Despre rostul omului în societate

Viața cu și fără Dumnezeu Scris de: Ioan Ianolide

Toţi membri societăţii sunt datori să slujească lui Dumnezeu. Sfinţii, eroii, conducătorii de oameni, creatorii de frumos, gândi­torii şi oamenii de ştiinţă, educatorii şi iconomii, toţi, pe tărâmul lor, prin mijloacele lor de lucru, fără a face neapărat teologie, au datoria să-şi dedice munca lui Dumnezeu, Cel ce i-a dăruit cu ta­lantul pe care-l au, ca să-l întoarcă înapoi înmulţit.

Deşi nu li se cere un militantism creştin, ei sunt angajaţi prin însăşi condiţia umană în a sluji fie lui Dumnezeu, fie satanei, fără echivoc, fără posibilitate de neutralitate.

Un poet nu trebuie să scrie psalmi şi rugăciuni pentru a fi creştin, ci creştinismul lui să respire din frumuseţea şi adevărul exprimate în versuri. Un om de ştiinţă, fie că lucrează cu mate­ria moartă, cu matematica, geometria, astronomia, fie că studi­ază viaţa şi omul, poate sfinţi ştiinţa prin rugăciunea sa, prin gândirea sa, prin conştiinţa sa, prin finalitatea pe care o dă lu­crării sale. În faţa atomului dezagregat savantul vede că materia nu are existenţă în sine, şi atunci intră în planul religios, crede şi îşi dezleagă problemele sale de conştiinţă.

 

Nimeni însă nu are răspunderi mai evidente ca oamenii ce conduc oameni şi nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreştinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noţiunea de poli­tic ori dacă nu, înlocuită, căci ea are un conţinut şi un sens nobil.

Clericii înşişi sunt oameni politici (ai polisului), căci sunt conducători de oameni. Ei au obligaţia şi datoria să se pronunţe salutar în toate problemele omeneşti. Ei formează puterea spi­rituală, nu în sensul că se ocupă numai de suflet, ci pentru că mijloacele lor de acţiune sunt cuvântul şi slujirea sfântă. Ei tre­buie să mărturisească adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu cu toate riscurile, să slujească poporul şi să se jertfească pentru bi­nele lui.

Clerul, creatorii de artă şi gânditorii sunt chemaţi să orien­teze şi apoi să structureze în bine lumea. Oamenii politici, edu­catorii şi iconomii sunt chemaţi să organizeze şi să valorizeze lumea - şi aceştia sunt cei mai tentaţi, din orgoliu, dorinţa de dominare şi egoism, să nu mai asculte de legile morale.

Idealul este ca puterea spirituală şi cea politică să colaboreze în acelaşi scop sfânt. Deci nici cezaro-papism, dar nici papo-cezarism, ci colaborarea în duh şi în lucrare creştină.

Lumea stă în mâinile lui Dumnezeu. Hristos lucrează prin oameni în diversitate, El fiind unitatea lumii întregi.

doamne ajuta.

Fericit cel ce nu gândește răul

Copii, calea spre Hristos - Conferință cu PS Longhin de Bânceni

Conferințe Sâmbătă, 16 Februarie 2013 10:54  

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v4.4) starts here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v4.4) ends here -->

 

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v4.4) starts here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v4.4) ends here -->

 

La Liturghie vedeţi în persoane şi în acţiuni întrega viaţă a Capului creştinătăţii

Slujbele Bisericii Sâmbătă, 16 Februarie 2013 10:46 Scris de: Sf. Ioan de Kronstadt

Cultul divin al Bisericii Ortodoxe e o personificare vie a creştinismului împreună cu Capul lui atotputernic, Iisus Hristos Domnul, sau a întregii istorii a creştinismului sau a mesianismului începând cu facerea lumii până acum. Aici vedeţi perindându-se, ca să zic aşa, odată cu istorisirile, prorocirile, preinchipuirile, cântările lor, pe Moise şi pe alţi proroci, pe prorocița Ana şi pe Însăşi Preacurata Fecioară Maria de-Dumnezeu Născătoare, în persoana căreia s-au împlinit prorocirile şi preinchipuirile Vechiului Testament; la Liturghie vedeţi în persoane şi în acţiuni întrega viaţă a Capului creştinătăţii, Iisus Mântuitorul şi minunata Lui dragoste de oameni care covârşeşte toată mintea de a da celor credincioşi Trupul şi Sângele Său de-viaţă-făcător.

Aici convorbiţi în fiecare zi cu Domnul, cu Preacurata Sa Maică, cu sfinţii mucenici, cu cuvioşii şi cu toţi sfinţii; preamăriţi nevoinţele, credinţa, nădejdea şi iubirea lor, vă minunaţi de ele; îi rugaţi să mijlocească pentru voi; aici preamăriţi şi Puterile cereşti, cereţi mijlocirea lor. Acesta este creştinismul viu, lucrător şi de-viaţă-făcător, cu toate puterile lui mântuitoare, cu toată bogăţia milostivirii, înţelepciunii şi mântuirii dumnezeieşti; aceasta este adevărata împărăţie harica a lui Hristos; aceasta este cerul pe pământ.

 

Pe de altă parte, aceasta este tămăduitoarea sufeltului; aici vedeţi în fiecare zi exemple de pocăinţă, în general în cuprinsul cultului divin: în citire şi cântări (stihuri), în feţele cuvioşilor şi de alţi sfinţi, bărbaţi şi femei; aici se săvârşesc cele mai mari Taine ale credinţei creştine: Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, Împărtăşania, Cununia, Hirotonia, Sfântul Maslu; aici, în cultul divin, se înălţă lauda cuvenită Domnului şi Dumnezeului Celui Unul în Treime, Maicii lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, sfinţilor (acatiste), nu numai la modul general, ci în fiecare zi şi săptămână.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Cine v-a zis că sunteţi urât?

Mania trupului  

Noaptea acoperă, cu mantia sa, întreaga suflare; liniştea îşi începe domnia, privind cum creaţia adoarme uşor, lăsând în urmă povara greutăţilor zilei.

Mii de stele sclipesc nestingherite pe cerul întunecat, întregindu-i frumuseţea divină care a inspirit zeci de poeţi şi sute de îndrăgostiţi ce-şi declarau timizi sentimentele sub farmecul licăririlor cereşti.

Doar un om stătea îndurerat, privindu-se în oglindă...cu inima inundată de durere, în timp ce îşi privea chipul udat de lacrimile grele, omul începe să vorbeasca cu Divinitatea:

- De ce, Doamne, mi-ai dat o asemenea povară? Cu ce am greşit atât de mult încât să mă pedepseşti astfel?

- M-ai condamnat să trăiesc în această lume pentru care nu însemn nimic, într-o lume care, atunci când mă priveşte, vede doar un chip urât ce adesea stârneşte râsete sau, mai rău, priviri din care se poate citi mila sau dispreţul.

- Nu sunt important pentru nimeni, sunt doar un om urât care nu este bun la nimic, poate doar pentru a fi ţinta perfecta a umilinţelor celor din jur.

Nesuportând să se mai privească, omul acoperă cu o pătură oglinda şi îşi îndreaptă privirea spre icoana din care Mântuitorul îl privea blând.

Uitându-se la ochii lui Dumnezeu, omul începe să plângă cu amar şi să se tânguiască; ochii blânzi păreau atât de reali încât Chipul sfânt parcă nu mai era doar pictat, ci era viu, creându-ţi impresia că însuşi Dumnezeu stătea înaintea omului, însă acesta, orbit de lacrimi şi suferinţă, nu observase minunea şi se întoarce, lăsându-L pe Dumnezeu în spatele lui.

Obosit, în cele din urmă adoarme.

Soarele scălda în razele sale lumea agitată, jocul razelor fiind acompaniat de ciripitul păsărelelor fragile şi de florile multicolore printre care razele se ascundeau.

Omul încearcă să se piardă în mulţime, plecându-şi privirea de fiecare dată când vedea cum cineva îl privea, încercând să pară invizibil deşi ştia că dorinţa sa era imposibilă. Deodată, fără să ştie de ce, îşi ridică privirea şi înlemneşte...un băieţel vroia să treacă strada fără a se asigura înainte. Omul priveşte cum o maşina se îndrepta cu viteză spre micuţa făptură şi, fără să mai piardă timpul, fuge spre copilul pe care îl ia in braţe, salvându-i astfel viaţa.

Băiatul, cu ochii mari de uimire se uită la salvatorul său, mutându-şi apoi privirea spre maşina care se îndepărta lăsând în urmă doar sunetul claxonului care se dispersează repede în aer.

Stânjenit de privirea senină a sufletului inocent, omul îţi pleacă din nou privirea. După un minut, timp în care copilul îl privea neîncetat, făptura micuţă se îndepărtează în fugă.

,, Nici măcar acest copilaş nu îmi suportă prezenţa....of, oare nu este nimeni care să mă iubească? ’’

Cugetând în sinea sa acestea, constată cu stupoare că băieţelul se întoarce la el, ţinând în mână un măr pe care îl cumpărase de la o tarabă din apropiere.

- Poftim!

- Ce....de ce vrei să îmi dai acest măr? întrebă omul în timp ce-şi pleca capul.

- Mi-aţi salvat viaţa şi măcar atât să fac pentru dumneavoastră. Vă rog, nu mă refuzaţi!

Privind băieţelul care stătea în faţa lui, omul întinde mâna, acceptând darul pe care îl primise in semn de recunoştinţă.

- Cum te cheamă?

Zâmbind senin, copilul îi răspunde:

- Matei.

- Ei bine, Matei, data viitoare să fii mai atent când traversezi strada!

Spunându-i acestea, omul se întoarce cu spatele, intenţionând să se piardă din nou în mulţime, însă întrebarea pe care copilul i-o adresează, îl determină să se oprească.

- Care este numele dumneavoastră?

Privindu-l cu coada ochiului, omul îi răspunde:

- Matei, nu contează cine sunt, cum mă cheamă....sunt doar un om...

Vroia sa adauge cuvântul ,,neînsemnat’’, dar se oprise. Matei a venit în faţa lui şi îl privea duios, însă omul îi evită mereu privirea.

- De ce nu vă uitaţi la mine?

- Pentru că, pentru că....sunt urât.

Copilul, uimit de ceea ce auzise, îl îmbrăţişează, spunându-i:

- Nu e adevărat, nu sunteţi urât. Sunteţi unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am văzut vreodată. Cine v-a zis că sunteţi urât?

Mişcat până în străfundul fiinţei sale de gestul şi de cuvintele băiatului, omul, cu lacrimi în ochi se pune în genunchi şi îl strânge în braţe pe Matei. Cu greu a reuşit să îşi înăbuşe lacrimile care încercau să îşi croiască drum pe obrajii aspri peste care timpul îşi lăsese amprenta.

- Matei, of, băiat drag....

Mânuţele mici îi mângăiau chipul îndurerat...jucându-se cu sprâncenele iar apoi cu nasul omului, Matei îşi coboară degeţelele pe buzele crăpate şi le modelează sub forma unui zâmbet.

- Aşa, acuma sunteţi şi mai frumos. Să zâmbiţi întodeauna, vă rog! Când vă văd zâmbind mă simt ca şi atunci când mama îmi cumpără o jucărie nouă pe care mi-am dorit-o vreme îndelungată.

