cum aţi fi cu adevărat bine dispus. Iată cum explică profesorul William James de la Harvard acest proces:

"Acţiunea pare să urmeze gândirii dar, in realitate, acţiunea şi gândirea se produc simultan. Reglând acţiunea ce este controlată de voinţă, putem, indirect, dirija sentimentele ce scapă influenţei ei.

Astfel deci, dacă am pierdut buna dispoziţie, cel mai bun mijloc de a o regăsi este ca şi cum ea s-ar găsi în noi..."

E sigur că mijlocul cel mai bun de a cunoaşte fericirea constă în capacitatea de a ne controla gândurile. Fericirea nu depinde de condiţiile din afară, ea este dictată de atitudinea noastră mentală.

Da, mulţumirea noastră nu vine din ce avem, ce facem sau unde suntem ; ea vine din ce gândim! Să luăm două persoane trăind în acelaşi loc, exercitând aceeaşi profesie, posedând aceeaşi avere şi ocupând acelaşi rang social:  una este fericita, cealaltă dimpotrivă. De ce ? Fiindcă au mentalităţi diferite.

"Nimic nu este rău, nimic nu este bun, spunea marele Shakespeare. Gândirea noastră creează fericirea sau nenorocirea".

Citiţi sfaturile înţelepte ce urmează date de profesorul Elbert Mubbord şi urmaţi-le:

"Ieşind din casa voastră purtaţi capul sus; umpleţi-vă plămânii cu cit mai mult aer; aspiraţi razele soarelui, dăruiţi-vă zâmbetul tuturor şi puneţi şi inimă în strângerea de mână. Nu pierdeţi nici o clipă gândindu-vă la duşmanii voştri. Străduiţi-vă să determinaţi limpede in mintea voastră scopul atins, apoi mergeţi drept înainte spre idealul propus. Odată fixate în mintea voastră marile şi frumoasele lucruri ce vreţi să le îndepliniţi, veţi vedea că veţi prinde, zi cu zi, toate ocaziile de a vă realiza proiectele, aşa precum coralii prind din valul marin elementele necesare vieţii lor. Ajunge să creaţi înăuntrul vostru imaginea omului capabil, leal şi util, ce vreţi sa deveniţi, pentru ca treptat, treptat, să se producă transformarea dorită... Păstraţi o binevoitoare atitudine mentală, o atitudine de curaj, loialitate şi veselie. Gândurile bune sânt constructive. Dorinţa le aduce pe toate. Orice rugăminte sinceră este îndeplinita. Devenim asemănători idealului ce-l purtăm în inima noastră. Capul sus. Un Dumnezeu este închis în templul fiinţei umane".

Chinezii sânt plini de înţelepciune. Ei au un proverb pe care ar trebui să ni-l întipărim în memorie:  "Omul care nu ştie a zâmbi, nu trebuie să-şi deschidă prăvălie. Un surâs nu costă nimic, dar înfăptuieşte mult. Nu ţine decât o clipă dar amintirea Iui dăinuie câteodată o viaţă întreagă. Nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat. Dar nu serveşte la nimic atâta timp cit nu a fost dăruit. Aşa că, dacă în drumul vostru întâlniţi un om prea obosit ca să vă dăruiască un surâs, oferiţi-i-l pe al vostru.

Căci nimeni nu are mai multă nevoie de un surâs decât acela care nu-l poate dărui". Deci, domnilor, dacă vreţi să fiţi iubit, urmaţi regula nr. 2:  Surâdeţi.

Lectia 4 - Pentru a fi pretutindeni bine venit

Printre cele mai plăcute pagini ale copilăriei mele îmi amintesc mereu de un căţel galben, cu coada scurtă, care se numea Tippy. Tippy nu citise niciodată vreo carte de psihologie. Nu avea nevoie. Nici profesorul William James, nici Ilarry A. Overstreet nu ar fi putut să-1 înveţe ceva despre arta de a plăcea.

 Avea o metodă admirabilă de a se face iubit de oameni: îi iubea el. Interesul ce mi-l arăta era atât de spontan şi de sincer, că nu mă puteam opri să nu-l iubesc.

Vreţi să câştigaţi simpatii ? Faceţi ca Tippy. Uitaţi-vă pe dv. Gândiţi-vă la alţii. Vă veţi face mai mulţi prieteni în două luni interesindu-vă cu sinceritate de alţii, decât vă veţi face în doi ani făcându-i pe ei să se intereseze de dv.

Şi totuşi, există oameni care comit greşeli peste greşeli şi bat pasul pe loc fiindcă nu cunosc această lege. Ei vor cu orice preţ ca alţii să se intereseze de ei. Zadarnice sforţări! Oamenii nu se gândesc la dv. Nu se gândesc la mine. Ei se gândesc numai la ei: dimineaţa, la prânz şi seara.

Compania de Telefoane din New-York a făcut o anchetă pentru a afla care este cuvântul cel mai des întrebuinţat in timpul conversaţiilor. Rezultai tul ? Ei bine, aţi ghicit!... Este pronumele personal "eu", "eu"... Când examinaţi fotografia -unui grup din care faceţi parte, care este persoana pe care o priviţi mai întâi ?

Dacă credeţi că lumea se interesează de dv. răspundeţi la întrebarea aceasta:  ,,Câte persoane vor urma înmormântarea dv., dacă aţi muri în seara aceasta ?"

De ce s-ar interesa alţii de dv., dacă nu vă interesaţi mai întâi dv. de ei ? Luaţi un creion şi răspundeţi la această întrebare.

Dacă ne străduim să impresionăm pe semenii noştri, să atragem atenţia lor asupra noastră, nu, vom avea niciodată prieteni sinceri. Prietenii adevăraţi nu se câştigă astfel.

Napoleon o ştia bine si în ultima sa întrevedere cu Josefina i-a spus:  "Am fost binecuvântat cum nu oricine pe acest pământ. Şi totuşi, în acest moment, tu eşti singura persoană pe lume pe care pot conta". Şi istoricii se întreabă dacă se putea bizui; chiar şi pe dânsa...

Alfred Adler, celebrul filosof, a scris o carte minunată, intitulată:  "Adevăratul sens al vieţii", în care spune:  "Individul care nu se interesează de semenii săi este acela care întâlneşte cele mai mari greutăţi în viaţă şi care este cel mai periculos pentru societate. Printre aceste fiinţe se găseşte cel mai mare număr de rataţi". Puteţi citi duzini de volume asupra psihologiei până să găsiţi o frază atât de adevărată şi de bogată în înţeles.

Directorul marelui magazin Collier's, om informat şi experimentat, afirma în timpul unei conferinţe că-i este destul să parcurgă două sau trei paragrafe din nenumăratele povestiri şi nuvele ce-i sânt adresate zilnic ca să ştie dacă autorul îşi iubeşte semenii. "Dacă scriitorul nu iubeşte pe oameni, a-ceştia nu-i vor admira niciodată povestirile" declara el.'

Dacă e adevărat când e vorba de nuvele sau de romane, să fiţi siguri că e de trei ori mai adevărat când vine momentul de a vorbi cu oamenii faţă în faţă.

Mi-am petrecut o seară în loja lui Howard Thurston, ultima oară când s-a arătat în Broadway. Thurston, decanul magicienilor, regele prestidigitatorilor! Timp de patruzeci de ani a cutreierat lumea, creând iluzii, mistificând pe auditor şi lăsând cu gura căscată săli întregi. Peste şaizeci de milioane de persoane au asistat la spectacolele sale ; el a câştigat cu meşteşugul său aproape două milioane de dolari. L-am rugat să-mi spună secretul succesului său. Mi-a mărturisit deschis că nu-l datora educaţiei sale: părăsise căminul părinţilor de copil, vagabondând, călătorind în vagoane de animale, dormind în stoguri de fân, cerşind pâinea din poartă cat poartă şi învăţând să citească privind afişele do-l lungul căilor ferate.

Cunoştea poate temeinic ştiinţa magiei ? Declara el însuşi a recunoscut că existau sute de cărţi asupra acestui subiect şi că nu lipseau oamenii cari ştiau cel puţin tot atât ca şi dânsul. Dar el poseda două calităţi pe care alţii nu le aveau:  întâi, o personalitate ce plăcea, era un actor versat şi un excelent psiholog. Apoi, Thurston se interesa sincer de oameni. îmi zicea că în vreme ce alţi magicieni îşi măsurau auditorul zicând:  "Ce bandă de nătângi!", el îşi zicea, intrând în scenă:  "Sânt recunoscător acestor oameni că au venit să mă vadă; Ei îmi îngăduiesc să-mi câştig în chip plăcut existenţa. Am să le dăruiesc deci tot ce am mai bun în mine"!

D-na Schumann Heincke, cântăreaţa, îmi spunea cam acelaşi lucru. Cu toate mizeriile şi necazurile cu toate greutăţile unei vieţi pline de nenorociri - odată a încercat să se sinucidă împreună cu copil săi - ea a cunoscut până la urmă triumful devenind una dintre cele mai admirabile cântăreţe wagneriene. Şi mi-a mărturisit, de asemenea, că unii din secretele succesului ce-l obţinuse consta în interesul intens ce-l purta semenilor.