Râsete colorate se aud îndată, ridicându-i inima omului din deznădejdea în care se înneca. Acum simţea cum cineva îl iubeşte pentru ceea ce este el, simţea că nu trebuie să mai ţină cont de privirile superficiale, ci de inimile calde care pot vedea dincolo de aparenţe. Privind ochii copilului, îşi aminteşte de privirea Mântuitorului pe care o văzuse cu o seară în urmă, iar inima îi saltă în piept de bucurie...mereu a fost iubit de Cineva, dar nu realizase acest lucru decât acum când sufletul curat care stătea în faţa lui i-a deschis ochii şi l-a făcut să conştientizeze că nici un om nu este neînsemnat, urât sau uitat.

doamne ajuta.

Predică la Duminica a 17-a după Rusalii [2013]

Predici la duminici și sărbători Sâmbătă, 16 Februarie 2013 10:45 Scris de: Pr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei, Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28] ne învață să ne încredem în Dumnezeu chiar și când totul pare pierdut…

Când totul pare fără sens…

Sau, mai ales atunci, când totul se dărâmă în jurul nostru…când nimeni nu ne ia în seamă…când nu ni se dă nicio șansă…când nu vedem nicio perspectivă viabilă pentru viața noastră…

Pentru că așa se comportă omul credinței: își vede de așteptările lui bune, face în continuarece poate să facă…și așteaptă ca plinirea lucrurilor să fie lucrarea lui Dumnezeu.

Adică nu dezertează din relația sa cu Dumnezeu când viața lui e grea, e foarte grea…

De ce? Pentru că are experiența bucuriilor lui Dumnezeu.

Știe ce a făcut Dumnezeu cu el până acum…dar și cu alții…

Știe că Dumnzeu  îl ridică pe om din anonimat, din sărăcie, din neștiință…și îl face intimul Lui, după cum tot El pogoară pe cel mândru în boală și în sărăcie.

Știe, a auzit, a înțeles, a văzut multe lucruri minunate.

Iar experiența teologică și ascetică în timpul bolii, a sărăciei, a dizgrației din partea celorlalți este tăria noastră interioară.

E stabilitatea noastră într-o lume în derivă.

Căci ce observăm în cuvintele Evangheliei de azi?

O mamă care nu se lasă descurajată de nimeni…în dorința ei de a-și ajuta fiica.

Fiică ce avea o problemă spirituală gravă: era demonizată (v. 22).

 

Iar femeia subliniază gravitatea bolii: este cacos demonizete (Ibidem). Adică demonizată rău.

Și ea nu cere ajutor decât de la Domnul, Care, după umanitatea Sa, este și „fiul lui David” (Ibidem).

Adică cere vindecarea de la Hristos, de la Fiul lui Dumnezeu întrupat…și nu se lasă până nu o obține.

Iar așezarea acestei Evanghelii azi, pe 17 februarie 2013, când duminica viitoare începeTriodul, este un apel la mărinimie, la uitarea de sine…pentru a-i vedea pe cei care suferă, pe cei care au nevoie, pe cei care nu se bucură…

Și care sunt enorm de mulți…

Și, în același timp, pentru a-i mângâia pe cei care au neputințe imense, nefericiri în familia lor, în neamul lor, printre cunoscuții lor.

Pentru că am văzut cu toții, în viața noastră, cât contează ajutorul cuiva, vorba bună a cuiva, zâmbetul cuiva când suntem rătăciți, când suntem împuținați la inimă, când suntem stingheri, când nu ne simțim bine în societate.

Ce mare ajutor e prietenul, e omul bun, e omul care ne înțelege, care ne compătimește, care ne admiră eforturile.

…Iar Domnul o lasă, cu inima strânsă, pe femeie să ceară, să caute, să strige ajutorul Lui, pentru ca să ne arate tuturor ce eforturi  face iubirea, iubirea pentru altul…dar și credința în Dumnezeu.

Și trebuie să ai o mare și minunată credință  ca să nu te oprești din rugăciuni…atunci când Dumnezeu nu îți răspunde imediat.

Iar Dumnezeu nu ne răspunde imediat, de multe ori, nu pentru că nu e cu noi…nu pentru că nu știe ce ne trebuie…nu pentru că nu vrea să ne ajute…ci pentru ca să devenim tot mai mult noi înșine.

Să coborâm tot mai mult în noi, să ne vedem tot mai mult potențele, atitudinile, rezervele de răbdare interioară  și de frumusețe la care nu apelaserăm încă.

De aceea femeia e ținută în șah, e trecută prin sita adevărurilor dure nu pentru ca să fieumilită, călcată în picioare de către Dumnezeu ci pentru ca, regăsindu-se tot mai mult pe sine și inima ei, să primească de la Dumnezeu bucuria recunoașterii credinței ei.

Căci dacă femeii din Hananeea/ Canaan Domnul i-a spus: „O, femeie, mare este credința [pistis] ta! Fie ție după cum vrei [os telis]” [v. 28, GNT], dacă am avea credință ca a ei…ni s-ar spune și nouă, de către Domnul, în mod minunat, cuvinte de mângâiere…atunci când am fi în mare ispitire, în mare nevoie, în mare așteptare…

Pentru că Domnul, ca și atunci, Se raportează la fel la cei care strigă către El…

Iar Domnul răspunde, în mod minunat, și acum, celor care nu văd altă cale decât pe aceea de a fi împreună cu El.

Așa că, dacă Domnul încă nu ne-a vorbit în durerea noastră, dacă nu ne-a luminat încă în tristețea noastră, dacă nu ni S-a arătat încă, în mod minunat, în viața noastră, nu e un motiv de necredință ci pentru o și mai mare credință.

Pentru că Cel Căruia noi ne rugăm nu e indiferent față de noi, nu e rău, nu e invidios pe noi…ci Cel care ne-a creat din prea-neînțeleasă și prea-frumoasă iubire față de noi și dorește ca noi să fim fericiți pentru veșnicie.

Așa că motivele neascultării noastre de către Dumnezeu stau la noi…și sunt în folosul nostru.

Dacă ne încredem în El, în faptul că El știe ce ne trebuie…și de ce ne lasă să suferim…și să trăim atât de urgisiți aici, în viața aceasta…

Dar pentru a ne hrăni încrederea în Dumnezeu trebuie să ne rugăm mult, să postim mult, să ne nevoim mult, să ne spovedim și să ne împărtășim cu El în mod frecvent, să citim adevărurile Lui și să vedem cum poartă El de grijă oamenilor și întregii creații.

Astfel aflăm că Dumnezeul nostru nu e slab și nici lipsit de înțelegere față de noi…ci un Părinte care ne formează continuu. Ne educă și ne fortifică prin dureri, boli și necazuri împotriva păcatului și a faptelor discreționare.

Pentru că El dorește să ne domolească iuțimea, să ne învețe bunătatea, să ne învețe atenția față de sănătatea noastră și a altora, să ne învețe delicatețea.

Iar pentru delicatețe și frumusețe duhovnicească e nevoie de multă înfrânare și răbdare, de dureri convertite în rugăciuni și în mulțumiri aduse lui Dumnezeu, de afundare în muncă și creație.

Și când ni se pare că am ajuns la o stare insuportabilă, de netrăit, să nu ieșim din bine, din binele lui Dumnezeu, pentru că vom afla că sunt stări și mai bogate în frumusețe dedesubtul ei, a celei ce părea de netrecut!…

Da, nimic nu e de netrecut cu Dumnezeul nostru…pentru că El e un Dumnezeu activ în istorie și ne schimbă pe toți spre sensul Lui.

Dar pe nesimțite…fără ca mulți să își dea seama…

Și asta înseamnă măreție și iubire de oameni la Dumnezeu: ca în mod tainic și delicat să schimbe inimile oamenilor prin greutăți, dureri și neîmpliniri.

De aceea trebuie să convertim căderile noastre în păcate în victorii împotriva patimilor, eșecurile noastre de tot felul în putere de luptă interioară împotriva patimilor noastre.

Pentru că lumea se schimbă în măsura în care noi ne schimbăm după voia lui Dumnezeu.

Și oamenii se schimbă, în mod radical, dacă se lasă în mâna lui Dumnezeu ca să îi îndrepte în cărările Lui.

Așadar, iubiții mei, să ne apropiem de Postul Mare cu încrederea că slujim aceluiași Dumnezeu ca și părinții noștri și că El ne poartă de grijă fiecăruia în parte.

Și să nu ne semețim văzându-ne sănătoși, cu bani, văzuți bine de oameni…pentru că în orice clipă putem ajunge scăpătați, bolnavi și marginalizați ca cei pe care astăzi îi disprețuim.

Să mulțumim pentru toate Prea Curatei Treimi și să stăm în nădejdea mântuirii noastre, pentru că Dumnezeul nostru treimic este viața și nemurirea noastră. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie pentru azi)

Nu te încrede prea mult în mintea ta

CitateVineri, 01 Februarie 2013 11:30 Scris de: Super User

Nu te încrede prea mult în mintea ta

CitateVineri, 01 Februarie 2013 11:30 Scris de: Super User

Predică la Sfinții trei Ierarhi [30 ianuarie 2013]

Predici la duminici și sărbătoriMiercuri, 30 Ianuarie 2013 15:51 Scris de: Pr. Dorin Picioruş

Iubiții mei, astăzi, la pomenirea Sfinților profesori ai teologilor, Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, Evanghelia zilei [Mt. 5, 14-19] ne vorbește despre lumină.

Despre faptul că trebuie să fim lumini ale lumii, după cum Sfinții Ierarhi astăzi pomeniți au fost.

Lumini duhovnicești.

Lumini aprinse din lumina Treimii, prin care să umplem lumea de har și de adevăr.

Pentru că adevărul, spus fără lumină, fără har, nu îndumnezeiește ci doar îngâmfă.

Și poți fi tobă de adevăruri cu care nu faci nimic…ci doar epatezi.

Nu te schimbi prin ele…datorită lor…

Însă când adevărurile sunt pline de har, când sunt spuse de cineva plin de har, când le primești pentru ca ele să îți schimbe viața…atunci devin adevăruri luminătoare ale întregii noastre persoane, adevăruri care ne transfigurează.

Și astfel, Evanghelia zilei ne amintește faptul că teologia nu e doar discurs adevărat despre Dumnezeu și despre cele ale Sale ci și putere de viață dumnezeiască imprimată în cuvintele pe care le scrii sau le rostești.

Însă pentru a avea lucruri legate în materie de teologie, pentru a fi în stare de discurs, e nevoie de studiu. De studiu sistematic. De studiu care parcurge o știință teologică de la cap la coadă pentru a cerceta și a cunoaște întreaga materie teologică.

Și numai asumându-ne toate științele teologice și printr-o profundă cunoaștere a altor științe, ca oameni plini de curăție și de sfințenie, devenim teologii lui Dumnezeu, vorbitorii lui Dumnezeu, cei în stare de a propovădui cu putere adevărurile lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea Sfinții trei Ierarhi astăzi pomeniți sunt paradigma/ exemplul teologilor: pentru că ei au făcut studii aprofundate, nu s-au pierdut din cauza acestora ci le-au folosit în curățirea și sfințirea vieții lor și a păstoriților lor.

Și au arătat prin aceasta, că teologia are nevoie de toate științele în folosul ei și că ea însăși este o parcurgere interioară cu Dumnezeu prin care ajungem să Îl purtăm pe Dumnzeu în noi, prin harul și adevărurile Sale.

Da, cetatea de pe munte și făclia din sfeșnic nu se pot ascunde!

Nu se pot ascunde de ochii celor care văd și înțeleg diferența dintre teologia lui Dumnezeu și vorbitorii despre teologie.

Pentru că cei care vorbesc despre teologie sunt mulți și e ușor să faci acest lucru…pentru că te referi la datele din cărți…și nu ai nevoie de Dumnezeu să spui una sau alta. Spui ce îți place…

Însă atunci când ești teologul lui Dumnezeu și scrii teologie împreună cu El, atunci El este Cel care te îndrumă să scrii, să afirmi, să cercetezi unul sau altul dintre subiecte…și atunci lucrurile nu mai au orgoliu autonomist ci marca evlaviei.

Dar în comparație cu ce considerăm noi astăzi că este „evlavie”, care am îngustat aria evlaviei doar la sfaturi și învățături morale…pentru Sfinții trei Ierarhi astăzi pomeniți evlavia însemna întreaga manifestare a vieții eclesiale ortodoxe.

Tocmai de aceea, pentru Sfântul Vasile cel Mare, evlavia însemna să scrie reguli monahale, canoane, să scrie scrisori teologice, să facă comentarii scripturale, să-i ajuți pe oameni în mod faptic…și nu doar să îi învețe câteva lucruri despre viața lor. Ea cuprindea deopotrivă teologia și viața ascetică, dar și comuniunea și modul viu, comunitar al vieții bisericești.

La fel pentru Sfântul Grigorie Teologul: a face teologie însemna a te ocupa de toate problemele teologice, a predica și a comenta Scriptura…pentru că toate acestea făceau parte din viața evlavioasă.

Viața evlavioasă nu era fără cunoașterea Scripturii, a dogmelor, a canoanelor, a slujbelor Bisericii ci toate acestea erau esența vieții ortodoxe.

Sfântul Ioan Gură de Aur, la fel: era omul predicii, al slujbei, al cunoașterii teologice extinse, cunoscător profund al Tradiției Bisericii dar și al problemelor sociale de tot felul.

Ei nu se fereau, după cum o facem noi, azi, să vorbească despre una sau alta din problemele timpului lor ci dezbăteau lucrurile într-un mod angajat, serios, documentat.

Pentru că aveau conștiința că sunt slujitorii reali ai lui Dumnezeu.

Și se bucurau și se împlineau prin toate pe care le făceau…pentru că vedeau că Dumnezeu lucrează prin ei.

Și cred că asta e marea problemă în toate secolele în Biserica Ortodoxă: cine se simt că sunt membrii ierarhiei Bisericii? Se simt slujitorii lui Dumnezeu în mod real, simt și știu voia lui Dumnezeu cu ei, au niște lucruri de împlinit de la Dumnezeu…sau sunt pe cont propriu, posesorii unor demnități mai mari decât ei, decât sunt în stare să fie ei?

Iar când știi voia lui Dumnezeu cu tine îți asumi multe riscuri…dar și bucuriile sunt pe măsură.

Pentru că te împlinești vorbind, slujind, trăind, comentând, scriind despre cele pe care Dumnezeu ți le luminează.

Și prin asta înțelegem că Sfinții trei Ierarhi nu încurajează numărul mare de absolvenți de studii teologice ci încurajează pe oamenii de vocație.

Îi încurajează și îi sprijină pe cei care vor să le calce pe urme în ceea ce privește cunoașterea, munca științifică în materie de teologie, asceza, frumusețea inimii.

Iar aceștia sunt rari, mă refer la teologii de vocație, pentru că și greutatea cunoașterii și a experienței e enormă.

Așadar, în termeni largi, Sfinții trei Ierarhi sunt profesorii de teologie ai tuturor teologilor, pentru că toți trebuie să învățăm de la ei.

Însă în sens restrâns și mult mai apropiat de adevăr, ei sunt profesorii intimi ai celor care, ca și ei, sunt chemați de Dumnezeu la greaua și preafrumoasa muncă de aprofundare și de propovăduire a teologiei Sale.

Pentru că teologia Bisericii e mereu nouă și se întrupează în cei care se nevoiesc pentru ea.

Iar cei care vor să se nevoiască pentru teologia lui Dumnezeu, din iubire față de El, nu se pot ascunde nicăieri, pentru că fac continuu și la vedere muncă teologică.

Așadar, iubiți-i pe cei care vă umplu de adevărurile și de lumina lui Dumnezeu!

Nu-i desconsiderați pe cei care, din luminarea lui Dumnzeu, vă poartă de grijă!

Pentru că astfel îi omorâți pe cei care vă dau viață veșnică…

Și fie ca, prin rugăciunile Sfinților Săi Ierarhi, Dumnezeul nostru Cel atoteștiutor și preabun, să ne dea nouă, tuturor, să îi iubim pe cei care ne învață să trăim întru sfințenia Lui! Amin.

(Pr. Dorin Picioruș)

Sfintii Isaac si Efrem Sirul (28 ianuarie): ESTE NADEJDE: HRISTOS!

<!-- .post-title --><!-- .day-date -->

“Să nu cazi cu duhul, suflete, să nu te necăjeşti, să nu rosteşti asupră-ţi judecată fără întoarcere din pricina mulţimii păcatelor, să nu atragi asu­pra ta focul, să nu grăieşti: „M-a lepădat de la fa­ţa Sa Domnul”. Nu plac lui Dumnezeu vorbe ca acestea. Oare cel care a căzut nu mai poate să se ridice? Oare cel ce s-a abătut nu mai poate să se întoarcă? Sau nu ai auzit ce fel este harul Tatălui faţă de fiul risipitor?

Nu te ruşina, deci, să te întorci, ci spune cu îndrăznire: „Mă duc la Tatăl meu!” Scoală-te şi mergi.

El te va primi şi nu te va dojeni, ci mai vârtos Se va bucura de întoarcerea ta. El te aşteaptă, numai să nu te ruşinezi şi să nu te ascunzi de faţa lui Dumnezeu, cum a făcut Adam.

Pentru tine S-a răstignit Hristos, şi acum te va lepăda? El ştie cine ne strâmtorează, ştie că nu avem alt ajutător, fără numai El.

Hristos ştie că omul este sărman. Nu te lăsa, deci, pradă deznădejdii şi nepăsării, ca unul care este gata de foc. Hristos nu Se mângâie aruncându-ne pe noi în foc; nu este agonisită pentru El să ne trimită la munci.

Urmează fiului risipitor: părăseşte cetatea chi­nuită de foamete. Apropie-te şi te roagă, şi vei ve­dea slava lui Dumnezeu. Faţa ta se va lumina, şi tu te vei veseli în Raiul desfătării. Slavă Domnu­lui, Iubitorului de oameni, Care ne mântuieşte!”

*

Toata nadejdea noastra este Hristos: catre El sa strigi!

“Tu, Doamne a toate, dupa milostivirea Ta, fii mie liman al mantuirii, scapare de ajutor, si ma mantuieste.

Rog bunatatea Ta, Mantuitorul meu: de acum varsa peste mine milele Tale, si dincolo ma asaza departe de chinuitori.

Hristoase, Cela ce bine ai voit sa Te faci jertfa de dragul nostru, omoara pacatul, de care sunt vatamate toate madularele mele; pogoara-Te, salasluieste intr-insele.

Indata ce va afla vicleanul despre aceasta, dintii lui se vor sfarama si focul gheenei se va stinge de a Ta stralucire.

Satana cel viclean a varsat asupra-mi otrava sa, m-a stricat si m-a doborat cu pacatul – dar intrucat merg pe calea Ta, iar Tu esti atotputernic, neputinta mea nutreste nadejde ca Tu, dispretuindu-l, imi vei arata ajutor prin iertarea pacatelor, si rusinat va fi stricatorul meu.

Capeteniile rautatii m-au orbit cu ale lor patimi, si cu viclenia lor mi-au rapit frumusetea tineretilor mele. Ce sa ma fac eu, cel care mi-am pierdut curatia? Striga-voi catre Hristos, ca sa-mi dea inapoi frumusetea mea, si atunci vor fi rusinati viclenii.

Mantuitorul meu striga catre mine, ucenicul Lui: ‘Nu te deznadajdui de a ta mantuire; Eu te voi face intreg si voi ierta pacatele tale. Tu esti agonisita Mea, si nu Te voi parasi, pentru ca te-am rascumparat cu Sangele Meu’.

Striga, deci, pacatosule, din toate puterile, si nu cruta gatlejul tau, pentru ca Domnul tau este milostiv si ii iubeste pe cei ce se pocaiesc. Indata ce te vei intoarce, Tatal tau iti va iesi in intampinarea, va junghia vitelul cel ingrasat, te va imbraca in haina luminata si Se va veseli de tine”.

 

Sfântul Efrem Sirul - Despre pocăinţă (II)

Ascultă, iubite, fericitul glas care zice totdeauna :

“Veniţi către Mine, toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că liniştit sunt, blând şi domol, şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“. (Matei 11, 28-29). Odihnă şi viaţă îţi făgăduieşte din zi în zi. Apropie-te, nu te teme; bun şi bogat este Stăpânul. Nu cere zapisele tuturor păcatelor tale, scăpare este în toate relele, vindecă rănile, dăruieşte viaţă cu îndestulare, ca un bun, primeşte cu lesnire pe cei ce cad către Dânsul, fiindcă Dumnezeu este mare si mai înainte cunoscător şi ştie toate cugetele noastre.

Când s-ar apropia cineva înspre Dânsul să se vindece, îi vede inima lui şi toată osârdia. Când cel ce se apropie are gândul cel credincios nestrămutat, Însuşi Bunul Dumnezeu, pentru bunătatea Lui, îndată Se arată celor ce Îl caută pe El şi, mai înainte de a căuta omul în sus către Dumnezeu, îi zice lui: “Iată, de faţă sunt!” Şi mai înainte de a se apropia omul de Dânsul, îşi deschide comoara înaintea celui ce-L caută. Mai înainte de a vărsa lacrimi, îi revarsă comorile, şi, mai înainte de a cere, se împacă cu dânsul. Mai înainte de a se ruga el, dobândeşte milă, că dragostea lui Dumnezeu aşa doreşte şi voieşte. Pe cei ce în adevăr se apropie către Dânsul, nu întârzie a-i auzi, nici nu face reproşuri: «Pentru ce atâta vreme ai slujit vrăjmaşului, şi pe Mine, Stăpânul, de bună voie M-ai defăimat?». Nu caută la timpul ce a trecut, ci numai smerenie. Lacrimile şi suspinurile celui ce cade la Dânsul le primeşte Stăpânul, că este mai înainte cunoscător, ca un Dumnezeu al nostru şi Ziditor, şi îndată iartă toate păcatele, toate greşelile gândurilor şi ale faptelor, şi zice să i se aducă haina cea dintâi, încă şi inel în mâna cea dreaptă, şi tuturor îngerilor porunceşte a se bucura de aflarea acestui suflet al păcătosului.

Fericiţi suntem noi, toţi oamenii, de ce fel de Stăpân avem : dulce, nepomenitor de rău, bun, milostiv, îndurat, îndelung-răbdător, Care totdeauna iartă răutăţile noastre, dacă noi vom voi. Că, iată, ne roagă, iată, şi îndelung rabdă; iată, ne dă nouă toate bunătăţile Sale în veacul acesta şi acolo, de vom voi.