Aceasta a fost şi originea minunatei popularităţi a lui Roosevelt. Până şi servitorii îl adorau. Feciorii său negru, James E. Amos, a scris chiar o nuvela intitulată:  "Theodor Roosevelt, eroul valetului său, în ea se relata următoarea întâmplare semnificativa:

"Odată nevastă-mea l-a întrebat pe preşedinte ceva despre potârnichi, pe care nu le văzuse niciodată. Preşedintele i le-a descris în chip amănunţit, puţin timp după aceea sună telefonul nostru. Nevastă-mea răspunse. Roosevelt în persoană vorbea la .celălalt capăt al firului. O chemase să-i dea de veste că o potârniche se găsea în faţa ferestrei şi dacă vrea să vadă cum arată... ,,Aceste mici atenţii îl caracterizau. Când trecea pe lângă căsuţa noastră, chiar dacă nu ne vedea, el striga:  "Ei, Annie, James! Sănătate!"...

De asemenea, din pricina fierbintelui interes pe care-l purta altora, doctorul Charles W. Eliot a fost unul dintre cei mai populari şi mai iubiţi preşedinţi de universitate. Şi să nu uităm că gloria sa a început cu patru ani după războiul de Secesiune, pentru a nu sfârşi decât cu puţin înaintea exploziei din 1914.

Intr-o zi, el primi vizita unui elev, venit să împrumute 500 de dolari la Casa Studenţilor. I se acordă împrumutul. "Am mulţumit călduros - mărturiseşte eroul povestirii - şi tocmai vroiam să plec când preşedintele Eliot m-a oprit şi mi-a zis:  Stai puţin. îţi prepari singur masa, cred, în camera dumitale. E foarte bine. Cu condiţia ca să alegi hrana ce-ţi convine şi să ai destul. în tinereţea mea, ca student, făceam la fel. Cunoşti viţelul rece ? Este una din mâncărurile cele mai superioare. îmi explică felul de a alege bucata de viţel şi felul de a o pregăti ca să fie gustoasă". .

Ştiu din experienţă că se poate cuceri şi obţine atenţia personajelor celor mal importante şi solicitate din America numai arătându-le interesul şi admiraţia sinceră.

De exemplu, sânt mai mulţi ani de când conduceam un curs de redactare la Institutul Artelor i şi Ştiinţelor în Brooklyn. Doream ca Ida TnrbellJ Kathleen Noris, Fannie Ilurst, Albert Payson Torhune şi alţi câţiva autori celebri să ţină conferinţe la cursurile noastre. Am scris, deci, fiecăruia dintre ei o scrisoare în care le arătam cât admiram opera lor şi cât le-am fi de recunoscători dacă ne-ar sfătui şi ne-ar face să cunoaştem taina succesului lor.

Fiecare misivă, purtând aproape 150 de semnături, cuprindea şi o listă de întrebări privitoare la viata şi metoda lor de lucru, căci ştiam că sânt foarte ocupaţi ca să prepare o conferinţă. Procedeul le-a plăcut. Şi au venit cu toţii în Brooklyn ca să ne dea concursul. In acelaşi chip am adus şi alte celebrităţi ca să vorbească elevilor cursului meu de elocinţă.

Toţi, orice am fi - măcelar, brutar sau regii pe tron - toţi îi iubim pe cei ce ne admiră. Luaţi! exemplul Kaizerului. La sfârşitul războiului, el era, fără îndoială, omul cel mai sălbatic şi mai unanimi urât din toată lumea. Poporul său s-a întors împotrivă-i şi el a trebuit să fugă în Olanda, ca să-şi salveze viaţa. Atât de blestemat era, că milioane de oameni ar fi vrut să-l ardă de viu, să-l sfâşie. Or, în această dezlănţuire de ură, s-a găsit un băieţel care i-a scris Kaizerului o scrisoare simplă şi sinceră, plină de simpatie şi admiraţie.

 Copilul mărturisea că ori ce-ar crede restul lumii, el îl va iubi întotdeauna pe împăratul lui. Wilhelm a fost adânc mişcat de acest mesaj şi l-a invitat pe băieţel la dânsul, în Olanda. Acesta a venit însoţit de mama sa si toate s-au sfârşit printr-o căsătorie,.. Iată un puşti care nu avea nevoie să citească cărţi asupra artei de a se face plăcut. El avea acest har de la natură.

Sânt câţiva ani buni de când notez cu grija într-un carnet zilele de naştere ale amicilor mei. Cum fac să le descopăr ? Simplu. Cu toate că nu cred deloc în astrologie, încep prin a-l întreba pe prieten dacă crede că data naşterii are vreo legătură cu caracterul şi destinul. Mă interesez apoi de luna şi ziua naşterii sale. Dacă răspunde:  24 noiembrie, de exemplu, scriu această dată în carnetul meu. La începutul anului însemn fiecare aniversare pe pagina corespunzătoare a calendarului, astfel că la timpul cuvenit îmi atrage atenţia în mod automat. In ziua respectivă expediez scrisoarea sau o telegramă de felicitare... Ce surpriză! Ce succes i Adesea sânt singurul care şi-a amintit de aniversare.

Vreţi să vă faceţi simpatizat ? Atunci vorbiţi cu căldură. La telefon, de asemenea, răspundeţi "alo" pe un ton care arată că vă bucuraţi că auziţi glasul care vă cheamă. Compania telefoanelor din New-York învaţă standistele să spună această formulă:  ,,Ce număr doriţi ?", într-un fel atât de plăcut că sună ca:  "Bună ziua! Sânt fericită să vă servesc".

Această tactică dă rezultate bune şi în comerţ. Aş putea Să vă citez duzina de cazuri, dar îmi lipseşte spaţiul:  trebuie să mă limitez la două:

Charles R. Walter, şeful contabilităţii unei mari bănci din New-York, a fost însărcinat să facă un raport confidenţial asupra creditului unei anumite firme. Nu cunoştea decât un singur om care avea informaţiile dorite. S-a dus la el. Era preşedintele unei mari întreprinderi industriale. Cum a intrat a văzut o secretară ce-şi băga capul pe uşă anunţând pe şeful ei că "nu are timbre azi". ,.Colecţionez timbre pentru fiul meu, care are doisprezece ani", i-a explicat preşedintele.

Dl. Walter a explicat scopul misiunii sale şi a pus câteva întrebări. Dar industriaşul s-a arătat foarte vag, reticent, nebulos. Nu voia să se compromită şi nimic nu l-ar fi făcut să vorbească. întrevederea a fost scurtă şi sterilă. Walter nu ştia ce. să facă.

"Atunci mi-am adus aminte de spusele secretarei:  timbrele... copilul... Mi-am amintit, de-asemenea, că serviciul pentru străinătate al băncii noastre adună toate mărcile din cele cinci părţi ale lumii. Eram salvat. A doua zi, după amiază, m-am dus din nou la industriaş. I-am trimis un bilet, în care* îl informam că aduceam mărci pentru fiul său... Ah! prieteni, ce primire! Nu mi-ar fi strâns mâna cu mai mult entuziasm de-aş fi fost un alegător şi el un candidat la Congres. Nu făcea decât să surâdă de plăcere, repetând:  "George al meu va fi încântat de asta! Şi de asta! E o minune!"

Timp de o jumătate de oră am vorbit despre timbre, uitându-ne mereu la fotografia copilului. Apoi acest om important, mi-a dat. timp de o oră toate desluşirile ce le doream şi pe care nici n-a mai fost

necesar să i le cer. După ce mi-a spus tot ce ştia el, a chemat pe câţiva funcţionari de-ai săi să-i întrebe. Ba, a telefonat, de faţă cu mine, şi altor persoane, care cunoşteau chestiunea, cerându-le date suplimentare. M-a umplut cu rapoarte, cifre şi corespondenţă. Era o victorie fără precedent.

Iată un alt caz:  Reprezentantul unui negustor de combustibil, M. Knaphle din Filadelfia, se străduia de ani de zile să ia comanda unei mari întreprinderi cu numeroase sucursale. Dar era zadarnic: aceasta continua să-şi comande cărbunii de la un furnizor ce locuia în afara oraşului şi să-i aducă în camioane ce treceau chiar pe sub fereastra biroului său. Knaphle fierbea. într-o seară, la cursul nostru, a atacat în public întreprinderile cu multe sucursale, denunţându-le ca pe o pacoste a naţiunii. Şi se mai mira că nu le putea câştiga simpatia!

I-am sugerat o altă tactică. Urma să organizăm o dezbatere cu subiectul:  "Sânt trusturile vătămătoare pentru economia ţării ?"

După sfatul meu, Knaphle trebuia să adopte în discuţie o atitudine favorabilă societăţilor cu multe sucursale. El a acceptat. Apoi, s-a dus la unul dintre conducătorii întreprinderii care-i provoca dureri de cap şi i-a spus:  "Domnule, n-am venit aici să vă vând cărbuni... Am venit să vă cer un sfat... Numai dv. mă puteţi ajuta ; nu văd nici o altă persoană care mi-ar furniza mai bine ca dv. informaţiile de care am nevoie. Doresc să am succes în această dezbatere şi v-aş fi foarte recunoscător de ajutorul ce mi l-aţi putea da..."

Iată sfîrşitul acestei poveşti relatat de Knaphle însuşi:

"Cerusem acestui om numai câteva minute din timpul său ; sub această condiţie consirnţise să mă primească. Or, după ce m-a ascultat, m-a poftit si şed, apoi mi-a vorbit timp de un ceas. şi patruzeci de minute despre realul serviciu pe care-l fac întreprinderile cu multe sucursale umanităţii. Era mândru că datorită Casei sale sute de oraşe sânt aprovizionate mai sănătos, mai repede, mai avantajos. îd timp ce vorbea, ochii Iui luceau de entuziasm. Trebuie să mărturisesc că el mi-a deschis mie însumi ochii asupra unor adevăruri la care nici nu mă gândisem până atunci.

Când am plecat m-a condus până la uşă, mi-a urat reuşită şi m-a poftit să revin ca să-i anunţ rezultatul dezbaterii. Ultimele cuvinte ce le-a pronunţaţi au fost acestea:  "Treceţi la primăvară... Aş vrea sa vă dau o comandă de cărbuni".

Pentru mine era aproape o minune. Îmi oferise comanda fără măcar să i-o fi cerut. Izbutisem în două ceasuri, interesându-mă sincer de afacerile lui ceea ce n-am putut realiza în doi ani".

Nu-i un adevăr nou ce l-aţi descoperit, domnule Knaphle. De mult, cu o sută de ani înainte de lisus Christos, un poet roman, Publius Syrus, observa:  "Ne interesăm de ceilalţi atunci când şi ei se interesează de noi".

Deci, dacă vreţi să câştigaţi prietenia oamenilor, iată cea dintâi regulă de urinat:  "Interesaţi-vă sincer de ei!"'

Lectia 3 – Stârniţi în interlocutorul vostru dorinţa de a face ce-i propuneţi

In fiecare vară, mă duc la pescuit pe lacul Mâine, în ceea ce mă priveşte mă înnebunesc după fragi cu smântână. Dar am descoperit că, pentru oarecare raţiune misterioasă, peştii preferă rimele. Deci, când pescuiesc nu mă gândesc la ceea ce îmi place mie. Mă gândesc la ceea ce le place peştilor. Nu pun în cârlig fragi cu smântână, ci aleg un vierme bun sau vreo lăcustă.

De ce n-am folosi faţă de oameni aceeaşi tactică ?

Lloyd George o folosea de minune. Când era întrebat cum a izbutit să se menţină la putere, în timp ce ceilalţi diriguitori ai timpului său:  Wilson, Orlando etc. fuseseră înlocuiţi şi uitaţi, el răspundea:  ,,M-am străduit întotdeauna să adaptez momeala pe gustul peştelui".

De ce să vorbim întotdeauna de ceea ce noi dorim ? E zadarnic, pueril, absurd. Desigur, fiecare se interesează de ceea ce doreşte. Toţi ceilalţi sânt la fel cu el în această privinţă şi nu se preocupă decât de propriul lor scop şi de propria lor aspiraţie. De aceea, singurul mod de a influenţa pe altul este de a-i vorbi despre ceea ce el vrea şi de a-i arăta cum poate obţine aceasta.

Aminteşte-ţi asta mâine, când vei încerca să schimbi conduita unei persoane. Dacă, de exemplu, ţii să-1 împiedici pe fiul dumitale să fumeze nu-l dojeni, nu-i vorbi despre ceea ce tu vrei. Demonstrează-i mai bine că nicotină îi va afecta nervii, reflexele şi-i va cauza poate nereuşita în viitorul meci de tenis sau în altă competiţie. Acesta este un excelent principiu fie că ai de-a face cu copii, cu viţei sau cimpanzei. într-o zi, filosoful Ralph Walde Emerson şi fiul său se căzneau să facă un viţel să intre în staul. Dar comiţând greşeala obişnuită, ei nu se gândeau decât la ceea ce ei doreau. Şi unul trăgea, în timp ce celălalt împingea. Din nenorocire, ca şi ei, viţelul nu era preocupat decît de ceea ce dorea el şi, deci, se propti în picioare şi refuză să părăsească păşunea... Servitoarea irlandeză văzu scena. Ea nu cunoştea arta de a scrie cărţi şi eseuri, dai* cu acest prilej dovedi că are mai mult bun simţ decît Emerson. Ea cugetă la ceea ce ar dori atunci viţelul. De aceea, îi strecură în gură un deget matern pe care el se apucă să-1 sugă, în timp ce îl conducea încet spre staul.

Fiecare acţiune pe care aţi înfăptuit-o din ziua naşterii dv. a fost motivată de faptul că aţi dorit ceva. Da, aşa e... vi s-a întîmplat să daţi 500 de franci pentru o operă de caritate. Un gest cu totul dezinteresat, veţi zice. Şi cu toate astea nici el nu face excepţie de la această regulă. Aţi făcut dania pentru a avea mulţumirea de a fi socotit milos, de a face o acţiune generoasă, frumoasă, nobilă... "Ceea ce ai făcut pentru cel mai umil frate al meu, ai făcut-o pentru mine" zice Scriptura.

Dacă n-aţi fi dorit această satisfacţie mai mult decît aţi ţinut la cei 500 de franci, nu i-aţi fi dăruit.

în remarcabila sa carte "Arta de a influenţa conduita omenească" profesorul Harry A. Ovors-treet declară:  "...Acţiunea se naşte din dorinţele noastre fundamentale. Şi cel mai bun sfat pe care-1 putem da acelora care vor să aibă o influenţă asupra celor dimprejur - atît în afaceri şi politică, cît şi în învăţămînt sau în familie - este, înainte de orice, de a trezi în ei o dorinţă vie". El adăugă:

Acel care poate realiza aceasta obţine orice ajutor, toate simpatiile şi cunoaşte succesul. Cel care este incapabil de aceasta, rămîne sărac şi singur".

Andrew Carnegie, umilul băiat scoţian care la început nu cîştiga decît cîţiva cenţi pe oră, iar la sfîrşit dona pentru opere de binefacere suma de 365 milioane dolari, a înţeles din copilărie că singurul mijloc de a influenţa un om este de a te interesa de ceea ce lui îi place, de ceea ce-şi doreşte. Carnegie urmase la şcoală numai patru ani. Totuşi, ştia cum să-i ia pe oameni.

Cumnata lui avea doi băieţi la Universitatea din Yale ; ei o necăjeau mult, căci nu-i scriau niciodată, ba chiar dispreţuiau faptul de a răspunde scrisorilor disperate ale mamei lor.

Carnegie parie pe 100 de dolari că va obţine de în ei un răspuns prin poşta următoare, fără a-l cere măcar. El scrise nepoţilor săi o scrisoare amabilă, încheiată printr-un post-scriptum în care menţiona cu neglijenţă că le trimitea fiecăruia câte 5 dolari. Bineînţeles, însă, că... uită să pună şi banii. Festa era jucată. Prin curierul următor, o misivă mulţumea ,,scumpului unchi Andrew" pentru bunătatea lui şi... sfârşitul îl puteţi termina dv. înşivă. Dacă veţi avea nevoie de a convinge pe cineva să facă un anumit lucru, înainte de a-i vorbi, întrebaţi-vă:  "Cum îl pot face să vrea ceea ce-i cer ?".

Astfel veţi evita de a vă grăbi fără a fi reflectat la oamenii pe care doriţi degeaba să-i întreţineţi cu proiectele voastre şi cu dorinţele voastre.

în fiecare anotimp ţin la New-York o serie de conferinţe şi în acest scop închiriez pentru douăzeci de seri sala de dans a unui mare hotel. într-un ani am fost brusc înştiinţat că chiria sălii se triplase! Biletele erau tipărite, distribuite şi toate anunţurile făcute...

Desigur, nu prea aveam chef să suport aceasta urcare. Să mă fi plâns directorului ? Să vorbesc unu8 indiferent de ceea ce mă preocupă ? La ce bun a Acest om era ca şi mine ; nu se interesa decât de ceea ce el voia. Am cugetat şi, după două zile, m-am dus să-l văd. I-am zis:

"Am fost cam surprins la primirea scrisorii! dv. Totuşi nu vă condamn deloc. Desigur că aş fi făcut la fel în locul dv. Datoria ce o aveţi de director de hotel vă obligă să scoateţi maximum? de câştig. Dacă nu aţi face-o, aţi fi dat afară şi aţi merita-o... Dar, să luăm o foaie de hârtie şi să vedem care sânt avantajele pe care le veţi avea din această urcare de chirie - dacă stăruiţi în a o menţine".

Impărţind dintr-o trăsătură foaia în două ani scris de o parte "Avantaje", de cealaltă "Dezavantaje".

In coloana "Avantaje" am indicat aceste cuvinte:  "Sala de dans vacantă", pe care am comentat-o astfel, verbal:  "Vezi, vei avea posibilitatea! de a închiria sala pentru baluri, reuniuni. Este un mare avantaj, căci în cazul acesta tariful este mult mai urcat, nu-i aşa ? Dacă îţi imobilizez sala timpi de trei săptămâni vei pierde cu siguranţă ocazia da a realiza vreun beneficiu. Acum să vedem inconvenientele. Întâi, în loc de a spori venitul, îl vei reduce. Voi alege altă sală pentru- conferinţele mele si atunci nu vei mai primi nimic. în afară de asta nu va fi singura pierdere. Conferinţele mele atrag aici un număr foarte mare de oameni din cea mai bună societate, oameni culţi, bogaţi şi celebri. Excelentă publicitate pentru dumneata. De fapt, vei cheltui 5000 de dolari pentru anunţuri prin gazete şi tot nu vei reuşi să aduci în hotelul dumitale mulţimea atrasă de conferinţele mele. Aceasta reprezintă o valoare pentru hotel, nu-i aşa ?

Tot vorbind, am scris aceste două inconveniente în coloana ad-hoc, apoi i-am întins foaia, zicând: "Vrei să studiezi cu atenţie aceste avantaje şi inconveniente şi să-mi comunici apoi decizia dumitale ?".