***

Deci, veniţi să-L rugăm până când este vreme. Aici, cât suntem în viaţa aceasta, putem întotdeauna a îmblânzi pe Dumnezeu. Cu uşurinţă ne este nouă a cere iertare. Potrivit ne este nouă a şi bate la uşa milostivirii Lui. Să vărsăm lacrimi, cât este vreme de a fi primite lacrimile, ca nu cumva, ducându-ne în veacul cel de acolo, să plângem fără folos, fiincă acolo lacrimile nimic nu folosesc. Pe cât noi voim, pe atât ne iartă Domnul cel Bun, că aici ne aude pe noi când ne rugăm şi aici ne iartă pe noi, cei ce ne smerim. Aici şterge făradelegile noastre, de vom fi mulţumitori.

Aici mângâiere, iar acolo certare; aici îndelungă-rabdare, acolo asprime ; aici pogorământ, acolo dare de seamă cu de-amanuntul; aici libertate, iar acolo judecăţi; aici în răsuflare, iar acolo în strâmtoar; aici îndulcire, iar acolo munci; aici lăcomie, iar acolo chinuire; aici râsul, iar acolo plânsul; aici nebăgare de seamă, iar acolo pedeapsa; aici defăimare, acolo foc veşnic; aici împodobire, iar acolo viermele cel neadormit; aici îngâmfare, iar acolo smerenie; aici răpirile, iar acolo scrâşnirea dinţilor; aici camări aurite, acolo întuneric şi pâclă; aici lenevire, acolo greşelile neiertate ale tuturor.

***

Acestea ştiindu-le, fraţilor iubiţi, pentru ce ne lenevim de mântuirea noastră? Să nu se pironească, fraţilor, mintea noastră aici şi sa nu ni se îndulcească nouă dragostea celor pământeşti, ca să nu ni se amărască plânsul nostru acolo! Pentru ce defăimăm, nevrând a ne vindeca? Până când este vreme, prin puţine lacrimi ale acestei vremi scurte şi prin pocăinţă, ne iartă Dumnezeu toate greşelile. Plângi aici puţin, ca să nu plângi acolo veşnic, în întunericul cel mai dinafară. Mulţumitor să te faci aici, ca să nu te arunci acolo în focul cel nestins.

Cine nu ne va plânge pe noi? Şi cine nu ne va tângui pe noi? Că, urând viaţa, moartea o iubim“.

Dumnezeu își rezervă dreptul de a selecta pe cei care vor intra în Împărăția Cerurilor

Noul Testament Vineri, 25 Ianuarie 2013 12:53  

Poate vi s-a întâmplat ca plimbându-vă prin oraș să vedeți la intrarea într-un bar, restaurant sau într-un club, următorul mesaj inscripționat: „Personalul localului işi rezervă dreptul de a-și selecta clienţii”.

Ce ați simțit în acele momente?

Pentru mine primele gânduri au fost următoarele: Aici nu intră oricine, e restaurant de fițe, e pentru cei bogați, trebuie să fii îmbrăcat bine. N-avem (eu și prietenii mei) față să intrăm aici. Dar oare cine poate intra? Care or fi criteriile prin care ești ”scanat” la intrare de către personal?

Mesajul m-a făcut să mă simt exclus dar în același timp să-mi doresc să intru, ca unul care conștientizam că nu mă ridic la nivelul așteptărilor acelui local.

Bineînțeles treceam mai departe și uitam, dar de fiecare dată când revedeam acel restaurant, simțeam că e un loc interzis, un loc aparte, un loc în care mi-aș fi dorit mult să intru. Ba mai mult, în discuțiile cu prietenii, când eram mai tineri și căutam baruri și restaurante prin oraș ca să petrecem timpul, aduceam vorba despre acest loc interzis, povestindu-le uimit și cu respect despre acest local.

Mesajele de acest tip au un efect psihologic bine gândit, și vizează nu numai un efect pe termen scurt în mintea celor care-l citesc în fața ușii, ci și un efect pe termen mediu și lung în oraș, în comunitate. Știți foarte bine că oamenii bogați aleg adesea să meargă în locurile cele mai deosebite, pentru a trasa o linie clară la nivel social între ei și persoanele cu venituri medii și mici. De aceea îi veți vedea în restaurantele și localurile cele mai scumpe și luxoase. La noi în Galați, cum se deschide un restaurant nou de fițe, cum imediat vezi parcarea plină de mașini luxoase, semn că bogații vor să fie mereu la modă, mereu pe val, la curent cu toate noutățile. Ei își cumpără ultimele modele de mașini, cele mai noi modele de telefoane, laptopuri și tot felul de gadgeturi. Ei poartă hainele cele mai la modă, ei sunt deschizătorii de drumuri... ei dau trendul.

Prin urmare, a deschide un restaurant și a pune la intrare un astfel de mesaj, e din start o invitație tacită pentru cei bogați, primii care vor vrea să arate că nu le lipsește nimic pentru a se conforma cu standardele cerute de proprietarii restaurantului sau clubului. Bineînțeles, fiecare restaurant / club preferă să aibă în mare parte clienți cu bani, pentru că ei sunt cei care comandă foarte mult și plătesc note de plată mari, cu bacșișuri consistente, față de cei cu venituri medii / mici care beau o bere sau un suc și apoi pleacă.

Efectul pe termen lung al mesajului în comunitate este dorința de a crea senzația unui loc special, față de toate celelalte, un loc care-ți oferă un plus, un ceva aparte... un loc care să fie râvnit de toți. De fapt prin anunțarea limitării accesului, proprietarii urmăresc paradoxal creșterea numărului de clienți, pentru că oamenii vor fi mai atrași să intre aici decât la restaurantul de lângă, unde ușile sunt larg deschise.

Sunt și restaurante / cluburi care îngrădesc accesul prin astfel de mesaje celor care deranjează, celor îmbrăcați inadecvat, celor care vorbesc urât și se comportă indecent.

Un astfel de mesaj de limitare a accesului îl are și Mântuitorul Hristos în Evanghelia după Ioan, în rugăciunea Sa înaintea Tatălui Ceresc. Iată-l:

„Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 6-9).

Observați cum Mântuitorul precizează că El pentru aceștia se roagă, pentru oamenii pe care Tatăl i-a dat Lui, nu pentru lume. Mai jos redau un pasaj din comentariul Sfântului Chiril al Alexandriei la aceste versete:

„Dar Domnul nostru Iisus Hristos, deosebind pe cei cu adevărat credincioși, care ascultă cu iubire cuvintele lui dumnezeiești, supunându-și grumazul inimii și luându-și jugul slujirii lui Dumnezeu, de cei care nu au o astfel de cugetare și care au hotărât să-L defăimeze prin grele neascultări, a spus că se roagă în mod cuvenit numai pentru ei. Căci, fiindu-le Mijlocitor și Arhiereu, a socotit că numai lor trebuie să le procure, prin mijlocire, bunătățile. Cei pe care i-a dat Tatăl, aceia sunt de fapt ai Tatălui, neexistând altă cale spre familiaritatea cu Dumnezeu, decât cea prin Fiul.” (PSB 41, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan – Sf. Chiril al Alexandriei, pagina 1029, EIBMBOR).

Mântuitorul împarte oamenii în două categorii, cei ascultători de cuvântul lui Dumnezeu, și cei necredincioși, care prin păcatele lor îl defaimă pe Dumnezeu. Iar în rugăciunea către Tatăl, El - Fiul se roagă doar pentru cei credincioși, excluzându-i pe ceilalți, ca unii care de bună voie s-au exclus prin faptele lor de apropierea cu Dumnezeu.

Mai este un pasaj în care Mântuitorul Hristos în mod deliberat limitează accesul către tainele lui Dumnezeu. Întrebat fiind de apostoli de ce le vorbește în pilde oamenilor, Mântuitorul le răspunde:

„Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea".Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei.Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud.Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Matei 13, 11-17).

Pare că Domnul nu-și dorește mântuirea tuturor, refuzând accesul în mod voit celor necredincioși. Cum să spui: „De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg”?

Pare că spune: „Îi văd că sunt păcătoși și necredincioși și de aceea le vorbesc așa, ca să-i las în păcatele lor, să nu înțeleagă nimic din ce zic și apoi să-i pot acuza că n-au împlinit poruncile Mele, pe care defapt ei nu le înțeleg.”

În realitate, limitarea accesului oamenilor de către Iisus Hristos la tainele Împărăției Cerurilor și la intrarea efectivă în Împărăție este o tactică pentru a atrage și mai mulți oameni, așa cum este și mesajul de pe ușa restaurantului de mai sus. Dumnezeu își dorește mântuirea tuturor oamenilor, și nu îngrădește accesul nimănui:

„Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” (Iezichel 18, 24).

Dacă Dumnezeu ar ajuta doar pe unii în dauna celorlalți atunci viața fiecăruia ar fi predestinată, spre rău sau spre bine. Atunci n-am mai avea de ce să fim trași la răspundere la judecată, pentru că oricum lucrurile erau trasate dinainte.

Limitarea accesului la tainele Împărăției Cerurilor, expuse prin parabole, și rugăciunea separată doar pentru cei credincioși are ca scop un efect psihilogic în cei care se simt excluși. Când citim aceste cuvinte ale Evangheliei, ne întrebăm:

Oare eu sunt printre cei pentru care Hristos se roagă Tatălui? Oare eu mă mântuiesc? Am eu oare haină de nuntă să intru în Împărăția Cerurilor? De ce nu se roagă pentru toți? De ce îi lasă pe unii afară?

Și atunci intervine dorința – acceptul liber al omului de a vrea să fie acceptat în Biserica lui Hristos. Limitând accesul, Hristos Domnul de fapt naște în cei indiferenți curiozitatea, le arată că n-au ce trebuie pentru a fi primiți, că Dumnezeu nu mântuiește pe toată lumea, oricum ar fi starea lor sufletească, ci doar pe cei virtuoși, pe cei cu viață sfântă, pe cei cred și împlinesc poruncile Lui.

Dar care e cheia apariției curiozității în omul păcătos? Moartea. Dacă omul n-ar muri nu l-ar interesa ce zice Hristos de o viitoare împărăție, de o viață după moarte. Dar pentru că moare și nu știe unde se va duce după moarte, și nici cei care au murit înaintea lui nu știe unde s-au dus, atunci are o mare nedumerire: „Ce se va întâmpla cu mine după moarte?” Aceasta împreună cu mustrările de conștiință pentru greșelile de până atunci, îl fac pe cel necredincios să se deschidă provocării Domnului.

„Netransparența parabolelor este o probă. Cei care o trec sunt recuperați.” (Andrei Pleșu – Parabolele lui Iisus, pagina 41).

Hristos Domnul se deschide dăruind doar față de cei care în mod liber își dau și ei acceptul. „El nu oferă acolo unde nu e primit sau măcar așteptat. Nu dă, fără o garanție de receptivitate. Și asta nu pentru că face calcule negustorești, nu pentru că refuză să investească fără profit, ci pentru că știe că ceea ce are de oferit nu are nicio valoare dacă nu răspunde unor nevoi și întrebări vii. Iisus nu este „disponibil” decât când întâlnește în oglindă o „disponibilitate” simetrică.” (Andrei Pleșu – Parabolele lui Iisus, pagina 42).

„Iubirea hristică nu se poate dărui pietrelor, firilor îndărătnice sau îndobitocite, răzvrătiților profesioniști și adormiților. Nu contaminează, somnanbulic, pe toată lumea. E de fată pentru toți, dar nu pentru oricine. Și, în orice caz, nu pentru cei care n-o percep, n-o doresc, n-o suportă. Ca orice iubire adevărată, iubirea hristică nu funcționează decât dacă e împărtășită. Restul e literatură roz, emotivitate populistă.” (Andrei Pleșu – Parabolele lui Iisus, pagina 44).