A doua zi, am primit o scrisoare care mă înştiinţa că chiria nu va fi sporită decât cu 50 la sută în loc de 300 la sută.

Notaţi că am obţinut această reducere fără să fi pomenit de ceea ce doream. Tot timpul l-am întreţinut pe interlocutorul meu cu ceea ce-l interesa pe el, cu ceea ce el avea de căutat şi de felul cum avea să-1 obţină. Sâ presupunem că aş fi urmat impulsia mea naturală şi m-aş fi repezit la director strigând:  "Ce ţi-a venit ? îmi măreşti deodată chiria cu 300 la sută, când ştii că biletele sânt tipărite şi anunţurile făcute? Trei sute la sută! E ridicol! E o nebunie! Niciodată nu voi plăti atât!". Ce s-ar fi întâmplat ? S-ar fi încins o discuţie aprinsă, şi ştiţi cum se termină, de regulă, astfel de discuţii. Chiar dacă aş fi ajuns să-1 conving că nu avea dreptate amorul său propriu I-ar fi împiedicat să admită infrângerea şi să consimtă la cererea mea.

Iată unul dintre cele mai bune sfaturi care a fost vreodată formulate asupra artei de a mânui oamenii. El este dat de Henry Ford:  "Secretul succesului - dacă există - este facultatea de a ta pune în locul altuia şi de a considera lucrurile din] punctul lui de vedere tot cât şi din al tău".

Acest adevăr este atât de simplu, atât de evident şi totuşi 90 la sută din indivizi îl ignoră.

Un exemplu ? Studiaţi scrisorile pe care le veţi primi mâine la birou şi veţi constata că cele mai multe din ele violează această regulă a bunului simţ. Iată un document autentic redactat de directorul unei importante agenţii de publicitate radio-fonice. Această circulară fusese adresată directorilor staţiilor T.F.F. din întreaga ţară. (Am indicat îa paranteze reflexiile mele la lectura diferitelor paragrafe).

Mr. John Blank Blankville (Indiana)

Dragă domnule Blank,

Compania Megauox doreşte să-şi păstreze locul preponderent pe care întotdeauna l-a avut in domeniul publicităţii radiofonice.

(Puţin îmi pasa de ceea ce doreşti. Am eu grijile mele „ Banca refuză să înnoiască ipoteca asupra casei mele” cursurile de la bursă au înregistrat ieri scăderi... am pierdut trenul azi dimineaţă... nu am fost invitat la serata lui Jones... doctorul mi-a spus că am tensiune arterială, nevrită şi... mătreaţa pe deasupra. Şi colac peste pupăză! Vin la birou, preocupat şi destul de prost dispus ; îmi deschid poşta şi dau peste acest mic pretenţios oare-mi scrie de la New-York ca să-mi spună de .proiectele lui si de dorinţele lui. Of! Dacă ar bănui efectul ce-mi face scrisoarea lui, ar părăsi imediat publicitatea pentru a se apuca să fabrice muştar!...).

Publicitatea naţională, difuzată sub îngrijirea noastră a format baza primelor campanii de publicitate de felul acesta. Şi programele elaborate de noi nc-au îngăduit de a întrece toate agenţiile concurente.

(A, da! Casa voastră e cea mai bogată şi cea mai puternică. Se ştie. Şi apoi ? Mă lasă rece! Puteţi fi tot atît de tari ca şi General Motors sau toată armata americană şi tot nu-mi va face o mai bună impresie. Dacă aţi fi deştepţi măcar cît vrabia aţi şti că ceea ce mă interesează este importanţa mea, nu a voastră. Accentuînd cu atîta bunăvoinţă asupra imensului vostru succes, nu reuşiţi decît să mă faceţi să simt umilinţa situaţiei mele).

Dorim să furnizăm clienţilor noşlri ultimele informaţii în privinţa diverselor staţii radiofonice.

(Doriţi! Doriţi! Doriţi! Cretini ce sînteţi! Puţin îmi pasă ce doriţi sau ce doreşte Mussolini sau Rarnon Navarre! Băgaţi-va în cap că, pentru a fi interesanţi, trebuie să nu vorbiţi de ceea ce eu doresc. Nu aţi pomenit nici un cuvânt despre asta in scrisoarea voastră stupidă!).

Veţi binevoi deci să ne furnizaţi cu priorităţi toate amănuntele relative la programul şi orarul dv care ne sânt necesare în fiecare săptămână, pentru | alege cel mai nimerit timp de emisiune.

(Prioritate! Ce îndrăzneală! Cu pretenţia, cu declaraţiile voastre vanitoase mă faceţi să-mi simt inferioritatea... Apoi îmi cereţi să vă dau „prioritate". Şi nici nu adăugaţi măcar - dacă binevoiţi!

Un răspuns prompt, prin care să ne informat de activitatea do. recentă, va servi interesele noastre mutuale.

(Imbecilul! îmi adresează o formulă policopiata, o circulară şi are îndrăzneala de a-mi ceara mie, care sînt tracasat de scadenţa mea, de tensiunea mea arterială şi nu mai ştiu câte alte griji să mă ostenesc să dictez o scrisoare personală ca răspuns mizerabilei circulare. Şi încă "prompt!"

Nu ştii, domnule, că sânt tot atât de ocupat cât ş dumneata - cel puţin aşa îmi place să cred... Nu

prea-mi place tonul dumitale necavaleresc. Vorbeşti de colaborarea care "va servi intereselor noastre mutuale". în fine! ai început să te interesezi de punctul meu de vedere... Dar cât de vag! Nu explici, nu precizezi nimic!),

Sincere salutări, Semnat:  XXX Director

P.S. Extrasul alăturat al jurnalului din Blakville vă va interesa poate şi veţi crede nimerit să-l radiodifuzaţi la postul dv.

(în acest post-scriptum indici ceva ce mi-ar putea fi util. De ce nu ai început scrisoarea cu asta ?... Par nu vreau să risipesc sfaturile... Când un om se pretinde agent de publicitate şi e capabil de astfel de elucubraţii, înseamnă că e atins de cretinism avansat... Nu, domnule, ceea ce vă trebuie nu e o scrisoare care să vă informeze de ultimele mele activităţi, ci nişte iod pentru glanda tiroidă!).

într-adevăr, dacă un om care-şi petrece viaţa studiind publicitatea, care pozează ca expert în arta de a influenţa pe alţii, dacă un astfel de om redactează astfel o scrisoare, atunci ce să mai aşteptăm din partea croitorului, a tapiţerului, a horticultorului ?

Iată o altă scrisoare, adresată de şeful unei gări de mărfuri unui elev al cursului meu. Ce efect a avut asupra destinatarului ? Citiţi-o mai întâi, veţi afla pe urmă.

M.M.A. Zerega şi fii Fabrică de paste alimentare

28 Front Street Brooklyn (New-York)

Domnilor,

Operaţiile noastre de încurcătură sânt handicapate prin faptul că o mare parte din mărfuri ne parvin abia la sfîrşitul după amiezii. Rezultă îmbulzeala serviciului, orele suplimentare de lucru si întârzierea camioanelor şi chiar a pachetelor. Soliciţi colaborarea dv. pentru a evita inconvenientele regretabile create prin această stare de lucruri. în consecinţă, ne permitem a va cere, dacă e posibil, ca zilele în care expediaţi cantităţi mari de mărfuri aveţi grijă să ne parvină mai curând camioanele si ca o parte din expediţie să ne fie livrată dimineaţa. Datorită acestei înţelegeri, veţi avea avantajul unei descărcări mai rapide a camioanelor dv. şi siguranţa că expediţia dv. va fi efectuată cu promptitudine.

Binevoiţi a primi...

P. B.

Controlor

Ei bine, astfel formulată, această scrisoare a avut ca efect exact contrariul. Ea începe prin a menţiona greutăţile Companiei, care pe client nu-l interesează, în schimb ceea ce prezenta interes, respectiv descărcarea mai rapidă a mărfurilor, este menţionat abia la sfârşit.

Să vedem dacă nu putem scrie din nou aceasta scrisoare, corectând-o. Deci...

Dragă domnule Vermylen,

Iată, sunt 14 ani de când avem plăcerea de a vi avea client. Bineînţeles că vă sîntem foarte recunoscători de această constantă favoare şi e foarte important pentru noi de a vă furniza un serviciu rapid şi eficace, cum îl meritaţi.

Totuşi, trebuie va mărturisesc că ni-e foarte greu s-o facem când camioanele dv. ne aduc o încărcătură mare, la sfârşitul după amiezii. De ce ? Dacă un mare număr de clienţi ne livrează marfa tot către seară se produce îmbulzeală. Din această cauză, camioanele dv. sânt imobilizate şi, câteodată, chiar expediţiile dv. sunt întârziate. Ceea ce este un fapt foarte regretabil.

Cum să-l evităm ? Livrând mărfurile dv. la începutul după amiezii: astfel camioanele nu vor staţiona, expediţiile vor fi efectuate repede şi funcţionarii noştri vor putea să se ducă acasă pentru a se regla cu o porţie mare din delicioasele macaroane pe care le fabricaţi.

Să nu luaţi această scrisoare drept o reclamaţie şi iar să nu credeţi că-mi pot permite de a vă indica felul cum să vă conduceţi casa.

Oricare ar fi ora la care ne va parveni marfa dv. vom fi întotdeauna fericiţi de a vă servi cit mai repede posibil.

J. B. Controlor

Mii de vânzători cutreieră astăzi străzile, osteniţi, descurajaţi, prost plătiţi. De ce ? Pentru că nu se gândesc decât la ei, la ceea ce ei caută. Ei n-au înţeles că nici dumneata, nici eu nu dorim să cumpărăm -Ś adică să cheltuim - dar că toţi dorim să rezolvăm problemele noastre personale. Or, vânzătorul care ne va ajuta să reuşim, care ne va arăta în ce măsură serviciile sale, sau marfa sa ne pot face vreo economie, ne vor evita osteneala sau monotonia, ne vor distra, vindeca sau asigura viitor acela va putea să ne convină. Sau, mai degrabă, va trebui să ne convingă, pentru că ne-am convins; singuri, fără să se fi făcut presiuni asupra noastră Şi vom cumpăra!

Totuşi, cîţi oameni îşi petrec viaţa vânzând fără a se gândi la punctul de vedere al cumpărătorului Eu locuiesc la Forest Hill, o mică localitate de lângă New-York. într-o dimineaţă când mă îndreptam spre gară am întâlnit un fost agent de locaţie imobiliară' Am profitat pentru a-i cere o mică informaţie asupra vilei mele:  este ea construită din cărămizi plini sau goale ? Mi-a răspuns că nu cunoaşte acest detaliu şi m-a sfătuit să mă adresez Sindicatului Arhitecţilor. Pentru asta nu aveam nevoie de el d s-o ştiu... A doua zi am primit de la el o scrisoare] Credeţi că ea conţinea desluşirile dorite ? Da de unde îmi dădea din nou sfatul de a telefona eu la sindical apoi îmi propunea să devină agentul meu de asigurare.

Aşadar, individul aştepta de la mine un avantaj şi nici n-a fost dispus să-mi facă o cit de mică favoare, fie şi numai de a da el însuşi un telefon şi să afle ce mă interesa.

Aceeaşi eroare fundamentală se constată în toate profesiile şi pe toate treptele sociale. Acum câţiva ani, suferind de o afecţiune a gâtului am consultai un specialist din Philadelfia. înainte de a-mi examina amigdalele, acesta m-a întrebat, însă, ce profesie am... Nu răul meu îl interesa, ci consistenţa portofelului. Ceea ce căuta în primul rând nu era să mă ajute, ci să scoată maximum de beneficiu. In final n-a obţinut absolut nimic. L-am părăsit scârbit de lăcomia lui.

Vai, lumea e plină de astfel de indivizi, lacomi si egoişti. De aceea, omul excepţional, care îşi dă osteneala de a servi pe alţii cu generozitate şi fără un gând preconceput de câştig, are un enorm avantaj asupra restului umanităţii, căci nu întâmpină nici o concurenţă. Şi succesul îi aparţine, mai curând sau mai tîrziu. Owen D. Young spunea:  "Omul care se poate pune în locul altora, care înţelege mecanismul gândurilor lor, acela nu trebuie să aibă grijă de ceea ce viitorul îi rezervă".

Dacă lectura acestei cărţi nu v-ar aduce decât un singur lucru:  o aptitudine crescândă pentru a judeca lucrurile clin punctul de vedere al altuia, ei bine, această carte s-ar număra printre principalele etape ale carierei tiv.

De ce, printre multele cunoştinţe atât de felurite, pe care oamenii se străduiesc să le asimileze la vremea studiilor, de ce ei neglijează principiile cele mai elementare ale psihologiei practice ?

Un elev al meu se necăjea în privinţa băieţelului său. Copilul era plăpând şi refuza să mănânce alimentele hrănitoare ce i se ofereau. Părinţii, pentru a-1 influenţa, întrebuinţau tactica obişnuită. îl certau, îl hărţuiau fără încetare:  "Mama vrea să mănânci asta, aia...". "Tata vrea să te faci mare...'"

Lua în seamă copilul aceste mustrări şi îndemnuri ? Aproape cât luaţi şi dv. în seamă sărbătorile musulmane. Cum e posibil să creadă un om înzestrat măcar cu o umbră de bun simţ că un băieţel de trei ani poate împărtăşi punctul de vedere al unui adult de 30 de ani ? Totuşi, asta nădăjduiesc majoritatea părinţilor. Absurd. în sfârşit, dacă observă greşeala! îşi vor spune:  Să vedem ce i-ar face plăcere copilului meu ? Ce vrea ? Dacă descopăr asta îl pot aducă să facă ceea ce doresc. Odată spiritul îndreptat în] acest sens, soluţia va veni grabnic. Mititelul din exemplul dat avea o tricicletă cu care se juca cu plăcere pe trotuar. Din nenorocire, pe aceeaşi stradă locuia un ştrengar mai vârstnic şi mai tare ca el, care era... zbuciumul vieţii copilului. Pentru că acesta îl oprea, îl dădea jos de pe şa, apoi se suia cil pe triciclu.

Băieţelul se repezea atunci la maică-sa, urlând. Ea alerga, îl dădea jos pe agresor şi îl instala pe fiul ei. Scena se repeta zilnic.

Ce vroia băieţelul ? N-avem nevoie de un Sherlock Holmes ca să ghicim. Mândria, mânia, dorinţa lui cea mai de seamă, toate sentimentele violente] ale naturii lui îl împingeau ca să se răzbune şi să-i tragă ştrengarului o bătaie zdravănă. Aşa că atunci când tatăl i-a zis că-l va face knokout pe acesta dacă va mânca bucatele ce i le dădea mama, problema j alimentaţiei a fost rezolvată deîndată. Copilul ar fi I înghiţit spanacul, varza călită, tot ce i s-ar fi dat, în speranţa că va deveni atît de tare încît să-i strivească mutra brutei ce îl umilea.

Un filosof spunea că "a-şi manifesta personalitatea este pentru om o nevoie poruncitoare". Când ne vine o idee strălucită, să lăsăm pe clientul sau colaboratorul nostru să creadă că ea vine de la dânsul.

Amintiţi-vă că trebuie:  "A trezi, mai întâi, o puternică dorinţă în acela pe care vreţi să-1 influenţaţi- Acela ce poate realiza aceasta stârneşte toate simpatiile şi capătă tot concursul. El va cunoaşte sigur succesul. Acela care nu e în stare, va rămâne sărac şi singuratic".

Lectia 2 - Marele secret

Nu există decât un mijloc în lume pentru ca o persoană să întreprindă o acţiune oarecare. V-aţi gândit vreodată la el? Un singur mijloc. Acela de a deştepta în acea persoană dorinţa de a îndeplini această acţiune. Reţineţi bine. Nu există alt mod. Evident, puteţi sili un trecător să vă dea cea-lui punându-i ţeava unui revolver în coastă. Puteţi face un slujbaş să lucreze, ameninţându-l cu darea afară. Puteţi obţine ascultarea unui copil prin lovire. Dar aceste metode brutale au urmări dezastruoase.

Numai oferindu-le ceea Le ei înşişi doresc îi puteţi determina să îndeplinească scopul dv. Celebrul doctor vienez Sigmund Freud, unul dintre ei mai distinşi psihiatri ai secolului al XX-lea, pretindea că toate actele noastre sânt provocate de două doriţi fundamentale:  pofta sexuală şi pofta de a fi mare".

După adâncul filosof John Dewey, mobilul cel mai puternic al naturii umane este "dorinţa de a fi important". Ea este greu de înţeles ; o veţi găsi adesea în această carte.

Ce cereţi dv. ? Puţine lucruri, dar acelea le cereţi cu o stăruinţă neobosită. Iată-le: 

1. Sănătatea şi conservarea vieţii.

2. Hrana.

3. Somnul.

4. Banul şi bunurile ce el le procură.

5. Supravieţuirea viitoare.

6. îndestularea sexuală.

7. Fericirea copiilor dv.

8. Sentimentul însemnătăţii voastre.        -

Aproape toate aceste nevoi sânt satisfăcute daca există una care este arar mulţumită, deşi ea se manifestă tot atît de adînc şi de poruncitor ca i foamea. Este năzuinţa, este ceea ce Freud numeşl "dorinţa de a fi mare". Este ceea ce John Dewej numeşte "dorinţa de a fi important".

Intr-o zi, Abraham Lincoln a început o scrisoare cu următoarea propoziţie: "Toată lumea iubeşti complimentele". Da, tuturor ne plac complimentele. Vrem să ni se facă dreptate, să fim aprecia! Sîntem însetaţi de laude sincere. Dar, vai, arareori obţinem această satisfacţie.

Cel care are puterea să-şi potolească aceasta foame tainică şi mistuitoare, de a-şi împlini această aspiraţie atât de înrădăcinată în sufletul omenesc, ei bine, acela ,,îi are la mână pe semenii săi'ţ este venerat, adorat, ascultat.

Dorinţa de a fi important nu există la animale. Ea este una din principalele deosebiri ce le separă de oameni.

Tatăl meu, de pildă, avea o fermă în Missouri unde creştea porci frumoşi şi vite cornute. Le dulcea la toate târgurile şi concursurile agricole şi căi păta mereu premii. Acasă el agăţa pe un pătrat mare de muselină albă toate panglicile albastre ale triumfurilor sale. Şi când veneau musafiri desfăşura preţioasa muselină, îngăduind asistenţei să-i admire trofeele.