De fapt tot în Evanghelia după Ioan, în același capitol 17 în care a zis că se roagă doar pentru cei pe care Tatăl i-a dat, Mântuitorul spune:

„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine."

Iată cum de fapt Domnul Hristos se roagă pentru toți cei care în mod conștient și liber vor crede în El, fără să facă nicio discriminare.

Dumnezeu își rezervă dreptul de a selecta pe cei care vor intra în Împărăția Cerurilor, doar pentru a primi pe cât mai mulți.

Doamne ajută!

În Biserica noastră Hristos este totul

Noul Testament Sâmbătă, 26 Ianuarie 2013 10:44 Scris de: Claudiu Balan

Într-o dimineață citeam din Sfânta Evanghelia după Ioan despre învierea lui Lazăr. Eram la capitolul 11 și vedeam cum Mântuitorul deși a fost anunțat că Lazăr este bolnav, a întârziat intenționat să se ducă să-l vindece, așteptând mai întâi să moară. După două zile a venit împreună cu ucenicii Săi în Betania, în satul unde erau cele două surori, Marta și Maria. Aici, cum a văzut că vine Iisus, Marta a ieșit în îmtâmpinarea Lui și a zis:

„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n'ar fi murit. Dar eu ştiu încă de pe acum că orice vei cere Tu de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da“ (Ioan 11, 21-22).

Mântuitorul îi răspunde:

„Fratele tău va învia“ (Ioan 11, 23).

Marta zice iarăși:

„Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de apoi“ (Ioan 11, 24)

Acum urmează un răspuns al Mântuitorului care ar fi bulversat pe oricine s-ar fi aflat în locul Martei.

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine, în veac nu va muri!” (Ioan 11, 25-26).

Marta credea în existența lui Dumnezeu, credea în învierea morților, într-o judecată finală, credea în existența unei vieți de după moarte, dar cu siguranță nu s-ar fi așteptat la acest răspuns. Știa că Dumnezeu este în cer și nimeni nu-i poate vedea fața, credea în învierea morților dar nu știa probabil cum va fi și ce se va întâmpla... dar să vină un Om și să-i spună direct, fără ocolișuri: „Eu sunt învierea și viața...” era deja prea mult. E ca și cum i-ar fi zis:

„Eu sunt Dumnezeu. Eu sunt cel care înviez morții. Nu mai aștepta ziua de apoi. Nu mai aștepta Împărăția Cerurilor, pentru că Eu sunt viața veșnică. Crede în Mine numai și nu vei muri niciodată.”

Observați cum Domnul Iisus Hristos atrage toată atenția spre El pornind de la credința Martei. E ca și cum ar fi vrut să-i zică: „Eu sunt totul, Marta! Nu mai este nevoie să nădăjduiești în nimic, nu mai este nevoie să crezi că Dumnezeu există, să crezi că veți învia din morți, să crezi că veți trăi în împărăția cerurilor... Gata. Nu mai este nevoie să crezi, pentru că s-a împlinit tot ceea ce credeai, în fața ta!”.

E foarte interesant cum Domnul transformă o credință oarecum abstractă a Martei în Dumnezeu, într-o comuniune reală de la persoană la persoană.

E ca și cum o fată ar tot visa la Făt-Frumos cu care ar vrea să se căsătorească și să trăiască până la adânci bătrâneți, și să locuiască într-un castel frumos, și să fie fericită, iar peste câteva secunde un băiat din anturajul ei ar veni la ea și i-ar spune: „Eu sunt Făt-Frumos pe care-l cauți, eu sunt fericirea ta, eu sunt totul”. E un șoc, pentru că deodată toate visele și imaginile pe care fata și le-a creat în cap iau acum o formă reală, diferită de ceea ce-și imagina ea, băiatul arătând mult mai uman, total diferit decât în basme...

La fel și în cazul Martei... A fost un șoc să vezi în fața ta un Om care spune despre Sine că este Dumnezeu, că este Învierea și Viața și că de crezi în El nu vei muri niciodată. Probabil, dacă s-ar fi gândit vreodată la o întâlnire cu Dumnezeu, Marta și-ar fi imaginat-o cu totul altfel: o lumină din cer, cu o voce care să-i vorbească, ea îngenunchind și nesuportând lumina... și alte detalii asemănătoare arătărilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament.

Mai este un episod la fel de interesant, care se desfășoară pe aceeași linie: a transferului de la un concept abstract la relația persoană-persoană.

În capitolul 14 al Evangheliei după Ioan ni se relatează o discuție a Mântuitorului cu apostolii Săi:

„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v'aş fi spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc? Şi de vreme ce Mă voi duce şi vă voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Voi ştiţi şi unde Mă duc Eu, şi calea.” (Ioan 14, 1-4).

Iar Toma îl întreabă mirat:

„Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea, cum o putem şti?“ (Ioan 14, 5)

 Răspunsul pe care îl dă Mântuitorul este la fel de suprinzător ca în dialogul cu Marta:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.Dacă M'aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi, şi L-aţi şi văzut“. (Ioan 14, 6-7)

Toma s-ar fi așteptat probabil să-i spune un loc exact unde se va duce: în ceruri, într-o altă lume, la Roma, la alte popoare vecine, etc.. Deasemenea s-ar fi așteptat să primească o explicație în legătură cu calea (drumul) pe care o va lua Mântuitorul, sau dacă înțelegem expresia la figurat, s-ar fi așteptat să-i explice o modalitate (o cale) prin care să ajungă la destinația de care vorbea Hristos (cu vaporul, cu trăsura, pe jos, etc.).

E foarte interesant cum Mântuitorul vorbește despre un drum / o cale („Mă duc să vă pregătesc loc” și “iarăși voi veni”) și despre o destinație („Voi ştiţi şi unde Mă duc Eu”) iar când este întrebat care este acel drum și care este acea destinație, El se arată pe Sine ca fiind și calea către destinație dar și destinația însăși.

Toma, auzind că Mântuitorul vorbește de Tatăl întreabă iarăși:

„Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne e de-ajuns.“ (Ioan 14, 8)

Și pentru ca surprinderea lui Toma să fie și mai mare, Iisus răspunde:

„De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M'ai cunoscut? Cel ce M'a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum de zici tu: Arată-ni-L nouă pe Tatăl!? Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? (Ioan 14, 9-10)

Observați cum Domnul arată că El este Calea către Tatăl, și tot El este deoființă cu Tatăl, adică prin El grăiește chiar însuși Tatăl către apostoli.

Acum aș vrea să tragem câteva concluzii în legătură cu cele două dialoguri pe care le-a avut Domnul cu Marta și Toma.

Noi vorbim adesea despre fericire, despre bine, despre sănătate, despre adevăr, vorbim de liniște, de pace, de vremuri bune, vorbim de noroc în viață, vorbim de credință, de nădejde, de viață duhovnicească, de bucurii duhovnicești, de Harul lui Dumnezeu... dar adesea le înțelegem pe toate acestea în mod abstract, adică impersonal, ca niște stări care vin peste noi aleatoriu sau în anumite condiții, ca și cum un nor s-ar pogorî din cer peste noi și ne-ar aduce „fericire” și „tot binele din lume”.

Ori acest mod de a vedea lucrurile este greșit, este mincinos, fără un temei în Adevăr.

Părintele Stăniloae a spus în lucrările sale teologice, rezumând Tradiția Bisericii Ortodoxe de două mii de ani, că în lumea aceasta totul este personal, totul este relație de la persoană la persoană. Toate obiectele din jur, toate stările, toate fenonemele care le vedem, tot Universul, totul... există ca un efect al dăruirii unei persoane către altă persoană (de la Dumnezeu către om sau de la om către om).

Răspunsurile suprinzătoare pe care le-a dat Mântuitorul Martei și lui Toma au ca baza tocmai acest motiv: să explice tuturor că El, Iisus Hristos, ca Fiul al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu adevărat, mereu în comuniune cu Tatăl și cu Duhul, este Totul.

Dumnezeu este Totul în Toate și nimeni în nimic.. zice părintele Cleopa.

Hristos este pentru noi creștinii totul și orice ne dorim mai bun pentru noi găsim în El.

Nu credința abstractă în Dumnezeu ne va mântui, ci relația personală, reală, zi de zi, între mine și Iisus Hristos. Nu există viață duhovnicească la nivel abstract ci ea este însăși iubirea pe care o simțim în comuniune cu Dumnezeu. Nu există fericire la nivel abstract, ci ea este starea aceea de apropiere a omului de Dumnezeu. Nu există noroc în viață ci există doar ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă oamenilor care i-L cer. Nu există sănătate ca un concept abstract, ci Iisus Hristos este Viața, Viața lumii, fără El eu n-aș avea viață în mine, adică n-aș avea suflet, n-aș putea să mă mișc. El este sănătatea trupului meu. Nu există adevăr ca un concept abstract ci există doar Iisus Hristos – Adevărul ca Persoană, Cel pentru care au fost făcute toate și în Care au fost făcute toate cele văzute și nevăzute ale lumii, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Nu există pace fără Dătătorul Păcii, fără Iisus Hristos care a zis: „Pacea Mea o dau vouă...” (Ioan 14, 27). Nu există bine așa ca o stare nedefinită, ci binele este împlinirea de către oameni a poruncilor lui Dumnezeu.

Nu există știință ca obiect ce trebuie studiat „for fun” ci știința sunt tainele pe care Dumnezeu le-a ascuns în lume, pentru ca omul descoperindu-le să-L cunoască, la fel cum un soț îi ascunde sub pernă soției sale un mic dar de suflet, pentru ca atunci când îl va găsi, să se apropie și mai mult unul de celălalt.

La fel este și în Biserică. Sfintele Taine nu sunt slujbe care ne dau stări de bine ci sunt un feluri de a intra în comuniune reală cu Dumnezeu, Sfânta Treime. Aghiazma mare nu este o apă cu calități magice, ci este o apă sfințită de intrarea în ea a Lui Dumnezeu Însuși la Iordan. Muzica bizantină nu e doar artă ci este o modalitate prin care omul în mod liber acceptă pe Duhul Sfânt în sufletul lui. Iar Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, și nicidecum o energie abastractă. Citirea cărților duhovnicești nu ne oferă o „stare de bine” ci este o modalitate prin o care o persoană (un sfânt, un preot, etc) ne descoperă pe Dumnezeu. Dar în această descoperire Dumnezeu este prezent, este acolo, se apropie de noi și Îl simțim. Rugăciunea nu este exercițiu spiritual ci vorbire reală cu Dumnezeu, față către față.

În Biserica Ortodoxă, Iisus Hristos este totul, pentru că este Dumnezeu adevărat, dar nu singur, ci împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dacă nu știți de unde să începeți în relația cu Dumnezeu, începeți mereu vorbind cu Iisus Hristos, și restul decurge de la sine.

Sfântul Apostol Pavel confirmă toate acestea:

„Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale.” (Coloseni 1, 16-20).

(Claudiu Balan)

Predică la Duminica a 31-a după Rusalii [2013]

Predici la duminici și sărbători Sâmbătă, 26 Ianuarie 2013 10:49 Scris de: Pr. Dorin Picioruş

Iubiții mei, Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43] ne învață lucruri importante despre credință.

Lucruri pe care trebuie să le verificăm în noi…ca să vedem dacă credința noastră are aceste însușiri.

Și anume: credința se roagă, credința stăruie în nădejde, credința e dialogică, e demnă, credința e iubitoare și recunoscătoare.

Pentru că cel orb, din Ieriho, a cerut milă nu de la oameni ci de la Fiul lui David, de la Mesia, de la Singurul care putea să îl miluiască potrivit cererii sale.

De aceea credința e demnă, pentru că nu se încrede în oameni ci în Dumnezeu.

Însă, e adevărat, Dumnezeu lucrează prin oameni la bucuria și mântuirea noastră. Numai după ce noi ne punem cu totul nădejdea în El.

O credință care se roagă (v. 38-39)…

Și care, în același timp, stăruie în nădejde, pentru că nu i se răspunde imediat.

Însă credința e dialogică, pentru că orbul vorbește cu Domnul (v. 41-42).

Și îi cere lucruri cu demnitate, scurt, concis, fără temenele infinite…

Lucru care trebuie să ne învețe pe noi să fim deschiși, să acționăm imediat când ni se cere ajutorul, dacă putem să dăm ajutor, și să nu ne placă umilința nesfârșită a oamenilor în fața noastră.

Pentru că atunci când umilești, ești, de fapt, umilit de demoni.

Ești îmbrobodit de ei…și te crezi important, de-ne-dat-jos…pentru că ți-ai uitat originile și demnitatea.

Însă demnitatea umană nu se pierde prin boală!

Nici prin sărăcie.

Iar cine are curajul să umilească săraci, văduve, orfani, oameni cu deficiențe, cu metehne…se umilește pe sine.

Pentru că arată că nu e om…nici măcar atunci când poate să arate că e om din destul.

Iar fostul orb, odată vindecat, ne arată că credința e iubitoare și recunoscătoare pentru că acesta „Îl urma pe El lăudând pe Dumnezeu [doxazon ton Teon]” (v. 43).

Însă, mai înainte de toate, observăm că credința e văzută în mișcare, ca stare interioară a omului, ca mod de acțiune al lui.

Pentru că Evanghelia de față vorbește despre cum se manifestă credința, cum arată ea într-un om și nu despre conținutul ei teologic.

Fiindcă acest conținut teologic, obținut prin citire și prin experiență și prin receptare de experiență trebuie să se manifeste viu, organic, iubitor, doxologic.

Iar Domnul ne ajută cu exemple, cu exemple vii de viață ortodoxă pentru ca să înțelegem care e credința care ne mântuie (v. 42).

Pentru că, pe de o parte, avem nevoie de credința adevărată a adevăratei Biserici a lui Hristos, care vine de la El la noi iar, pe de altă parte, trebuie să ne însușim, în mod existențial, această credință.

Riscurile sunt de ambele părți.

Dacă nu ești ortodox, ești mai aproape sau mai departe, potrivit erorilor în care crezi, de credința și viața Bisericii Ortodoxe iar, dacă ești ortodox, asta nu te mântuie automat, pentru că trebuie să îți însușești credința și viața ortodoxă în mod ființial.

Așa că, a te naște într-o familie de creștini ortodocși nu e un privilegiu, dacă nu afli dreapta credință a Bisericii și nu o întrupezi pe măsura ta.

Dacă vrei să fii ortodox cu adevărat, atunci, da!, e un mare dar de la Dumnezeu că te-ai născut acolo unde e Biserica.

Dar dacă nu faci nimic pentru mântuirea ta, pentru umplerea ta de viața lui Dumnezeu, a te fi născut acolo, într-o țară ortodoxă, înseamnă o călcare în picioare a darului lui Dumnezeu.

Pentru că unii Îl caută pe El…și Îl găsesc după dureri imense…pe când noi stăm cu El la masă de când suntem mici…și nu Îi observăm deloc prezența.

Așa că responsabilitatea noastră, a țărilor ortodoxe, e imensă, pentru că noi trebuie să fim lumina lumii și sarea pământului.

Și de viața și de dinamismul mărturisirii noastre ține mântuirea întregii lumi.

Pentru că mântuirea înseamnă să vezi, cu adevărat, pe Cel în care crezi și să trăiești în ritmurile poruncilor Lui și ale iluminărilor Sale.

Lucru pe care îl întâlnim în toate viețile Sfinților…unde observăm, pe de o parte, cum ei au căutat să împlinească poruncile Domnului cu multă atenție dar, pe de altă parte, au avut în viața lor multe iluminări, multe minuni, multe descoperiri de la Dumnzeu prin care au fost corectați, învățați, sprijiniți în înțelegerile și viața lor.

Astfel, credința e vie, credința crede/ se încrede în El, nădădjuiește în El, Îl iubește pe Dumnezeu, e dialogică, cuprinde toată problematica relației noastre cu Dumnezeu și cu semenii și în măsura în care e plină de vederea și de simțirea lui Dumnzeu e plină de mântuirea Lui.

Iar aici observăm diferența enormă între ce înseamnă mântuire pentru ortodocși și ce înseamnă mântuire pentru alții.

Pentru că la noi mântuirea nu e ceva asigurat…nu e ceva pe care îl primești și din care nu mai poți să cazi niciodată, orice ai face…ci la noi mântuirea e continua viețuire în har, continua pocăință, continua dorință de mântuire, creșterea continuă în cunoașterea și iubirea Lui, creșterea continuă în fapte de multă demnitate și omenie, adică o stare harică din care poți cădea oricând…

De aceea, marii Sfinți ai lui Dumnezeu nu se încredeau niciodată în ei, nu se credeau niciodată mântuiți…ci până în ultima clipă a vieții lor considerau că sunt foarte păcătoși, că mai au multe de îndreptat, că nu sunt vrednici de Dumnezeu chiar dacă ei erau plini de slava Lui și de mari fapte de curăție.

Și asta tocmai pentru că știau, din experiență, cât de ușor se cade din har, din simțirea harului și din vederea lui Dumnezeu…dacă lași gândurile demonice să încolțească în ființa ta.

Așa stând lucrurile, înțelegem că a fi oameni credincioși nu înseamnă a ieși în evidență la modul bătător la ochi pe oriunde mergem, ci a ne comporta într-un firesc plin de teologie și de curăție interioară.

Pentru că a fi ortodox nu înseamnă a șoca vizual sau a indispune la nivel social ci de a fi plăcut într-un mod demn, într-un mod frumos, într-un mod echilibrat.

Căci nu indispun, în primul rând, baticul, barba, reverenda, rasa monahală, cuviința, bunul simț, credința noastră…ci tocmai modul sfidător sau inept în care alegem să ne afișăm credința și modul de existență.

Dacă ne văd inflexibili, dacă ne văd bădărani, dacă ne văd perverși, dacă ne văd duplicitari, bineînțeles că au motive să hulească Biserica și credința…sau să se îndreptățească în comportamentul lor relaxat/ vicios.

Cu alte cuvine, credința ortodoxă e calea spre fericirea dumnzeiască…fiind, întotdeauna, o piatră de scandal pentru alții.

Și trebuie să ne asumăm și bucuriile duhovnicești dar și tristețile care țin de viața evlavioasă.

Iar în măsura în care învățăm continuu ceea ce trebuie să facem și ceea ce nu trebuie să facem și cât și cum să facem din ce trebuie să facem știm să ne comportăm cu firească eleganță și libertate duhovnicească interioară. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)

Biblia, o chestiune „personală”

Conceptul protestant de Sola Scriptura insistă că interpretarea Bibliei este o chestiune personală. Aceasta este o atitudine care nu numai că implică o îndepărtare de ceea ce s-a crezut universal şi consecvent de Creştinism din vremea lui Hristos, dar care şi contrazice în mod direct chiar Biblia:

„Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (II Petru 1, 20).

Această „dogmă” – „numai Scriptura” – a fost un produs al opoziţiei Reformei protestante faţă de abuzurile comise de Biserica Apuseană a Romei sub Papa Leon al X-lea, la începutul secolului al XVI-lea. Fiindcă criticile lui Martin Luther nu au dus la măsuri de îndreptare a neorânduielilor din Biserica Romei, reformatorii protestanţi nu au avut altă soluţie decât să renunţe la religia organizată şi la autoritatea Bisericii. Acesta a fost un itinerariu care i-a despărţit pe protestanţi de orice altă sprijinire a lor pe învăţătura apostolică, pe Biserică şi pe Sfinţii Părinţi.

A existat o altă alternativă la despărţirea de Roma. Reformatorii protestanţi ar fi putut să se întoarcă la Biserica întemeiată de Domnul Iisus Hristos în secolul întâi. Din nefericire, această cale nu a fost urmată şi, fără nici o altă legătură cu Biserica Noului Testament, Protestantismul s-a găsit aruncat în voia valurilor şi în dilema falsei soluţii „fiecare doar pentru sine”.

Biserica este călăuzită de Duhul Sfânt la tot adevărul (Ioan 14, 26; Ioan 16, 13), este locul în care sălăşluieşte Domnul în Duhul (Efeseni 2, 22) şi este stâlpul şi temelia adevărului (I Timotei 3, 15).

Prin urmare, Biserica slujeşte ca păzitoare şi depozitar al învăţăturii apostolice (care, parţial, implică Scriptura scrisă). Astfel, a ne îndepărta de Biserică determină, de asemenea, depărtarea de ceea ce Trupul lui Hristos a crezut dintotdeauna, o înlocuire a acelei credinţe comune cu opinia personală. Iar în schimb aceasta subminează autoritatea Bibliei din cauza faptului că, dacă omul nu se încrede în tradiţia care a produs-o, cu greu poate exista credinţă în Biblie.

Adunarea scrierilor Noului Testament într-o singură carte a fost răspunsul Bisericii şi al Părinţilor Bisericii din secolul al IV-lea la apariţia învăţăturilor false care pretindeau autoritate apostolică. Vom arunca acum o privire asupra a o parte din problemele ridicate de principiul Sola Scriptura care au avut cele mai mari consecinţe.

Problema protestantă

La Matei 7, 15-20 suntem astfel învăţaţi:

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Cercetând roadele care apar din principiul Sola Scriptura, eroarea acestuia, sau mai bine zis minciuna sa, devine foarte evidentă:

i. Teoria protestantă a siguranţei veşnice, „odată mântuit, totdeauna mântuit” (care va fi discutată într-un capitol ulterior), susţine că, după momentul iniţial al credinţei în Hristos, mântuirea nu poate fi pierdută. Oricum, Sinoadele Bisericii, ca răspuns la schismatici precum montaniştii (care întrebuinţau versete scripturistice precum Evrei 6, 4-6 ca să susţină că nu există întoarcere [pocăinţă] de la apostazie)[1], a stabilit că cei care apostaziază se pot pocăi. Ideea este că Scriptura (Evrei 6, 4-6) şi Biserica (Sinodul din 314 de la Ancira) recunosc ambele posibilitatea apostazierii după ce iniţial s-a crezut în Mântuitorul.

ii. Cele mai multe denominaţiuni protestante refuză să accepte şi să recite Crezul de la Niceea probabil din cauza expresiei „Cred într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Oricare ar fi motivul, Crezul Niceean a fost alcătuit la Sinodul I Ecumenic, ţinut în 325 la Niceea, ca afirmaţie standard de credinţă, a credinţei Bisericii întemeiată de Hristos, iar a nesocoti acest Crez înseamnă o îndepărtare de „credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).

iii. Ultimul Sinod ecumenic, ţinut în 787 d.Hr., a aprobat unanim folosirea şi venerarea icoanelor în timp ce Protestantismul condamnă ca „idolatrie” folosirea icoanelor.