Porcii, evident, se arătau cu desăvârşire indiferenţi de propria lor valoare, dar tatăl meu era încântat fiindcă aceasta îi întărea sentimentul că este o persoană importantă. Dacă străbunii noştri n-ar fi avut în ei această dorinţă nestinsă de a fi mari, civilizaţia n-ar fi existat, căci, fără ea, am fi rămas asemenea dobitoacelor.

Dorinţa de a fi mare este cea care i-a inspirat lui Dickens ideea de a scrie cărţile sale nemuritoare, care l-a împins pe Rockefeller să strîngă milioane., tot aşa cum acelaşi sentiment l-a îmbiat pe cel mai bogat om clin oraşul dv. să-şi zidească o casă mult prea mare pentru nevoile sale personale.

în chip inconştient, pentru a ne afirma propria importanţă, cumpărăm ultimul model de maşină, ţinem să vedem cutare film sau citim cutare carte ori facem publice succesele şcolare ale copiilor noştri.

Adesea, nişte băieţi oarecare ajung gangsteri pentru a se face cunoscuţi. E.P. Mulrooney, şeful poliţiei din New-York, îmi mărturisea:  "Tînărul criminal de astăzi este plin de vanitate. Primul lucru pe care îl cere după arestare este îngăduinţa de a citi foile ignobile care îl prezintă ca pe un erou. Perspectiva copturii ce-1 aşteaptă pe scaunul electric este departe de dînsul, atît timp cît se poate desfăta privindu-şi  poza etalată alături de cea a campionului de base-ball Babe Ruth, a primarului New-Yorkului, a lui Einstein, Lindberg, Toscanini sau Roosevelt".

Spune-mi cum îţi satisfaci pofta de grandoare şi îţi voi spune ce eşti... în asta se dezvăluie propriul nostru caracter. John D. Rockefelîer, între alţii, a zidit în China, la Pekin, un spital modern pentru îngrijirea milioanelor de nenorociţi pe care nu-i văzuse niciodată. Dimpotrivă, Dillinger şi-a manifestat importanţa făcîndu-se gangster, asasin, spărgător de bănci. Urmărit de poliţiştii care îl vînau în Minnesota, el s-a repezit într-o zi la o fermă strigând:  "Eu sînt Dillinger!". Era mîndru de a fi inamicul public nr. 1. ,,Nu vă fac nici un rău, le-a spus. dar sînt Dillinger!".

Deosebirea caracteristică majoră între Dillinger şi Rockefelîer nu este în felul în care şi-au afirmat importanţa ?

Istoria este plină de amuzante pilde în care personaje de seamă se străduiau să-şi arate importanţa. George Washington cerea să fie numit "Măria Sa Preşedintele Statelor Unite". Cristofor Columb cerea titlul de ,,Amiral al Oceanului şi vice-rege al Indiilor". La Casa Albă, într-o zi, doamna Lincoln s-a întors ca o tigroaică spre doamna Grant strigând:  "Cum îndrăzniţi să vă aşezaţi în prezenţa mea înainte de a vă fi poftit eu ?". Milionarii americani au contribuit la finanţarea expediţiei amiralului Byrd la Polul Sud în schimbul făgăduielii că lanţurile de munţi îngheţaţi ai Antarcticului vor purta numele lor. Victor Hugo nu voia nimic altceva decât să dea numele său oraşului Paris.

Psihiatrii afirmă că unii oameni devin nebuni pentru a găsi în lumea imaginară a demenţei sentimentul importanţei pe care realitatea le-o refuză, în spitalele americane s-a observat că afecţiunile mintale sînt mai numeroase ca toate celelalte boli la un loc.

Care sânt cauzele nebuniei ? Nimeni nu poate răspunde exhaustiv la o întrebare atît de vastă şi complexă. Dar noi ştim cu toţii că unele boli - sifilisul, între altele - distrug celulele cerebrale şi aduc dezechilibrul mintal. De fapt, se poate spune că jumătate din psihoze se datoresc agenţilor fizici ca:  tumorile creierului, alcoolismul, stupefiantele, traumatismele etc.

Dar cealaltă jumătate din cazuri ? Ei bine, a-ceastă latură este impresionantă pentru că se produce la făpturi normale. La autopsie, creierul lor, examinat cu mijloacele cele mai sofisticate, apare perfect sănătos. Atunci de ce îşi pierd minţile aceşti oameni ?

Arn pus întrebarea medicului şef al unuia dintre cele mai mari spitale de alienaţi. Savantul, care a primit pentru lucrările sale asupra nebuniei cele mai rare distincţii onorifice, mi-a mărturisit sincer că nu putea răspunde de ce îşi pierd oamenii minţile şi nimeni n-o ştia cu adevărat. Totuşi el recunoscu că a observat că un număr mare de bolnavi căutau cu desnădejde în nebunie satisfacţiile unuiamor propriu pe care nu şi-1 putuseră satisface în viaţa normală.

"Am aici o bolnavă, mi-a povestit el, a cărei căsătorie a fost tragică. Ea dorea duioşie, satisfacerea simţurilor, copii, o poziţie socială. Dar viaţa i-a ruinat speranţele. Bărbatul ei n-o putea suferi. El refuza chiar să ia masa cu ea şi o silea să-l servească în camera lui la primul etaj. Părăsită, dispreţuită, fără copil, fără relaţii, a înnebunit. Şi, în imaginaţia ei a divorţat, şi-a reluat numele de fată. Acum se credea soţia unui lord englez şi, mai mult, îşi imagina că în fiecare noapte naşte cîte un copil. Când mă vedea, dimineaţa, îmi şoptea fericită ; "Doctore, am născut un copil astă noapte".

Îndeobşte, nebunii sânt mai fericiţi ca dv. şi ca mine. Mulţi sânt încântaţi de starea lor. Şi de ce n-ar fi ? Ei au rezolvat dintr-o dată toate problemele care-i chinuiau. Vă vor semna cu generozitate un cec de un milion de dolari sau vă vor da cu uşurinţă o scrisoare de recomandare pentru Aga Khan, Ei au găsit, în sfârşit, într-un univers fantastic plăsmuit de mintea lor dezechilibrată, potolirea setei lor de grandoare.

Ei bine, dacă oamenii sânt în stare să devină nebuni pentru a-şi împlini o aspiraţie, gîndiţi-vă la miracolele pe care le-am putea îndeplini recunoscând meritele celor ce ne înconjoară!

Nu cunosc decât un singur om care a câştigat o leafă de un milion de dolari pe an. Şi acest salariu ameţitor îi era plătit de un scoţian! Este vorba de Charles Schwab, omul de încredere al lui Andrew Carnegie.

Regele oţelului îl plătea cu un milion de dolari pe an. De ce ? Era Schwab un geniu ? Nu. Cunoştea cumva metalurgia mai bine decît toţi ceilalţi ingineri ? Nici. Charles Schwab mi-a mărturisit el însuşi că avea un mare număr de colaboratori, mult mai iscusiţi decît el din punct de vedere tehnic.

Numai că Schwab avea un talent deosebit, o facultate rară:  ştia să conducă oamenii, ştia să le dea ceea -ce doreau mai fierbinte, adică elogii şi încurajări.

Secretul lui ? Vi-1 transmit cu propriile lui vorbe: "Consider, zicea Schwab, că puterea mea de a trezi entuziasm în oameni este cel mai preţios capital de care dispun. Numai încurajîndu-1 pe individ îl faci să-şi releveze şi să-şi dezvolte cele mai preţioase daruri. Nimic nu distruge mai. mult ambiţia unui om decât criticile superiorilor săi. _ De aceea, eu sânt oricând gata să laud şi nu să critic. Dacă găsesc un lucru bine făcut îl aprob sincer şi-1 răsplătesc cu complimente".

Iată logica lui Schwab. Iar noi cum procedăm ? Exact pe dos. Cînd un lucru ne displace, ţipăm şi tunăm!. Iar când sîntem mulţumiţi, nu spunem un cuvânt.:

"Am călătorit mult, mai declara Schwab. Am întîlnit oameni din toate rangurile şi clin toate straturile, dar n-am găsit unul care să nu-şi dea mai multă osteneală şi să facă treabă mai bună sub influenţa încurajărilor şi nu a criticilor".

El mai adăuga că acesta era unul dintre principalele secrete ale reuşitei fenomenale a lui Andrew Carnegie, care şi-a felicitat colaboratorii nu numai în viaţă, ci şi după moarte, făcându-le pe plac prin următorul epitaf: "Aici odihneşte un om care a ştiut să se înconjoare de fiinţe mai inteligente ca el".

Secretul lui Rockefeller este acelaşi. De pildă, când asociatul său Edward T. Bedford a făcut plasamente dezastruoase în America de Sud, care au costat societatea un milion de dolari, bancherul s-ar fi putut supăra. Dar el ştia că Bedford a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi a tăcut. Mai mult, a găsit în conduita lui Bedford ceva ce merita lăudat: anume, ca s-a străduit să salveze, totuşi, şaizeci la sută din fondurile investite. Şi l-a lăudat pentru asta.

Ştiu bine că unii cititori vor spune citind aceste rânduri:  "A, da, pomadă... tămâiere... linguşire, mai ştiu eu ce! Am mai încercat asta. Nu ţine. Nu, domnule, asta nu mai prinde la oameni inteligenţi!".

Evident, o linguşire grosolană nu va înşela pe un om fin ; ea este găunoasă, falsă şi interesată. E firesc ca să fie respinsă. Totuşi, trebuie să recunoaştem că unele persoane sânt avide de laude, că înghit orice, ca nenorociţii înfometaţi care mănâncă şi iarbă.