Una din numeroasele probleme insurmontabile din cadrul Protestantismului o reprezintă dilema ce rezultă din afirmaţia că Duhul Sfânt oferă fiecărui credincios o interpretare exactă a Scripturii (temelia principiului Sola Scriptura). Totuşi, există nenumărate înţelegeri contradictorii ale aceloraşi versete. Să luăm, de exemplu, controversa despre botezul pruncilor sau faptul că, în ziua de azi, unele denominaţiuni protestante tolerează divorţul, iar altele nu; sau modul în care interpretează ele din punct de vedere biblic învăţăturile despre aşa numitele Vremuri de pe urmă. Apoi sunt învăţăturile despre consumul de alcool, fumatul, dansul despre care unii protestanţi spun că sunt păcate iar alţii nu, şi fiecare pretinde că deţine „texte doveditoare” din Scriptură. Lista neînţelegerilor este aproape fără de capăt iar aceasta în condiţiile în care nu ţinem cont de toate interpretările Bibliei făcute de către facţiunile „liberale” sau „conservatoare”. De exemplu, cât de „literală” este Scriptura? În cadrul Protestantismului niciodată nu există un răspuns definitiv, doar pretenţii de autoritate pentru multe mini-tradiţii.

Scriptura spune că

„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8)

deci nu este posibil să existe două interpretări valide ale Scripturii. Ideea foarte greşită că Duhul Sfânt oferă milioane de diferite semnificaţii duce la o altă dilemă neverosimilă, anume, necesitatea de a susţine că, dacă există un singur Duh Sfânt şi o singură interpretare a Bibliei, atunci oricine contrazice semnificaţia susţinută de o denominaţiune sau de o persoană trebuie să fie considerat ca fiind ne-creştin(ă). O astfel de stare fragmentată cu siguranţă nu reprezintă trupul cel unu al lui Hristos. Fiindcă existenţa unui dezacord atât de mare asupra a ce spune Scriptura pune sub semnul îndoielii premiza principiului Sola Scriptura. Adică, în conformitate cu acest principiu este deplin acceptabilă fie existenţa a milioane de interpretări biblice contradictorii, fie a considera ca necreştin pe orice persoană sau grup care nu aderă la o anumită înţelegere a Scripturii, ceea ce este în mod clar contradictoriu.

O altă consecinţă ciudată a principiului Sola Scriptura este nesocotirea anumitor pasaje biblice în favoarea altora. Aceasta este alarmant în special fiindcă preceptul Sola Scriptura include controversa următoare: Scriptura este singura autoritate obligatorie şi totuşi există multe îndepărtări de versete biblice clare. Câteva exemple:

i. Denominaţiunile protestante nu acceptă în general faptul că Domnul nostru Iisus Hristos a dăruit ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele. Mântuitorul a spus:

„Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 23).

Tot Domnul Iisus Hristos a afirmat, de asemenea:

„Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19; vezi, de asemenea, Matei 18, 18).

ii. Majoritatea protestanţilor insistă că pâinea şi vinul euharistic nu sunt Trupul şi Sângele real al lui Hristos, considerându-le în schimb drept o reamintire simbolică a tot ceea ce Iisus a împlinit pe cruce. Însă vedem că în Biblie Domnul Iisus zice:

„acesta este Trupul Meu… acesta este sângele Meu” (Matei 26, 26-28).

De asemenea, Mântuitorul Iisus Hristos învaţă:

„Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică… Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură” (Ioan 6, 53-55).

iii. Protestanţii susţin că, după actul de credinţă în Hristos făcut de persoană, se ataşează de aceasta o mântuire care nu mai poate fi pierdută. Această teorie a ”siguranţei veşnice” răstălmăceşte versete precum:

„Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39)

şi

„Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10, 28).

iv. Există şi un însoţitor sau un produs al siguranţei veşnice, interpetarea eronată a expresiei scripturistice

„dreptul din credinţă va fi viu” (Romani 1, 17),

la care Martin Luther a adăugat „doar” pentru a sugera faptul că omul nu se mântuieşte decât prin credinţă. Cartea lui Iacov respinge hotărât această idee:

„Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 17)

şi din nou,

„credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 20).

De un interes deosebit, atunci când reflectăm asupra modului cum protestanţii susţin Sola Scriptura dar şi contrazic anumite versete din Scriptură, este faptul că aceste versete citate pentru a susţine Sola Scriptura sunt chiar ele însele în contradicţie cu principiul „numai Scriptura contează”. De exemplu:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3, 16-17).

Evident, Sfântul Pavel se referea la Vechiul Testament. Aceasta înseamnă că, dacă acest verset ar fi interpretat precum o fac protestanţii, ca o invalidare a orice altceva în afara Scripturii, atunci Sfânta Tradiţie nu doar că ar trebui să fie abandonată, dar şi Noul Testament, de asemenea, ar trebui să fie îndepărtat, fiindcă nu fusese încă scris atunci când Sfântul Pavel rostea pasajul de mai sus.

În plus, în acelaşi capitol (II Timotei 3, 8) găsim un alt exemplu de tradiţie orală. Sunt menţionate numele Iannes şi Iambres, cei doi vrăjitori care s-au împotrivit lui Moise în Ieşire [Exod] (capitolele şapte şi opt), însă faptul că numele celor doi vrăjitori nu apar în Ieşire dar erau cunoscute de Apostolul Pavel, demonstrează pe de o parte că era întrebuinţată tradiţia orală şi, pe de altă parte, o validează ca autentică. Prin urmare, II Timotei nu slujeşte ca paragraf care fundamentează regula „numai Scriptura”, ci mai degrabă adevereşte faptul că Biblia este o componentă legitimă a Sfintei Tradiţii.

Scriptura condamnă fără echivoc starea de dezbinare spirituală în comunitatea de creştini:

„Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere” (I Corinteni 1, 10).

Versetele de la I Corinteni 11, 18 şi I Corinteni 12, 25 oferă un îndemn asemănător cu cel al Sfântului Clement,

„feriţi-vă de schisma cea nesfântă şi nesuferită”,

şi cu cel al Sfântului Ignatie:

„dacă cineva urmează pe vreun făcător de schismă, nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”[2].

Protestantismul pare să recunoască caracterul inadecvat al stării de dezbinare. De exemplu, au fost făcute încercări de minimalizare a deosebirilor dogmatice, susţinând că acestea nu au vreo importanţă reală. Sau conceptul de unitate creştină este minimalizat prin supoziţii precum imposibilitatea ca să existe o singură interpretare universală a Scripturii, sau o singură Credinţă, o poziţie care duce la aruncarea acuzaţiei de „legalişti” sau „lipsiţi de iubire creştină” asupra celor care insistă că Biblia ne dezvăluie faptul că nu poate exista decât o singură Credinţă (cf. Romani 12, 5; Efeseni 4, 4). Astfel de idei au culminat în afirmaţii extravagante cum că singurul lucru de care este nevoie pentru a fi membru într-o „familie creştină” atotcuprinzătoare este „credinţa în Hristos”, iar nu părtăşia la o singură credinţă.

Dispreţuirea lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale

Alte consecinţe ale interpretării personale a Bibliei includ acceptarea lui Iisus Hristos ca Mântuitor, dar continuând cu dispreţuirea stăpânirilor pe care El le-a orânduit asupra noastră:

„Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor” (Evrei 13, 17)

şi

„supuneţi-vă preoţilor” (I Petru 5, 5).

În afară de dispreţuirea autorităţilor Bisericii există şi abandonarea, anterior abordată, a celorlalte trei componente ale Sfintei Tradiţii. Adică, interpretarea personală deviază de la ceea ce a fost crezut timp de două mii de ani; deviază de la interpretarea apostolilor,

„După Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, cea încredinţată mie” (I Timotei 1, 11),

şi a Părinţii Bisericii,

„Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă” (I Corinteni 11, 23)

şi

„Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit” (I Corinteni 15, 3).

Prin Sola Scriptura interpretarea şi învăţătura oferită de Apostoli şi Părinţii Bisericii a fost înlocuită de intelectul omenesc căzut al omului modern, cu siguranţă o încălcare a învăţăturii

„ţineţi predaniile cum vi le-am dat” (I Corinteni 11, 2).

Credincioşii din primul veac creştin nu aveau Scriptura Noului Testament şi totuşi au trăit neîndoielnic în credinţa apostolică. Observăm o deviere de la Scriptură fiindcă mai degrabă decât să insiste că Biblia este singura călăuză pentru vieţuirea creştină, găsim în Scriptură menţiunea că creştinii credincioşi sunt un exemplu al vieţii în Hristos:

„Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi” (Filipeni 3, 17).

„Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni 11, 1).

„ …Fă-te pildă credincioşilor” (I Timotei 4, 12), de asemenea, I Petru 5, 3: „ …pilde făcându-vă turmei”.

Protestantismul insistă pe calea numai-Scriptura, condamnă ca „făcute de om” şi străine scrierile Părinţilor Bisericii din secolele I şi II şi compune cărţi moderne despre „viaţa creştină” şi „interpretarea biblică”. Acesta se află în contrast izbitor cu ”mantra” citeşte-numai-Biblia. Nu doar că aici se găseşte o lipsă de consecvenţă dar este, de asemenea, incredibil de arogant ca cineva să se considere expertul şi autoritatea în locul apostolilor şi Părinţilor Bisericii.

Aroganţa protestantă

Modul individualist de raţionare şi interpretarea personală a individului protestant a înlocuit învăţătura celor care au învăţat direct de la Hristos, Apostolii, şi a celor care au decis care cărţi să facă parte din Biblie (Părinţii Bisericii). Îndepărtarea de celelalte trei componente ale Sfintei Tradiţii duce la nesocotirea anumitor părţi din Biblie. Ideile personale despre Credinţă şi Scriptură sunt nu doar nefolositoare, ci şi periculoase, iar urmarea lor în vieţile indivizilor este mai mult decât evidentă:

• o credinţă care este fundamentată pe experienţa individuală şi pe opinia personală mai degrabă decât pe o viaţă trăită în Biserică.
• autoritatea spirituală care depinde de o interpretare personală a Scripturii în locul învăţăturii apostolice.
• individul îşi este propria biserică, propriul sinod ecumenic, propriul episcop, propriul povăţuitor duhovnicesc.
• separaţia de Trupul lui Hristos şi de modelele de închinare oferite de Biserică; apariţia situaţiei dificile caracterizate de necesitatea de a improviza continuu.

În concluzie, trebuie menţionat din nou că Biblia contrazice principiul Sola Scriptura, vădindu-l a fi o învăţătură falsă:

„Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (II Petru 1, 20).

Dumnezeu oferă darurile Sale cu iubire

CitateVineri, 25 Ianuarie 2013 12:12

O binefăcător necunoscut! Ai reabilitat în sufletul meu speța umană

Citate - Mărturisitori din temnițele comunisteJoi, 24 Ianuarie 2013 11:50

Ştiu că sunt urât, dar Dumnezeu mă iubeşte mult şi aşa!

Ispite bărbăteștiJoi, 24 Ianuarie 2013 14:48 Scris de: Super User

Da! Acesta este adevărul pur al vieţii mele! Ştiu că sunt urât, dar Dumnezeu mă iubeşte mult şi aşa! Ce bine ar fi fost dacă în lume nu ar mai fi apărut oglinzile sau alte forme prin care oamenii se pot vedea pe ei înşişi!

Aşa am fi fost cu toţii egali, din punct de vedere fizic. Nu am fi ştiut cum arătăm, dacă suntem frumoşi sau urâţi, nu ne-am mai fi prigonit unul pe altul din cauza aspectului fizic şi nu ar mai fi existat atâta diferenţă şi discriminare între oameni.

Îl iubesc mult pe Dumnezeu, doar El mi-a mai rămas din lumea aceasta care încet-încet se destramă, dar nu înţeleg de ce El a îngăduit să ma nasc aşa. Poate că asta îmi este crucea: să sufăr necontenit. Uneori stau şi mă gândesc la felul cum arăt şi la cum mă văd ceilalţi şi îmi vine să plâng. Nu înţeleg atitudinea ostilă a celorlalţi faţă de mine. M-am săturat să merg pe drum, iar oamenii să vorbească în spatele meu: „Ce urât e ăsta”! Când mă privesc în oglindă, lacrimi adânci îmi curg pe faţă. Mi-e ruşine de mine însumi. Nu mă mai suport. Nu am greşit cu nimic nimănui.

Dacă Dumnezeu m-a lăsat urât nu înseamnă că eu nu aş fi tot om. Şi eu am o viaţă care trebuie să mi-o trăiesc, şi cu mine Dumnezeu are un plan pe care eu trebuie să-l duc la îndeplinire. Singurul lucru care mă face să lupt în continuare este faptul că Dumnezeu nu mă abandonează, ci mă ajută mereu. El mă întăreşte când ceilalţi mă doboară cu jigniri. El îmi dă putere să rabd ofensele şi batjocurile celorlalţi. Şi tot Dumnezeu este Cel Care îmi aduce tărie în suflet, zicându-mi: „Luptă cu diavolul care îi aţâţă pe ceilalţi împotriva ta. Luptă că Eu sunt lângă tine mereu şi nu te voi abandona niciodată pentru că te iubesc nespus de mult”!

Vă mărturisesc sincer că diavolul de multe ori a încercat să mă atragă în capcanele lui odioase, împingându-mă spre sinucidere. Într-adevăr, am avut clipe de mare zbucium sufletesc în care îmi doream moartea, dar eram prea fricos pentru a face aşa ceva. Gândul că aş fi ars în flăcările iadului mă înspăimânta. Şi aşa nu sunt sigur că o să ajung în Rai, dar măcar nădăjduiesc că Dumnezeu va avea grijă şi de mine. Diavolul reuşise, într-un moment de slăbiciune care mă domina, să mă atragă de partea lui. Îmi făcusem în minte câteva planuri cum să mă sinucid, ba chiar pe unul am şi vrut să îl pun în aplicare. Dar când am vrut să fac aşa ceva, o putere parcă nu mă lăsa. Simţeam în inima mea că, în ciuda felului cum arăt, există persoane care mă iubesc şi ar fi suferit mult după mine. Nu voiam să rănesc pe nimeni.

Ca atare, Dumnezeu mi-a scos în cale un prieten care m-a ajutat să uit complet de gândul sinuciderii. Era total diferit de mine, modelul adolescentului din ziua de azi care îşi trăieşte clipa la maxim prin cluburi şi în egoiste desfătări trupeşti, neţinând cont de normele creştineşti. La început nu am vrut să discut cu el despre suferinţele mele, despre faptul că sunt urât, deoarece bănuiam că viaţa lui păcătoasă îl va împiedica să mă înţeleagă. Dar nu a fost aşa! Când i-am povestit prin ce chinuri interioare trec, am rămas uimit. Aşa frumos mi-a vorbit, aşa de calm şi de conştiincios m-a asigurat că nu contează frumuseţea fizică, pentru că ea este trecătoare, ci mult mai important este să ai un suflet curat.

Nu m-aş fi aşteptat niciodată la vorbele frumoase care mi le-a spus. M-au întărit mult sufleteşte şi de atunci mi-am zis că niciodată nu mă voi mai gândi la sinucidere, oricât de grea mi-ar fi viaţa. Prietenia cu el am privit-o ca pe un dar de la Dumnezeu şi am pus tot sufletul meu în inima lui.

Aş fi fost în stare de orice pentru el că a reuşit să mă vindece de „boala” cumplită în care agonizam. Dar pentru el nu a prea contat aşa ceva. Avea anturajul lui de prieteni care îl ghidau numai la rău, iar pe mine m-a dat la o parte pentru că eram cu Dumnezeu şi prietenia dintre noi s-a destrămat. Cert este că am rămas cu amintiri frumoase din prietenia cu el, amintiri care mi s-au întipărit într-un colţ al inimii.

Aşadar, eu sunt conştient că sunt urât, dar Dumnezeu mi-a dăruit o inimă foarte mare ca să-i pot cuprinde în ea pe toţi cei care mă jignesc.

Din motive lesne de înţeles, prefer să rămân sub anonimat. Dar să nu uitaţi că aspectul fizic nu-L va împiedica niciodată pe Dumnezeu să vă iubească! Mulţumesc Domnului şi Maicii Sale pentru că mai sunt încă în viaţă!

(Anonim)

Adevăratul motiv pentru care soții recurg la contracepție

În familia ortodoxă nu există contracepție (articole)Joi, 24 Ianuarie 2013 15:17 Scris de: Super User

Vedem în societatea consumistă două extreme ale familiei, care ar trebui să ne dea foarte mult de gândit: oameni înstăriți, cu casă mare, venit sigur, dar cu un singur copil sau cel mult doi, iar pe de altă parte vedem familii sărace, cu gospodărie mică și multe alte neajunsuri dar cu mulți copii.

Primii sunt priviți în societate ca descurcăreți, oameni care au știut să se realizeze în viață, oamenii responsabili, iar cei din urmă, săracii cu mulți copii, sunt paria societății, sunt inconștienții care au condamnat la sărăcie niște suflete nevinovate, și în cel mai bun caz sunt etichetați drept ”pocăiți”.

Dar copii sunt mai numeroși în familiile sărace nu pentru că părinții sunt mai puțin educați, sau mai puțin conștienți de ceea ce fac, ci pentru simplul motiv că acceptă mai ușor jertfa creșterii copiiilor, din pricina faptului că astfel de părinți sunt obișnuiți cu greul vieții.

În schimb, părinții ”descurcăreți” recurg la contracepție deoarece știu prea bine că nașterea și creșterea copiilor presupune jertfă de sine, efort constant, ceea ce contravine traiului tihnit, vieții cu griji cât mai puține.

Așa că adevăratul motiv pentru care soții de astăzi recurg la contracepție nu se datorează lipsurilor materiale, ci tocmai faptului că nașterea și creșterea copiilor reprezintă de departe cea mai grea formă de asceză în viața de familie. Asceza, care înseamnă lupta cu patimile, lupta cu răul din noi, drumul către sfințenie, lepădarea de sine pentru comuniunea cu Dumnezeu.

Încercăm să corectăm această vedere greșită a tinerilor în privința căsătoriei, familiarizați cu ideea că asceza ar fi un mod de viață tipic doar monahismului (vieții în mănăstire). Nu, căsătoria creștină nu numai că nu este străină de asceză, ci însăși scopul ei prim se fundamentează pe asceză. Scopul mântuirii este dobândirea împărăției cerurilor, dar mântuire fără asceză nu există!

Căsătoria creștină nu este cu nimic mai prejos în intensitatea ascezei față de viața monahală, ci doar mijloacele de înfăptuire a ascezei diferă.

Dacă monahiile (maici / călugărițe) se nevoiesc noaptea la slujbele de miezonoptică în mănăstire, mamele creștine se trezesc noaptea să-și alăpteze pruncii, să schimbe scutece și să aline plânsetul sugarilor, iar tăticii le ajută după puteri.

Dacă monahii (călugării) se apleacă cu fruntea în pământ, făcând zeci de metanii în fiecare zi, părinții se apleacă cu mâna spre podea în fiecare zi, de zeci de ori, pentru a strânge jucăriile aruncate sau lucrurile împrăștiate de cei mici.

Dacă monahul își taie voia sa, făcând ascultare de stareț, creștinul își taie voia sa crescând copiii care îți strică toate socotelile. Poate că azi ți-ai făcut planul ca să ieși la o pizza dar trebuie să-ți tai voia căci unul din copii tocmai s-a îmbolnăvit și are nevoie de îngrijire. Poate că pentru weekend v-ați făcut planuri să mergeți în vizită la cineva dar îți tai voia aceasta pentru că tocmai ai aflat că unul din copii are note slabe la școală și urmează să dea o lucrare luni dimineața.

O soție fără copii se plimba prin mall-uri și magazine, dar o soție care este și mamă este nevoită să meargă cu copiii la plimbare, trebuie să renunțe la sine pentru a cumpăra cele necesare copiilor. La rândul său, soțul va schimba scutece când poate altă dată se uita la un film bun sau va face lecții cu copiii când poate altă dată ieșea cu prietenii în oraș.

Copiii reprezintă punctul terminus al dragostei dintre soți, când aceștia sunt puși în situația de a trece de la o iubire pasională, covârșită de instinct, la o iubire duhovnicească, jertfelnică, complet dezinteresată.

Când soții recurg la contracepție nu fac altceva decât să-și osândească dragostea la un nivel instinctual, dominat de plăcere sexuală. Ei vor doar plăcerea, căci știu prea bine că un copil înseamnă renunțare la sine.

Când ai copii, pasiunea dintre soți scade în mod vizibil, covârșitor aș putea spune, dar tocmai acum se ivește ocazia ca dragostea să se arate debarasată de instinctul sexual, și să devină una duhovnicească, sfințitoare.

În iubirea duhovnicească, soții reduc gesturile de iubire exprimate pasional (săruturi, mângâieri, etc), dar potențează din toate puterile jertfa de sine, pe fondul creșterii copiilor: unul doarme noaptea cu copiii când celălalt este epuizat, unul spală vase ca celălalt să aibe un mic răgaz de odihnă, unui îi servește pe ceilalți cu mâncare când tocmai lui îi este cel mai mult foame, etc.

Toate aceste renunțări la sine de dragul și trebuința celorlalți sunt forme de asceză în viața de familie. Ori contracepția este refuzul ascezei în familie. Numai că neînsușirea ascezei este egală cu pierderea mântuirii căci spune Sfântul Isaac Sirul că nimeni nu s-a suit la cer cu răsfățul.

Dincolo de clasicul motiv al lipsei de posibilități, contracepția este o dorința clară de a pune stop jertfei / suferinței la care ești supus ca părinte. Primul copil este acceptat ușor de soți... pentru că așa face toată lumea. Și al doilea, pentru că societatea promovează familia perfectă cu doi copii, dar de la al 3-lea copil în sus trebuie să ai credință în Dumnezeu ca să accepți viețuirea creștină și să înțelegi că viața adevărată nu este cea promovată de mass-media, ci e jertfă continuă, până la moarte, până când îți dai ultima suflare.

Dar creșteera copiilor, pe lângă jertfa la care-i supune pe părinți, vine și cu mari bucurii, vine ca o împlinire a familiei. Fiecare copil nou primit de la Dumnezeu în sânul familiei este un nou mod de a-ți exprima dragostea, o altă modalitate de a renunța la tine și de a iubi pe celălalt.

De ce recurg soții la contacepție? De frica suferinței. Dar viața... viața unui copil e mai presus de orice pe acest pământ.

De ce recurg soții la contacepție? Pentru că nu vor să-și îndumnezeiască iubirea!

 

(Claudiu Balan)

Omul e chemat să fie Dumnezeu prin participare

Citate