Pentru ce, de pildă, faimoşii fraţi Mdivani au dat iama în sufletele feminine ? Cum aceşti aşa-zişi "prinţi" au ajuns să se însoare cu două frumoase şi celebre stele de cinema, dintre care una ilustra primadonă Barbara Huton ? Cum ?

Paola Negri, marea artistă, care era şi o femeie foarte deşteaptă, şi cunoştea oamenii, mi-a explicat într-o zi motivul irezistibilei lor seducţiunii ; "Mdivanii posedă ca nimeni alţii arta linguşirii. Aceasta artă aproape a dispărut în epoca noastră materialistă şi cinică... Acesta este, vă asigur, secretul fraţilor Mdivani".

Regina Victoria era şi ea sensibilă la linguşire. Disraeli, ministrul ei, mărturisea că nu i-o cruţa deloc. Numai că Disraeli era unul dintre oamenii politici cei mai fini, cei mai îndemînatici, mai şireţi care au guvernat vreodată imperiul britanic. Era meşter în arta lui... Şi ceea ce putea el face. n-ar fi fost în stare să facă altul.

La urma urmelor, linguşirea cauzează mai mult rău decît bine autorului ei. Ea nu este decît o comedie, pe cînd lauda spontană vine din inimă. O, nu!, de o sută de ori nu!, eu nu propun linguşirea, vreau să vorbesc de cu totul altceva, de o nouă atitudine mentală, de o nouă manieră de a trăi. Regele George V. pusese să se scrie şase maxime în biroul său din Buckingham-Palace. Iată una dintre ele:  "învăţaţi-mă să nu cheltuiesc şi să nu primesc nici o josnică linguşire".

Dacă ar ajunge să linguşeşti, lucrul ar fi uşor şi am deveni cu toţii minunaţi diplomaţi. In loc de a ne concentra asupra noastră să ne străduim a observa calităţile interlocutorului nostru. Am putea să-i exprimăm admiraţia noastră sinceră, fără a recurge la complimentele grosolane şi false, care sunt demascate înainte chiar-de a fi trecut de buzele noastre.

Filosoful Emerson zicea:  "Orice om pe care îl întâlnesc îmi este superior într-un fel oarecare. De aceea, învăţ pe lângă dânsul". '

Ceea ce este adevărat pentru Emerson nu poate fi adevărat şi pentru tine şi mine? Să încetăm de a ne gândi la noi înşine, la meritele noastre, Ta dorinţele noastre. Să luăm aminte la cele ale altora. Elogiul generos şi sincer să ţâşnească din-inima noastră! Să dăruim recunoştinţă şi încurajare. Şi cuvintele noastre- vor rămâne întipărite în inimi ; vor fi repetate cu plăcere şi preţuire ca atîtea comori, mult timp după ce noi înşine le vom fi uitat.

Lectia 1 - Dacă vreţi să adunaţi mierea nu răsturnaţi stupul

In primăvara aceea, oraşul New-york asistă la cea mai senzaţională vînătoare ele oameni ce s-a văzut vreodată. După săptămâni de cercetări, "Two Gim" Crowley, omul cu două revolvere, asasinul, gangsterul care nu fuma şi nu bea, fu prins în cursă in apartamentul iubitei sale din West End Avenue.

O sută cincizeci de poliţişti îl asediară în ascunzătoarea lui de la ultimul etaj al imobilului! Fă-cînd găuri în acoperiş ei încercară să-1 oblige să iasă cu ajutorul gazelor lacrimogene. Apoi, aşezară mitralierele pe clădirile învecinate şi, timp de mai bine de un ceas, unul din cartierele cele mai elegante ale New-Yorkului răsună de şuierul gloanţelor şi de pîriitul mitralierelor. Ascuns după un fotoliu, Crowley trăgea fără încetare asupra poliţiei. Zece mii de spectatori surescitaţi urmăreau bătălia. Nu se mai văzuse nimic asemănător pe străzile New-Yorkului.

După ce 1-a prins, şeful poliţiei, Mullrooney, a declarat:

"Omul acesta este unul dintre rei mai periculoşi criminali pe care i-am cunoscut. Ucide pentru nimic".

Ce gândea Crowley despre asta ? De pildă, s-a aflat că, în timp ce împuşcăturile se înteţeau în juru-i, el scria o scrisoare destinată acelora ce-i vor găsi cadavrul. Sângele scurs din rănile ce le avea pătau în roşu hîrtia. In scrisoare el afirma următoarele:  "Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui".

Cu puţin înainte de acest eveniment, Crowley se găsea la ţară, aproape de Long Island. Un poliţist s-a apropiat de maşina lui şi i-a zis:  ,,Arată-mi permisul dumitale". Fără a spune o vorbă, Crowley şi-a scos pistoalele şi 1-a ciuruit pe nenorocit cu o grindină de gloanţe. In timp ce poliţistul se prăbuşea, banditul a sărit de la volanul maşinii sale şi, luînd arma acestuia, a mai tras un glonte asupra corpului deja inert. Acesta era asasinul care declara senin că:  "Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui".

Srowley a fost condamnat la scaunul electric. Cînd a sosit ziua osîndei, la Sing-Sing, poate gîndiţi că a zis spăşit i "lată-mi pedeapsa pentru a fi ucis".

Nu, el a exclamat: "Iată, sînt pedepsit fiindcă am vrut să mă apăr".

Morala acestei povestiri este că "Two Gun" Crowley nu se socotea defel vinovat.

Este aceasta o atitudine extraordinară la un criminal ?

Dacă aşa gîndiţi, atunci ce spuneţi de următoarea mărturisire:  "Mi-am irosit cei mai buni ani ca să dăruiesc plăceri şi distracţii oamenilor şi care mi-a fost răsplata ? Insulte şi viaţa unui cîine hăituit!".

Cine spune asta ? Nimeni altul decît... Al Capo-ne. Fostul inamic public nr. 1, cel mai sinistru şef de bandă care a îngrozit vreodată Chicago-ul. Ca-pone nu se condamnă singur. El se socotea un adevărat binefăcător public, un binefăcător neînţeles, tratat cu nerecunoştinţa.

Acelaşi lucru îl spunea şi Dutch Schultz înainte de a cădea sub gloanţele gangsterilor din New-York. Dutch Schultz, una din bestiile cele mai înrăite, cele mai notorii din New-York, a declarat, în cursul unei întrevederi cu un ziarist, că este un binefăcător public. Şi o credea. Am cîteva scrisori foarte interesante ale d-lui Lawes, directorul faimosului penitenciar Sing-Sing. El ne asigură că "puţini criminali de la Sing-Sing se consideră răufăcători. Ei se cred la fel de normali ca şi alţi oameni. Ei raţionează, explică... Vă vor spune de ce au fost obligaţi să spargă o casă de bani sau să apese pe trăgaci. Printr-un raţionament logic sau amăgitor, cea mai mare parte a lor se străduieşte să justifice în, proprii ochi actele antisociale comise şi declară dezinvolt că întemniţarea lor este absolut nedreaptă*'.

Dacă Al Capone, "Two Gun" Crowley, Dulci" Schultz şi toţi ticăloşii închişi se consideră iievi-J novaţi, ce gîndesc despre ei înşişi oamenii po care-i întîlnim în fiecare zi ?

Regretatul John Wanamaker, proprietarul marelui magazin ce-i poartă numele, mărturisea odată j "De treizeci de ani am înţeles că a critica pe cineva este Inutil. Mi-e greu să-mi îndrept proprii le-defecte dar să mă mai chinuiesc pentru faptul că oamenii sînt imperfecţi şi că Dumnezeu nu a socotit că trebuie să împartă tuturor la fel darul inteligenţei".

Wanamaker deprinsese de timpuriu această învăţătură. Eu am luptat timp do o treime de secol înainte de a observa prima licărire a acestui adevăr:  în 99 la sută din situaţii omul se socoteşte nevinovat, oricare ar fi enormitatea greşelii sale.

Critica este deşartă pentru că ea pune individul în defensivă şi-1 împinge să se justifice. Critica este primejdioasă fiindcă ea răneşte amorul propriu şi stîrneşte ranchiuna.

In armata germană, un soldat nu avea dreptul de a depune o plîngere imediat ce a fost ofensat. El trebuia întîi să-şi înăbuşe furia şi să se calmeze. Dacă îşi formula reclamaţia imediat, era pedepsit, în numele a tot ce este sfînt, de ce nu avem şi noi o astfel de lege pentru părinţii mustrători, pentru femeile plîngăreţe, pentru patronii irascibili şi pentru întreaga hoardă odioasă de nemulţumiţi

Iată, de exemplu, scandalul petrolului de la Ţenpot Dome. Timp de mai mulţi ani jurnalele au fremătat de indignare. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva in America. Iată faptele:  Albert Fall, ministru de interne sub guvernul Harding, a fost însărcinat să arendeze terenurile petrolifere ale guvernului de la Elk Hill şi Teapot Dome, terenuri destinate apoi spre folosinţa marinei. în loc să organizeze o licitaţie, Fall a cedat direct îmbelşugatul contract amicului său Edward Doheny. Iar Doheny, la rîndul lui, i-a dat ministrului ceea ce el a numit "un împrumut" de 100 000 dolari. Apoi, Fall a expediat imediat un detaşament de soldaţi americani în această regiune petroliferă pentru a goni pe concurenţii ale căror puţuri megieşe trăgeau petrolul din rezervoarele de la Elk Hill. A-ceşti concurenţi, expulzaţi astfel cu baionetele şi puştile, s-au îmbulzit in faţa tribunalelor. Şi au făcut să izbucnească scandalul de la Teapot Dome. Din cloaca astfel dezvăluită s-a ridicat o duhoare atît de infectă îneît a ruinat administraţia lui Harding, a scîrbit o naţiune întreagă, a fost gata să destrame partidul Republican şi l-a adus pe AI. Fall în dosul gratiilor.

Fall a fost condamnat cum puţin oameni politici au fost vreodată. Credeţi că s-a căit ? Nu. Cîţiva ani mai tîrziu, Herbert Hoover insinua într-un discurs că moartea preşedintelui Harding ş-a datorat neliniştei şi chinului suferit din pricina trădării unui amic. Cînd doamna Fall a auzit aceasta a sărit ca arsă, strigînd: "Ce! Harding trădat de Fall! Nu, soţul meu nu a trădat pe nimeni. Această casă încărcată cu aur nu ar ajunge să-i ispitească! El a fost c"l trădat, crucificat şi pus la stîlp".

Iată o manifestare tipică a naturii umane:  vinovalul blamează pe toată lumea, afară de sine însuşi. Dar toţi sîntem făcuţi la fel. Astfel că, dacă mîine am fi ispitiţi să criticăm pe cineva, să ne amintim de Al Capone, Crowley şi AL Fall. Critica este ca porumbelul călător:  revine mereu la punctul de plecare. Să ne spunem că .persoana pe care dorim s-o blamăm şi s-o îndreptăm va face să se justifice şi să ne condamne la rîndu-i. Sau, ca atî-ţia alţii, va exclama:  "Nu văd cum aş fi putut face altfel".

Cunoaşteţi vreo persoană pe care aţi vrea s-o îndreptaţi ? Da ? Perfect. O idee excelentă. Dar de ce n-aţi începe cu dv. înşivă ? Ar fi mult mai de folos decît de a încerca a corija pe alţii şi... mult mai puţin primejdios.

"Cînd bătălia începe in noi înşine, ne îndreptăm către perfecţiune", zicea poetul englezul Ro-bert Browning.

Să începem prin a ne îndrepta pe noi înşine. Confucius spunea:  "Nu te plînge de zăpada ce se găseşte pe acoperişul vecinului, cînd propriul tău prag este necurăţat".

Cînd eram tînăr eram foarte pretenţios şi mă străduiam să impresionez pe toată lumea. într-o zi am trimis o scrisoare stupidă lui Richard Hardin Davis, scriitor de glorie în literatura americană. Din nenorocire, cu cîteva săptămîni înainte primisem o depeşă de la o persoană care adăugase această ad-notaţie:  "Dictată dar necorectată". Formula îmi plăcuse. Mi se părea că îţi dă aerul unui personaj important, covîrşit de treabă! Eram departe de a fi prea ocupat, dar doream să mă înalţ în ochii lui Davis, aşa că am încheiat scurta mea notă cu a-ceeaşi expresie:   "Dictată dar necorectată".

Romancierul îmi restitui scrisoarea împodobită doar de această observaţie:  "Grosolănia d-tale nu este egalată decît de stupiditatea ce te defineşte". Adevărat că făcusem o gafă şi meritasem, fără îndoială această injurie. Dar - este omeneşte - ii detestam pe Davis pentru umilinţa ce mi-o servise. Şi furia mea a rămas vie, atât de vie încât atunci când am aflat de moartea sa, zece ani mai târziu, singura amintire ce s-a trezit în mine - mi-e ruşine s-o mărturisesc - a fost doar răul ce mi-l făcuse.

Dacă vreţi să iscaţi furii ce vor mocni ani de-a rândul şi vor stărui până la moarte adresaţi-vă acelora care vă aduc critici usturătoare. Veţi vedea rezultatul, chiar dacă aceste critici vi se par perfect justificate.

Când vă adresaţi unui om, amintiţi-vă că nu vorbiţi numai unei făpturi logice, ci şi unei făpturi emotive, unei creaturi dominate de orgoliul şi amorul ei propriu.

Critica este o scânteie primejdioasă, o scânteie ce poate provoca o explozie în pulberăria vanităţii Aceste explozii au grăbit nu de puţine ori moatea unor oameni. Din pricina criticilor dure cu care fost copleşit sensibilul Thomas Hardy, unul dintre scriitorii cei mai remarcabili ai literaturii englez acesta a părăsit pentru totdeauna meşteşugul său de romancier.

Benjamin Franklin, brutal şi neîndemânatic in tinereţe, a devenit la maturitate un atât de fin psiholog şi a învăţat atât de bine arta de a conduci oamenii, încât a fost numit ambasador al Statelor Uni te în Franţa. Secretul succesului ? Iată-l:  ,,Nu vreau sa critic pe nimeni... vreau să spun tot binele p-care-l ştiu despre oricine"

Un prost este în stare să critice, să condamn; şi să plângă ; este ceea ce, de altminteri, fac toţi proştii. Trebuie însă nobleţe pentru a înţelege si ierta.

,,Un om mare îşi arată măreţia în felul cum tratează pe oamenii mici spunea Carlyle. In loc da a condamna pe oameni, să încercăm a-i înţelege. Sa încercăm a descoperi mobilul acţiunilor lor. lata ceea ce este mai folositor şi mai plăcut decât a critica, iată ce ne face mai îngăduitori, mai înţelegători si mai buni". A şti totul înseamnă a ierta totul!

Nu spunea doctorul Johnson că... ,.nici Dumnezeu nu vrea să judece pe om înainte de sfârşitul zilelor lui" ?

De ce am fi noi mai exigenţi decât Dumnezeu ?

Consider ca orice crestin ortodox trebuie sa isi cunoasca foarte bine credinta si nu doar sa o cunoasca ci sa o si apere,adica sa fie un apologet.Nu de putine ori crestinii ortodocsi au ramas rusinati si fara argumente in discutiile polemico-dogmatice cu sectantii,ateii sau cei de alta religie.Acest lucru se intampla deoarece ,desi detin adevarul,majoritatea ortodocsilor(de rand)nu stiu sa-l arate,sa-l demonstreze,iar aceasta se intampla din cauza ignorantei sau a lipsei de informatie.
Pentru solutionarea acestei probleme,Sfintii Parinti si cuviosii contemporani au scris foarte multe carti.
Cred ca nu ar trebui sa lipseasca din casa ta (CRESTIN ORTODOX) urmatoarele carti:

1.Biblia sau Sfanta Scriptura

2.Calauza in Credinta Ortodoxa scrisa de Parintele Cleopa Ilie (aceasta carte cuprinde toate argumetele scripturistice pentru combaterea doctrinelor sectante si nu numai).

3.Catehism Ortodox facut de editura Trinitas

4.Indreptar de Spovedanie scris de Parintele Nicodim Mandita(acesta cuprinde toate pacatele posibile pe care le poate face un om)

5.Inmormantarea si parastasele cuvenite scrisa de Parintele Nicodim Mandita

6.Cele 24 de vami ale vazduhului(vol1+2) scrisa de Parintele Nicodim Mandita(cel mai complet catehism ortodox posibil, presarat cu muulte pilde graitoare si pline de intelepciune,intrebari si raspunsuri,icoane+clisee reperezentative[in special chinurile iadului] ).

7.Patericul Egiptean si celelalte paterice(Atonit,Romanesc,al Lavrei Pecerska,Georgian etc.)insa cel egiptean este de capatai.

8. Vietile Sfintilor pe fiecare luna (cele 12 carti negre editate de Manastirea Sihastria)

9.Teologia Dogmatica(ca sa invatam ce credem si sa intelegem de ce credem asa si nu altfel)

10.I.B.U(Istoria Bisericii Universale)+I.B.O.R(Istoria Bisericii Ortodoxe Romane)
 
Carti de cult :

1.Carte de rugaciuni(aceea cu Mantuitorul in gradina Ghetsimani,pentru ca este foarte completa).

2.Acatistier

3.Psaltire

Citind aceste carti,vei gasi raspuns la toate intrebarile tale si vei deveni un super apologet(aparator) al Ortodoxiei iar acest lucru iti va aduce numai binecuvantari de la Dumnezeu si aici pe pamant si in cealalta lume.

Poate imi vei spune :
1.OK,ai dreptate,dar nu am bani sa cumpar aceste carti,suma lor ajungand la 500 ron sau si mai mult
2.OK,le-as cumpara daca s-ar si gasi
3.OK,nu am timp.

Pentru a rezolva toate acestea,am reusit sa gasesc eu toate aceste carti si sa le transpun in format electronic pentru a fi accesibile tuturor prin adresa mea de mail/messenger:stnpetrica@yahoo.com .Tot ceea ce trebuie sa faci tu este sa accesezi aceasta adresa si sa mi le ceri. Daca ai reusit sa citesti pana aici,inseamna ca te intereseaza,altfel nu ai citi,iar acest lucru nu cred ca ti-a luat mai mult de 5 minute(timp suficient pentru a citi jumatate de pagina dintr-una din cartile de mai sus).Astfel am rezolvat toate cele 3 puncte scuzabile.
Acum ramane doar la alegerea ta daca vrei sa fii un crestin de forma(cu numele) sau un CRESTIN ADEVARAT care sa practice si apere ORTODOXIA si sa se invredniceasca de harul si mila Domnului Nostru Iisus Hristos.

Stiu ca ne vom auzi curand